Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






SF-ul romanesc: ce este, ce-ar putea fi despre Sinteze literare



Nimic din ceea ce este nu este numai ce este, este si ceea ce devine, ceea ce va fi (efectiV), ori numai ceea ce ar putea fi (virtuaL): disociere necesara, intrucat intre virtual si efectiv, intre ideal si real tranzitia nu e neaparat garantata, nu e automata, nu vine numai de la sine, ci si de la constiinta de sine.

Are sf-ul romanesc, la ora de fata, aceasta constiinta de sine? Are, la noi, aceasta "literatura a secolului XX" perspectiva de a fi ceea ce poate fi la sfarsitul acestui secol, la sfarsitul de mileniu de care nu ne mai desparte nici macar un deceniu?

Punand, pentru inceput, problema in termenii sociologiei literaturii, se poate constata ca exista in Romania, in perioada postbelica, o "populatie de scriitori" sf ce se ridica in jurul cifrei de 60, "populatie de scriitori" a carei "piramida a varstelor" s~ ar configura grafic mai degraba sub forma unei clepsidre: Ia o extrema - "generatia varstnica" (in jur de 20 de scriitori, nascuti in anii 20 si la inceputul anilor 30); la cealalta extrema - "noul val" intrat in arena in anii 80 (peste 30 de scriitori, nascuti in anii 50 si la inceputul anilor 60); in fine, "gatul clepsidrei" revine "generatiei de mijloc", mult mai putin numeroasa (sub 10 scriitori, nascuti la sfarsitul anilor 30 si inceputul anilor 40).

Cum e si firesc, exista intre toti acesti numerosi scriitori diferente individuale, de temperament artistic si de timbru personal al vocii fiecaruia. Exista, la fel de firesc, si diferente de grup, de generatie. Modelati mental, psihologic, dar mai ales ideologic, in sumbrii ani ai proletcultismului si ai "realismului socialist" (firma schimbata pe parcurs in "umanismul socialist"), cei mai multi dintre scriitorii apartinand "generatiei varstnice" s-au amagit singuri si s-au lasat amagiti, simtindu-se bine sub faldurile majestuoase ale unor "idealuri marete" (umanism, meliorism, optimism, "incredere in viitor", "dragoste de viata" etC), complacandu-se, mai ales, sa intoneze in cor "mesajul generos" al unui comod si calp "umanism", demagogic si cinic exaltat de un inuman regim totalitar, pentru care, nu-i asa?, omul era "cel mai pretios capital". La distanta de trei decenii, in ciuda nu mai putin sumbrilor "ani-lumina" de care-au avut parte (anii 80), tinerii scriitori apartinand "noului val" au reusit sa dibuiasca, fie si numai intuitiv, elementarul adevar ca un science-fiction umanist este un oximoron (din moment ce literatura sf este o literatura a sublimului, iar "un sublim umanist este un oximoron", dupa cum s-a spus si s-a demonstraT).



Conformandu-se inselatorului crez ori slogan al "umanismului" - fie acesta iluzie personala nutrita sincer cu buna credinta, ori numai diversiune ideologica oficiala acceptata pervers si exploatata cinic cu rea credinta - scriitorii azi varstnici si- au cultivat in general (cu exceptiile de rigoare, care confirma regulA) predilectia, innascuta ori "facuta", pentru un perpetuu si gaunos optimism de parada, pentru viziuni feerice si agreabile, daca nu idilice si edulcorate, s-au aratat oricand dispusi a sentimentaliza si a liriciza motivele sf, epice prin definitie, gata oricand sa atenueze conflictele, sa netezeasca asperitatile, sa eludeze antagonismele, sa acosteze usurati, daca nu triumfalnicL la limanul unui hoppy end. Dimpotriva, tinerii din "noul val" sunt in general mai mizantropi si mai sarcastici (cu exceptiile de rigoare, si aicI): respingand si supunand deriziunii sentimentalismul liricoid, ei redescopera epicul si-i iau in stapanire resursele de forta; imaginatia inceteaza a mai fi ingenua si idilica, blajina si complezenta; o incrancenare mocnita, o surda agresivitate, o "cruzime" a perceptiei si reprezentarii ii iau locul; o sanatoasa "necrutare" auctoriala indrazneste sa ia act de sine si de propriile-i atii-uri, ceea ce-i permite sa priveasca drept in fata, fara a clipi, taisul gol al conflictului si sa nu ezite timorat in fata unui bad ending, in fata unui deznodamant dezastruos, in fata catastrofei sau atrocitatii, atunci cand acestea se dovedesc functionale si necesare metabolismului si dialecticii cathartice a fictiunii.

Exista insa si trasaturi comune tuturora, varstnici ori tineri, exista optiuni comune izvorate din afinitati si predispozitii native statistic distribuite, si care astfel devin caracteristice pentru intregul science-ficrion romanesc, in ansamblu. La consolidarea acestor convergente lucreaza si faptul ca stiintifictiunea romaneasca are de facut fata simultan la exigentele unei "duble subordonari", pe care i-o impun, pe de o parte, contextul national, trunchiul literaturii romane "generale" (main stream, in terminologie sF), literatura cu o traditie istoric constituita, iar pe de alta parte contextul international al "genului", in curs de istoricizare si acesta.

Astfel, standardele si exigentele specifice literaturii romane ii obliga pe scriitorii sf - pentru a fi "in rand cu lumea", pentu a fi acceptati ca scriitori - sa acorde caracterizarii personajelor, si in general psihologiei, mai multa atentie decat este strict necesar in science-fiction (miza majora si specifica fiind aici pe ontologie, nu pe psihologie, dupa cum capodoperele genului o dovedesC); aceleasi ratiuni explica atentia reverentioasa acordata rafinamentului stilistic si relativizarii ironice, dar mai ales povestirii, ca tehnica si arta a seductiei: scriitorii romani de science-fiction sunt, aproape toti, delectabili povestitori, "farmecul" ori "vraja" povestirii fiind, prin traditie, la mare pret in literatura romana, cum bine se stie. La mare pret este, tot prin traditie, si pascalianul "l esprit definesse", care ajunge de regula, la noi, sa inhibe complementarul si necesarul "l esprit de geometrie", astfel incat rigoarea logica a extrapolarii ipotezei sf tinde endemic sa se destinda lejer si autoindulgent, sa se dizolve in laxitate si aproximatie (cu exceptiile de rigoare, inca o data, un Ovid S.Crohmalniceanu, de exemplu, exceland tocmai prin "logicizarea sistematica a imaginatiei"). De aici - cateva tropisme congenitale si definitorii pentru sf-ul romanesc, "de la natura" inclinat mai mult inspre analogie decat inspre extrapolare, mai mult iitspre "soft sf decat inspre "hard sf", mai mult inspre "sense ofhumour" decat inspre "sense cfwonder".



Pana acum, cel putin, scriitorul roman de science-fiction se arata mai preocupat de (si mai calificat iN) psihologie decat de/in ontologie, mai absorbit de "simtaminte", de "probleme umane", de "implicatii umane", de complicatii interpersonale etc, decat fascinat de fiorul in sine al stiintei si al fiintarii intr-un Univers asa cum stiinta ni-1 dezvaluie a fi. Din pacate, trebuie spus, scriitorul roman nu manifesta o speciala afinitate pentru acel ireductibil si intraductibil "sense of ivonder" (simtul uimirii, al miracolului, senzatia de uimire, de uluire, de "minunare" etc.) - si scriitorul roman de science-fiction nu face exceptie, desi pentru el tocmai aceasta ramane adevarata "proba a focului", caci tocmai aceasta este adevarata diferenta specifica si adevaratul sigiliu de noblete in science-fiction. Mai mult sau mai putin insensibil la acest "sense ofwonder", acelasi generic scriitor roman este, in schimb, de-a dreptul supra-dotat la capitolul "sense of humour", mandrindu-se suveran si zeflegmatic, iarasi prin traditie, cu acea "repede obosire cu sublimul" de care vorbea undeva G.Calinescu, facandu-si un merit aprioric din acel "balcanic" si dubios "simt al humorului" ce se preteaza la orice si prin care ne pretam la orice, "aici, la portile Orientului" Sa ne mai miram, atunci, ca parodia prospera si prolifereaza, chiar si in absenta unui model de parodiat? sa ne mai miram ca in deceniul abia incheiat avem mai multe romane parodice sf (Epopeea spatiala 2084 de loan Grosan, instelata aventura de George Ceausu s.a.), in timp ce, in aceiasi "veseli" si "luminosi" ani 80, adevaratul roman sf, grav si frisonant, este ca si inexistent? Ramasa astfel fara obiect in planul esteticului, parodia isi stramuta, ce-i drept, obiectul in extraestetic, ceea ce, nu-i asa?, e orisicat ceva mai mult decat nimic.

Jocul la miza mica ofera insa si alte tentatii, convergente, mai pot fi puse si alte paie pe acest foc de paie. Extrapolarea fiind, cum am vazut, minata in insusi resortul ei vital, in insasi coerenta, consecventa si rigoarea sa logica, pe prim plan trece de la sine analogia, ceea ce se soldeaza firesc cu o foarte bogata recolta de alegorii, de parabole, de viziuni distopice, anti-totalitare in primul rand, dar nu numai: povestiri si nuvele cum sunt Soarecele B de Ion D.Sarbu, Norul de argint de Mircea Horia Simionescu, Pianul preparat de Horia Arama, Evadarea lui Algernon de Gheorghe Sasarman, Cantecul Libelungilor si Merele negre de Mihail Gramescu, Colonia si Domenii interzise de Leonard Oprea, Omohom de Cristian Tudor Popescu, Deratizare de Lucian Merisca si atatea altele, nu sunt, trebuie spus, simple "carteli", simple pretexte pentru a strecura "soparle" ori "fitiluri", nu sunt simple pamflete politice, nici simple eseuri morale ori filosofice, ci povestiri adevarate, genuine -discret aluzive, inaparent alegorice, pastrate in plasma semantic nutritiva a indeterminarii, a ambiguitatii, a echivocului, a plurivocului, unde sensurile raman fluide si difuze, organic absorbite in concretul substantei epice - intr-un cuvant, literatura. Literatura sadea, doldora de calitati, - ca Satana (alias dialecticA) ce alt asteapta ca sa aiba ce lucra, ca sa aiba ce transforma, prin exces, in defecte?!

   



Pentru ca, oricat de delectabile literar si oricat de derulante extraliterar ar fi performantele esopice si de "doublethink", in care scriitorul roman de science-fiction nu se lasa deloc mai prejos decat confratii sai cu onor instalati in genuri "majore", excrescentele limbajului esopic, hipertrofia sibilinica, ca orice hipertrofie, indica si un simptom patologic, indica plafonarea, nu doar a cititorului dar si a scriitorului insusi, la o miza totusi esteticeste minora. Acum, cand riscul de a vorbi direct, moralmente franc si esteticeste strict functional, s-a redus de-bine-de-rau la cote asumabile, scriitorul roman (si nu doar cel de sf, iarasI) descopera ca a uitat sa vorbeasca in acest fel, daca a stiut vreodata, descopera ca volutele sibilinice, infinitele precautiuni ale incifrarii esopice, duplicitatea perversa prin care "dubla gandire" perverteste pe cel care-o practica s.ajrud. - toate acestea i-au devenit o a doua natura, un balast, o infirmitate sau un "narav" de care nu mai e chiar atat de simplu sa se dezbare, pentru a putea - astfel si numai astfel - aborda frontal miza esteticeste majora a artei intru care isi consuma asiduitatile, atatea cate sunt, si pe care in fond isi joaca toate cartile.

Acum, cand "stadiul militant" apartine, sa speram, trecutului, sf-ul romanesc se vede pus in fata incercarii, mai dure, intr-un fel, si decisive, a "stadiului estetic": Hic Rhodos, hic soita!

    incercare sau punere la incercare (challengE) grea si decisiva, intrucat limita nu se mai afla acum in afara eului creator, in constrangeri de ordin politic, ideologic, conjunctural, ci in sine insusi, in propria-i aptitudine ori inaptitudine congenitala de a se ridica la inaltimea mizei estetice majore la care se joaca azi in science-fiction peste tot in lume, fara pardon si fara rabat: captarea in expresie literara a acelui "sense of wonder" care este, in science-fiction, ipostaza specifica sub care se prezinta in secolul XX un vechi concept, o eterna esenta spirituala si o eterna experienta estetica, cunoscuta de secole drept "emotie a sublimului".

Daca vrea sa insemne cu adevarat ceva in acest imens continent in continua expansiune care se numeste science-fiction, pe intinsul caruia apar an de an sute de titluri noi si zeci de noi aspiranti la gloria literara, scriitorul roman va trebui, de-acum inainte, sa poata scrie si "hard science-fiction", la nivelul performantelor mondial omologate in domeniu. Si poate ca nu atat carenta logica, a laxitatii in extrapolare, sau carenta frazeologica, a inflatiei de cuvinte prin care scriitorul roman s-a invatat sa spuna non multum sed multa, ii sunt frana si balast, cat carenta estetica, lipsa abnegatiei estetice, ezitarea de a-si asuma dezbinarea cu lumea, de a-si asuma nu toata suferinta din lume, ci numai o parte: suferinta metafizica a omului.

Nu un catharsis tragic, ci un catfwrsis sublim este miza suprema in science-fiction: catJmrsis pe care ni-1 ofera, efectiv, capodoperele deja existente in science-fiction, si mai ales in hard science-fiction (capodopere, vai, ca si necunoscute cititorului roman!

   ): catharsis "sublimat" nu din suferinta pe care omul o provoaca omului, ca in tragedie, ci din suferinta pe care o provoaca omului Universul, cosmosul si microcosmosul, covarsindu-1 pe om prin dimensiuni, prin magnitudine, forta, viteza, durata, complexitate etc, prin insusi faptul ca Universul fizic, asa cum ni-1 dezvaluie stiinta acestui secol, nu e facut pe masura omului, nu-1 asteapta pe om, nu stie de om si de singuratatea cosmica a omului pierdut in acest Univers strain si indiferent.



Ceea ce numim science-fiction este prin definitie o arta a sublimului, iar sublimul presupune prin definitie "o placere posibila doar prin intermediul unei neplaceri" (KanT), o placere provenita din durere, din suferinta, o pleasure in pam; astfel incat, in dialectica dintre pain (suferinta, durerE) si pleasure (placerE), momentul negativ al suferintei, al durerii ramane, in science-fiction, de nelipsit Numai asa va reusi aceasta arta a secolului XX care se numeste science-fiction sa aiba acces la efecte cathartice, numai asa va reusi sa ne imunizeze estetic prin "vaccinul" sublimului fata de atrocitatile, de spaimele, de disperarile acestui sfarsit de secol si de mileniu: numai daca isi urmeaza pana la capat propria-i lege estetica, numai daca isi consuma pana la capat propriile-i virtualitati si resurse, numai daca indrazneste, cu abnegatie estetica, sa fie pana la capat ceea ce poate fi, ceea ce nimic altceva, nici o alta forma de expresie artistica, nu poate fi in locul lui: ipostaza privilegiata a sublimului in arta secolului XX, in consonanta cu secolul caruia-i apartine si cu imaginea Universului asa cum rezulta ea din stiinta acestui secol: strivitoare, covarsitoare, cumplita, sublima.

Cat despre scriitorul roman de science-fiction, pe care atata l-am napastuit, ce sa stie oare lua cu el la drum, in semn de ramas bun, acum la despartire, inainte de-a pomi iar singur mai departe, sa-si incerce sansa, sa-si puna la incercare limita, sa-si intalneasca destinul? Poate aceste profetice cuvinte, rostite inca in 1919:

"Nu romanizarea noastra feroce, intru vegetativul etnografic, ci continua noastra umanizare intru sublimul uman, va crea suprema splendoare a culturei creatoare romanesti. Acordarea intru eternul omenesc a creatorului il va face sa creasca pana la simbolul veciniciei fiecare element superior prelucrabil al vietii noastre nationale. Si cantareti divini ai frumosului, profeti incomparabili ai adevarului, vor da viziunea sublimului, in forma transcendental ritmata romana, tuturor popoarelor si tuturor timpurilor."

(Vasile Parvan, Datoria vietii noastrE).

(Eseu aparut in Tribuna, Cluj-Napoca, nr.12 (2021),

26 martie-1 apriliel992; reluat in Almanahul Anticipatia 2993, Bucuresti, pp.95-99.)

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...

Copyright © 2009 - 2016 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.