Drame ale spiritului. a€“ Universul supranatural al lui Dostoievski: dincolo de viata reala. a€“ Psihologia spirituala a lui Bernanos si marile sale dialoguri asurA¬zitoare: dramele ilogice ale credintei, o psihanaliza a spiritului. a€“ Julien Green si Adrienne Mesurat; FranA§ois Mauriac si ThA©rA¨se Desqueyroux. a€“ RomaA¬nul crestin tragic. a€“ Graham Greene. a€“ Pasiunea chinuitoare a sufletelor. Expresionistii: Heinrich Mann, Franz Werfel, Jakob Wassermann. a€“ Universul freudian. a€“ Romanul si animalul metafizic.
De la Stendhal la Malraux romanul conditiei umane s-a intemeiat pe opozitia dintre vointa si destin. Privit sub un alt aspect, el constituie ceea ce s-ar putea numi romanul tragic": omul angajat intr-o serie, de acte si intr-o existenta al carei sens nu-l va stapani niciodata in intregime.
Romanul tragic" s-a nascut o data cu Dostoievski. Prin abundenta personajelor si episoadelor, prin usurinta amanuntului si misunul omenesc, Dostoievski nu era, la origine, decat un foiletonist inspirat de EugA¨ne Sue. AŽn loc sa urmareasca insa aventurile pitoresti ale unui tanar german in lumea interlopa a Parisului, acest foileton se ocupa de patetica spirituala a fiintelor. AŽn timp ce in Misterele Parisului, un mare duce deghizat in muncitor traieste aventuri pitoresti printre lichelele lumii interA¬lope, in Crima si pedeapsa, un student in mizerie, dupa ce a comis un asasinat inutil, isi lasa ultimele copeici in incaperea in care a adus un betiv, redandu-l familiei sale. Ca si Sue, Dostoievski intinde povestirea superfiA¬ciala si complezenta in evenimente numeroase si in apaA¬renta fara legatura. Dar dincolo de toate acestea se desA¬fasoara o drama mistica. AŽn Crima si pedeapsa tremuram pentru sufletul lui Raskolnikov tot asa cum in Misterele Parisului tremuram pentru soarta fizica a lui Rodolphe. Numai tema difera, prin introducerea unei a treia diA¬mensiuni, dimensiunea spirituala.
De la Crima si pedeapsa (1866) pana la Fratii KaraA¬mazov (1879) aceste romane dezlanate, scrise pentru reA¬viste, dar concepute intr-o stare de neliniste si de febra, ivesc o noua dimensiune a existentei: drama care se joaca in spatele actelor, cuvintelor, gesturilor personaA¬jelor. AŽn aparenta, nu sesizam decat vehementa lor: Scandalurile si haosul, doamna, le gasim peste tot, declara nepotul lui Lebedev, nu fara o expresie de jena. a€“ Nu la gradul asta!
Nu, dragul meu, nu la gradul asta!
replica Elisabeta Prokofievna cu o exasperare convulsiva. Dar mai lasati-ma-n pace!
spuse ea celor care o sileau sa judece."
Dialogul, expresiile, gesturile sunt intotdeauna exceA¬sive, iar excesul sugereaza el insusi fara drept de apel ca aceasta revarsare in afara, acest ilogism, aceasta inA¬congruenta sunt pecetea, expresia neputincioasa si dimiA¬nuata a unui soi de drama invizibila.
Subiectele slujesc doar drept pretext si drept pieA¬destal pentru aceasta drama, desi sunt alese cu un ascuA¬tit simt al nelinistii: o crima perfecta, spulberata prin ilogica fatalitate a remuscarilor in Crima si pedeapsa, un sfant" involuntar si inocent pus in contrast cu o societate corupta in Idiotul, o conspiratie intr-un oras de provincie in Demonii, dusmania dintre un tata si fiii sai in Fratii Karamazov.
Subiectul este insa inecat in multiplicitatea episoaA¬delor, intr-o viata forfotitoare si guresa, in bizareria perA¬sonajelor si, abia in ultima instanta, razbatand din aceasta viata, se intrevede noua dimensiune pe care Dostoievski o adauga povestirii romanesti.
Caci arta sa consta in a darui personajului o alta" viata. Gesticulatia unui om, proiectele, naivitatile, staA¬rile sale de spirit, maniile, toate acestea, in loc de a alA¬catui ca-n romanul traditional un caracter" precis, se acumuleaza pentru a forma un fel de enigma si de exasperare a€“ ca si cum viata n-ar fi suficienta personajului pentru a exprima tot ce cuprinde in el. Vehementa, iloA¬gismul, betia, cruzimea, crima, incoerenta, ingaduie sa simti in om mai mult decat poate face sau spune el, asa cum clameaza Razumihin in Crima si pedeapsa: Ce creA¬deti dumneavoastra? zbiera Razumihin ridicand din ce in ce glasul. Credeti poate ca ma infurie minciunile lor? Fleacuri!
Mie imi place minciuna!
Minciuna este unicul apanaj pe care-l are omul in fata celorlalte fapturi. MinA¬tind ajungem la adevar!
Sunt om fiindca stiu sa mint (); dar noi, noi nu suntem in stare nici macar sa scornim o minciuna din capul nostru!
Minte-ma, dar minte-ma cu originalitate si am sa te sarut din toata inima!
() AdeA¬varul n-are sa fuga, dar viata o poti baga in mormant; () Nu-i asa? E drept ce spun? a€“ striga Razumihin strangand si scuturand mainile doamnelor."
Omul este prezentat astfel intr-o. contradictie per petua: risipit, neputincios, inversunat. Totul se intretaie in el, duritatea si emotia, puritatea si cinismul la Raskolnikov. Iata asasinul sadic inca foarte departe de cainta, in fata unei fetite naive, Polecika, ce-i multuA¬meste pentru un gest de mila. Miscat fara veste, poate simtindu-se nelalocul lui, Raskolnikov ii cere, bland, fetei sa se roage pentru el. Apoi, dintr-o data, redevine cinic si izbucneste in ras: Ajunge!
rosti el hotarat si solemn, a€“ jos cu nalucile, cu temerile inchipuite, cu strigoii Viata exista!
() A«Si totusi i-am cerut sa poA¬meneasca de robul Rodion a€“ ii fulgera prin minte a€“ nu-i nimic, asta nu strica!
A» adauga el si rase singur de gandurile lui strengaresti. Era cat se poate de bine dispus."
Tot asa precum teologia negativa" nu vrea sa-l desA¬crie pe Dumnezeu decat definind ceea ce nu e Dumnezeu, Dostoievski sugereaza la modul negativ sufletul omenesc prin gauri", lipsuri", prin neliniste, silind omul sa se tavaleasca prin tot ceea ce nu este adevarata expresie a sufletului sau: greselile, crimele, exaltarea, neputinta sa. O drama spirituala" este implicata chiar in incoherenta dramei psihologice, a reactiilor personajului, a nebuniilor sale. Astfel, pentru prima oara romanul evoca ceea ce este dincolo de viata reala, psihologica, sociala, istorica, banala, fara a recurge in acest scop la o imaA¬gistica pioasa, la mituri, la miraculos, sau la o idealiA¬zare (dragoste-pasiune, virtute sublima etc.). Geniu fulgurant, dezechilibrat, in aparenta negativ, Dostoievski reuseste ceea ce Chateaubriand n-a stiut sa faca, impieA¬dicat de sentimentalism, de idealism, de mitologie.
***
Era fara indoiala vorba aici de o forma a romanului. Dar romanul dostoievskian nu se va raspandi in Europa decat dupa 1920, cu cincizeci de ani intarziere. Cand in 1886, vicontele Melchior de VogAąA© il propaga in Franta prin celebra sa carte Romanul rus, el nu vede intr-insul decat pictura sociala si realism psihologic, ori suflet slav, fantastic si dezordonat" . Un D'Annunzio sau un Gide amesteca in influenta lui Dostoievski pe cea a lui Nietzsche, iar pentru Andrei SuarA¨s, inca in 1910, Dostoievski nu este decat un maestru al acelei acuitati psiA¬hologice invecinate cu estetismul. Va trebui sa se iveasca romanul tragic crestin" pentru ca romanul dostoievskian sa-si gaseasca vocatia de roman al conditiei umane.
Georges Bernanos este, cu incepere din 1927, adeA¬varatul urmas al lui Dostoievski a€“ in mare parte urmas fara voie: l-a citit oare pe Dostoievski? Lumea lui Dostoievski era exuberanta, plina de nerv, schimbatoare; cea a lui Bernanos ramane inecata in umbra: preoti pe jumatate nebuni, femei nevrozate, copile damnate cum sunt cele doua Mouchette incerci insa aceeasi ameteala. Fiintele care vorbesc, se vanzolesc, se misca acolo in izbucniri si-n nelinisti nu traduc interesele umane, psiA¬hologice si sociale. Reactiile, elanurile, mizeria lor sunt reactiile unei alte lumi. O fata pervertita si salbatica precum Mouchette din Sub soarele lui Satan, nu exA¬prima in actele, gesturile si cuvintele ei egoismul, frivoA¬litatea, interesul a€“ nici macar iubirea a€“, nimic din ceea ce ar putea constitui un resort psihologic"; ramanand perfect reala, perfect verosimila, ea evolueaza sub influenta Raului incarnat, iar Bernanos va indrazni chiar sa ni-l arate pe Satan
Preotii, sarmani eroi din Impostura, Bucuria, Jurnalul unui preot de tara, populeaza opera lui Bernanos. Ei nu seamana cu preotii ca atare, cu acel personaj" care inA¬truchipeaza preotul" intr-un roman. Nefiind in stare sa binecuvanteze, abia reusind sa se roage, ei seamana cu niste larve tragice, deseori impinse in noroi de propria lor stangacie, prostie, neputinta. Nici o psihologie umana nu le poate explica esecurile, iar stralucirea, gesturile lor sunt intotdeauna neprevazute, de cele mai multe ori grotesti. Nu sunt pusi in miscare de resorturile care-l anima pe homo classicus, ins social, supus greselii, inteA¬ligent si logic, ci de motivarile incoerente ale unei psiA¬hologii spirituale, care, in lumea oamenilor obisnuiti, ii sileste sa aiba gesturile unor papusi dezarticulate. Ca si la Dostoievski, resortul psihologic" nu apartine lumii coerente a oamenilor calculati, ci pare a fi solicitarea unui univers nevazut, solicitare care, in universul nostru rafinat, nu da nastere decat reflexelor neavenite si ridiA¬cule.
Intervin, de aceea, lungi scene dramatice, aproape de neinteles, in care doua fiinte se confrunta in calitate de suflete, nu de oameni. Pentru urechea omeneasca, este un dialog intre surzi: ca acea noapte cumplita de la inceputul romanului Impostura, in care domnul CA©nabre, preot monden si academizabil, autor de lucrari fine si spirituale" tratand despre mistici, se simte dintr-o data singur in lumea de spiritualitate pur literara pe care si-a construit-o, si invita la el un grotesc preot de tara, abatele Chevance, acesta din urma avand cel putin meA¬ritul sinceritatii:
a€“ Mi-am pierdut credinta, spuse el.
Si adauga imediat, cu o voce mai calma: a€“ M-am zbatut asta-noapte in tenebre cumplite"
Cata emfaza!
Mai exista inca mult prea mult a€“ pentru Bernanos a€“ din omul actor in aceasta marturisire a marelui intelectual catolic, in plina noapte, facuta micului popa de mahala, pe care l-a smuls somnului
Vorbea astfel, masurand odaia in lung si-n lat, cu capul plecat. Dupa ce rosti ultimul cuvant, se opri in fata interlocutorului sau. Candidul obraz al abatelui Chevance exprima o infinita usurare (). a€“ De ce n-ati spus-o mai devreme?
Pentru umilul preot a€“ care vazuse atatea si atatea a€“ nu era mare lucru ca un membru al Institutului sa-si inchipuie ca si-a pierdut credinta
Aceasta simplicitate il descumpaneste pe CA©nabre, care voia sa joace un rol mare, chiar si in fata acestui biet preot pe care-l considera ca pe un lacheu: a€“ Asta-i tot!
exclama abatele CA©nabre, cu un ras silit. Chiar atat de simplu vi se pare?
Sarmanul abate Chevance se retrase in vizuina sa: a€“ Nu-i vorba de asta nu, nicidecum, murmura el disperat. M-as fi rugat (). a€“ Sunteti sigur? striga maniat abatele CA©nabre. M-am gandit asta-noapte, serios, sa ma omor.
Cum de s-a ivit vorba asta? De unde s-a ivit ea? Nici el n-ar fi stiut s-o spuna" Iata, intr-adevar, o coA¬medie ingrozitoare, in care nu poti deosebi sinceritatea de deznadejde Iata un preot respectat marturisind altui preot, socotit a fi un prost si un stangaci, o intentie oriA¬bila pe care, de altfel, nici n-a avut-o Spre ce tintesc toate acestea? Nici o psihologie nu le poate lumina. Ce face domnul CA©nabre de la Institut atunci cand gestiA¬culeaza frenetic prin cuvintele, prin bravadele sale, in fata micului preot vrednic de dispret, invitat ca martor: joaca o comedie pentru acesta din urma, se lupta cu sine, ori cu Dumnezeu stie cine? Ne aflam foarte aproape de personajele lui Dostoievski, care, si ele, se agita, sunt nelinistite, creand un patetism fals, se reneaga, se conA¬trazic de parc-ar fi posedate" de neputinta si de teroare a€“ asemenea abatelui CA©nabre a€“, fara sa reuseasca a da un sens vietii lor, reactiilor lor, existentei lor psihoA¬logice si umane
De data aceasta abatele Chevance il privea drept in fata, cu ochii lui tristi. Nu se planse, de altfel mi-l inviA¬nui nicicum. Spuse doar, cu oxtraordinara demnitate: a€“ Din aceasta clipa, nu mai pot sa va ascult in afara spovedaniei.
Schita din nou un gest de plecare. Abatele CA©nabre i-o lua inainte: a€“ Ma credeti capabil incepu el cu voce tunatoare. a€“ Suntem capabili de orice, raspunse batranul preot, cu umilinta
Dintr-o data insa privirea i se inaspri, iar istoricul lui Gerson primi in plin aceasta lovitura: a€“ As fi mai bucuros sa va cred victima unui aseA¬menea gand decat capabil sa vi-l atribuiti cu rea-credinta."
Cum a ghicit acest caraghios abate Chevance, cu ciuA¬botele sale, cu umbrela si prostia sa, ca marele intelecA¬tual catolic CA©nabre joaca teatru in fata sa si in fata lui insusi. Teatru deznadajduit, de altfel, care marcheaza un profund dezechilibru, dar impotriva caruia trebuie sa reactionezi Cand Magistrul marturiseste ca si-a pierA¬dut credinta, abatele-i raspunde cu blandete Numai atat?" Cand CA©nabre insista laudandu-se cu intentia de sinucidere, micul preot simte minciuna, megalomania, disperarea autentica ascunsa sub valul disperarii afisate. El demasca fanfaronada unui spirit care, intelectualiceste ii este de douazeci de ori superior si loveste la randul sau denuntand minciuna, impingandu-l pe Magistru la spovedanie
Se cunoaste sfarsitul atroce impus de Bernanos acesA¬tor doua personaje in Impostura si Bucuria. Dar iata o scena pe care psihologia" normala nu ne ingaduie s-o intelegem, nici s-o explicam; un dialog uman, inspaimantator, ilogic, incongruent, unde totul e condus de un joc spiritual pe care, in realitate, nu-l putem urmari. Tot asa precum oamenii cei mai abili, mai calculati, mai onorabili, devin, in Idiotul, niste papusi de carpa in fata sfiiciunii naturale a printului Miskin, un istoric erudit, admirat ca abatele CA©nabre este literalmente golit" in fata noastra de umila, dar ferma simplitate a unui preot de cin inferior. Este aici, introdusa in actiunea romanesca, o adevarata psihanaliza, dar o psihanaliza spiriA¬tuala". Psihologia" supranaturala a lui Bernanos n-are deci nimic comun cu psihologia" romanesca si umana cu care suntem obisnuiti. Acesta este romanul dostoievskian".
Noul roman crestin regasea astfel acel sens secund" introdus in roman de Dostoievski: pe de-o parte romanul este o succesiune de episoade omenesti, pe de alta, aceasta aventura umana nu-si poate gasi sensul intr-o lume pur umana. Personajele scapa psihologiei" tradiA¬tionale, deoarece, printre motivarile vietii lor terestre, printre factorii ecuatiei lor psihologice se introduce un element eterogen; rezonanta supranaturala a actelor, a cuvintelor, a intentiilor. Presimtita de personaj, ca o cumplita si misterioasa necunoscuta, ea ii modifica reacA¬tiile, suprapunandu-le o invizibila si incoerenta psihoA¬logie" spirituala. Iata de unde provine ilogismul apaA¬rent al personajelor lui Dostoievski, Bernanos, Graham Greene Romanul dostoievskian era de fapt la fel de strain de romanul traditional, ca si romanul ironic", romanul adancimii", romanul metamorfozat de Kafka in aventura simbolica.
S-a nascut, de altfel, in acelasi timp Caci, daca fenomenul reprezentat de Proust, Joyce, Kafka sau de impresionism devine vizibil si formulabil cam prin 1925, FranA§ois Mauriac publica in 1926 ThA©rA¨se Desqueyroux, iar in 1927 apar Sub soarele lui Satan de Bernanos si AA©rienne Mesurat de Julien Green; prima carte a lui Graham Greene va urma la o distanta de patru ani, egala cu cea la care Broch si Musil i-au urmat pe Kafka si Joyce.
Roman tragic" in care totul are un sens secund" de natura spirituala, iata ce este Adrienne Mesurat. Nu gasim aici, desigur, abundenta episodica din Dostoievski, rezonanta ultrasonica a marilor scene din Bernanos, ori impresia ca o drama omeneasca precisa nu este altceva decat dublura", ecoul terestru al unei drame celeste pe care n-o putem auzi. Totul e inabusit aici intr-o vila din provincie: sechestrata de un tata maniac, batran rentier devenit tiran, Adrienne s-a transformat intr-o fata anorA¬mala, solitara, cumplita, cruda: suflet ranit, inasprit. Drama sa este dorinta de a iesi din insingurarea pe care i-o impune tatal. Ea va savarsi un gest simbolic si fatal: intr-o seara, isi va imbranci tatal pe scara-n jos, dupa o cearta la rece. Iat-o criminala, precum atatia eroi ai lui Dostoievski, ai lui Bernanos. Mare artist, mare cunoscaA¬tor al sufletului, Julien Green arunca o umbra de indoA¬iala asupra responsabilitatii gestului, gest poate necuA¬getat, poate involuntar si inconstient, in urma caruia batranul isi fractureaza craniul. Nu conteaza: constient sau inconstient, era un gest de eliberare. Dar Adrienne Mesurat nu va fi niciodata libera, cel putin in sensul uman al cuvantului; prea au fost numerosi anii in care tatal, pe jumatate nebun, a tinut-o prizoniera in umbra storurilor trase. AŽnca de la primele contacte cu lumea, tanara paricida se va trezi inchisa intr-o alta temnita: inadaptarea sa care o va face sa innebuneasca
Nici un comentariu nu insoteste aceasta povestire simpla, tragica, brutala, in care a€“ spre deosebire de Dostoievski sau Bernanos a€“ ariditatea si brutalitatea fac parte dintr-o alta lume crestina si anume universul tragic si puritan al vechii Americi, al lui Hawthorne, Faulkner, O'Neill si, intr-o maniera mai vulgara, al lui Tennessee Williams. Prea putin intereseaza insa aceste nuante in romanul crestin", deoarece, in expresia sa cea noua, el reuneste in aceeasi ambitie romanesca pe ortodoxul Dostoievski, catolicul Bernanos si un Julien Green, care, la origine, a fost patruns de acel puritanism american pe care il evoca, tragandu-l dupa sine EsenA¬tialul sta in noul stil" al romanului: povestire incoerenta sub aspect uman, rebela fata de psihologia clasica, doA¬minata invizibil de o fatalitate extraumana cu caracter moral si religios. Caracter in aparenta paradoxal, de altA¬fel, pentru ca atat in Crima si pedeapsa cat si in Sub soarele lui Satan sau Adrienne Mesurat nu exista nimic moral in istoria" povestita, ci dimpotriva
Adrienne Mesurat e o istorie foarte asemanatoare cu ThA©rA¨se Desqueyroux pe care FranA§ois Mauriac, un caA¬tolic pursange, o publica in clipa cand apareau marile opere ale lui Bernanos si Julien Green Si acolo, romaA¬nul a€“ provincial, inabusit, tesit a€“ aduce in scena o ucigasa, o femeie timorata, mandra, rece si ardenta in acelasi timp, care a varsat in paharul barbatului sau o doza mortala, dintr-un medicament, si care, achitata de jurati, porneste in intampinarea unui destin atroce, miA¬zerabil si crud Criminala si ea, ca si Raskolnikov, Mouchette sau Adrienne Mesurat.
Cu greu am putea detecta aici o pura coincidenta. Este vorba, pur si simplu, de o clipa de concentrare si de reinnoire a romanului crestin, cand acesta gaseste, in fine, forma pe care o numim, aici, dostoievskiana". Dupa secole de conformism care au confundat viata supranaA¬turala cu catehismul (TelemaC) ori cu sentimentalismul patetic (AtalA), cu pietatea spelba (vietile edulcorate ale sfintiloR), cu frivolitatea amabila si burgheza (Unchiul si preotul meU), cu un conservatorism cu orice pret (BarrA©s si BourgeT), cu eroismul aristocratic (PsicharI), cu cel sentimental (Jacques RiviA¨re dupa convertirea sA), satul de Tripla Alianta intre Tron, Altar si Manastire, romanul crestin, dupa trei secole de neputinta si prostie, redevine intre 1927 si 1940 un roman al vremii sale, anuntat cu optzeci de ani inainte de Dostoievski. Arta lui devine o arta romanesca noua, ce transforma psihoA¬logia obisnuita, creeaza un tragic" propriu romanului crestin si confera o noua dimensiune sensibilitatii romaA¬nesti.
***
Dupa 1927 se incetateneste si se extinde acel roman tragic crestin in care se imbina influenta lui Dostoievski si cea a lui Nietzsche. AŽn 1933, apare inspiratul roman Augustin, sau Stapanul e aici, de Joseph MalA¨gue. AŽn 1934, Ignace Legrand descrie intr-o carte patetica, Patria launtrica, lupta dintre spiritual si accidentele vietii. AseA¬meni liniei Stendhal-BarrA¨s-Malraux, este vorba despre un roman al vointei" si, asemeni liniei Dostoievski-Bernanos, despre un roman tragic, totul fiind insa conA¬dus de anecdota biografica. Provenit din generatia saA¬crificata" a primului razboi mondial, un tanar traieste o noua drama datorita unei sotii bolnave, unei vieti pline de deceptii si, trecand prin aceasta drama, cauta cu disperare patria launtrica", adevaratul eu". AŽn aceA¬lasi an, 1934, apare Moarte, care ti-e victoria? de DaA¬niel Rops, unde este evocat destinul celor violenti" intr-o viata nietzschean-crestina. Este, si acesta, un moment mare, cand, cu vizibile influente gidiene, roA¬manul crestin", reintrand in curentul tragic dostoievskian, imprumutand cateva teme de la Nietzsche, BarrA©s, MontA¬herlant, se impune in pofida tuturor conformismelor, face sa fie acceptata drama spirituala ca atare, si pare a domina a€“ vreme de cativa ani a€“ vocile romanului. Avandu-l ca precursor pe Dostoievski a€“ cel care a scris Legenda marelui inchizitor a€“ a luat nastere acel roman original, misterios, teribil, in care accidentele vietii si ale psihologiei umane nu sunt altceva decat semnele maA¬teriale, sociale, secundare ale unei drame supranaturale. Opere ezitande si ardente, cu lenta desfasurare, ca acelea ale lui Graham Greene sau Ernst Wiechert.
Graham Greene a fost intre 1930 si 1950, in Anglia, romancierul care a dat un al doilea sens" dramei umane prezentate pe un ton realist, deseori umoristic. Cartea sa cea mai dostoievskiana este si prima sa scriere: Omul si el insusi (1929). Vreme indelungata insa, in Putere si glorie, in Fondul problemei, romanul lui Graham Greene va pendula intre o viata brutala (viata psihologica si sociala a oameniloR) si un plan secund (rezonanta spiA¬rituala a vietii, mereu necunoscuta, intotdeauna indefinisabilA). AŽn Stanca din Brighton eroul este un pungas, un baiat pernicios si corupt, asasin pe deasupra, care se da insa drept catolic". La capatul abjectiunii sale, el revendica mandria de a crede ca, in ultima instanta, va fi judecat: asa izbuteste sa nu se dispretuiasca in intreA¬gime, deoarece, in pofida a tot, in pofida lui insusi, se incapataneaza in a se considera responsabil. Aceeasi preA¬tentie o manifesta, in Putere si glorie, preotul indignat si persecutat totodata, care este eroul cartii. Ideea ca viata cea mai jalnica, cea mai condamnabila are, intr-un alt sens un pret. Omul poate abdica de la tot in afara acelei raspunderi de care nu poate scapa decat tradand-o si in chingile careia se zbate Cum sa nu te gandesti la Crima si pedeapsa, unde se pune aceeasi problema?
Romanul dostoievskian este romanul singuratatii omeA¬nesti. El exprima tulburarea, incoerenta, nelinistea unui om singur in fata unei existente care nu-i creata pentru el. Noul roman crestin nu anuleaza aceasta neliniste printr-un raspuns, ci confera o inflexiune dramei: in. nelinistea lui, omul simte ca apartine unei alte rase de oameni, ghiceste ca gesturile sale au o alta forta decat cea pe care le-o confera lumea aceasta. Cerul si pamantul se amesteca astfel, intr-un stil romanesc a carui arta consta in a nega autonomia vietii pamantesti, in a lasa sa se intrevada a€“ ca in romanul densitatii" a€“ o proA¬funzime care releva intregul mister romanesc. Viata mistica atinge nivelul vietii omenesti in romanele scrise de Gertrude Von Le Fort (Varul VeronicaI), sau in acea nuvela din care Bernanos a scos Dialogul Carmelitelor. Drame de constiinta se desfasoara in Hotul cerului de Franz Werfel sau in Cer si pamant de Carlo Coccioli. AŽn Franta, apare epopeea lirica a lui Jean Cayrol, Voi trai dragostea altora, sau cea a lui Luc Estang,
Grija sufleA¬telor. Si totusi, inspiratia dostoievskian-crestina slabeste incetul cu incetul, cu exceptia operei patetice si granA¬dioase a lui Roger BA©sus, care reia dialogul rasunator al sufletelor in Refuzul, Scandalul, Abandonatii, Viata in serios.
Iar patimirea chinuitoare a sufletelor, in ceea ce au ele ireductibil, misterios, in ceea ce scapa simplelor deA¬finitii folosite de o psihologie rationala, se exprima cu egala cruzime si in opera romanesca a lui Guido Piovene, dar fara nici o implicatie vizibila a tragicului crestin.
Ca altadata Racine, ca altadata Mauriac, Piovene lasa fiintele a€“ intr-un mediu banal si ingradit, cel al vietii provinciale italiene a€“ sa se inchida in ele insele si inA¬tr-un mic cerc de suflete turmentate. Astfel, neuitata calugarita, deznadajduita si criminala, din Novicea, preA¬cum si burghezii complexati din Falsii Mantuitori, se torA¬tureaza pe ei insisi si unii pe altii, intr-o atmosfera de minciuna, falsa iubire, rea-credinta si, mai ales, intr-un fel de perpetua enervare a spiritului si sentimentelor. AŽn Falsii Mantuitori, Maria se exprima ca una din eroiA¬nele exacerbate ale lui Mauriac: Nu iubesc viata, spuse ea cu voce groasa, cu fata incruntata. Sunt violenta. Sunt stapanita de dorinta de a face rau." Viata omeneasca se intemeiaza aici pe un fond de angoasa pe care omul, neputand s-o elimine sau sa-i dea un sens, o exprima prin aceasta rautate psihologica; acest venin, acest chin care il asigura cel putin ca exista cu disperare si ca proA¬testeaza impotriva neputintei proprii O tema dostoievskiana si aici, dar tratata la un alt mod, la fel de virulent, mai putin pitoresc, vadind uneori o subtilitate si o bruA¬talitate retinuta: forma italiana, in acelasi timp violenta si discreta, a zbuciumului slav"
* **
Aceeasi lume exasperata a fost lumea artei expresioA¬niste: lume sumbra in care impulsurile umane nu aparA¬tin logicii sentimentelor, ci unui fel de furie si de neA¬putinta care ar salaslui in om.
Profesorul Unrat de Heinrich Mann este o fiinta inexA¬plicabila. Urand cu neinduplecare trei din elevii sai, el devine victima unei obsesii: sa-l desparta pe unul din ei de amanta dubioasa pe care si-a luat-o din cabaretul ingerului Albastru. Obsesie atAt de violenta incat il imA¬pinge chiar pe profesor sa devina amantul Lolei, sa inA¬fiinteze un tripou, sa fie dat afara din invatamant, sa-si ruineze si sa-si injoseasca elevii. Totul se desfasoara intr-o atmosfera realista si, totusi, aproape halucinatorie, in masura in care pasiunile sunt de nejustificat si neA¬justificate, ele ivindu-se din profunzimi necunoscute.
Ca si romanul dostoievskian crestin, romanul expreA¬sionist pune in discutie logica fiintei umane: Toti oaA¬menii maturi, aceste frumoase inteligente, n-au facut nimic altceva decat sa se inveleasca intr-o plasa unde fiecare ochi il intareste pe precedentul, in asa fel incat ansamblul pare uimitor de natural: unde se ascunde insa primul ochi, cel de care depinde intreaga lume nu stie nimeni." Vor fi evocate astfel acele fiinte la care "primul ochi" s-a rupt, ori n-a existat niciodata. Aproape toti marii expresionisti iau ca tema drame care coboara in vremea copilariei. AŽnainte de a scrie Omul fara insuA¬siri, Robert Musil publica Ratacirile elevului TA¶rless: brutalitatile atroce si rafinate, de un sadism calculat, folosite de trei liceeni perversi impotriva altuia, calul lor de bataie. Este foarte curios faptul ca aceasta tema a perversiunii, a adolescentilor cu sufletul ravasit si dezechilibrat datorita urii inexplicabile pe care le-o poarta un camarad sau un adult, poate fi gasita deopotriva la Heinrich Mann, la Musil sau la Franz Werfel.
AŽn Trecutul reinvie de Franz Werfel, o drama trecuta se dezvaluie prin intermediul unei drame prezente, viata prezenta si concreta devenind halucinaterie, conA¬fuza, inexplicabila, sub influenta vietii trecute; omul, ca si la Freud, este incoerent datorita fortelor obscure pe care le ascunde. Roman politist, freudian si dostoievskian, Trecutul reinvie aduce in scena pe judecatorul de instructie SA©bastian, cu numai cAteva zile inainte de banA¬chetul la care isi va regasi vechii colegi de scoala. AŽn fata lui SA©bastian, compare un arestat, pe nume Adler, acuzat ca ar fi asasinat o prostituata. SA©bastian il recuA¬noaste pe acest Adler: este un coleg de scoala. Dupa ce interogheaza aceasta epava, el isi aminteste, incetul cu incetul, care au fost relatiile dintre ei cu treizeci de ani in urma Bun la gimnastica, inteligent, poet, Adler era invidiat in taina de SA©bastian, un ins mediocru, cu cariera dinainte trasata. AŽntr-un singur punct era vulneA¬rabil stralucitorul Adler: placerea; in timp ce SA©basA¬tian, adept inca din adolescenta al moderatiei, putea trece prin dezmat fara a se pierde, nevazand in asta decat o criza a adolescentei. SA©bastian isi aduce acum aminte cum, perfect constient, urmand un calcul premeditat, l-a impins, la 16 ani, pe Adler in bratele desfraului Era gelos pe el, voia sa-l corupa, stia ca Adler, mai pasionat si mai fragil, va fi definitiv pierdut
SA©bastian a castigat a€“ dupa un rastimp de treizeci de ani. Chiar crima comisa de Adler are forma exacta a crimei pe care i-a sugerat-o el altadata: adevaratul viA¬novat este, in aceasta chestiune penala, judecatorul de instructie!
Iar iminenta banchetului fostilor elevi face ca intregul trecut sa reinvie. SA©bastian se umileste in fata acuzatului, in fata lui Adler. AŽsi scrie confesiunile, demisioneaza. Si totusi acel Adler pe care l-a interogat SA©bastian, nu este acelasi cu cel pe care l-a cunoscut in tinerete; nici macar nu mai are acelasi prenume Remuscarile judecatorului sunt cu atat mai semnificative insa: oare nu un adevarat complex de culpabilitate l-a facut sa gaseasca in strafundurile lui proprii crima psiA¬hologica din adolescenta? Omul manat de inconstient, in epoca freudista, adauga deci o tema noua romanului dostoievskian.
De cele mai multe ori tema culpabilitatii, a crimei uitate Nimic mai apropiat de Dostoievski si de Werfel totodata ca romanul Cazul Maurizius de Jakob Wassermann. Aceeasi pasiune pentru remuscari, aceleasi mobiluri inconstiente, aceeasi drama invizibila sub sau deasupra realitatii. AŽntre Cazul Maurizius si Trecutul reA¬invie, singura diferenta este ca in primul vinovatul psiA¬hologic" si inchizitorul care il descopera nu mai sunt una si aceeasi persoana si ca la drama remuscarilor se adauga taina revoltei impotriva tatalui: fiu al procuroA¬rului Andergast, tanarul Etzel Andergast regaseste o afacere judiciara veche de 18 ani. Acuzat ca si-a ucis sotia deoarece era indragostit de sora acesteia, LA©onard MauA¬rizius a fost condamnat de jurati desi nu existau probe, numai pe temeiul stralucitului rechizitoriu al procuroA¬rului tiranic, sigur de sine, prea bine cunoscut de Etzel deoarece e propriul sau tata; Etzel ghiceste, prin intuA¬itie, eroarea judiciara, paraseste casa parinteasca, intreA¬prinde o ancheta, il gaseste pe ocnasul Maurizius, desA¬copera in fine care este adevaratul vinovat: nu MauriA¬zius, ci sora nevestei sale. Etzel intelege atunci ca tatal sau aproape ca stia adevarul; dar neavand vreo proba materiala nici de o parte, nici de cealalta, procurorul a ales la Curtea cu Juri teza psihologica cea mai seduA¬catoare, cea mai rentabila, cea mai stralucita; a condamA¬nat un inocent. Iar Etzel, la randul sau, trebuie sa-si puna sub acuzare tatal
Temele acestui roman german a€“ care in general poate fi numit expresionist a€“ sunt caracterizate de o violenta tulbure, dar sunt putin numeroase. Daca adauA¬gam romanele lui Haseniclever, ale lui Hermann Ungar, gasim: revolta contra tatalui, reinvierea unei crime psihologice" uitate, sadismul unui adolescent sau adult care, din gelozie, impinge un alt adolescent la desfrau.
Totul presarat cu scene atroce: SA©bastian, in Trecutul reinvie, il sileste pe Adler sa stea in genunchi intr-o coA¬fetarie daca vrea sa-i plateasca prajiturile; in RataciA¬rile elevului TA¶rless, tinerii calai isi constrang victima sa se catere in pielea goala intr-un pod, sa se lase biciuit, sa se umileasca.
O alta psihologie decat cea clasica stapaneste aceasta lume pe jumatate dostoievskiana, pe jumatate freudista. Abia in mijlocul marii epoci romanesti a secolului al XX-lea, apare o alta forma heterodoxa de roman, in care psihologia romanesca exprima inconstientul, exasA¬perarea, furia, crimele omului, neputinta sa.
***
De la inceputul secolului al XX-lea un numar de romancieri, reprezentand tendinte destul de diferite, au refuzat sa adopte forma agreabila si linistitoare a unei povestiri obiective, in maniera lui Balzac ori Zola.
Unii a€“ cei mai numerosi a€“ au modificat viziunea romanesca intr-un sens estetic: Proust, Joyce, V. Woolf etc. Altii, cu mai mici pretentii artistice, au pastrat din arta romanului procedeele cele mai utile si mai familiare care prezinta insa omul in toate contradictiile sale, cu toate neputintele sale. Ei au preluat din romanul traditioA¬nal (ca pe un limbaj comun") arta narativa banala, recuA¬zand insa tot ceea ce, in romanul secolelor trecute, a fost conventie psihologica, sociologica sau de alta natura. BarA¬rA©s, Malraux, Saint-ExupA©ry, Bernanos, Musil, Werfel nu deruteaza pe nimeni prin maniera lor de a scrie; ei transA¬forma totusi romanul, neprezentand omul a€“ oricat de complicat ar fi el a€“ ca pe un lucru de la sine inteles, ci ca pe o fiinta ce scapa descrierii comune, analizei abile si a carei drama se afla in alta parte deoat in anecdotele sociale amoroase ori psihologice pe care le poate poA¬vesti romanul
Asa era romanul conditiei umane" de la BarrA©s la Malraux; romanul crestin, de la Mauriac si de la BerA¬nanos la Roger BA©sus; crudul roman expresionist", de la tanarul Musil la maturitatea lui Werfel si Wassermarn. AŽn toate cele trei cazuri formula ramane dostoievskiana": nici o schimbare aparenta a structurii romanesti a€“ ca in romanul estetizant, de influenta simbolista sau, mai tarziu, anglo-saxona a€“ ci o schimbare profunda in viziuA¬nea omului: omul simtit nu ca un animal psihologic si social, ci ca un animal metafizic. Iata-l deci pe Dostoievski intreg.
