Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Curente si tendinte in cea de-a doua jumatate a sec. al XIX-lea despre Sinteze literare





AŽn cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea s-au manifestat in literatura noastra o serie de curente si tendinte, de directii literare: clasicism, romantism, baroc, manierism, realism, naturalism, parnasianism, prerafaelitism, simbolism si fantastic. Toate aceste concepte polisemantice trebuie bine clarificate pentru a le intelege in toate acceptiunile si semnificatiile lor.

Termenul cel mai polivalent este cel de clasic, care are mai multe sensuri: social, axiologic, istoric, tipologic si stilistic.

Sensul primordial, de baza este social.

Clasic provine de la latinescul clasicus, care desemna apartenenta la o anumita clasa sociala si care inseamna cel care apartine unei clase.

Cu timpul termenul de clasic a capatat un sens axiologic. Au fost numiti clasici scriitorii de cea mai mare valoare, apartinand primei clase valorice, care erau predati la scoala, scriitori exemplari ale caror opere s-au dovedit capabile sa infrunte timpul si care s-au constituit in adevarate modele demne de urmat.

Din operele acestor scriitori s-a format fondul de aur al Antichitatii greco-latine, ceea ce s-a numit clasicismul antic.

AŽn sens istoric, clasicismul este un curent, o scoala literara, care a aparut mai intai in Franta, in secolul al XVII-lea, numit si Marele Secol in timpul monarhiei luminate a lui Ludovic al XIV-lea, supranumit si Regele Soare. Clasicismul francez a avut la baza filosofia lui Descartes si a fost o expresie in plan literar a rationalismului cartezian. Idealul literar clasic a fost intruchipat de scriitori precum: Corneille, Racine, Moliere, La Fontaine, iar teoreticianul clasicismului francez a fost Boileau, prin celebra sa Arta poeticaa€.

Doctrina clasicista s-a intemeiat pe o serie de norme si de reguli fixe:



- cultul, primatul ratiunii (clasicii puneau ratiunea mai presus de toate si o considerau suprema valoarE);

- valorificarea mostenirii Antichitatii greco-latine;

- regula verosimilitatii (cu punctul de plecare in teoria mimesului aristotelic, pe care clasicii au denaturat-o intelegand arta nu ca o transfigurare a realitatii, ci ca o fotografie mecanica a realitatiI);

- regula caracterului (clasicii considerau personajele ca niste caractere atemporale, general-valabile, dincolo de contextul socio-istoric, alcatuite pe baza unei singure trasaturi dominantE);

- regula celor trei unitati a€“ de timp, de loc si de actiune (care conducea spre o stanjenitoare limitare a imaginatieI);

- puritatea genurilor si speciilor (clasicii nu admiteau amestecul de genuri si speciI);

- puritatea stilului (clasicii erau adeptii stilului inalt, aristocratiC).

Termenul de clasic are si un sens tipologic. Exista un tip clasic homo clasicus, carui ai se va opune un tip romantic homo romanticus.

Termenul de clasic are si un sens stilistic. Clasicismul este un stil permanent, unul dintre cele cinci mari stiluri permanente din istoria culturii, alaturi de: romantism, baroc, manierism si realism. Clasicismul este o forma inchisa de cultura. Din clasicism nu s-a nascut nici un alt curent literar; din clasicism nu s-a nascut decat tot clasicism, sub forma neoclasicismului.

AŽn literatura noastra, clasicismul, ca un curent literar, a fost destul de slab reprezentat si a aparut cu o intarziere de peste un secol fata de clasicismul francez. Clasicismul romanesc s-a manifestat in literatura noastra spre sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea prin scriitori lipsiti de o valoare deosebita: poetii Vacaresti si Costache Conachi.

Clasicismul romanesc a fost mai mult o imitatie dupa clasicismul francez, la care s-a adaugat influenta anacreontismului grecesc. Dincolo de aceasta perioada istorica se poate spune ca de fapt clasicismul s-a manifestat pe tot parcursul secolului al XIX-lea, coexistand cu romantismul in operele multor scriitori.

Clasicul este:

- obiectiv

- rational

- echilibrat (apoliniC)

- dezinteresat de natura (Natura reprezinta pentru clasic un simplu element de decoR)

- moralist (preocupat de caracterologiE)

- canonic (respecta normele si regulilE)

Termenul de romantic are trei sensuri: istoric, tipologic si stilistic.

AŽn sens istoric, romantismul, ca un curent literar, a aparut mai intai in Germania, de unde s-a extins si in celelalte culturi europene.

Manifestul romantismului german a fost publicat in revista Atheneuma€ de la Jena (1801). Romantismul german a avut la baza metafizica germana, filosofia naturii a lui Schelling si doctrina eului absolut a lui Fichte. Corifeii romantismului german au fost: Jean Paul Richte, Holderling, Novalis, E.T.A. Hoffman, Chamisso, si teoreticienii romantismului german au fost fratii August Wilhelm Schlegel si Friedrich Schlegel.

Manifestul romantismului englez l-a constituit prefata de la culegerea Balade liricea€ (1813), semnata de Wordsworth si Coleridge. Alti reprezentanti de seama ai romantismului englez au fost: Byron, John Keats, Shelley.

Manifestul romantismului francez l-a constituit prefata lui Victor Hugo la drama sa Cromwella€ (1827). Alti reprezentanti ai romantismului francez au fost: Lamartine, Alfred de Musset, Alfred de Vigny.

Exponentul cel mai de seama al romantismului italian a fost Leopardi, iar cei mai de seama reprezentanti ai romantismului rus au fost Lermontov si Puskin.

Spre deosebire de clasicism, romantismul n-a mai avut la baza un cod de norme si reguli fixe, ci o serie de trasaturi specifice, care s-au constituit in tot atatea puncte programatice ale manifestelor romantice:

- cultul, primatul pasiunii (estetica inimiI);

- cultul imaginatiei si al fanteziei;

- aspiratia spre absolut (cu punctul de plecare in doctrina eului absolut al lui FichtE);

- descoperirea dimensiunii interioare, abisale a fiintei umane;

- cultivarea visului (ca modalitate de investigare a subconstientuluI);

- valorificarea miturilor si a creatiilor populare (bazele folcloristicii, ca disciplina au fost puse in romantisM);

- specificul national (categoria specificului national a fost creata in romantisM);

- dragostea fata de natura;

- regresiunea spre natura;

- evocarea trecutului istoric.

Termenul de romantic are si un sens tipologic. Tipul romantic se opune tipului clasic; opozitia clasic-romantic este o opozitie fundamentala a culturii:

- calofil (iubitor al stilului frumos, ingrijiT)

Acestea sunt doua tipuri ideale, utopice, reperabile numai la analiza la retorta. AŽn realitate nu exista decat compromisuri, mixturi de clasic si romantic, asa cum ne atrage atentia Calinescu in extraordinarul sau studiu Clasicism, romantism, baroca€, prefata la volumul Impresii asupra literaturii spaniolea€, (1946).

Avand darul reprezentarilor plastice, si un inegalabil talent critic imaginativ, bazandu-se pe o enorma eruditie, Calinescu reuseste sa faca din clasic si romantic doua personaje, doua tipuri vii in carne si oase, care traiesc si respira aievea sub ochii nostri.

Calinescu merge pana acolo incat fixeaza pana si regimul alimentar al clasicului si romanticului: si ca sa facem o gluma semnificativa, de altfel documentata din punct de vedere alimentar: clasicul bea lapte, apa de izvor, vin de Falern si mananca mere de Ibla ori fructe; romanticul consuma gin, opiu, ori bea apa din Lete, pentru ca el are nevoie ori de excitante, ori de analgezice, ca sa suport si sa uite infernul vietiia€.

Calinescu adanceste opozitia clasic a€“ romantic printr-o serie de detalii anatomice, fizice, geografice si etnografice. Clasicul este sanatos, romanticul este bolnav. Calinescu dezvolta si nuanteaza celebra afirmatie a lui Goethe, dupa care clasicul ar fi un om sanatos iar romanticul un om bolnav.

Clasicul este armonios si proportionat dezvoltat, romanticul este diform sau de o frumusete stranie, nefireasca; clasicul este viril, romanticul este efeminat; clasicul este exteriorizat, sociabil si comunicativ, extravertit, romanticul este interiorizat, nesociabil si necomunicativ, introvertit; clasicul este solar, romanticul este selenar. Ora preferata a clasicului este amiaza, a romanticului este miezul noptii.

Calinescu extinde consideratiile sale la tari si la popoare; Franta este preponderent clasica, este patria clasicismului, Germania este preponderent romantica, este patria romantismului, Italia este clasica cu propensiuni spre baroc, Spania este romantica, cu inclinatie spre baroc, China este clasica prin chinezerie (arta de a lucra minutios si cu rabdarE), India este romantica. AŽn India, ne spune Calinescu, se afla embrionul brutal al romantismului. Asociatiile criticului sunt surprinzatoare: China este Franta asiei, Franta este China europei, samda€¦

AŽn studiul sau Novalis si drumul inauntrua€, din volumul Puncte cardinale europene. Orizont romantica€ (1973), Al. Philippide inlocuieste opozitia clasic-romantic cu opozitia realist-romantic.

Realistul este orientat spre lumea exterioara, pe cand romanticul este preocupat de lumea interioara, de dimensiunea abisala a fiintei. Romanticul este omul care dupa fiecare calatorie din lumea exterioara simte nevoia sa se intoarca acasa, in casa cu multe tainite a sufletului sau. Al. Philippide ne da o definitie sintetica si memorabila a romanticului: firea romantica este mereu atrasa de propriile adancuria€.

Termenul de romantic are si un sens stilistic. Romantismul este un stil permanent ca si clasicismul, manierismul, barocul si realismul. Permanenta acestor stiluri se explica prin prezenta unui arhetip spiritual si a unui eon (spirit, tiP) stilistic.

AŽn Existenta romanticaa€ (1980) Edgar Papu incearca sa asigure o baza ontologica celor doua stiluri. Clasicismul i-ar corespunde organismul inchis de tip animal, mai putin proliferant, iar romantismul i-ar corespunde organismul deschis, de tip vegetal, ce se caracterizeaza printr-o proliferare monstruoasa.

Romantismul este o forma deschisa de cultura. Din romantism s-au nascut alte curente literare; romantismul sta la baza sensibilitatii moderne. Spre deosebire de clasicism, romantismul este in literatura noastra aproape sincronic cu romantismul european.

Romantismul romanesc este prefatat de preromanticul Vasile Cirlova. AŽn evolutia romantismului romanesc pot fi stabilite trei etape mai importante:

-prima perioada o formeaza perioada de tranzitie, prepasoptista, reprezentata de Ioan Heliade Radulescu si de Grigore Alexandrescu, la care se resimte influenta preromanticilor englezi Gray si Youg, cu poezia tintirimelor si a vestigiilor istorice;



-cea de-a doua etapa este perioada pasoptista sau romantismul propriu-zis. Manifestul romantismului romanesc l-a constituit programul Daciei literarea€, in care se regasesc aproape toate punctele din celelalte manifeste romantice europene;

-cea de-a treia etapa este cea a romantismului eminescian, care este un apogeu si o sinteza a romantismului romanesc. Romantismul romanesc continua si dupa Eminescu, si-l intalnim la Macedonski in Noptilea€ sale.

Barocul este un stil literar-artistic, care a aparut la sfarsitul perioadei Renasterii, in cea de-a doua jumatate a secolului al XV-lea, mai intai in Italia si Spania si apoi in celelalte culturi europene. Asupra originii termenului de baroc s-au emis doua ipoteze: dupa prima ipoteza termenul de baroc provine de la italianul baroco, care desemna un anumit tip de rationament, de silogism bizar in perioada scolasticii medievale; dupa cea de-a doua ipoteza, termenul de baroc provine de la portughezul barroco, care inseamna perla asimetrica, ireculara. Aceasta este mai plauzibila, intrucat corespunde mai mult structurii stilistice a barocului. Barocul este un stil ornamental, luxuriant, suprasaturat de podoabe, ce sta sub semnul stralucirii perlei.

Barocul este un stil defensiv, artistul baroc se apara prin stralucire. Barocul se mai caracterizeaza si printr-o tensiune a contrariilor, printr-un raport de coincidentia opozitorum, care-i imprima un intens dramatism.

Idealul estetic al barocului a fost intruchipat cel mai mult de marii dramaturgi spanioli: Felix Lope de Vega si Pedro Calderon de la Barca. O varianta a barocului spaniol a fost gongorismul, termen care provine de la un mare poet spaniol, Luis de Gongora. O varianta a barocului italian a fost marinismul, termen ce provine de la numele lui Gianbatista Marino.

Barocul se bazeaza pe la meravigliaa€ (arta de a minuna, surprinde, de a crea perplexitatE) si printr-o serie de procedee tehnice, de pretiozitati, numite concettia€.

Barocul are si un sens tipologic. Exista un homo barocus, despre care vorbeste Calinescu in Clasic, romantic, baroca€. Dupa Calinescu, tipul barocului intruneste atat trasaturi clasice, cat si romantice.

AŽn Barocul, ca tip de existentaa€, Edgar Papu defineste idealul omului baroc a€“ hombre segretto, care se caracterizeaza prin prudenta si arta de a pastra secretul. Tot aici, sustine ca barocul romanesc este protocronic, anterior barocului european, si aduce ca argument AŽnvataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosiea€, acest tratat de filozofie etica si politologie, despre arta de a conduce, care a aparut aproximativ in acelasi timp cu Principelea€ lui Niccolo Machivelli.

AŽnvataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosiea€ devanseaza cu peste un secol si jumatate celebrul Tratat despre prudentaa€ a calugarului iezuit spaniol, Baltazar Gracian.

AŽn epoca moderna, scriitorul nostru cel mai baroc este Alexandru Macedonski.

Tipul artistului de atelier, un experimentator de formule, barocul este un stil permanent. Permanenta barocului a fost explicata de un eseist spaniol, Eugenio da€™Ors, care a fost indragostit toata viata de categoria estetica a barocului.

Termenul de manierism vine de la maniera care inseamna mod, fel de creatie. Au fost numerosi manieristi, scriitori care imita maniera altora cu intentia de a-i discredita, de a-i ridiculiza. Termenul de manierism a capatat o conotatie negativa in cazul scriitorilor care ajung sa se autoimite, sa se autopastiseze, sa cada, cu alte cuvinte, in manierism.

Manierismul este un stil literar-artistic care a aparut spre sfarsitul Renasterii, pe la jumatatea secolului al XVI-lea. Manierismul este un stil anterior barocului, de aceea cele doua stiluri au fost multa vreme confundate, dar intre cele doua stiluri exista o deosebire esentiala. Daca barocul este un stil defensiv, manierismul este un stil ofensiv. Nu intamplator manierismul a aparut mai intai in Germania, fiind pus in relatie cu agresivitatea goticului.

O forma a manierismului a fost eufemismul, care vine de la numele celebrului personaj Euphemes, al scriitorului englez John Lyly, care l-a influentat, la inceput, prin rafinament si pretiozitate si pe Shakespeare.

Manierismul se caracterizeaza, inainte de toate, prin dizlocarea formei si prin destructurare. Manierismul s-a manifestat cu multa vigoare si intensitate si in epoca moderna, ca o reactie la formalismul si academismul clasicizant. Toata literatura si arta moderna si toate avangardele literar-artistice stau sub semnul manierismului. Atributele esentiale ale manierismului sunt antiformalismul, deconstructivismul, antiretorismul, demitizarea, absurdul, farsa, caricatura, grotescul, parodicul si ludicul.

Postmodernismul nu este altceva decat o forma a manierismului modern. La atributele consacrate de manierismul modern, postmodernismul adauga intertextualitatea si aventura scriiturii. Postmodernismul si-a epuizat resursele in momentul de fata, numai dupa cateva decenii de existenta. Critica a vorbit de o Apocalipsa postmodernista. Daca ne luam dupa Textele Sacre, Apocalipsa nu inseamna, insa, un sfarsit total, ci numai un sfarsit partial, care deschide drumul unui nou inceput.

Nu stim inca ce curent literar artistic va urma dupa postmodernism, pentru ca nu s-a nascut, deocamdata, o noua realitate literara, care sa poata sa fie dominata. Eugen Simion in Fragmente criticea€ propune termenul de postmodernism (manierismul este un stil permanent, ca si clasicismul, romantismul, barocul si realismuL). Permanenta manierismul a fost demonstrata prin prezenta unui arhetip spiritual si a unui eon stilistic manierist de Ernest Robert Curtius, in Literatura europeana si Evul Mediu latina€ si de Gustav Rene Hocke, in Modernismul in literaturaa€.

Manierismul s-a manifestat in perioada marilor nostri clasici, cel mai mult, la Caragiale, la care personajele se transforma, uneori, in marionete, anticipand teatrul modern al absurdului.

Termenul de realism provine de la latinescul realis, care inseamna real. Termenul de realism a fost folosit pentru prima data in disputele dintre nominalisti si realisti, intre adeptii lui Platon si cei ai lui Aristotel, in perioada scolasticii medievale. Nominalistii sustineau ca numai ideile generale si abstracte sunt universale, ca numai nominaliile sunt universaliia€, si pe cand realistii sustineau ca numai lucrurile concrete sunt universale, ca numai realiile sunt universaliia€.

Mai tarziu, a fost numit realism un curent filosofic care sustine ca realitatea exterioara, lumea inconjuratoare exista in mod obiectiv, si care se opunea idealismului, care nega caracterul obiectiv al realitatii.

Termenul de realism, in sensul de curent literar si artistic, a fost folosit pentru prima data de Champ Fleury, cu ocazia unei expozitii de pictura a lui Courbet. Realismul a aparut pe la jumatatea secolului al XIX-lea, ca urmare a marilor descoperiri stiintifice si a dezvoltarii stiintelor naturii si este expresia in plan literar-artistic a scientismului si a pozitivismului. Realismul a cunoscut apogeul prin Comedia umanaa€ a lui Balzac.

Realismul obiectiv de tip balzacian poate fi definit prin prisma raportului dintre narator si personaje. AŽn realismul obiectiv de tip balzacian naratorul este omniscient si omniprezent, isi ia o distanta demiurgica, in raport cu personajele, lasa impresia ca nu se amesteca cu nimic in destinul lor, dar le manevreaza din umbra cu o mana nevazuta. AŽ acest fel este creata impresia de obiectivitate deplina a naratorului.

Personajele in realism nu mai sunt caractere general-valabile, alcatuite pe o singura trasatura dominanta, ci tipuri sociale, produse ale unei anumite epoci istorice. Mai mult decat un curent literar, realismul poate fi considerat si o directie literara, una din directiile fundamentale ale literaturii din toate timpurile (realismul este un stil permanent, de permanenta realismului s-a ocupat Rene WellecK).

Realismul are si un sens tipologic. Exista un tip realist, caruia i se opune un tip romantic, asa cum demonstreaza Alexandru Philippide in Puncte cardinale europene. Orizont romantica€.

Literatura noastra are o bogata traditie realista. Dar realismul obiectiv de tip balzacian apare odata cu Costache Negruzzi, a carui opera reprezinta triumful realismului la noi. Realism obiectiv de tip balzacian mai intalnim si la Nicolae Filimon, in romanul Ciocoii vechi si noia€. AŽn perioada marilor nostri clasici, realismul se manifesta la Creanga, unde este insa amestecat cu fabulosul si fantasticul, la Caragiale si la Slavici, la care intalnim un realism analitic.



Spre sfarsitul secolului al XIX-lea apare in literatura noastra si un realism minor, liric, ce poate fi identificat la Duiliu Zamfirescu, Alexandru Vlahuta, Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti si la Delavrancea.

Naturalismul este o varianta de realism (un realism degradat si denaturaT). Naturalistii n-au inteles bine Poeticaa€ lui Aristotel, si vedeau in arta, nu o transfigurare a realitatii, ci o fotografie mecanica a realitatii. Cel mai de seama reprezentant al naturalismului, pe plan universal, ramane Emil Zola, cu vastul sau ciclu romanesc Neamul Rougon Macquarta€, alcatuit din 20 de romane. AŽn Romanul experimentala€ Zola a teoretizat felia de viataa€.

Naturalismul se caracterizeaza printr-o dezlantuire brutala a instinctelor, prin complacerea in scenele de violenta, prin prezenta unor diformitati fizice sau a unor cazuri psihopatologice. Acestea sunt, de altfel, si limitele naturalismului, care a dat, totusi, si opere de valoare.

Cel mai mare naturalist al nostru ramane Caragiale. AŽn nuvelistica lui Caragiale se resimte din plin influenta lui Zola. El a fost preocupat in special de cazurile de maniaci, de indivizi obsedati si dominati de o idee fixa. Naturalism mai intalnim si la Bratescu-Voinesti si la Delavrancea.

Parnasianismul este un curent literar-artistic, care a aparut in Franta, in cea de a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Teophille Gaultier a facut trecerea de la romantism la parnasianism. Alti reprezentanti de seama ai parnasianismului francez au fost: Theodor de Bamville, Maurice Rollinat, Le Conte de La€™Isle si Heredia.

Parnasianismul se caracterizeaza prin nostalgia dupa tinuturi indepartate si misterioase, prin cultul pietrelor pretioase si printr-o excesiva rigoare formala. Prin tiparul aproape geometrizant al versurilor, parnasienii au golit poezia de emotie si lirism.

AŽn literatura noastra, un precursor al parnasianismului poate fi considerat Vasile Alecsandri, in special prin Pastelurilea€ sale, in care evoca universul extrem-oriental. Dar cel mai mare parnasian din literatura noastra ramane Alexandru Macedonski, prin Rondelurile salea€, capodopere de rafinament stilistic.

Prerafaelitismul este un curent literar-artistic, care a aparut in Anglia, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, avandu-l ca teoretician pe marele estetician John Ruskin, si ca reprezentanti de seama pe Dante Gabriel Rossetti, William Morris si Swinburne. Prerafaelitismul isi propunea sa refaca in poezie, pictura de dinaintea lui Rafael, reprezentata de Fra Angelico, Giotto, Bellini si Boticcelli.

Pictura de dinainte de Rafael era plina de imagini angelice si dominata de motivul fundamental al zborului, al levitatiei, al plutirii. Poezia prerafaelitista se caracterizeaza prin imagini pure si diafane, de o mare transparenta si suavitate.

Prerafaelitismul apare in literatura noastra la Stefan Petica, in ciclul Fecioara in alba€ si mai ales la Alexandru Macedonski, in special in volumul Excelsiora€, al carui titlu ne sugereaza ideea zborului si al aspiratiilor spre inaltimi inaccesibile. Un prerafaelitist poate fi considerat in poezia noastra contemporana si Nichita Stanescu, la care intalnim cel mai frecvent metafore ale zborului.

Simbolismul a aparut mai intai in Franta spre sfarsitul secolului al XIX-lea ca o reactie la parnasianism si naturalism. Simbolismul este echivalent cu redescoperirea esentei poeziei. De-abia odata cu simbolismul putem vorbi de literatura moderna propriu-zisa.

Principiile simbolismului au fost formulate de poetul si criticul francez de origine greaca Jean Moreas in articolul sau Simbolismula€ (1896), considerat manifestul simbolismului francez. AŽn cadrul simbolismului francez s-au format mai multe grupuri si ramificatii; o grupare autointitulata decadenta i-a avut ca reprezentanti pe Rembaud, Verlaine, Tristan Corbiere, Jules Laforgue.

O ramificatie a simbolismului a fost instrumentalismul teoretizat de poetul de origine belgiana Rene Ghil. O alta grupare l-a avut ca sef de scoala pe Mallarme. Din aceasta grupare s-a desprins putin mai tarziu ermetismul. Doctrina simbolista isi gaseste corespondente in intuitionismul lui Bergson si in muzica lui Wagner, marele compozitor german care a revolutionat muzica si care a incercat sa realizeze un sincretism al artelor in care muzica sa se intalneasca cu poezia si drama.

Din wagnerism, simbolismul a preluat principiul armoniei intuitive.

Simbolismul se caracterizeaza printr-o serie de trasaturi specifice:

- cultivarea simbolurilor a€“ termenul de simbol provine de la grecescul ï³ïsï­ï¢ï¯ï¬ï¯ï® symbolona€ care inseamna semn de recunoastere. Simbolurile sunt o forma maxima de concentrare a limbajului. Simbolurile au fost cultivate din totdeauna in literatura, dar simbolismul pune accent pe ele mai mult decat orice alt curent literar.

- tehnica sugestiei a€“ dupa simbolisti poezia nu trebuie sa spuna lucrurilor pe nume, ci numai sa le sugereze: a sugera iata visula€ spunea Mallarme. Simbolistii au cultivat, in special, starile sufletesti vagi, tulburi, nedefinite.

- tehnica sinesteziilor sau a corespondentelor prin care simbolistii incercau sa stabileasca o serie de corespondente intre toate tipurile de senzatii: vizuale, auditive, olfactive, tactile si gustative. Aceasta tehnica isi are punctul de plecare in sonetul Corespondentea€ al lui Baudelaire, care a facut trecerea de la romantism la simbolism si ramane un veritabil precursor al simbolismului.

- principiul auditiei colorate a€“ prin care se stabileau corespondente intre sunete si culoare, a fost ilustrat de Rembaud in sonetul Vocalea€ (A-negru, E-alb, I-rosu, O-albastru, U-verdE).

- muzicalitatea versurilor a€“ simbolistii au descoperit muzicalitatea versurilor care reprezinta o conditie primordiala a poeziei si-si are punctul de plecare in doctrina orfica. Muzicalitatea simbolista este o muzicalitate profunda si interiorizata, determinata de continutul starilor sufletesti. Numai instrumentalistii au cultivat o muzicalitatea exterioara si superficiala rezultata din sonoritati, din efectele eufonice.

- versul liber a€“ simbolistii au redescoperit versul liber prin Gustav Rahn.

Alexandru Macedonski in poezia Hrisova€ (1895) este printre primii in literatura universala care au cultivat versul liber in poezia moderna.

Simbolismul se mai caracterizeaza printr-o serie de termeni, motive si atitudini:

- atitudine de revolta si protest social;

- citadinismul a€“ simbolistii au evocat orasul atat in ipostaza de targ de provincie, cu atmosfera apasatoare si sufocanta, cat si in ipostaza de metropola a orasului sodomic si tentacular;

- motivul singuratatii a€“ care genereaza stari de splina€ si de dezgust, de plictis si blazare;

- motivul evadarilor care traduce nostalgia dupa tinuturi exotice, misterioase si indepartate;

- natura a€“ natura simbolista nu mai este natura romantica privita ca o unitate cosmica, vie, dinamica. Natura simbolica este o natura citadina, cu parcuri, havuzuri si gradini populate cu statui;

- erotica a€“ erotica simbolista nu mai are nimic in comun cu erotica romantica, vazuta ca o reintegrare in natura, in marile ritmuri cosmice. Erotica simbolista este o erotica intimista, de alcov;

- orchestratia muzicala a€“ poezia simbolista se caracterizeaza printr-o bogata orchestratie muzicala formata din instrumente ca: pian, pianina, clavirul, vioara, violina, flautul, armonica, fanfara si caterinca.

Simbolismul romanesc a€“ simbolismul romanesc nu este o simpla imitatie dupa simbolismul francez, nu este un fenomen de import. Simbolismul romanesc a aparut in conditii social-istorice total diferite fata de simbolismul francez. Simbolismul romanesc a durat mai mult decat simbolismul francez si s-a desfasurat pe o perioada de cateva decenii. AŽn evolutia simbolismului romanesc pot fi remarcate mai multe etape:

1 - etapa tatonarilor si a experimentelor reprezentata de Alexandru Macedonski, care ramane cel mai stralucit teoretician al simbolismului din literatura noastra. Tot in aceasta etapa pot fi inclusi si alti poeti, printre care: Stefan Petica si Dimitrie Anghel, care raman printre cei mai importanti din aceasta perioada;

2 - etapa pseudosimbolismului de la revista Viata nouaa€ a lui Ovid Densusianu. Acest pseudosimbolism nu este decat o varianta a futurismului italian al lui Marinetti;

3 - etapa simbolismului mecanic si exterior, minulescian;

4 - etapa simbolismului bacovian este ultima si cea mai importanta a simbolismului romanesc.



AŽntr-un studiu intitulat Estetica simbolistaa€ publicat in revista Viata romaneascaa€ (1926) Nicolae Davidescu, poet si teoretician simbolist, sustine ipoteza extrem de interesanta dupa care simbolismul romanesc s-a nascut din armonia eminesciana.

Fantasticul a€“ dupa majoritatea cercetatorilor fantasticul este o categorie estetica extrem de complexa si greu de definit, care se inrudeste si se invecineaza cu alte categorii estetice. Dupa unii cercetatori de origine structuralista cum este si Tzevetan Todorov, fantasticul este chiar un gen literar mult mai teoretic si abstract decat un gen istoric, adica rezultat in observarea directa a evolutiei faptelor literare.

AŽn sens mai larg fantasticul poate fi privit ca o directie literara; una din cele doua directii literare fundamentale care se manifesta in toate timpurile, alaturi de directia realista. Fantasticul este un revers al realismului, cealalta fata a literaturii, fata ei nocturna, plina de mister si penumbra. Orientarea fantastica a literaturii e chiar mai veche decat cea realista, daca tinem seama de faptul ca literatura incepe cu miturile si este fiica mitologieia€, cum o numea Mircea Eliade.

Pentru a defini fantasticul trebuie sa pornim de la dihotomia imaginatie-fantezie, categorii inrudite, dar care nu sunt identice, nu sunt sinonime. O dovada o constituie si originea complet diferita a termenilor. Termenul de imaginatie provine din termenul latinesc imaginatio, un derivat de la imago, care insemna imagine.

Termenul de fantezie sau fantazie, varianta pe care o prefera unii exegeti, provine din grecescul ï°ï¨ïtï®ï°ïtï³ï©ït phantasiaa€. Daca imaginatia este capacitatea de a crea imagini conforme cu realitatea, fantezia sua fantazia este capacitatea de a crea fantazme, imagini mai pure si mai eterate care transced realitatea.

Cei mai redutabili teoreticieni ai fantasticului raman: Roger Caillois si Tzevetan Todorov, doi teoreticieni de formatii si orientari diferite care se apropie de natura fantasticului cu mijloace si metode diferite. Roger Caillois cu mijloacele hermeneuticii, iar Tzvetan Todorov cu mijloacele poeticii.

Dupa Roger Caillois, in eseul sau AŽn inima fantasticuluia€ fantasticul consemneaza o ruptura in ordinea realitatiia€ si reprezinta un scandal inadmisibil pentru ratiunea€. Dupa Tzvetan Todorov in Introducere in literatura fantasticaa€, marca distinctiva a fantasticului o reprezinta ezitarea cititoruluia€, cu precizarea ca nu este vorba despre un anumit cititor, ci de un cititor abstract sau mai bine zis a unei functii a cititorului reprezentata in text. Acest cititor ezita intre doua tipuri de explicatie prin cauze naturale si o explicatie prin cauze supranaturale.

Cand cititorul opteaza pentru o explicatie prin cauze naturale, atunci ancoreaza in domeniul straniului; cand cititorul opteaza pentru o explicatie prin cauze supranaturale, atunci patrunde in domeniul miraculosului.

Fantasticul reprezinta chiar linia de demarcatie dintre straniu si miraculos, si dureaza atat cat dureaza si ezitarea ctitorului. Ambele definitii au limitele lor si principala lor deficienta o constituie reductionismul si incercarea de a surprinde un fantastic pur, care nu exista in realitate, si care este, mai curand, o frumoasa utopie. AŽn realitate nu exista decat mixturi si compromisuri intre categoriile estetice.

Fantasticul se inrudeste si invecineaza cu alte categorii estetice, cum sunt: miticul si magicul, fabulosul si feericul, straniul si miraculosul, enigmaticul, absurdul si senzationalul. Exista atatea tipuri de fantastic, cate combinatii se pot stabili intre aceste categorii estetice.

Literatura romana are o puternica vocatie a fantasticului. Fantasticul romanesc isi are radacinile in folclor, in mituri, basme si legende. AŽn perioada marilor clasici fantasticul se manifesta cu mai mare putere si vigoare la Eminescu. Prin proza sa fantastica, Eminescu se impune ca unul dintre cei mai mari creatori de fantastic din literatura universala alaturi de marii romantici germani, de Jean Paul Richter, Novalis, Hoffmann si Chamisso; alaturi de marii romantici francezi, Teophile Gaultier si Gerard de Nerval si de marele romantic american Edgar Allan Poe.

Originalitatea fantasticului eminescian este asigurata de o solida baza filosofica, formata din reflexiile despre spatiu si timp din doctrina metempsihozei si dintr-o serie de concepte ca: arheu, avatar, arhetip si anamneza.

La Creanga fantasticul fuzioneaza cu realismul. AŽn basmele si povestile lui Creanga intalnim, mai ales, fantastic mitologic. Fantasticul apare si in nuvelistica lui I. L. Caragiale, unde intalnim un fantastic de sorginte folclorica, provenind din credinte si superstitii populare, sau un fantastic al straniului si terifiantului pe linia lui Poe, din a carui opera a tradus cateva nuvele.

Fantasticul apare si mai tarziu, la Alexandru Macedonski in nuvela Oceania-Pacific-Dreadnaughta€, care poate fi considerata prima naratiune stiintifico-fantastica din literatura noastra.



Raportul dintre clasicism si modernism



Daca facem o sinteza a supra curentelor si tendintelor, orientarilor si directiilor din cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea din literatura noastra, putem spune ca in aceasta perioada se confrunta doua mari directii literare: clasicismul si modernismul, ce cuprind orientarile cele mai vechi ale literaturii, statornicite in timp, bine consolidate, permanent valabile, care nu-si pierd niciodata din valoare, ci dimpotriva isi verifica rezistenta de-a lungul timpului.

Modernismul include orientarile mai noi ale literaturii, tot ceea ce apare ca nou la un moment dat, dar care trebuie sa-si dovedeasca valoarea si valabilitatea. Modernismul se naste ca o replica si ca o reactie absolut fireasca si necesara la clasicism, la valorile consacrate, afirmate, si incearca sa schimbe modelele, paradigmele, canoanele acreditate, si sa le inlocuiasca cu altele noi, compensand, astfel, inertia clasicismului.

AŽnceputul afirmarii constiintei moderne in literatura noastra se produce odata cu Alexandru Macedonski, care ramane principalul promotor al modernismului in literatura noastra. Curentele moderne s-au grupat in special in jurul revistei Literatorula€, condusa de Macedonski, care se opunea orientarii clasiciste a Junimii.

Raportul dintre clasicism si modernism este echivalent cu raportul dintre traditie si inovatie. Traditia formeaza baza culturii, inovatia incearca sa compenseze inertia traditiei si lucreaza numai in interiorul traditiei. Inovatia reprezinta tot ce se adauga la traditie, in masura in care rezista timpului. Acest raport dintre traditie si inovatie a fost analizat cu multa patrundere si subtilitate de Alexandru Philippide, in studiul sau de referinta Traditie si progres in dezvoltarea literaturii si arteia€, din Consideratii confortabilea€, vol. II.

De obicei se face o mare si grava confuzie intre progresul literar-artistic si progresul stiintific. Alexandru Philippide face o serie de disocieri esentiale intre aceste doua tipuri de evolutie si inlatura din capul locului o confuzie primejdioasa, nociva a€“ progresul tehnico-stiintific cunoaste salturi bruste. O noua descoperire tehnica sau stiintifica le anuleaza, de obicei, pe cele anterioare. Nu acelasi lucru se intampla in literatura si arta. O noua descoperire literara sau artistica nu le anuleaza pe cele anterioare. Dezvoltarea literaturii si artei este o constructie in continuare. AŽn literatura si arta vechi nu inseamna neaparat si invechit sau depasit, ci dimpotriva, tot ce este valoros si si-a verificat rezistenta in timp.

Progresul literar-artistic nu este un progres axiologic, si nici de ordinul continutului; omul nu s-a schimbat in datele sale esentiale, pasiunile sale au ramas aceleasi cum le descrie Aristotel in Poeticaa€ sa.

Progresul literar-artistic este un progres exclusiv de ordin formal; numai forma si procedeele tehnice evolueaza, se schimba in literatura si arta. Dupa Alexandru Philippide exista un empireu al literaturii si artei in care marile valori se intalnesc peste spatiu si timp.

AŽntre clasic si modern se instituie o relatie dialectica. Clasicii pot si trebuie sa fie abordati dintr-o perspectiva moderna, sa fie mereu reactualizati si reinterpretati. Modernii sunt supusi unui inevitabil proces de clasicizare. Modernii care nu se clasicizeaza pana la urma, inseamna ca nu au nici o valoare, sau au numai o valoare conjuncturala, de moment.

Confruntarea dintre clasicism si modernism este permanenta si se manifesta in toate epocile culturii. Modernii de azi devin clasicii de maine. Relatia dintre clasic si modern ramane o relatie deschisa.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate



});

Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.