Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Structura textului narativ despre Sinteze literare



Autorul este persoana care creeaza o opera literara, modificand realitatea prin imagini artistice, selectand, combinand si nuantand limbajul pentru a oferi o alta imagine realitatii, in textul epic, el este cel care il plasmuieste pe narator, inventeaza actiunea, da viata personajelor, opteaza pentru o anume instanta narativa etc. ii este proprie intentia de a reprezenta lumea si viata printr-o relativa detasare obtinuta prin disimularea sub masca personajelor. Spre deosebire de poet, care se concentreaza asupra propriei subiectivitati, prozatorul este atent, in principiu, la ce se intampla in jurul sau, in realitatea imediata: evenimente, intamplari, oameni, scene de viata etc. Autorului ii este proprie o anumita reprezentare despre fiinta umana si despre realitatea sociala in care aceasta se misca. Personajul nu este asadar decat un artificiu construit de autor pentru a exprima sensul pe care acesta il atribuie realitatii evocate, este purtatorul unui mesaj. Imaginatia autorului--artist prelucreaza idei, imagini, emotii, reflectii, dezvoltand efecte artistice ce vizeaza cele doua functii ale literaturii: de cunoastere/autocunoastere si, respectiv, estetica.



Narator, naratiune si perspectiva narativa



Numeroase critici au atras atentia asupra pericolului de a se confunda naratorul fictiv" cu autorul concret" : Naratorul pare la prima vedere identic autorului. Privit mai indeaproape, constatam ca mai intotdeauna personalitatea autorului se diferentiaza, intr-o maniera caracteristica, de figura naratorului. El stie mai putin, uneori, si mai mult decat te-ai putea astepta de la autor, el marturiseste din cand in cand opinii ce nu sunt neaparat ale autorului. Acest narator este, prin urmare, o figura autonoma, creata de autor ca si personajele romanului" (Silvian Iosifescu, Constructie si lectura). Naratorul si personajele sunt esentialmente fiinte de hartie; autorul (materiaL) unei povestiri nu se poate non-confunda intru nimic cu naratorul acestei povestiri". in consecinta, ideologia operei literare este aceea a autorului abstract, sentimentele nefiind pronuntate de catre autor, ci de catre narator" (Silvian Iosifescu, op.cit.). in afara de functia narativa (de reprezentare fundamentala), naratorul isi poate asuma si functia de control sau de regie (poate cita discursul personajelor in interiorul propriului discurS) sau chiar functia de interpretare (de analiza) a discursului personajelor.





De-a lungul evolutiei literaturii s-au conturat mai multe tipuri de narator:

» naratorul omniscient, care este tipul clasic, cel ce dirijeaza din spate" toate actiunile ""personajelor, carora le cunoaste si le anticipeaza evolutia,|inventeaza situatii si scene pentru a ilustra anumite trasaturi ale acestora, este omniprezent pe tot parcursul derularii evenimentelor, perspectiva sa este unica (I. Slavici, H. de Balzac, M. Preda, G. CalinescU);

» naratorul-personaj este direct implicat in succesiunea evenimentelor, intra in relatii si conflicte~cu"TCglelaite"personaje, poate nara Ia persoana I sau a III-a, poate avea o perspectiva pregnant obiectiva sau subiectiva asupra faptelor (C. Petrescu, M. EliadE);

» naratorul-martor. Acesta a participat la intamplari, dar nu in calitate de protagonist, cijie observator, consemneaza evenimentele si ulterior le relateaza (Ienachi Coropcarul din povestirea Cealalta Ancuta de M. SadoveanU);

» naratorul-mesager este cel caruia i se istoriseste o intamplare pe care, la randul sau, o prezinta cititorilor/ascultatorilor (lita Salomia din povestirea Istorisirea Zahariei Fantanarul de M. SadoveanU);

» naratorul-confident (M. Eminescu, Geniu pustiU) este cel caruia i se incredinteaza o poveste" pe care o transmite ulterior cititorilor ;

» naratorul-autor este cel care asigura un dialog permanent cu un cititor prezumtiv (C. Petrescu, Patul lui ProcusI);

» naratorul-reflector difera de cel scriptural", avand rolul de a schimba, prin interventiile sale, perspectiva asupra faptelor si a personajelor, de a ambiguiza, eventual, mesajul (H. Papadat-Bengescu, Concert din muzica de BacH);

» supranaratorul este cel care gestioneaza interventiile altor naratori, intr-un ciclu sau serie de povestiri (M. Sadoveanu, Hanu AncuteI).



Naratiunea este un mod de expunere fundamental pentru genul epic, bazat pe relatarea unor intamplari organizate intr-o succesiune temporala. Dupa forma epicului, poate fi in versuri (legenda, balada, epopeE) sau in proza (nuvela, schita, romaN). in functie de atitudinea naratorului, poate fi obiectiva (romaN) sau subiectiva (povestirE).

Naratiunea reprezinta o unitate structurala intre fabula (histoire, ) si subiect (discours"). Fabula implica urmatoarele categorii: nuclee narative (fapte, actiuni propriu-zisE), indicii narative (descrierea obiectelor si a personajeloR), catalizele (diverse extensii ale descriptivuluI), informatiile (situeaza nucleele in timp si spatiU), personajele (actantiI). Discursul sau modul de prezentare a istoriei implica un timp al naratiunii (implica distinctia timpul narat - timpul narariI), modalitati narative (reprezentare, dialog, relatarE) si aspecte narative (punctul de vedere al naratoruluI).



Viziunile sau perspectivele naratiunii definesc raportul personaj - narator in trei ipostaze:

» narator > personaj (par derriere") - naratorul stie mai mult decat personajul sau, este omniscient si omniprezent, cunoaste versiunea fiecarui personaj despre evenimente (I. Slavici, Moara cu noroc, L. Rebreanu, Ion, M. Preda, MorometiI);

» narator = personaj (avec") - naratorul stie tot atat cat si personajul, identifi-candu-se, eventual, cu acesta (C. Petrescu, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, M. Eliade, MaitreyI);

» narator < personaj (du dehors") - naratorul stie mai putin decat personajul, astfel incat il lasa sa evolueze liber, aici sistemul anticiparilor din literatura clasica nu mai functioneaza (M. Nedelciu, Tratament fabulatoriU). in proza moderna si postmoderna observam multiplicarea vocilor narative, odata cu aparitia romanului epistolar, cu sau fara note (Ulise de James JoycE), sau a subsolurilor explicative (C. Petrescu, Patul lui ProcusT).

Pe langa naratiune, epica mai foloseste ca moduri de expunere descrierea, dialogul si monologul.

Descrierea reprezinta un mod de expunere bazat pe surprinderea trasaturilor caracteristice ale unui aspect al realitatii, fie acesta obiect, fenomen, peisaj, personaj sau stare sufleteasca. Este specifica poeziei si prozei, mai putin teatrului. Se realizeaza prin intermediul imaginilor artistice, al figurilor de stil, avand ca marci ale subiectivitatii pronumele personal si posesiv de persoana I, verbele, adverbele sau imbinarile de cuvinte prin care se exprima perceptii subiective sau impresii personale. in genul epic, ea intrerupe cursul povestirii, realizandu-se asa-numitele pasaje descriptive, in care fie se prezinta cadrul sau atmosfera actiunii, fie se face portretul unui personaj, fie se evidentiaza, in combinatie cu monologul, anumite stari sufletesti ale eroilor. Facuta la persoana I (in romanul moderN) sau la persoana a IH-a (in proza traditionala), descrierea reprezinta un element esential pentru orice constructie epica. Poate lua forma realist-clasica (L. Rebreanu, Ion, G. Calinescu, Enigma OtilieI), fantastica (M. Eminescu, Sarmanul Dionis, V. Voiculescu, LostritA), umoristica (I. Creanga, Amintiri din copilarie. Povesti, Povestea lui Harap-AlB), satirica (I.L. Caragiale, Momente si schitE), psihologica (L. Rebreanu, Padurea spanzuratiloR) .



Dialogul este un mod de expunere fundamental in teatru, insa prezent si in genul epic si chiar liric, constand intr-o succesiune de replici interconectate semantic, care apartin personajelor. Dialogul din genul epic are rolul de a declansa si de a motiva actiunea, de a defini relatiile dintre personaje, de a exprima reactia lor mentala si afectiva in raport cu o anumita situatie. Reprezinta un mijloc important de caracterizare a personajelor, fie direct (prin autocaracterizarE), fie indirect (vorbind, personajele isi tradeaza cultura, statutul social, intentiile, dorintele etC). Replicile scurte, laconice ori, dimpotriva, ceremonios--ample, vocativele, interpretarile, pauzele in rostire, reluarea unor cuvinte ori sintagme, punctele de suspensie sunt printre cele mai frecvente mijloace de realizare a comentariului din perspectiva interna a celor direct implicati in desfasurarea intamplarilor. Comunicarea reala este convertita in procedeu compozitional si stilistic, capatand valoare estetica." (Limba si literatura romana, clasa a Xl-a, coordonator Eugen SimioN).



Dialogul interior este specific prozei moderne, constand in disocierea eului personajului in doua voci distincte, ca expresie a unor contradictii launtrice acute (personajul Stavrache din nuvela in vreme de razboi de I.L. CaragialE).



Monologul este, conform etimologiei, un discurs la persoana I. Eroul vorbeste cu sine, dezvaluindu-si sentimentele, gandurile, intentiile. Este prezent mai ales in nuvela si roman, avand functia de a contribui la caracterizarea personajelor. in proza moderna apare, ca modalitate de analiza psihologica, monologul interior, prin care personajul, analizandu-si trairile si emotiile, dezvaluie latura cea mai intima a personalitatii sale. Ca si stilul indirect liber, cu care este adesea confundat, monologul interior configureaza structura interioara a personajului, aparent fara vreo cenzura din partea constiintei sau ratiunii.





Introspectia este modalitatea de analiza psihologica ce consta in observarea fenomenelor propriei constiinte, fara a fi adresata cuiva (Stefan Gheorghidiu din romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboI).



Personajul este un factor structurant al povestirii, un fir conducator, care creeaza posibilitatea unei bune intelegeri a motivelor ingramadite si se constituie intr-un mijloc auxiliar de clasificare si ordonare a motivelor" (B. Tomasevski, Teoria literaturiI). Indiferent cum este numit - erou, protagonist, figura, actor, actant etc. -, personajul este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trasaturi fizice si morale distincte, pusa in lumina printr-un sir de intamplari situate intr-un anumit cadru temporal si social. El poate fi definit din mai multe perspective : morala (raportul dintre om si el insusI), sociala (raportul om - societatE), ontica (raportul om - univerS), estetica (raportul realitate - conventie narativa).



In diacronia literaturii, personajul a cunoscut mutatii esentiale pe masura schimbarilor produse in conceptiile estetice si in operele literare apartinand diverselor curente. in Poetica sa, Aristotel defineste personajul drept un caracter ce trebuie sa intruneasca trasaturi precum nobletea, potrivirea (exista o fire barbateasca: nici barbatia, nici cruzimea nu se potrivesc cu firea femeii"), asemanarea" (intre tipul creat si modelul din realitatE), statornicia. Personajul antic se detaseaza prin logica, unitate interioara, verosimilitate, rationalitate, inteligibilitate.

Clasicismul a insistat asupra unitatii personajului, concepand foarte riguros ideea de consecventa, straduindu-se sa creeze caractere universal valabile, nu simplificand trasaturile umane, ci ierarhizandu-le in functie de cea dominanta. Fiind inspirat din Antichitatea greco-romana, este dominat de ratiune, are simtul onoarei si al datoriei, iar tipul uman creat concorda cu firea, cu nivelul geografic, cu epoca istorica, cu varsta modelului din realitate.

Personajul romantic provine din toate mediile sociale, este sfasiat de trairile interioare antagonice, este dinamic, construit antitetic, se transforma, sufera mutatii spectaculoase, este un monstru de frumusete sau uratenie, de bunatate sau de rautate, ori de toate acestea amestecate () e bizar, enigmatic, rebel" (G. CaliriescU). Ca tipuri intalnim acum visatorul, inadaptatul, geniul, demonul, titanul, mesianicul, scepticul, cinicul etc. in realism, personajele sunt vazute in transformare, fara ca, in acest mod, caracterele sa-si piarda unitatea. Daca romanticii fusesera interesati de formele atipice, de genii si de monstri, iar clasicii se ocupasera de omul normal, echilibrat, cei mai multi scriitori realisti revin la omul normal, considerat nu in generalitatea lui clasica, ci in diversitatea lui individuala si istorica, in nenumaratele lui intruchipari pe care le confera observarea realului. El provine din toate straturile sociale si poate avea orice varsta, iar psihologia lui se poate desprinde din portret, comportament, imbracaminte, vorbire si mediul in care traieste. Ca tipuri, acum circula avarul, parvenitul, snobul, ratatul, degeneratul etc. in naturalism, comportamentul si actiunile personajului sunt determinate de cauze ereditare, boala, instincte, obsesii. in literatura moderna, personajul este expresia unei sensibilitati, nu a unei dimensiuni caracterologice, isi pierde consistenta si coerenta, pentru a intruchipa deseori un simbol (Mesterul Manole de Lucian BlagA). Prin analiza si autoanaliza se sondeaza zonele abisale ale trairii si ale gandirii personajelor, se cauta raspunsuri la intrebarile fiintei.

Tipologia personajului este foarte ampla, clasificarile operandu-se pe baza mai multor criterii. Dupa gradul de transfigurare a realitatii, exista personaje pur fictive (Tanase Scatiu, Felix Sima, Manole CrudU) sau atestate istoric (Stefan cel Mare, Petru Rares, Mihai Viteazul, Alexandru LapusneanuL). Uneori, personajul poate fi insusi scriitorul (Nica) sau poate prelua diferite date din viata acestuia, devenind un alter ego (Titu HerdeleA). in fabule si balade, personajele sunt personificari de pasari si animale (calul lui Toma Alimos sau cainele Samson din Cainele si cateluL). Distinctia real - fabulos/fantastic se opereaza mai ales in basme, unde apar personaje precum balauri, zmei, zgripturoaice etc. Prin termenul suprapersonaj" nu este numit un individ, ci un loc sau un obiect care determina decisiv viata personajelor (spanzuratoarea din Padurea spanzuratilor de L. Rebreanu sau groapa din romanul Groapa de Eugen BarbU).

Dupa rangul ocupat in dinamica naratiunii, personajul poate fi principal (IoN), secundar (George BulbuC), episodic (Mitropolitul Teofan din nuvela Alexandru LapusneanuL), figurant (cei doi calugari din Cetatea Hotinului, din aceeasi nuvela).

Dupa amploarea constructiei si a devenirii sale, personajul poate fi complex/rotund (Otilia din Enigma OtilieI) sau simplu/unilateral/plat (Motoc din nuvela Alexandru LapusneanuL).

Daca avem in vedere modul de constituire, personajul poate fi individual sau colectiv. Personajul colectiv poate lua forma corului (in teatrul antiC), a grupului (Harap-Alb si prietenii saI) sau a masei de oameni (taranii din Rascoala sau norodul adunat in curtea domneasca in Alexandru LapusneanuL).

Dupa rolurile interpretate, personajul poate fi protagonist (Harap-AlB), antagonist (SpanuL), reflector (cel care participa sau numai asista la evenimente, in ipostaza unui observator care exprima punctul de vedere al naratorului si comenteaza, de pe o pozitie relativ obiectiva, actele eroilor (Sbilt din drama Patima rosie de M. Sorbul, Nory din romanul Concert din muzica de Bach de H. Papadat-BengescU), raisonneur (Branzovenescu din O scrisoare pierduta sau Ipingescu din O noapte furtunoasa de I.L. CaragialE).

Personajul poate fi caracterizat direct (de catre narator, de catre alte personaje si prin autocaracterizarE) sau indirect (prin actiuni, fapte, evenimente, pareri, reactii, relatii, nume, limbaj, vestimentatie, mediu social, gesturi, mimica etC). Portretul rezultat poate fi moral, fizic sau complex (are in vedere toate formele de existenta si de manifestare ale personajuluI).

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.



Copyright © 2009 - 2016 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.