Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




MODERNIZAREA TRADITIEI in literatura romana despre Sinteze literare



TUDOR ARGHEZI



Cine cerceteaza cronologia poeziilor lui TUDOR ARGHEZI (1880-1967) din Cuvinte potrivite (1927) constata ca cea mai veche piesa e Sfarsitul toamnei si a aparut in revista pe care el insusi o scotea cu V. Demetrius in 1904, Linia dreapta. Facea parte din faimosul ciclu Agate negre, pastrat partial. Poetul debutase cu opt ani mai inainte in revista lui Alexandru Macedonski, Liga ortodoxa (1896). in continuare, Arghezi a publicat in revista Viata sociala (1910-1911) douazeci de poezii, in Viata Romaneasca (1911 -1912) cinci poezii, in Seara (1913-1914) doua poezii, in Cronica, scoasa de el insusi cu Gala Galaction si unde polemizeaza cu E. Lovinescu (1915-1916), doua poezii, in Hiena lui Seicaru-Cezar Petrescu (1919) o poezie, in Umanitatea (Iasi, 1920), o poezie, in Cugetul romanesc si Flacara (1923), cate o poezie, in Natiunea (1923) trei poezii, in Contimporanul (1923-1925,1927), cinci poezii, in Lumea (1925-1927), 18 poezii, in Adevarul literar si artistic (19261927), opt poezii, in Gandirea (1926), doua poezii. Asadar, din o suta de poezii, treizeci sunt din epoca anterioara si patruzeci din 1919 inainte. Alte poezii (necontrolate de noI) ar fi aparut, dupa E. Lovinescu, care omite in lista sa Viata Romaneasca, in Versuri si proza (1911-1916) a lui Alfred Hefter-Hidalgo, Lamura (1919) lui Vlahuta sl Bratescu-Voinesti (o poeziE) si Clopotul (1922-1923) lui Henri Gad. Volumul Cuvinte potrivite se deschide in loc de prefata cu un villonesc Testament, arta poetica a lui Tudor Arghezi, constand dintr-o revolutie a limbajului liric (un traducator francez din 1963 se plangea de imposibilitatea de a transpune in limba sa sintagma: cuvinte asortate" e hidos, vorbe imperecheate", intortocheate, cuvinte ajustate", vai!

   ). Versul sau, explica poetul, s-a ivit dintr-o modernizare a vocabularului arhaic, dintr-o indelunga modelare a graiului pastorilor si plugarilor. Din indemnul acestora pentru vite a facut visuri si icoane", din zdrente muguri si coroane", din venin miere", din ocara imbiere sau injuratura, din mucigaiuri, noroi si bube frumuseti". Fructul are un miez amar pentru ca a crescut din manie, se justifica nu mai putin ca un fenomen natural, ca punct final al unui proces genetic:





E-ndreptatirea ramurei obscure. Iesita la lumina din padure Si dand in varf, ca un ciorchin de negi, Rodul durerii de vecii intregi.



Cu Arghezi revin in poezie marile probleme ale meditatiei, raportul dintre fiinta si absolut, ideea de nemurire a sufletului, dualismul carne-spirit.

Poezia e rezultatul efortului unui lung sir de generatii, a unei adevarate mutatii pe scara antropologica, intervenita intr-un moment al istoriei:



Ca sa schimbam acum intaia oara Sapa-n condei si brazda-n calimara, Batranii-au adunat printre plavani, Sudoarea muncii sutelor de ani.



Poetul oscileaza intre credinta si tagada, e cuprins in Psalmi de o nelinistita patima cereasca sau e talhar de ceruri", suferind de interdictia divina ori pentru ca e lasat uitarii", fara povata pe care o asteapta ascultator ca un manz intr-o gradina prejmuita, dornic sa vorbeasca mai des cu cel ce se ascunde, sa se convinga de realitatea lui (Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!

   "). Cine esti tu de care gandul/S-apropie necunoscandu-1?" - se intreaba el mereu presupunand ca e cineva care preface in pulbere puterea darza si vointa crunta", un zeu nemilos ce trebuie induplecat prin inchinare: Muta-mi din ceata mana ce-au strivit-o muntii/Si adunata du-mi-o-n dreptul fruntii". Nu e adevarat prin urmare ca Arghezi e un poet nereligios, religia sa e insa doar o sfortare de a descoperi calea mantuirii, a trecerii peste obstacolele pe care existenta le ingramadeste in fata noastra. Alta solutie e blestemul, condamnarea apocaliptica a lumii intr-un limbaj de o maxima truculenta: in imparatie de bezna si lut sa se faca Gradina bogata si-ograda saraca. Cetatea sa cada-n namol, Pazita de spini si de gol.



Toata critica a primit volumul Cuvinte potrivite ca pe un eveniment, si Mihai Ralea scria in Viata Romaneasca, 1927, nr. 6-7, ca Arghezi e cel mai mare poet al nostru de la Eminescu incoace". Arghezi trece drept un mag, un alchimist, un extractor al celei de a cincea esente, capabil sa dea corp spiritului si suflet materiei. Aceasta forta e vizibila si mai bine in Flori de mucigai (1931), de factura si substanta baudelairiana cum se poate deduce din titlu, ca si din modul in care poetul exploreaza mediul inedit al delincventilor, cautand in flacarile limbajului rezidurile de umanitate, sclipirile in imunditia pegrei. Autenticitatea salveaza anecdotica, iar umorul grav al viziunii, aspectul hilar al tipurilor din afara legii, precum cel al lui Patru Marin apucatul de streche, al lui Lache falsificatorul de buni, al talharului de drumul mare, fatalau, al Tincai si al Radei. Sunt stihuri fara an,/Stihuri de groapa,/De sete de apa/Si de foame de scrum,/Stihurile de-acum" -si le prezenta intr-un cuvant inainte autorul pe linia aceleiasi estetici personale in care frumosul e recuperat din urat.

Carticica de seara (1935), ulterior Versuri de seara, este o suita de poeme ale tandretei si intimitatii, o noua cantare a cantarilor ca imagini de neprefacuta candoare si puritate, unde mirele se adreseaza miresei cu o brutalitate sfioasa, astfel:



Pasunea mea sa fii,

Cu papadii.

Eu sa fiu boul tau alb si nevinovat

Care te-as fi pascut si te-as fi rumegat,

Pe inserate,

Pe copitele ingenuncheate.

In jugul bratelor tale

As urca greul cerurilor goale

Si muntii lumii pana-n pisc.

Am ramane, in luna, pe disc,

Sa aram viile cu tibisir

Sa semanam lamaita sl calomfir

Culca-mi-te trandava pe coarne,

Fa-te jugul meu de carne

Stapana mea frumoasa ca aurul

De care tremura taurul.



Cu Hore (1939) si Una suta una poeme (1947), ulterior doar Poeme, cu compuneri ludice si cu poeme de rezistenta, de afirmare a demnitatii nationale in fata cotropitorilor, dar si cu viziunea sumbra a unei umanitati cazute prada instinctelor, in adevarate doine de jale (Drumu-i lung pana la munti/Fara tati, fara copii") se sfarseste un prim Arghezi, cel interbelic, pentru multi unicul, singurul, ce-i drept, comentat pe larg de critici, grosolan incriminat intr-un pamflet care 1-a amutit opt ani.

Cel de-al doilea Arghezi e cel din Cantare omului (1956), 1907 -peisaje (1955) si Stihuri pestrite (1957), ulterior Fabule si Copilaresti. Poemul Cantare omului, o suita de treizeci de poezii, mai mult sau mai putin legate intre ele nu seamana, cum s-a crezut, nici cu Anatolida lui Eliade Radulescu, nici cu Memento mori de Eminescu, nici cu Cantecul omului de N. Davidescu, nici tematic, nici compozitional. in mod cu totul neasteptat, Arghezi revenea in actualitate cu o poema didactica, socotita anacronica in secolul nostru, infatisand, in scurte descriptii, momente din evolutia omului: descoperirea graiului, ridicarea la verticala, aflarea nemarginirii spatiului, gasirea focului si a uneltelor, ivirea tribului, a primelor intocmiri sociale, cucerirea tainelor materiei. Desi existau putine sanse de a scoate poezie din aceste date abstracte, poetul a nimerit adesea caile norocoase. In definitia cu care se deschide poemul, omul are o structura duala, e facut dintr-o parte trupeasca perisabila si un petec de noapte eterna, umbra. inainte de viata a fost haosul, suma umbrelor, care se va instala si la sfarsit. Cuvantul, purtandu-se pe ape", a introdus ratiunea in lume: iti ridicasesi capul de jos, chemat de soare, Si incepu indata si cugetul sa-ti zboare. in continuare, poetul dedica laude momentelor capitale din evolutia omului care cu gandul si visarea" a descoperit masina, admirabilului homofaber modern, produs de mai vechiul homo cogitans, cel ce gandeste singur, in stare sa-si faureasca propriul destin:



E timpul, sluga veche si robul celui rau Tu, omule si frate, sa-ti fii stapanul tau.



Peisajele" din 1907 nu sunt reportaje ci tablouri si portrete in care imaginatia plastica si verva pamfletara isi dau mana spre a face sa rasara alte flori de mucigai". Din cele patruzeci de piese ale ciclului ies in relief in primul rand portretele incepand cu cele cinci imagini ale stapanului mosiei Merisani, lider al Partidului Liberal, pus sa inabuse rascoalele in cinci judete, cuconu Alecu Iliescu, zbirul fanatic, guvernator in numele a trei principii-injuraturi (ma-ta" te bag" si ai sictir"), devenit celebru prin nastrusnica incurcare a cuvantului autocefal, metatizat scatologic (E cel ce-a spus odata-n Senat in tinerete/Primatul Romaniei ca-i autofecal"). Poetul generalizeaza tipologic. Un avocat e licheaua ciocoita" cu bust la poarta din gradina, mosiereasa prigonitoare de iobagi a ramas nemaritata, un schelet cu gura in forma de buzunar, un sul de rogojina, o tava turtita, o fata fatalau, cucoana mare e o aparitie groteasca de panoptic. Prin contrast e zugravit haiducul Patru al Catrincii in lanturi:



Gatit cu giuvaere, bratari de lanturi grele, ii dase stapanirea la glezne si ghiulele, Si stralucea in fiare ca un mitropolit, Ros in calcai de scoabe cu nituri si strivit



Rascoala declansata, in viziunea argheziana (Vezi, nici nu ne-am gandit", zice un razvratiT) nu-si propune decat restabilirea demnitatii, nesocotite de ciocoi, in episodul uciderii unui boier de catre trei sute de tarani, poetul reia procedee din Flori de mucigai (Pui de gai, Uciga-l toaca):



Ia, ca intr-o zi de vara Venea boierul de la gara, Culcat alene in trasura, Arsita tare, flacari, nu caldura, Ia, si taranii se aratara Din papusoi si din sacara Ciocoiul nu se astepta. Zece oprira caii pe sosea



Fabulele argheziene, mai putin cunoscute, exploateaza temele clasice. Ceea ce e bine conceput se exprima limpede si cuvintele vin cu usurinta sa le spui, opina Boileau. E si preceptul lui Arghezi din Volumul si crampeiul:



Condeiul, cand e ager si nu minte Un gand il spune-n cateva cuvinte.

Mai putin fabule, ele sunt niste satire la adresa autorilor fara har, naclaiti in putina cu clei a compunerilor neinspirate, a savantilor vorbind cu ca si ca ciocnite da-a dreptul si de-a-ndoase" (posibila aluzie la tentativa lui Caracostea de a face pe mentorul literaR).

In Copilaresti dam peste o arta poetica imaginand poezia ca o intoarcere la sufletul infantil, cu bucuria jocului prin abandonarea cartilor mincinoase ce indeparteaza de natura. Facerea lumii e un poem cosmogonic din aceasta perspectiva. Dumnezeu



A luat un ghem de sfoara

Si i-a dat drumul afara,

Din cer in mare,

Si scoase soarele cat o caldare



Multi considerau evolutia poetului incheiata in 1959, odata cu publicarea unei editii de Versuri, incluzand intreaga sa opera anterioara. incepand din 1961, desi trecuse de 80 de ani, Arghezi a surprins insa aproape anual cu o placheta noua, de o prospetime a inspiratiei si o tensiune a creatiei absolut uimitoare. Pe drept cuvant s-a putut spune ca nici un alt poet n-a putut sa egaleze pe acest al treilea Arghezi cat timp a tinut condeiul in mana. intr-adevar, cele sase culegeri de poezii dintre 1961 si 1967 {Frunze, Poeme noi, Cadente, Silabe, Ritmuri, NoapteA) inscriu in activitatea lui nu numai o etapa noua prin calitate, care era de asteptat de la vechiul artist al cuvantului, dar si prin noutatea si diversitatea rezervelor de lirism. Asistam la o revenire la izvoarele lirismului, dupa faza epica si didactica precedenta. Ajuns pe culmile artei sale, poetul se compara cu un parete ingreuiat de nimburi si smaralde, cu un stihar de voevod tesut de mainile intregului popor, si, meditand mereu alte avataruri, invoca fortele elementare, focul si apa, in ipostazele de lumina si ploaie, pentru a pune in miscare puterile ascunse inauntrul fiintei:



Desteapta-te in sufletul meu, soare, Ca-ntre facliile padurii. Strabate-ma cu sarbatoare Si da-ma-n leagan cu vulturii.



In locul unei poezii a freneziei dionisiace, Arghezi alege acum fragezimea coardelor inseninate" intr-un alt cantec de seara", osciland intre jubilatie si melancolie, fiindca toamna frumoasa i-a inflorit pridvoarele si ferestrele, 1-a inundat cu soare, cartile ii surad, viata renaste si palpita in jurul sau, luceferii sclipesc noaptea pe cerul ca o coada deschisa de paun", singuratatea a devenit familiara in casa in care olarul isi modeleaza ulcioarele, insa bucuria n-ar putea fi perceputa fara alternarea tristetii:



Nu mi-e cladita casa de sita peste Trotus, in pajistea cu cranguri? De ce-as fi trist?

Si totusi



Multe din versurile adunate in Poeme noi sunt de dragoste, canta naluca", evanescenta a femeii cu senzatia pe care o incearca indragostitul cand vrea sa-si evoce chipul iubit. Poetul noteaza regretul unei despartiri inevitabile (De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi ramas?"), asteptarea unei logodnici pierdute, ecourile lasate de o prezenta corporala, setea si foamea de trupul streinei trecatoare, amintirea unui colocviu tacut. Tanguirea erotica unita cu dorul de moarte produce vibratiile cele mai adanci, exprimate cu metafore incomparabile.

Vazuta ca o asceza, poezia e, in Cadente, captarea unui moment de eternitate, o clipa mult asteptata de noroc, abandonare si spontaneitate, o inganare" a demiurgului. De la natura care risipeste margaritare in visin si portocale in cais, poetul invata sa se inalte desfacut din lut spre azur, cu riscul de a cadea ca fluturele ucis de visul sau fanatic de lumina (fluturele e alta data un echer plapand" de catifea solara, un pui al luminii", adica un precipitat de soarE).

Ca intr-un jurnal liric, poetul isi. noteaza in Silabe bucuriile, entuziasmul, infiorarile in fata lumii din jurul sau, nelinistile si induiosarile, in adevarate laude ale naturii opulente.

Structura permanent bivalenta, Arghezi conjuga simpatia cu antipatia, gratiosul cu odiosul, domesticul cu salbaticul, sacrul cu profanul. Mai scapa-ma, Parinte, macar de indoiala", se ruga psalmistul in Poeme noi cu genunchii pe piatra goala, pentru ca intr-un Psalm mut din Ritmuri sa treaca din nou de la credinta la tagada, de la umilinta la revolta, in fata celui ce nu se revela:

Vreai sa ma vezi prin lucruri si nu vreau sa m-arat.

Noaptea este in cea mai mare parte tot un jurnal liric, notand mai ales evenimente ale existentei interioare, cum ar fi intre altele eterna veghe a artistului retras in solitudinea noptii, intr-o poezie scrisa la Geneva la 25 iunie 1966. Cu presimtirea sfarsitului apropiat, poezia lui Arghezi se preface in bocet sau, mai bine-zis, acesta se preface in poezie:



Lacrimile mele-amare Mi le-adun pe fiecare in condei si calimara Drept aghiasma funerara. Si-acest planset mut, inchis, Mi se cheama manuscris.



Multimea volumelor de poezii ale lui Arghezii a lasat in umbra proza, cu nimic mai prejos ca poezia, de fapt o prelungire a ei. Mai intai sunt de remarcat cele doua volume de pamflete din sfera vietii monahal-eclesiastice si de penitenciar, Icoane de lemn si Poarta neagra, amandoua din 1930, in legatura cu unele versuri din Cuvinte potrivite (de pilda Iosif al Ungro-Vlahiei, Mitra lui GrigorE) si Flori de mucigai. Desi se pot recunoaste modelele reale, identificarea este inutila, din moment ce autorul generalizeaza si sintetizeaza, proiectand totul in fictiune, pana la anularea punctului de plecare. Sarcasmul se bizuie pe grotesc si absurd. In Tablete din Tara de Kuty (1933), tehnica e aceea a utopiilor lui Swift sau Anatole France. Tara de Kuty e un tinut cvasifantastic, cu un sistem de viata reglat mecanic, ceea ce da nastere comicului. Un primar are de exemplu ideea de a aduna toate bisericile, gradinile, statuile, bulevardele, canalizarile in cate un singur loc, spre a le putea administra mai usor. Cartea cu jucarii (1931) si Ce-ai cu mine, vantule? (1937) sunt un pandant la Carticica de seara si Hore, insemnari de o mare gingasie si poeme in proza asupra universului domestic. In Ce-ai cu mine, vantule? sunt psalmi in proza explicand sensul rugaciunii:

Rugaciunea mea e o risipire, ca de aburi, in vecie: ma gandesc. Ma gandesc ca poate nu am fost de tot zadarnic si ca poate am avut un rost, pe care nu-1 stiu, de vreme ce am trecut scanteind printre stele Gandul meu vine de la sine, fara sa-1 fac. Tot ce implinesc nu e de la mine, si sunt ca un adormit care traieste un vis. Visez cand m-am nascut si nu-mi dau seama de nimic."

Poeme, astfel intitulate chiar de autor, sunt romanele Ochii Maicii Domnului (1934) si Cimitirul Buna-Vestire (1936). In primul e vorba de un caz de redemptiune. O fata de mosier da nastere unui copil ca urmare a unei uniuni libere cu un ofiter englez in Elvetia. intoarsa in tara, intelege sa-si creasca singura copilul, fara ajutorul familiei. Mama moare si copilul, adult, e primit cu dragoste de bunica sa, dar, obsedat de imaginea nefericitei mame, intra intr-o manastire, spre a izbavi in acest fel greseala de a fi fost adus pe lume nelegitim. Cimitirul Buna-Vestire ironizeaza zapaceala autoritatilor in fata intamplarilor neprevazute. Gulica si-a trecut examenul de doctorat, nu obtine insa de la ministrul prieten o catedra universitara, ci un post de intendent la cimitirul Buna-Vestire. Romanul e parabolic. Episodul invierii mortilor procura autorului prilejul de a demonstra inanitatea oficiilor de indrumare a cultelor si asigurare a ordinii publice. Biserica nu crede in ceea ce ea insasi sustine ca se va intampla candva, nu-si asuma bigotismul vulgului cu privire la minuni, cat despre politie, aceasta nu se lasa luata pe bisericeste". Tot liric e romanul Lina (1942), autobiografie spirituala consemnand activitatea de chimist a poetului la fabrica de zahar din Chitila, cu tabloul helesteielor putrede ce dau nastere substantei cristalizate diafan si descrierea fantastica a ruinei unei manastiri in altarul careia se omorasera cu o suta cincizeci de ani in urma, la slujba, cu junghiurile, doi arhimandriti. Opera in proza a poetului e mult mai vasta. In editia de Scrieri care a inceput sa apara din 1962 mai gasim: Subiecte (doua volumE), De prin raspantii (un voluM), Profiluri, Pravila de morala practica (trei volume, primul, Manual de morala practica, din 1946), Semne cu creionul (patru volumE), Schite de portret, Cortina (cronici teatralE), Pensula si dalta (cronici plasticE), Timpuri de cronica (1911-1966), Aproape stiute - Nemaistiute (pamfletE), O galerie de portrete (1911-1966), Tabula rasa (1912-1966), Teatru (Prolog, Negutatorul de ochelari, Scena autentica, La comisariat, Interpretari la cleptomanie, SeringA).





AL. A. PHILIPPIDE



Din descendenta marilor romantici germani Holderlin, Novalis si Morike, a lui Baudelaire si Rilke, venea in 1922, cu Aur sterp, AL.A. PHILIPPIDE (1900-1979), pastrand de la cei dintai nostalgia continua a unei alte lumi, de la cei din urma revolta impotriva terestritatii si aspiratia catre azur, pendularea intre pamant si cer, constiinta pacatului si dorinta izbavirii prin purificare. inca din primele poezii, poetul dedica un imn soarelui, conjurat sa regenereze prin lumina si foc beznele exterioare si interioare. Soarele este limba unui clopot ce vibreaza pentru cei esuati in tina, provocand insa nu linistea, ci o adevarata teroare jos: indata clopotele au sa zboare In cavalcada catre soare, Si-au sa se-ntoarca linistit, la trap, Sa ne cada pe cap, Sa ne cada pe cap!

   



Lovinescu sustinea ca Philippide e un imagist si aprecia pentru notatia plastica poezia Pastel. Sunt intr-adevar unele prilejuri cand poetul pare solicitat de peisajul din afara, dar tablourile sale sunt in mod obisnuit materializarea unor stari sufletesti. Cea mai izbutita piesa a volumului de debut este desigur fragmentul dramatic Izgonirea lui Prometeu. Revoltat, ca toti marii romantici, de soarta nefericita a geniului in lume, Philippide exprima protestul orgolios al unui Prometeu huiduit de o umanitate josnica, incapabila de a promova marile valori. Aceasta latura protestatara constituie axa fundamentala a celui de-al doilea volum, Stanci fulgerate (1930). Poetul se infatiseaza acum o ca fiinta cu suflet mineral inchegat din cenusa unor astri stinsi, in care visul se cumpaneste cu ranjetul satirei. Cautand zadarnic adevarul, Prometeu, renascut ca pasarea Phoenix, spune un raspicat nu iluziilor nutrite de semenii sai, oprindu-i de a se lasa ademeniti de simulacre, de literaturile de drambe". Retinut exclusiv de contemplatia rece, distanta, Philippide devine tot mai mult un poet intors spre el insusi, afisand o masca tacuta si grava, hieratica:



Dorinta de smulgere dintr-o lume meschina, inacceptabila, sta si la baza volumului Visuri in vuietul vremii (193 9). Nu numai titlul utilizeaza aliteratia, dar si alte versuri sunt puse sa exprime, prin acelasi procedeu, aspiratia spre absolut. Supunandu-si necontenit emotiile analizei, dupa o scurta excursie in amintire, in mirajul universului infantil, poetul opteaza definitiv pentru expresia cerebrala din care orice sentimentalism a fost extirpat. Cand insa exprima tentativa salvarii de neant prin poezie, versul ia un ton miscator, patetic:



M-atarn de tine, Poezie Ca un copil de poala mumii, Sa trec cu tine puntea humii Spre insula de vesnicie La capatul de dincolo al lumii.



Numai Eminescu a mai scris astfel de versuri sententioase, gnomice:



Nimic in lume nu ma-mbie

Sa cred in viitoarea mea mumie. incerc sa-mi fauresc din indoiala, Din visuri si melancolie O amagire-originala.

Ajuns in preajma ultimului prag Mai sti-voi oare c-am trait in Terra, Prin veacu-al douazecilea din era Numita dupa un ilustru mag?

Voi fi afuncea unul dintre Acele anonime duhuri Care se-nghesuie sa intre Pe poarta marilor vazduhuri.



Urmeaza in lirica lui Al.A. Philippide o lunga tacere, rar intrerupta, din care n-a revenit decat in 1967 cu Monolog inBabilon (poemul titular de 275 de versuri a aparut in 1965). Avem a face cu o meditatie romantica formulata in termeni clasici asupra destinului omului de geniu in lume, la poarta, absolutului (Babilon inseamna in akkadiana poarta divinitatiI). Identificandu-se cu eponimul sau, Philippide (fiul lui FiliP) pune pe Alexandru cel Marc sa monologheze, inainte de a i se implini destinul, in cetatea lui Darius, asupra conditiei cuceritorului, pe care o echivaleaza cu aceea a filozofului, deoarece cunoasterea e tot o cucerire" si, batatorind cu falangele lui calea dintre Nil si Gange, eroul n-a facut decat sa raspandeasca in crepusculara Asie luminile eline. Din foisorul de langa Eufrat, de unde se aud mai ales pitagoreicile voci ce vin din stele, alaturi de umbra lui Hefestion, fost ofiter in garda sa, Alexandru rememoreaza luptele cu getii ce trag cu sagetile-n cer si-n fulger, cu persii iscusiti in fabricarea aromelor, cu indienii dispretuitori ai placerilor lumesti. Toate popoarele au insusirile lor vrednice de luat in seama. Getii si tracii sunt viteji si capabili de invatatura, efeminatii persi sunt mesteri in arta fabricarii parfumurilor, indienii goi, ghimnozofistii, gandesc, lepadandu-se de placerile iubirii. Dar zeii? Filozofii mai noi, Platon, ii socotesc doar reprezentarea concreta a ideii de nemurire", robi altfel si ei patimilor, indeosebi lui Eros, insa in plan transcendent. Pe pamant oamenii sunt guvernati de niste demoni marunti, o ceata oculta, vesnic rebela, alcatuita din principii inimice", imposibil de induplecat, amenintand in orice clipa, ca o pasare cobitoare, cu moartea (Plutarh ne spune ca, sosind in Babilon cu putin inainte de a muri, Alexandru vazuse corbi multi zburand si batandu-se intre ei" pe deasupra capului saU). in conceptia lui Al.A. Philippide, omul (poetuL) poate deveni nemuritor, de esenta ca si divina (si despre Alexandru se spunea ca se trage din zeI), daca invingand fortele obscure din jurul sau, acele puteri potrivnice distructive, isi exprima fondul genial sempatern. Atunci pasarea rau prevestitoare se metamorfozeaza intr-un Phenix, care renaste din propria-i cenusa, moartea nemaifiind incetarea existentei, ci o combustie datatoare de viata. Asa cel putin mediteaza poetul cu eroul sau:





Din om cand moare, piere numai chipul, Dar neatins traieste arhetipul; Cand viata pamanteasca se incheie, Ramane Alexandru in idee.



Mai toate celelalte poezii din Monolog in Babilon sunt abstracte si plastice in acelasi timp, privelisti escatologice sugerand maretia universului vazut in elementele primordiale (munti, stanci, nori, mari, padurI), intr-o continua facere si desfacere. Prin mijlocirea visului romantic, poetul se situeaza, definitiv, in clasicism. Vergii il conduce pe tarmul italic la batranul Evandru care-1 sfatuieste sa renunte la cartile Sibilei din grota de la Cumae, arse de altfel de Narses, si sa se identifice cu modurile clasice, vorbind dintr-o data despre trecut, prezent si viitor, adica mai presus de timpul istorie, in vesnicie:



Pe langa noi trec ere dupa ere,

Dar nu ne-ating. Privindu-le-n tacere

Cuprindem totul, insa ramanem mai departe in hexametrii nostri fara moarte

Aici in Eneida ne-a harazit Vergii

Un timp al sau, elastic si subtil,

In care epoci varii, si vechi si noi, sunt date

Deodata toate.



Poetul continua sa-si omagieze maestrii si inaintasii in ultimul volum, Vis si cautare (1979), intai figura stramosului Dimitrie Philippide (1760-1832), profesor la Academia domneasca din Iasi si autor al Istoriei Romaniei (Leipzig, 1816), in greceste, titlul sau de glorie despre care a vorbit si stranepotul sau de frate, invatatul lingvist Alexandru Philippide, tatal poetului, si despre care scrie acum si el:



Cum bine-a spus un stranepot ce-a fost

Tot invatat ca tine, de-o mare potrivire

Cu tine si la minte si la fire,

Te-ai alipit de tara ce-ti dete adapost

Si-n scris intaia oara zicandu-i Romania

Si dandu-i clar tu cel dintai in lume,

Firescul si cuprinzatoru-i nume l-ai rasplatit din plin marinimia.

Ai aratat temeinic ca tara asta toata

E-ntreaga Dacia de altadata,

Din codrii Bucovinei pan-n mare

Si intre cele doua mari ape curgatoare

De la apus si de la rasarit,

Pamant de multa vreme sorocit

Romanilor din zare pana-n zare

Din largul ses panonic pana la tarmul scit

Tu grecul ai rostit atunci aceste

Hotare romanesti, asa cum peste

Mai mult de-o jumatate de veac, in urma ta,

Adanc poetul Doinei in vers le va-ncrusta.



Un maestru al lui Philippide e Shakespeare din a carui Furtuna pare a-si insusi ideea despre izvorul poeziei (We are such stuff/As dreams are made on; and our little life/Is rounded vvith a sleep");

Suntem din aceeasi plasma cu visurile noastre. O firava fantasma E fiecare-a propriului sau vis.

Poetul tine totusi sa se delimiteze de adeptii, pornind de la aceasta doctrina, ai unui onirism necontrolat, facil (Am incercat mereu/Sa fiu stapan pe visul meu"). Poezia, sustinea, inca in secolul al XVII-lea, P. Rapin, se cade sa aiba certaines choses ineffables et qu on ne peut expliquer". Oamenii, scrie si Al.A. Philippide, au cautat mereu sa explice enigmele universului, totemurile gigantice din Insula Pastelui, sfinxul egiptean, tarmul lunar, relevat, la selenizare, dezamagitor. O sa ajungem oare - se intreba poetul - si la stele,/Cu gandul sa descoperim in ele/Secretul universului si-al vietii?" Deocamdata, raspunde pe drept cuvant Alexandru Philippide, acolo nu-ajung decat poetii" , marii poeti, ca el, ar trebui sa completam.



Pe langa versuri, Al.A. Philippide a publicat in 1942 doua simpatice nuvele fantastice sau mai bine-zis extraordinare in stil EdgarPoe, Floarea din prapastie si imbratisarea mortului, prima despre inginerul petrolist Stefan Budu, impuscat din greseala de amanta unui trisor, dupa ce, la o sedinta de spiritism, se indragostise de Mara Dor, instrumentul prin care trisorul isi asigura accesul in casele mari; a doua, despre o crima savarsita din imprudenta, ascunderea cadavrului in dulap si moartea ucigasului de groaza in momentul cand usa dulapului se deschide impinsa de o mana nevazuta (constiinta crimeI). Poet deosebit de cultivat, bun cunoscator al literaturii franceze, germane si engleze, critic atent si al literaturii romane, Al.A. Philippide a publicat si importante volume de comentarii literare precum: Studii si portrete literare (1963), Scriitorul si arta lui (1968), Consideratii confortabile (doua volume, 1970-1972), Puncte cardinale europene. Orizont romantic (1973). Importante sunt studiile Sentimentul naturii si expresia lui literara, Metamorfozele lui Friedrich Schlegel, Novalis si drumul inauntru, despre estetica romantismului. Excelent traducator din Baudelaire, Mallarme, Morike, Rilke, Philippide respinge suprarealismul care reduce actul poetic la o scormonire a inconstientului si la parasirea in stare bruta a minereului de fapte psihice extrase prin intermediul dicteului automatic, ca si intreaga poezie franceza de la suprarealisti inainte, poezie care curge si se poate opri oriunde sau poate sa nu se opreasca nicaieri -poezie fara sfarsit, lapoesie sansfin, din care arta este aproape cu totul alungata". Aceasta fiindca asociatiile de tot felul si imaginile corespunzatoare - stralucite, ciudate, neasteptate, incantatoare, emotionante (numai ca imaginI) nu sunt arta si poate ca nici poezie uberhaupt" (in definitiV), le lipseste substratul metafizic. Poetul iubeste totusi in critica consideratiile confortabile", adica indraznelile cuviincioase, atrocitatile dragute, violentele dulci, de un voit diletantism in spiritul lui Anatole France, Andre Gide si Valery Larbaud.



DEMOSTENE BOTEZ, G. BA,RGA,OANU



Tristetea targurilor provinciale moldovene si a lasului, fosta capitala, spleenul, plictisul duminical, banalitatile si monotonia vietii cotidiene, balciurile, localurile modeste de omorare a timpului, tragicul diurn formeaza materia poeziei lui DEMOSTE BOTEZ (1893-1973) din Floarea pamantului (1920), Povestea omului (1923), Zilele vietii (1927), Cuvinte de dincolo (1934), pretuita de Ibraileanu care i-a prefatat placheta de debut, Muntii (1918), Poetul, bine alcatuit fizic, nu a reusit sa se smulga din sentimentalismul sau congenital, compunand in continuare poezie de atitudine progresista fara aripi {Floarea soarelui, 1952; Oameni de lumina, 956;Prinani, 958;Carnet, 1961; Oglinzi, 1963; Aproape de pamant, 1968; Na greu pamantului, 1970). Nuvelele, notele de calatorie, romanele (in cautarea mea, 1933, jurnal al unei croaziere in Mediterana; Ghiocul, 1934; inaltarea la cer, 937;Obsesia, 1946; Oameni de lut, 1947) sunt fara interes literar (romanele trateaza cazuri judiciare, crime pasionale, esecuri in maniera Zola-Dostoievski, fara capacitate analitica). Cele doua volume de Memorii (1970-1973) dau date despre anii de scoala (la Liceul internat si Universitatea din Iasi, unde a avut profesori pe C. Hogas si C. SterE), primul razboi mondial, colaborarea la Viata Romaneasca. Era aici al cincelea Botez". Portretele au in vedere mai ales statura oamenilor. Poetul fiind inalt, vedea inalti doar pe August Scriban, Petre Bogdan, Ion Paul, Mihai Carp, D.D. Patrascanu si M. Codreanu, restul (Axente Frunza, M. Jacota, locotenentul Vargolici, avocatul Danielopol, Cezar Partheniu, C. Hogas, Gheorghe din Moldova, Octav Botez, G. Toparceanu, G. BargaoanU) fiind scunzi".

In ritm cu poezia lui Demostene Botez, inainteaza greoi G. BA,RGA,OANU (1896-1964), zugravind ulitele prafuite de la marginea targului, strabatute de care incarcate cu rodul muncii (grau, poloboace de viN), sau de sanii cu lemne (Pamant si soare, 1927).



OTILIA CAZIMIR, AL. RALLY, AL. CLAUDIAN



Intimitatea domestica, redescoperirea emotionata a iatacului copilariei cu miros de gutui si tabac, poezia scrinului vechi de nuc, a divanului invelit cu creton inflorat, a oglinzilor cu apa adanca, a cerdacului cu vita constituie cea mai originala parte a liricii OTILIEI CAZIMIR (1894-1967), o vreme crezuta pseudonim al lui Toparceanu (Lumini si umbre, 1923; Fluturi de noapte, 1926; Cantec de comoara, 1931; Poezii, 1939; Versuri, 957;Poezii, 1923-1963,1964). in spiritul lui Toparceanu sunt galanteriile, confesiunile sincere:





Ce demon oare mi te-a scos in drum? De-ar vrea viata azi sa ma dezlege Si raiul ei sa mi-1 deschida-acum, Tot iadul nostru dulce l-as alege.



A scris delicate versuri pentru copii (Licurici, 1930; Jucarii, 1939; Baba Iarna intra-n sat, 1954), proza realista si fantezista (Din intuneric, fapte si intamplari din carnetul unei doctorase, 1928; Gradina cu amintiri si alte schite, 1929; A murit Luchi 1942) si o remarcabila carte de amintiri si portrete, Prietenii mei scriitorii (1960).



Ecouri din salile de curs universitare aducea in poeziile sale {Studente, 1915-1921) Ah. RALLY (1897-1986), autor, cu sotia sa, Getta-Helene, al lucrarii Bibliographie franco-roumaine, prefatata de Mario Roques (I-II, Paris, 1930).

Un poet surazator, blaj in e ALEXANDRU CLAUDIAN (1898-1962), caruia abia in 1972 i s-a facut o culegere dintr-o foarte vasta productie lirica, numai in parte publicata, cu titlul Senin. Calatorind el are sentimentul ciudat al indepartarii de natura si al unei premature blazari {In tren, 1920), prilej de exaltare a varstei fragede:



O!

    vreme cand pe scari vegheam Cu gandul dus in patru parti. Azi stim atatea de prin carti, -Si tot mai rar privim prin geam.



LIVIU REBREANU



Pana la a scrie romane, (LIVIU REBREANU 1885-1944) s-a exercitat in nuvele. A debutat in 1908 la Luceafarul cu nuvela Codrea (ulterior Glasul inimiI). Publica apoi Volbura dragostei (ulterior Cantec de dragostE) in Convorbiri critice (1909), Ocrotitorul {Filibas) in Viata Romaneasca (1911). intaiul volum, Framantari, ii apare la Orastie, in 1912, cu zece nuvele. Cinci din acestea, inclusiv nuvela titulara {Dintele, Culcusul, Nevasta, Cantec de dragoste, ProstiI) sunt reproduse in volumul urmator din 1916, Golanii, iar Cantec de dragoste impreuna cu Rafuiala si Lacrima in volumul din acelasi an, Marturisire. Nuvela Rafuiala da titlul altui volum din 1919, care reproduce in plus, din Framantari nuvelele Cantec de dragoste (cu titlul schimbat in Cantecul iubiriI) si nuvela Ofilire. Volumul Catastrofa, Trei nuvele (1921) reia din Golanii nuvela Hora mortii, fiind republicat in 1924 numai sub titlul Trei nuvele, iar in 1932 cu titlul Itic Strul dezertor. Volumul Norocul din 1921 reproduce nuvela titulara, Stranutarea, Cuceritorul si Cersetorul din Golanii, Bibi si Soacra Sfantului Petru din Rafuiala, volumul Cuibul visurilor (1927) reia Rafuiala. Alte culegeri au aparut cu titlul Nuvele si schite (1921), Cantecul iubirii (1928) si Oameni de pe Sovies (1936), Majoritatea nuvelelor a fost absorbita de romane. Dintele (barbatul indiferent ca sotia lui imbatranestE); Nevasta (femeia care nu sufera la moartea barbatuluI), Ofilire (pe tema fetei inselatE), Rafuiala (un flacau ucide pe altul pentru ca nevasta iubeste pe rival, desi nu s-a maritat cu eL) au trecut in Ion. Nuvela Prostii (niste tarani vexati de seful de gara care-i impiedica sa cumpere bilet de treN) e dezvoltata in Rascoala. Nuvela Catastrofa (David Pop ucis pe front de un plutonier roman fiindca a tras in conationalii sai cu mitralierA) da materie pentru Padurea spanzuratilor. Chiar si romanul Amandoi e anticipat de o nuvela din 1939, Alibi. Independente raman nuvelele din lumea vagabonzilor, Golanii si Culcusul, de inraurire gorkiana, si unele nuvele din viata micilor impiegati {Ocrotitorul, Cuceritorul, NorocuL) de inraurire cehoviana. Numai cu nuvelele, Rebreanu ar fi fost serios concurat de LAI. Bratescu-Voinesti, C. Sandu-Aldea, Emil Garleanu, Agarbiceanu. Romanele au aruncat deodata o lumina si asupra lor, acordandu-le importanta unor experiente, a unor exercitii in vederea alcatuirii marilor opere de mai tarziu. Nici piesele de teatru {Cadrilul, 1919; Plicul, 1923; Apostolii, 1926) n-ar fi supravietuit, daca Rebreanu ar fi fost doar nuvelist.



Creator epocal este Livm Rebreanu in roman, incepand cu Ion (1920), cel dintai mare roman romanesc obiectiv, un roman adevarat, prezentand viata satului ardelean de la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul secolului nostru, nu insa din punct de vedere documentar, jurnalistic, ci prin selectia documentului semnificativ si creatie de oameni vii. S-a spus ca romanul e de tip epopeic cu exponenti, nu cu eroi, sau cu un erou simbolic, nu cu un caracter. Adevarul e ca, chiar dominat de cele doua porniri ca si instinctuale, glasul pamantului si glasul iubirii, Ion e o puternica individualitate, un ambitios si un arivist, relevat de romancier in plenitudinea sa tipologica. Ion e in competitie cu Vasile Baciu pentru pamant, dar conflictul nu ramane intre sarac si bogat, in plan material, e si pe plan moral, intre inselatorul cinic si inselatul intransigent. Gatuit de rusine, Vasile Baciu da fata, nu insa si pamant; Ion, la randul sau, nu se simte raspunzator decat daca ia zestre. Autorul impinge disputa la paroxism, creeaza o tensiune maxima intre ginerele nedorit si socrul fara voie, ambii vituperand pe nenorocita femeie brutal, intr-un limbaj taranesc verde. Ion striga:

Fugi, fleandura, fugi de-aici, ca uite-acu te trimit pe lumea cealalta!

    Si sa nu te mai prind prin ograda mea, ca te spintec!

    Hoata!

    Hoti si talhari care umbla sa ma mai si batjocoreasca!

   "

Iar Vasile urla la randul lui:

Sa nu vii la mine, rapandula, ca-ti zdrobesc ciolanele!

    Sarantoc ti-a trebuit, de sarantoc sa ai parte!

    Uite-1!

    Uite-1 ce mandru-i!

    Amu sa-ti fie de cap!

    De cap!

    De cap!

    De cap!

   "

Romancierul ramane, desfasurand in continuare biografia lui Ion, obiectiv. Sarantocul a capatat pamant si a scapat de Ana, care s-a spanzurat. Pierzand si copilul, Ion a redevenit flacau, deci umbla dupa vechea lui dragoste, Florica, acum maritata cu Gheorghe Bulbuc, ex logodnicul Anei. Acesta nu suporta insa a doua infrangere si-1 ucide ca in Rafuiala. Rebreanu a vrut sa dea in Ion senzatia plenara a vietii si in acest scop a procedat prin acumulari succesive de intamplari, facand un mare loc momentelor capitale ale existentei, nasterii, nuntii, mortii, momentelor caracterizate printr-o anumita periodicitate ca si celor neprevazute, in stare de a starni agitatia, de a sparge monotonia. Viata inteligentei ardelene este oglindita in Ion prin familia invatatorului Herdelea, a preotului Belciug si a altor diverse personaje din targurile si comunele regiunii (avocati, judecatori, profesori, notari, pretori, silvicultorI), romani, unguri si evrei, implicati mai mult sau mai putin in conflicte de ordin social si national. invatatorul si preotul se cearta pentru prestigiu printre tarani si cateodata pe chestiuni de proprietate, dar amandoi apara - unul prin scoala si altul prin biserica - cauza romanilor asupriti. in roman apar toate nuantele luptei nationale, de la legalism pana la iredentism, fara sa fie uitati renegatii. Toti sunt siliti sa faca tranzactii si concesii. invatatorul Herdelea voteaza in alegeri pe un candidat maghiar, Titu, fiul sau, poet dornic de a trece muntii, primeste un post de perceptor de biruri grele de la romani. Frictiunile dintre invatator si preot iau proportii epice, ca si cele dintre Ion si Vasile Baciu. Intransigent in privinta confesiunii si a formei ei nationale, Belciug pretinde absoluta supunere din partea satului fata de biserica si nu pierde nici o ocazie de a spori avutul ei. Dupa moartea lui Ion, biserica primeste pamanturile cedate lui Vasile Baciu si, sub pretextul nerespectarii moralitatii de Vasile Baciu, preotul ameninta pe fostul proprietar cu izgonirea din propria-i casa. Scurta criza sentimentala a Laurei Herdelea pentru studentul Aurel Ungureanu, casatoria ei prozaica cu teologul George Pintea, maternitatea si uitarea familiei ar fi putut da materia unui roman al vietii placid burgheze, independent, nu fara contingente cu romanul lui Tolstoi, Anna Karenina (pe care Rebreanu voise sa-l traduca in limba romana), de asemenea episodul dragostei dintre Ghighi Herdelea si tanarul invatator Zagreanu. Importanta romanului aparut in 1921 in a doua editie la editura Viata Romaneasca au subliniat-o in Viata Romaneasca 1921, nr. 1 TudorVianu, si tot acolo, in nr. 6, Octav Botez. Raportul de premiere la Academie i se datoreste lui LAI. Bratescu-Voinesti.

Urmatorul roman al lui Li viu Rebreanu, Padurea spanzuratilor (1922), trateaza cu mijloace dostoievskiene cazul lui Apostol Bologa, pus in situatia de a alege intre obligatia de a-si face datoria ca ofiter al statului austro-ungar si neputinta de a lupta pe front impotriva fratilor sai de acelasi sange. Bologa parcurge o criza morala, are ezitari si in cele din urma se decide sa treaca de partea alor sai, dar e prins si executat prin spanzuratoare. Tragedia sa e finalul unui lung proces de constiinta. Eroul s-a inrolat voluntar ca sa nu fie luat drept las. Nu va fi insa considerat tradator de conationali? Exclusivism etnic sau impacare si solidarizare cu camarazii de arme? Dragostea crestina fata de semenul tau, umanitarismul, iubirea sunt capabile sa aduca fiecare sau toate la un loc fericirea? Civilizatia a impins omenirea inainte sau e mai buna intoarcerea la natura? Bologa nu gaseste solutia la aceste intrebari, iesirea si incercarea sa de evadare echivaleaza cu o predare.

Romanul fantastic Adam si Eva (1925), cu antecedente in proza eminesciana, nu beneficiaza de fastul imaginatiei romantice a unui Gautier, este in schimb viabil in fiecare din cele sapte nuvele constitutive de evocare istorica (cuplul e purtat din India in Egipt, Chaldeea, Italia antica, Germania medievala, Franta marii Revolutii, Romania contemporana).

Ciuleatidra (1927) analizeaza cauzele care au dus la crima tanarului Puiu Faranga, asasin al sotiei sale. Aflam ca e fiul unei familii aristocratice cu sange imbatranit. Pentru a-si regenera neamul, tatal sau 1-a insurat cu o fata de la tara educata in strainatate. Internat intr-un sanatoriu, Puiu afla ca medicul sau iubise pe Madalina si ca ar fi vrut s-o ia de nevasta. Pacientul are acum motivarea geloziei care-1 dusese la crima si jucand ciuleandra, dansul care-1 ademenise prin frenezia lui in satul Madalinei, innebuneste. Cauzele crimei ar fi deci, ca laZola, ereditare, dar si patologice, cu izvorul in obscurul inconstient. Se poate face o comparatie pe tema incompatibilitatii intre mentalitati diferite din Venea o moara pe Siret de Sadoveanu.

CraisorulHoria (1929) este deocamdata cel mai bun roman cu subiect tras din rascoala motilor de la 1784, de care autorul se ocupase intr-un studiu inca din 1919.

Rascoala (1932) nu continua pe Ion decat prin prezenta lui Titu Herdelea, readus aici in calitate de martor al evenimentelor. Este de data aceasta, spre deosebire de Ion, un roman epopeic, epopeea framantarilor taranesti de la 1907, depasind tot ce se scrisese pe aceasta tema anterior. Nu e, ca si Ion, un documentar, ci documentul semnificativ, de fictiune, al unor intamplari imaginare, inscenate grandios si in stare sa dea in cel mai inalt grad sentimentul autenticitatii. Maestru in arta complicata a miscarii maselor. Rebreanu dezvaluie in Rascoala noi insusiri, nebanuite in Ion, care fac din el cel mai mare romancier al multimilor. Intuitia spiritului colectiv, descrierea ampla a sentimentului de revolta, zugravirea spectaculoasa a conflictului intre tarani si boieri apartin unui scriitor inzestrat cu geniu, de tip monumental, Primul volum. Se misca tara, e o cronica a vietii social-politice din Romania in preajma anului 1907. Facem cunostinta cu marii mosieri, cu burghezia politicianista, cu intelectualitatea si mica burghezie de la orase si sate, cu arendasi, tarani saraci si instariti. Marii proprietari sunt reprezentati prin Miron Iuga, stapan pe trei domenii, si prin fiul sau, Grigore. Primul e un feudal absolut, obstinat, dar onest, al doilea are vederi liberale. Tot ce priveste pregatirea rascoalei, faptul ca taranii nu pot cumpara pamant de la Grigore luga, ca sunt batuti de jandarmi pentru vini imaginare, ca sunt vexati de functionarii de la minister si dispretuiti de stapani, motivarea revoltei apare in roman magistral, autorul notand formelele echivoce (De!

   "), vorbele mocnite, cu subintelesuri, cearta cuiva cu boii. Rascoala propriu-zisa porneste ca o explozie, creste ca o furtuna cu rafuieli sangeroase in cel de-al doilea volum, Focurile, nu mai sangeroase decat represaliile de la sfarsit ale autoritatilor, toate prezentate de autor fara umbra de partinire. E plin de semnificatie dialogul dintre un taran si comandantul represiunii:



- Tu esti cu steagul alb, ai, si cu pacea, hotule? - Da, domnule maior, pacatele noastre, ca nu stim cum am face mai bine ca sa nu gresim!

    baigui Ignat. Daca Dumnezeu ne-a pedepsit sa fim prosti, de, pacatele noastre"

Tar (1934), in intentia autorului un poem al eternului Eros (O fecioara, care iubeste intaia oara merita totdeauna o atentie speciala"), trateaza cam plat consecintele unei iubiri vinovate. Desi autorul a tradus Les demi-vierges de Marcel Prevost, nimic din subtilitatile acestui roman n-a patruns aici.

Gorila (1938) voia sa infatiseze obiectiv cele doua aspecte ale politicianismului de dupa razboi, nationalismul cu pumnii batuti in piept" si falsa democratie", competitia intre partidul national" si partidul democrat". Atentia romancierului cade pe figura gazetarului Toma Pahontu, om influent prin talentul sau de jurnalist, capabil sa faca si sa desfaca guverne, sa promoveze ministri. Se alege el insusi deputat, regizeaza ascensiunea ca ministru a lui Constantin Rotaru, trecut in partidul democrat, promite sprijin lui Dolinescu, membru al unei organizatii totalitare, Falanga. Autorul nu lasa insa pe erou sa-si dezvolte insusirile, de om de actiune, de politician abil si diplomat, facandu-1 sa se indragosteasca de sotia ministrului de Interne, membru al partidului national, Belcineanu. Cum acesta promite sa divorteze in favoarea lui, Pahontu uita in alegeri de Dolinescu si e executat de un membru al unei fratii de cruce" (subdiviziune a FalangeI). Corespondenta cu anumite persoane (Pamfil SeicarU) si intamplari reale, insuficient transfigurate, au facut ca Gorila sa fie considerata o scriere confuza, artistic nedesavarsita. Autorul isi alege pentru justificarea comportarii eroului sau un citat din Aho sprach Zarathustra de Nietzsche: Ce e mare in om e asta, ca el e o punte, si nu un tel; ce poate fi iubit in om e asta, ca el e o trecere si un apus".

Ultimul roman al lui Rebreanu, care a murit in chip neasteptat, lasand neinfaptuite alte proiecte, este politist si se intituleaza Amandoi (doi pensionari ucisi la Pitesti de o servitoare, Solomia, un monstru care se sinucide in inchisoare strapungandu-si inima cu un ac de paR).



Alte scrieri ale lui Rebreanu sunt niste note de drum, Metropole, Berlin, Roma, Paris (1931) si un volum de articole literare, Amalgam (1943), cu Lauda taranului roman (1940), discursul sau de receptie la Academia Romana si un credo realist. Preconiza o sinteza a traditiei cu inovatia: Adevaratul, pretiosul modernism inseamna ravna de-a produce valori estetice imbracate in spiritul timpului, dar cu un nivel mai inalt decat al epocii precedente".

Corespondenta si un Jurnal inceput in 1927.



CEZAR PETRESCU



Ca nuvelist si discipol ai lui Mihail Sadoveanu a inceput CEZAR PETRESCU (1892-1961), pretuit de indata in cercul Vietii Romanesti. Din cele sase volume publicate intre 1922-1929 (Scrisorile unui razes, Drumul cui plopi, Omul din vis. Carnet de vara, Omul care si-a gasit umbra, Aranca, stima lacuriloR) singurul care s-a retinut a fost, pentru evocarea unei atmosfere fantastice, ultimul (tot aici tema izolarii de lume in Adevarata moarte a lui Guynemer si tema poetica a deziluziei in FereastrA). Autorul a scris mult, peste cincizeci de carti. I s-a reprosat de la inceput dilutia verbala, prolixitatea, stilul jurnalistic, lipsa creatiei. Cariera de romancier, intinsa pe doua decenii, numara circa treizeci si cinci de volume. Un ecou deosebit a starnit primul roman, intunecare (1927), lunga poveste a deziluziei lui Radu Comsa, mare mutilat din razboi, parasit de logodnica, exponenta a lumii de sus. in cea mai mare parte romanul e o cronica a vietii dinainte si de dupa razboi cu partial izbutite tablouri de moravuri, dar numai cu siluete de personaje si cu ideea pesimista a inutilitatii jertfei combatantilor, care n-a adus dupa ea nici o schimbare morala. Din celelalte romane se mai pot cita Calea Victoriei (1930), pe aceeasi idee a prabusirii idealurilor pentru cei lipsiti de putinta adaptarii la mediu, Oras patriarhal (1933), pe tema supralicitarii in provincie a pretinselor valori ale capitalei, Comoara regelui Dromichet (1931), cu interesanta figura a idealistului increzator in visurile sale, Zaharia Duhu (acesta gaseste pana la urma, tezaurul regelui dac, dar, imbogatit, o ascunde la loC). Aurul negru (1934), cu studiul urmarilor exploatarii petrolului de catre romani si straini, adica a alterarii relatiilor sanatoase, linistite, de mai inainte, prin actiunea dezumanizanta a setei de avere si castig, Apostol (1933), cu figura invatatorului decis sa lumineze satul care insa se opreste in momentul cand crede ca si-a indeplinit misiunea, adoptand mentalitatea comuna, Tapirul (1947), cu rememorarea patetica a unei iubiri sacrificate in favoarea prieteniei pentru un camarad de arme. Alte romane ale lui Cezar Petrescu {Simfonia fantastica, 1929; La Paradis general, 1930; Baletul mecanic, 1931 cu titlul dupa filmul lui Fernand Leger din 1924, Ballet mecanique; GretaGarbo, 1932; Plecat fara adresa, 1932; Nepoata hatmanului Toma, 1933; Floarea de agave, 1933; Duminica Orbului, 1934; Cheia visurilor, 1935) sunt de magazin, lejer analitice sau senzationale, binevoitor satirice sau numai vesele in genul romanelor zise de duzina, tip Dekobra, Vicky Baum, Plisnier, Kessel, Morand. Ochii strigoiului (1942) e o lunga cronica a moravurilor antebelice, Carlton (1944) o relatare a cutremurului din 1940, Adapostul Sobolia (1945) alta cronica din vremea bombardamentelor aeriene, Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de maine (1955), ingloband Razboiul lui Ion Saracu din 1945, un simplu reportaj. Autorul a publicat doar un volum dintr-un ciclu proiectat de romane despre revolutia de la 1848, Neamul Vardarilor, si a lasat neterminat alt roman, Vladim sau drumul pierdut. Fara interes literar sunt Romanul lui Eminescu {Luceafarul, 1935; Nirvana, Carmen saeculare, 1936), trilogia 1907 (1937-1938, 1942), Mult citit a fost romanul pentru copii Fram, ursul polar (1932). Cariera si-a incheiat-o cu insemnari de calator. Reflectii de scriitor. (1958).



AL. O. TEODOREANU



Un concurent al lui Sadoveanu e AL. O. TEODOREANU (1894-1964), al carui volum de debut, Hronicul mascariciului Valatuc, apare in acelasi an cu Hanul Ancutei (1928). Avem a face cu povestiri joviale, cateodata mimand stilul cronicii lui Neculce, despre figuri si moravuri mai vechi si mai noi precum cumplitul" Trasca Dumitrescul, Iancu Durau mare mehenghiu si plin de omenesti pacate", logofatul Toader Zippa care vine din strainatate cu o pivnita pe roate", capitanul Costache Zippa, crescator de cai pur sange, caruia Dan Damacus ii insoteste iapa cu un magar, neobositul" Kostakelu, fiul lui Dumitrascu voda cel Betiv si nepot lui Alecu voda, neobosit cu maicile dintr-o manastire si nevasta iubeata a lui Panagake Balatatos, Caliopa, pe care o invita la el spre a o preda pe intuneric unui vizitiu si bucatarului tigan. Aceasta nemaipomenita patanie, zice autorul, au fost scrisa mai dentr-intaiu pre sloveneste, de dumnealui marele paharnicu Pantele, din neamu Bourescu; ce gasind-o io, Haralambie Talpa, bivel-vornicu de Tara de giosu printre scriptele babachii, am talmacit-o in moldoveneasca" In continuare, Al. O. Teodoreanu a publicat trei volume de schite {Mici satisfactii, 1931; Un porc de caine, 1933; Bercu Leibovici, 1935), exploatand limbajul specific al eroilor, proasta vorbire romaneasca, ticurile verbale, automatismele, dupa procedeele lui Caragiale, nu fara spirituale creatii proprii (- Ci pif ci pif pi cini faci tu piftie, mai?" - Asta kine parca vrei sa vorbesti"; - Di ci taci? Di ci nu vurbesti? Te-ai fucut mut?"). Cele doua volume cu titlul Tamaie si otrava (1934-1935) contin articole semiserioase de atitudine, polemici pline de verva cu inamici personali sau ai lui Ibraileanu, critici ascutite la adresa unor poeti precum Camil Baltazar, cu citate bine alese. Fabulist (Treifabule, editura Bilete de papagal", 1928), epigramist redutabil (Strofe cu pelin de mai contra Iorga Nicolai, 1931; Vin si apa, 1936), Al. O. Teodoreanu e si un remarcabil poet neoromantic, simbolist, trubaduresc, sub deviza horatiana: Nec vivere carmina possunt / Quae scribuntur aquae potoribus" Cantat-am vinul si-1 baui pre el, / Si-asa precum din flori slavitul soare, / Cules-am toata roua, din pahare, Voios ca cel din urma menestrel. / Am pastorit in viata vinuri rare / (De-aceea imi si zice PastoreL) / Si de la Grasa pan-la Otonel, / Le-am pretuit, pe rand, pe fiecare, / Dar cand va fi sa las aceasta lume, / in care m-am tinut de chef si glume, / Clipa ceea m-o gasi mahmur, / Voi da cu tifia-n omenirea toata, / Intrand apoi cu plosca ridicata, / In turma ta batrane Epicur." Versurile si le-a adunat intr-un Caiet, in 1938. Postum, i-au aparut Gastronomice, De re culinar ia, Inter pocula.



IONEL TEODOREANU



Poet esuat in proza cu o exceptionala memorie a copilariei, IONEL TEODOREANU (1897-1954) este autorul unei unice carti, Ulita copilariei (1923), pe care o reface necontenit, amplificand-o si metamorfozand-o. Primul volum din romanul La Medeleni, Hotarul nestatornic (1925), o repeta doar cu detalii de decor si alti eroi, desigur, la mijloc fiind tot experienta personala. Maturul uita dispozitiile, senzatiile, voluptatile, curiozitatile si spaimele copilului, Ionel Teodoreanu le tine minte in chip aproape miraculos. Caracterele nefiind inca formate, diferentierile sunt la inceput doar de sex. Danut experimenteaza orgoliul barbatesc, Monica, vara sa, e femeia galesa, ispititoare, Olguta, sora lui Danut, e baietoasa si distanta dojenitoare. Copiii isi impart tipurile de joc, sunt intoleranti unul cu celalalt, pusi pe intrecere, cu dorinta de a se arata mai destoinici unul decat altul, lacomi, neastamparati, speriati de ceea ce nu inteleg, presupunand peste tot mistere, visand monstri sau ingeri. La inimitabila capacitate de evocare si retraire a varstei infantile se adauga talentul de a desena siluete si a crea atmosfera, ca si o enorma imaginatie plastica, o remarcabila putere de a descoperi relatii inedite intre lucruri, altfel spus, de a face metafore in stilul Istoriilor naturale ale lui Jules Renard (de exemplu:^ furnici = icre negre in deliR). Din pacate, in volumele urmatoare {Drumuri, Intre vanturI), iesind din universul infantil, autorul nu mai e la fel de original si interesant, sentimentalizeaza, lungeste prea mult povestirea, raporteaza prea mult faptele la eu, incapabil de a iesi din propria persoana. Ramane nostalgia dupa paradisul pierdut al copilariei fara drama din Le grand Meaulnes a lui Alain Fournier. Prin inraurirea lui Gide, autorul se incearca in Turnul Milenei (1928), Fata din Zlataust (1931) si Golia (1933), in investigarea psihopatologiei infantile si mature, chiar a unor anomalii, ingrosand liniile pana la grotesc si absurd, fara aptitudini pentru fantastic. Alte romane, precum Bal mascat (1924), Craciunul de la Silivestri (1934), Loreley (1935), Arca lui Noe (1936), Secretul Anei Florentin (193 7), Fundacul Varlaamului (193 8), Pravale-Baba (193 9), Tudor Ceaur Alcaz (I-IV, 1940-1943), Hai-diridam (1945), La portile noptii (1946), Sa vie Bazarea!

    (1947, aparut postuM), Zdrula si Puha (1948), fac in chip naiv opozitia intre provincia patriarhalii si capitala zgomotoasa cu viata exterioara sau pun problema nevoii de evaziune din viata conjugala sub motiv de inspiratie si traire a dragostei necesare creatorului, caci Ionel Teodoreanu se substituie fiecaruia din eroii sai de obicei scriitori sau avocati. Aceasta egolatorie si stilul bombastic, excesiv inflorit, de o trista uneori veselie, fac toate aceste pagini de necitit. Nu mai bune sunt, cu exceptia volumului In casa bunicilor (1938), insemnarile din Ce-a vazut Ilie Panisoara (1940), intoarcere in timp (1941) si Masa umbrelor (1947), cu portrete prea magulitoare, desi caricaturale, ale scriitorilor de la Viata Romaneasca. Adevaratul poet care era Ionel Teodoreanu a renascut prea tarziu intr-un volum pe care n-a mai avut vreme sa-1 incredinteze tiparului, intitulat, la fel cu romanul din 1946, La portile noptii:



Odinioara, la foc de Craciun cu taina-n carbune,

Copil in genunchi pe patul acel,

Cu suflet naiv ca cireasa cercel,

Intram ingereste in rugaciune.

Dar acum nu mai pot. Oh!

    parca

Ma doare tot gerul cu licar de stea.

Curg ranile lumii in inima mea



DAMLAN STA,NOIU, D. V. BARNOSCHI



Pe DAMIAN STA,NOIU (1893-1956) l-ar fi descoperit G. Toparceanu, care i-a si indreptat stilistic primele nuvele, publicate in Viata Romanasca. Fost calugar, scriitorul e interesant, chiar savuros, cand povesteste ispitele lumesti ale monahilor ingraditi de canoanele manastiresti pe care le calca dupa mici ezitari, supunandu-se apoi la felurite mortificari in convingerea ca pot fi absolviti, daca nu jos, cel putin dupa moarte. De multe ori calugarii doar mimeaza comportarea ingaduita, invocand textele sacre care nu osandesc nici bucatele, nici vinul. Practica postului indeosebi prilejuieste chinuri cumplite, dar si voluptati expiatorii, cu atat mai mari, cu cat mai mari au fost ispitirile. Cunoscand din proprie experienta acest mod de viata si avand o cultura ecleziastica rotunda, prozatorul ne familiarizeaza cu lumea inocenta a calugarilor luptand din rasputeri cu atractiile pamantesti de care s-au lepadat. Acest univers inchis e privit cu umor si infatisat intr-un limbaj adecvat. Insa cand autorul trece la satira, ingrosand apucaturile eroilor, deveniti delincventi de rand, rezultatul nu mai e acelasi. Damian Stanoiu fiind un simplu povestitor, nu romancier. A publicat intre 1928 si 1949 cam 14 volume de scrieri de acest fel {Calugari si ispite, Necazurile parintelui Ghedeon, Duhovnicul maicilor, Demonul lui Codin, Pocainta staretului, Alegere de stareta, Ucenicii sfantului Antonie; Eros in manastire; O zi din viata unui mitropolit, Cazul maicii Varvara, Furtuna in iad, Preot fara voie, Jocul Satanei, O ancheta). Alte romane, din viata civila, publicate intre 1931 si 1946, sunt de la periferia literaturii (Fete si vaduve, Camere mobilate, Parada norocului, Oameni cu sticleti, Luminile satului, Pensionarii, Pe strazile capitalei, Casatorie de proba, O partida de poker, Voiaj de placere, Bucuresti-Sinaia, Dambovita apa dulce, O noapte cu ghinion, Hainte vechI). Selectiuni din scrierile valoroase in Cartea pustnicilor (I-II, 1945) si un volum postum, Amintiri din manastire (1962).

La Viata Romaneasca era apreciat studiul lui D. V. BARNOSCHI (1884-1954), Originile democratiei romane (1922), care a scris si doua romane istorice: Carvunarii sau viata zbuciumata, dragostea si moartea tragica a lui Ionica Tautu (1928) si Conspiratia Darmanescului (1936). Alte romane si nuvele {Neamul cotofanesc, 193 0; Ahileion Nudist-Palace, 1931; Rafuieli boieresti, A suta necredinta, Isliculfruntasit, 1933; Rumilia, 1934) denunta neconvingator artistic, coruptia paturilor de sus, recomandand, iarasi fara insusiri literare, parasirea prejudecatilor sexuale.



TEODOR SCORTESCU, STEJAR IONESCU, VICTOR ION POPA



Un observator fin al capriciului feminin era diplomatul TEODOR SCORTESCU, a carui urma s-a pierdut. La 29 de ani publica in Viata Romaneasca spirituala nuvela Popi (1922), o suvenire ateneana. Eroul vrea sa capteze pe tanara divortata Popi, aceasta insa pretinde putin romantism, serenade, si eroul n-are voce. Recurge la serviciul unui localnic priceput, Spyros, si, in momentul cand acesta vrea sa exploateze succesul in favoarea sa, diplomatul il tradeaza ca venizelist, ceea ce face ca Popi, constantinista fanatica, sa-i cada in brate. Tot o capricioasa este Sylvia Vodis din Concinapradata (1939), pricinuind mari agitatii tanarului ei amic cu studiile neterminate, tip de gelos mandru, sensibil, nevoit sa-si ascunda orgoliul ca si umilintele in viata crepusculara a intelectualitatii iesene.

Asemanator cu Teodor Scortes cu e STEJAR IONESCU (1899-1928). prozator mort intr-un accident, autor al unui singur volum de nuvele, Domnul de la Murano (1928).

Din piesele de teatru de atmosfera familiala moldoveneasca taifas si concine pradate nesfarsite {Ciuta, 1924; Muscata din fereastra, 1929; Acordfamiliar, publicata intai in Viata romaneasca in 1933; Tache, Ianche si Cadar, 1938) ale lui VICTOR ION POPA (1895-1946) nu a supravietuit nimic. Autorul a publicat romane (Floarea de otel, 1930; Velerimsi Veler Doamne, 1933; Sfarleaza cufofeaza, 1936; Maistorasul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu, 1939) schite si nivele (A fost odata un razboi, 1936; Ghiceste-mi in cafea, 1928; Bataia, 1942; Povestiri cu prunci si mosnegi, 1943), pacatuind prin limbutie, afara de Velerim si Veler Doamne. Eroul de aici, Mandache Plesa, infaptuit cu mijloace sadovenesti, se tine minte,



LUCIA MANTU, HENRiETTE YVONNE STAHL



Din literatura sadoveneasca de observatie a mediului provincial punand in evidenta ironic sau umoristic detaliul semnificativ, descinde LUCIA MANTU (1888-1971), care a debutat cu Miniaturi, in 1923, si a sfarsit cu Instantanee, in 1946. Romanul Cucoana Olimpia (1924), premiat de un juriu prezidat de Ibraileanu, infatiseaza obiectiv o alta floare ofilita, audiind la minaveta aceeasi melodie. Delicate notatii asupra lumii exterioare si in Umbre chinezesti (1930).

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.