Cautarea unui criteriu estetic. a€“ Constructia poetica a romanului, jocul artistic al temelor. Materie si maA¬niera, subiect si stil". a€“ Dubla seductie a romanuA¬lui. a€“ Justetea tonului, canto"-ul personal, pateA¬ticul muzical. a€“ Autorul si subiectul sau: romanA¬cierul in ceasul sinceritatii.
Definitia romanului: o creatie literara care foloseste povestirea pentru a exprima altceva. a€“ Talent si geniu in roman: o arta totala.
Paul ValA©ry spunea ca unele monumente vorbesc, iar altele canta. Cazul romanului e, la urma urmelor, aseA¬manator: romanul devine astfel o arta, ca arhitectura sau ca poezia
Dar unde e acea muzica, unde e acel patos"? ne vom intreba. Acea muzica nu e prea diferita de incantarea artistica pe care o gasim in Simfonia a sapA¬tea sau in Cantarea celui Neiubit. Mai mult decat de materie, adica de volumele arhitecturale, de sunetele muzicale, de cuvintele poetice, ea depinde de o anume randuire a materiei respective, de ritmul pe care i-l imprima creatorul.
AŽn acest sens, nu exista nici o deosebire intre roman si poezie. Romanul este un poem care se citeste, dupa cum romanul in versuri este un poem care se canta." Dupa parerea lui Michel Butor , ca si dupa aceea a lui Anatole France, poetul foloseste cuvinte curente, dar le alatura intr-un mod particular, care le da un sens nou, o stralucire noua. Combinandu-le intr-o maA¬niera inedita, izbuteste sa exprime prin mijlocirea lor ceea ce limbajul comun era incapabil sa exprime Poetul actioneaza astfel nu numai asupra cuvintelor, ci si asupra frazelor, caci exista un anume ritm in succeA¬siunea frazelor si tocmai acesta impresioneaza atat in Tristetea lui Olympio cat si in Un anotimp in infern.
Si nu se poate oare conferi un ritm nu numai fraA¬zelor, ci unor conversatii intregi, unor episoade, unor scene romanesti", unui sir de evenimente? RomanA¬cierul compune" atunci un fel de simfonie sau de cvartet, a caror materie, in sensul larg al cuvantului, rezulta din evolutia intrigii ori a sensibilitatii, nu din miscarile melodice. A inlantui aceste miscari, a stabili intre ele raporturi armonice, de fuga, de contrapunct, iata arta romancierului, atat de asemanatoare cu aceea a muzicianului, a poetului, a arhitectului, a pictorului. AŽn toate domeniile e vorba de a crea raporturi de vaA¬lori, acorduri sau disonante in cadrul unei compozitii vaste. Razboi si pace isi datoreaza maretia inlantuirii motivelor si temelor: AŽnfatisarea caracterelor, turnura unei situatii, forta unui peisaj ori a unui mediu () fixeaza ritmul unei opere." Ca si muzica, romanul este o desfasurare absoluta, timpul fiind in multe cazuri unicul personaj" .
Geniul romanesc este deci un aranjament muzical, patetic, imaginativ, seducator, al unei materii romanesti intamplatoare: Totul sau orice poate servi drept tema unei opere romanesti." Am putea crede deci ca exista o arta a romanului", care se invata asa cum se invata arta fugii". Si, fara indoiala, o asemenea arta exista de vreme ce romancierii gustati de marele public o folosesc, dupa cum exista si o metoda utila de a preda desenul sau armonia: A compune un roman e o arta ce se poate invata si care va putea fi, pana la un punct, predata intocmai cum se preda ziaristica oricarui stuA¬dent la litere inzestrat cu imaginatie."
Totusi, la fel ca si in pictura sau in muzica, aceste exercitii scolaresti nu sunt suficiente pentru crearea unei capodopere. Fiindca, intocmai ca orice arta, roA¬manul pare a raspunde, o data facut, unei formule perA¬fecte, unei ecuatii romanesti". Dar, datorita incidentei materiei romanesti (autor si subiecT) cu algebra romanesca, formula nu poate fi utilizata decat o singura data
***
Valoarea unui mare roman, forta de emotionare si reusita lui artistica par astfel independente de subiect; ele depind numai de bogatia, forta si originalitatea cantecului romanesc. Totul depinde de arta de a opune valori, de a crea acorduri, contraste si raporturi intre personaje, evenimente, locuri si episoade. Arta din Manastirea din Parma este o fuga intre indivizi si socieA¬tate, intre ambitie si dorinta de a fi fericit; patru teme a€“ Fabrice, Sanseverina, Mosca, ClA©lia a€“ ale caror variatiuni sunt incantatoare; intregul e sustinut de o miscare simfonica amorsata de intrarea francezilor in Milano si de Waterloo, apoi de farmecul personal al laitmotivului Fabrice
Reusita tine aici de jocul artistic al temelor si nu de temele ca atare; ele s-ar rezuma la o ecuatie, la o combinatie matematica a elementelor din roman, unde elementele n-au importanta prin ele insele Doar ca, pe de alta parte, aceasta ecuatie n-ar putea fi gasita decat cu aceste elemente si pornindu-se de la aceste elemente Materia romanului nu are nici un rol in perfectiunea lui, dar numai pornind de la aceasta maA¬terie s-a putut atinge aceasta perfectiune. Ea nu va putea fi dobandita prin aplicare la o materie diferita. Orice mare roman isi datoreaza frumusetea unei forA¬mule a€“ mai mult sau mai putin constient elaborata a€“, fara a exista insa o formula generala a romanului. Precisa si matematica in fiecare caz, formula e diferita in fiecare caz.
AŽn aceasta privinta, formula creatiei artistice se desA¬parte de formula legilor fizice. Legea caderii corpurilor e totdeauna aceeasi, indiferent de corpurile la care se aplica; ecuatia ritmului romanesc, sau a muzicii romaA¬nesti, e de fiecare data noua, alta pentru fiecare subiect si pentru fiecare creator. Explicatia este evidenta: in fizica exista trei sau patru factori; in creatia artistica exista cateva mii.
AŽn acest sens marile romane, a caror compozitie" patetica si magistrala se impune, pot apartine tuturor scolilor; valoarea lor universala lasa loc, de altfel, tuturor nuantelor gustului personal. Arta lui Bach, Mozart, Beethoven, Wagner, Debussy este indiscutabila, dar il poti prefera pe Debussy lui Wagner sau invers. Tot asa, Mos Goriot, Manastirea din Parma, Razboi si pace, Idiotul, Ulise, Conditia umana, Omul fara insusiri se prezinta drept opere a caror armonie interioara si, in consecinta, a caror bogatie retin prin forta si compleA¬xitatea raporturilor sugerate, prin ritmul miscarilor romanesti care se incruciseaza; totusi poti prefera Ulise lui Mos Goriot, sau invers, asa cum il poti prefera pe Debussy lui Wagner.
Caci a face din roman o compozitie" nu inseamna a-i inlatura continutul. Arta romanesca nu poate fi reA¬dusa la darul de a face diferite aranjamente pe marA¬ginea unui subiect oarecare. Acest dar e legat, la fiecare creator, de materia tratata. Darul compozitiei" la Mozart,. Beethoven, Wagner, Debussy, depinde de anumite acorA¬duri care constituie materia" lor. Matisse e patetic si magistral cand picteaza trandafiri, Rouault cand picteaza figuri torturate; daca Matisse ar fi fost pus sa picteze chipuri angoasate, iar Rouault a€“ trandafiri proaspeti in fata unei ferestre deschise, nici unul dintre ei n-ar mai fi avut nici un dar al compozitiei", al emotiei, al ritA¬mului Nu ni-l putem imagina pe Balzac facand un reportaj metafizic asupra revolutiei din China, si nici pe Malraux scriind memoriile unor tineri casatoriti.
Ritmul, caracteristica a artei, pur teoretic in princiA¬piu, este asemanator unei esente platoniciene ori unui raport matematic; acest ritm nu se poate inventa, nu se poate incarna decat in conditii cu totul singulare si precise de fiecare data. Nu vom regasi niciodata ritmul artistic din Razboi si pace; el presupune un anume stadiu social si un anume individ, Rusia serbilor si a nobililor de la mijlocul veacului al XIX-lea si pe acel conte, Lev Tolstoi, mistic, plin de naturalete si aristocrat totodata, dezgustat si de socialism si de naturalism.
Astfel, falsa problema a subiectului" sau a mateA¬riei" romanesti este eliminata, dupa cum tot atat de usor ea poate fi eliminata si din artele plastice. Valoarea unui roman nu se datoreaza subiectului si materiei lui, dar fara acest subiect, fara aceasta materie, romanul n-ar fi putut fi ceea ce este. Arta nu rezida in subiect, dar depinde de subiect.
Caci artistul a stiut sa-si aleaga materia romanesca.. De aceea nu putem separa niciodata subiectul de arta. Romanul cel mai abil, cel mai sincer chiar, cel mai inspirat", cel mai personal" paleste la a doua lectura daca autorul nu a tratat un subiect care sa fie al sau , iar studiul cel mai precis, cel mai viu, cel mai adevarat, ramane doar un document", nu un roman, daca nu si-a gasit o muzica si un ritm care sa faca din el altceva decat un tablou bine compus.
Prin patosul lui artistic, un roman trebuie sa-si depaseasca" subiectul, desi subiectul ii este indispensabil. Romanul, dintre toate artele cel mai asemanator vietii, nu exista cu adevarat decat atunci cand imaginea ce ne-o propune rezulta dintr-o nesupunere plina de indrazneala fata de injonctiunile vietii." Mos Goriot e altceva decat un studiu social, Crima si pedeapsa a€“ altceva decat urmarile unui fapt divers, Jurnalul unui preot de tara a€“ altceva decat jurnalul unui preot de tara. Asa cum, in mod evident, un tablou de Matisse e altceva decat descrierea exacta si chiar placuta a unei carafe.
* * *
AŽn orice romancier exista deci doua elemente: geniul sau pentru compozitia muzicala", patetica, algebrica si pasiunea pe care o dovedeste in tratarea anumitor suA¬biecte. Nu depinde de el sa separe aceste doua elemente: romancierul nu isi poate fixa si crea arta decat in proA¬pria ei materie.
Cititorul sufera si el o dubla seductie. Pe de-o parte, cititorului ii place un roman perfect, un roman al carui ritm, armonie, contrapunct sa-l incante. Pe de alta parte, ca si romancierul insusi de altfel, poate prefera anumite teme romanesti, anumite tehnici, un anumit material uman. Exista amatori de romane exotice, de romane sociale, psihologice, de tehnica narativa, de tehnica sofisticata, exista chiar si amatori de romane politiste
De aici diversitatea gusturilor, care nu exclude catusi de putin recunoasterea unei arte independente fata de gusturile personale. Admiram maiestria si stralucirea cu care Rubens picteaza cai si trupuri de femei a€“ chiar daca in realitate nu ne simtim de fel atrasi de cai si nici de blondele trupese; acolo, nu mai vedem cai si femei, ci doar nuante blonde si roscate, ritm, linii, emotie. Rubens nu ne emotioneaza prin subiecte, ci prin acea miscare patetica si plina de ardoare, muzicala am putea spune, care depaseste subiectul. Dar, evident, daca suntem amatori de peisaje, Poussin ne va seduce pe o linie mai personala".
Tot asa, putem fi atrasi de sumbrul si perfectul Cuib de vipere, fara a ne fi pe plac sentimentele crude si morbide sau gustul cremenii de arma din Speranta: putem fi atrasi de ele ca de o algebra interioara si fascinanta a framantarii psihologice sau a actiunii virile, chiar daca framantarea psihologica si actiunea virila nu ne intereseaza.
Astfel, fiecarui cititor i se ofera un dublu registru: al pasiunii personale fata de un anumit subiect", o anumita tehnica" a€“ atractie superficiala corespunzand temperamentului si formatiei sale a€“ si al fascinatiei exercitate de insistenta operei ce si-a gasit ritmul, un ritm pe care-l impune unei teme straine auditoriului. Aceasta fascinatie "impartiala" constituie in mod evident singura definitie posibila a romanului valabil: cel care isi exercita forta de seductie asupra unui cititor caruia materia" si subiectul" ii sunt indiferente.
***
Ne place deci sa auzim cuvantul potrivit. Nu are imA¬portanta faptul ca adevarurile astfel scoase la lumina se contrazic. Desi incompatibili, Stendhal si Bernanos sunt reuniti in adevarul si precizia marelui roman. Le putem opune ideile, concluziile, asa cum in viata accepA¬tam pareri contradictorii, dar nu vom inceta sa ne lasam convinsi si de unul si de celalalt
Astfel, romanul de exceptie se impune printr-un adeA¬var, printr-o exactitate si un patetism definibile obiectiv: ele decurg din acordul dintre mijloacele unui om si ceea ce el voia sa exprime: AŽn definitia lui cea mai larga, un roman este o impresie personala asupra vietii; ea ii conA¬fera in primul rand valoarea, mai mare sau mai mica potriA¬vit intensitatii impresiilor incercate de creator."
AŽntr-adevar, forta cartii nu rezida niciodata in subiect, nici chiar in ideile-forta, ci in tonul fericit si just a€“ indiferent de tehnica folosita a€“ care exprima temele si intentiile respective. Marele roman se afirma prin aceasta justete, si tot ea e cea care il defineste, dupa cum spunea Goethe: Romanul este o epopee subiectiva in care autorul isi ia libertatea de a zugravi universul in felul sau. Totul e sa stii daca are un fel al sau. Restul vine de la sine".
* * *
Astfel, aceste fiinte vii (), aceste evenimente () nu isi datoreaza realitatea vreunei reconstituiri, oricat de abile, ci emotiei scriitorului." Continutul unui roman are prea putina importanta. Tonul e cel care retine. Se poate povesti orice istorie, originala sau demodata, adeA¬varatul romancier se recunoaste dupa sunetul propriu. Cu romanul lucrurile se petrec ca si in pictura, unde adevarul nu rezida in subiect, ci in stil. Prin stil nu inteleg scriitura a€“ ar existe, atunci, gramaticieni si stilisti, nu romancieri a€“ ci inteleg maniera", canto-ul personal al autorului. N-are importanta subiectul tratat de Rembrandt, e un Rembrandt. Zambim la acele coA¬mentarii asupra simfoniilor lui Beethoven care ne explica una dintre miscari printr-o furtuna in padure; nu e, bineanteles, nici furtuna, nici padure, e Beethoven. Ma indoiesc deci ca un adevarat roman poate fi in priA¬mul rand o naratiune. E tonul, maniera si stilul pe care romancierul a stiut sa le dea oricarei povestiri. E posibil ca Julien Sorel sa fie un personaj ingrat; cu toate astea Stendhal a stiut sa gaseasca tonul potrivit pentru a vorbi despre el. Numeroase romane ale lui Bernanos sunt prost compuse, dar tonul lui Bernanos transforma stangaciile tehnice in adevaruri fulgeratoare; in gandirea lui Camus exista contradictii, tonul lui Camus le reA¬zolva insa implicit.
Aceasta reusita prin care cateva carti se impun asa cum se impune Simfonia a saptea, doar cateva de altfel, a€“ de pilda Don Quijote, Robinson Crusoe, Manastirea din Parma, Idiotul, Razboi si pace, Conditia umana a€“ aceasta reusita romanesca se situeaza in mod evident dincolo de toate certurile de scoala, ea parand a fi chiar independenta de tehnica, precum si de intentiile romanA¬cierului. Daca romancierii nostri au demonstrat ceva, ei au demonstrat ca romanului, contrar parerilor superA¬ficiale, ii e foarte greu sa se dispenseze de perfectiune. E vorba, bineinteles, de o anumita perfectiune, care nu e totdeauna formala."
Un anume patetic ce depaseste pateticul, asa cum muzica depaseste melodia, marcheaza uneori o opera care pana atunci nu se remarcase prin nimic, nici prin tema, nici prin ideile autorului, nici prin mijloacele folosite. El pare a se naste dintr-o convingere fericita, dintr-un acord perfect intre creator si subiect. S-a desA¬coperit, cu totul intamplator, ca ceea ce Stendhal visase atunci cand a conceput Manastirea din Parma corespunde foarte exact unui anume dozaj de entuziasm, generoA¬zitate si duritate care il stapanea in epoca respectiva. Imaginatia abundenta, amanuntita si intrucatva severa a lui Daniel de Foe era, in 1719, exact ceea ce trebuia pentru a da o forma perfecta istoriei lui Robinson. Cu un dram de moralism in plus, cartea ar fi fost plictisitoare; cu un dram de fantezie in plus, ar fi devenit banala; o umoare ceva mai putin obsesiva ar fi lipsit-o de forta. Pentru a ne convinge, n-avem decat sa citim Robinsonadele
Dar oare, in realizarea unei capodopere, sa nu fie vorba decat de concordanta deplina intre conceptie si realizare? S-ar parea ca aceasta este o chestiune care tine de talent si nu de un hazard divin. E adevarat ca talentul realizeaza aceasta concordanta, o realizeaza chiar destul de des. Dar acordul despre care vorbim are doua forme: una dintre ele se datoreaza abilitatii, masurii, intelepciunii. Simtim atunci ca autorul isi stapaneste subiectul si mijloacele, ca opera lui e perfecta, totul e chibzuit cu justete, totul se satisface in mod deplin. MaA¬sina de explorat timpul de Wells, Marcheloup de Gene-voix. Acestei perfectiuni ii lipseste grauntele de nebunie. Nebunia si pateticul se nasc, dimpotriva, atunci cand acordul intre tema si cel care o creeaza si o executa nu se stabileste in functie de abilitate, ci in functie de reA¬zonanta.
E, fara indoiala, imposibil de a prevedea, de a calcula si de a stabili premeditat si sigur aceasta rezonanta, aceeasi, in fond, cu rezonanta vocii. AŽn general, vorbele oamenilor sunt mai mult, sau mai putin potrivite, frazele si discursurile lor au un efect" mai mare sau mai mic; dar i se intampla fiecarui om sa gaseasca uneori tonul" potrivit. Cutare individ, mai mult sau mai putin inteA¬resant, spune pe neasteptate cateva cuvinte care izbesc, cateva fraze care i se potrivesc si al caror sunet e nealA¬terat Tot asa, pentru fiecare scriitor virtual exista fara indoiala un subiect a€“ o schema a romanului unde perA¬sonajele si frazele au si inceput sa palpite a€“ din care va face o opera irecuzabila, sensibilitatea, imaginatia, chiar mijloacele de expresie si vocabularul sau fiind facute anume pentru acest subiect, pentru acest roman. Cei mai multi nu isi gasesc" subiectul, se invartesc in jurul lui, sau isi impun altele Totusi se intampla ca unul dintre romancieri sa cada" pe schema de imaginatie si de ton care raspunde foarte precis virtualitatilor sale si nu e nimic ciudat in lucrul acesta, deoarece, conA¬stient sau inconstient, fiecare o cauta
Totul se petrece ca in psihanaliza, unde fiecare inA¬divid trebuie sa-si gaseasca drama din copilarie a€“ cauza complexelor sale. Dar nu e de loc necesar sa apelam la psihanaliza, decat daca o facem cu titlu de metafora, intrucat motivul romanesc al fiecarui individ nu e un mister ingropat in subconstient si nici impus de zei. El e pur si simplu schema de inventie si de expresie care convine ideilor, imaginilor, experientei, limbajului omului respectiv. Nimic misterios aici, in afara de faptul ca, avand in vedere complexitatea unui om, e imposibil sa calculezi si sa definesti cu precizie motivul romanesc ce i s-ar potrivi, doar hazardul ingaduind unora sa-l gaA¬seasca, fara a-l cauta cu tot dinadinsul. De altfel, se poate spune ca romancierii buni, romancieri de talent, aproape" si-au gasit genul"; defectul lor consta adesea in faptul ca s-au multumit cu acest aproape care este suficient si adesea preferabil pentru o reusita literara si comerciala. Daca un om este mai exigent, sau daca are mai mult noroc, se trezeste in fata unei mai juste aproximatii; el scrie atunci o carte mare, care nu e totdeauna imediat recunoscuta ca atare.
Nu detinem de altfel nici un mijloc de a o recunoaste decat prin puritatea tonului, ceea ce, in limbajul nostru actual si in termeni radiofonici, vom numi sintonizare perfecta, ca si cum temele romanesti posibile ar fi o conA¬fuzie de unde in eter, impunandu-se sintonizarea unei surse de emisii fara bruiaj, fara interferente. Nu e vorba, desigur, de justetea si proprietatea limbajului, nici chiar de abilitatea povestitorului sau de interesul naratiunii. E vorba ca vocea care povesteste aceasta naratiune a€“ voce deplin acordata continutului emotiv sau metafizic al respectivei naratiuni a€“ sa fie emotionanta, pura, fara ca puritatea ei sa devina mecanica, sa fie convingatoare fara a fi discursiva. AŽn viata, acordul dintre om si vorA¬bele sale e rar si el n-a existat decat la cativa naivi, la cativa intelepti, la cativa sfinti. Nimic surprinzator in faptul ca in literatura e la fel
* * *
De-a lungul unei lungi istorii am putut defini romaA¬nul modern: o creatie literara care se foloseste de o povestire pentru a exprima altceva. Mai putin lesnicioasa era insa stabilirea unui criteriu de valoare si, asa cum in mod obisnuit se doreste, a unui principiu de judecata. Deoarece, asa cum nota Maurice Blanchot, marele roman, cel care devine opera de arta, se defineste prin calitati exact inverse celor care confera valoare productiilor roA¬manesti curente: Romanul, astfel inteles, se afirma solitar si tacut, izolat de acea enorma cantitate de carti scrise cu talent, ingeniozitate si generozitate, in care citiA¬torul recunoaste vitalitatea unui gen inepuizabil." VaA¬loarea artistica a Manastirii din Parma nu sta in contiA¬nuarea, ci in negarea Misterelor Parisului; Omul fara insusiri nu e o carte mai reusita decat Familia Desmichel de Thyde Monnier, ci exact contrariul ei
Orice critic a€“ inclusiv si mai ales acel critic" care e cititorul a€“ trebuie sa apeleze, cand se afla in fata unui roman", la doua criterii opuse: ori considera carA¬tea drept un divertisment, un document, o experienta, ea furnizandu-i, intr-o forma placuta, armonioasa, usor asimilabila, un material pe care il va gasi astazi, initr-o forma inferioara, in magazine; ori vede in roman o inA¬cercare de creatie absoluta, derutanta, insistenta, suveA¬rana, cum e o simfonie sau un poem dificil.
Cartile din prima categorie se vor citi frecvent, cu pasiune, dar vor fi rareori recitite: celelalte, daca esti fie prin profesie, fie prin gust un delicat", le pastrezi ca pe un regal dificil pentru o perioada bine determinata de liniste si de meditatie.
AŽntre aceste doua categorii, linia de demarcatie ramane sovaielnica; de altfel Homer, Rabelais, Hugo, Tolstoi apartin ambelor categorii Si prin ce altceva am putea incepe un curs" intr-o universitate populara a€“ in acel an de studii literare ce ar trebui consacrat, de liceele noastre, romanului, singura hrana comuna a€“ daca nu prin citirea, discutarea si studiul atat istoric cat si romaA¬nesc al lui Rabelais, al romanelor Rosu si negru, Sylvie, Razboi si pace, Familia Thibault, Speranta, chiar daca n-am face-o deoat ca pe o initiere in istoria si cristaliA¬zarea literara, si, totodata, ca pe un test" pentru difeA¬ritele grupe caracterologice de elevi? Or, acelasi proA¬gram, aceiasi test" ingaduie de asemenea definirea si clasarea a€“ daca nu orientarea a€“ celui mai cultivat spirit Numai in acest din urma caz se amesteca usurinta lecA¬turii, antrenamentul care constituie cea mai elementara seductie a genului si exigenta morala sau ritmul estetic care-i confera calitatea artistica si realmente umana.
Pretutindeni, de altfel, cele doua seductii romanesti sunt distincte: o exigenta excesiva si o complezenta vulA¬gara. Operele respectabile ale estetilor sau ale tehnicieA¬nilor a€“ de la Virginia Woolf la Robbe-
Grillet a€“ preA¬tind, pentru a fi citite, o convertire a rutinei si a obiA¬ceiurilor gandirii si sensibilitatii. Invers, romanul pitoresc, documentar, psihologic sau social intareste aceste rutine prin istoriile de familie si subtirelele drame amoroase, infundand cititorii in universul marunt al flecarelilor, al vulgaritatii, al vietii" si al actualitatii
Exista deci, teoretic vorbind, chiar fara a ne referi la formele cele mai populare si nici la cele mai sofistiA¬cate, doi poli de seductie ai romanului ce corespund duaA¬litatii existente in el, intre originile (povestirea") si amA¬bitiile lui.
Dar oare nu se intampla asa cu orice arta completa, cu orice arta vie? O arta unde mediocritatea si abilitaA¬tea nu isi fac loc e o arta moarta, cum e astazi poezia. Deoarece romanul continua sa reprezinte totalitatea omului modern, de la el trebuie sa asteptam totul: acel amestec de superior si inferior, de arta si de productie curenta, caracteristic pentru orice forma vie de expresie. Tocmai prin acest contrast si prin aceasta promiscuitate a€“ in care istoria si gustul vor face de bine de rau o seA¬lectie a€“ se afirma acea activitate mai mult sau mai putin creatoare in care omul occidental, luand drept pretext fictiunea" imaginativa, a vrut sa plaseze ce avea mai bun in el insusi, adica expresia banala a nevoilor sale si expresia elevata a destinului sau.
