Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Ecouri ale lui Sainte-Beuve in literatura romana despre Sinteze literare



Cu toate ca afinitatile si contactele dintre literatura romana si literatura franceza au devenit frecvente in primele decenii ale secolului al XlX-lea si au capatat apoi o amploare din ce in ce mai mare, incepind clin epoca romantica, totusi penetratia operei lui Sainte-Beuve, la noi, s-a realizat destul de tardiv, pe cai sinuoase, nelipsite de asperitati, in rindurile ce urmeaza nu ne propunem sa tratam exhaustiv acest aspect al indelungatelor si bogatelor interferente literare romano-franceze, ci doar sa semnalam citeva din primele ecouri pe care opera si personalitatea lui Sainte-Bcuve le-au avut la scriitorii nostri.



O prima mentiune a ilustrului critic francez o intilnim in ziarul Romanul, an. 1, nr. 2, din 12/24 august 1857, p. 3, intr-o Epistola asupra literaturii, semnata cu initialele T. D. si datata: Paris 1857, august 15". Traducerea era semnata cu intimele Constand in, ce pare a fi prenumele conducatorului ziarului, C. A. Rosetti. initialele T.D. apartineau publicistului si criticului literar francez Taxile Delord, lucru usor de constatat, deoarece epistolele" publicate in numerele anterioare ale Romanului erau semnate cu numele intreg al acestuia. Taxile Delord era o personalitate proeminenta in acea epoca. Se facuse remarcat la ziarul satiric Vest-Vest (1837), devenind apoi, in 1842, redactor sef la Cbarivari. in 1858 c consacrat drept criticul literar oficial al ziarului Le Siecle, facind din rubrica sa permanenta o tribuna a independentei de spirit, nemcnajind niciuna din figurile ilustre ale vremii. in paragraful ce i se consacra in Grand dictionnaire universele du XlX-e siecle (voi. VI, p. 368), se subliniaza : il la redigea avec esprit et independance, ne craig-nant pas de s attaquer aux celebrites qui lui paraissaicnt surfaitcs. Plus d un des princes de la presse sortit de ses mains quclque pcu malmene, et le fanieux critique Sainte-Beuve, qui se trouva trop irreve-reneieusement traite, engagea avec lui une polemique dans laquelle Ies convenances et l esprit ne furcnt point toujours dus cote de l auter des Causeries du Lundi".



Epistola publicata de ziarul Romanul ilustra tocmai raporturile dintre Taxile Delord si Sainte-Beuve, adversitatea dintre ei. Opiniile criticului de la Le Siecle erau severe, aruncau asupra lui Saimte-Beuve o lumina prea putin sau de loc favorabila : Domnul Sainte-Beuve este, precum stii, un om cu talent mare si c-o susceptibilitate cel putin tot atit de mare ca si talentul sau.

Deci domnul de St. Beuve suparat d-un atac al unui jurnalist din 1848, s-a suparat si pe republica d-atunci si, din amic ce era al lui Lamcnnais si Beranger se facu oaspcle doctorului Veron. Rolul Iu trist ; si desi-1 multumi resbunarea contra vechilor sci amici, D. Sainte-Beuve incerca, nu voi zice mustrari ele cuget, ci o suferinta a iubirei de sine poate mai dureroasa decit mustrarile de cuget. Scrierile lui de mai nainte erau aplaudate si articolii sei din Constitutionalul nu treceau zidurile salei de mincat a doctorului Veron.

La Afonilor d. St. Beuve Iu mai liber, dar si mai putin ascultat. Nimic mai vatamator acusticei literare ca un ziar olicial. Viersul celor mai mari tenori moare fara resunet.

D. St. Beuve iubeste gloria si aplaudarile ; iesit din calea cea mare a popularitatii s-a incercat a reintra prin tot felul de poteci cotise, dar popularitatea este ca onoarea, o inaltime ripoasa de unde indata ce au picat este prin neputinta a mai pune piciorul".

Patrunderea lui Sainte-Beuve in presa si literatura romana de la mijlocul secolului al XlX-lea este, asadar, de la inceput, ingreunata,de opiniile mai putin favorabile vehiculate, in acel timp, chiar in Franta. Asa se explica si atitudinea lui Pantazi Ghica, din romantul" sau Un boem roman, aparut in 1860. in capitolul final al romanului, facind o succinta prezentare a peisajului literar romanesc din acea perioada, Pantazi Ghica il amintea pe Sainte-Beuve in paragraful consacrat lui Nicolae Filimon, dar cu o anume lipsa de comprehensiune fata de ideile si modalitatile criticului francez, fenomen ce nu era strain de insasi atmosfera proprie literaturii franceze din acel timp. Pantazi Ghica ii reprosa lui Filimon o prea mare apropiere de ironia si severitatea sainte-beuviana : Filemon a dat o noa impulsiune prozei romane ; daca in tara aioastra am avea gustul literelor, Filemon ar funda o scoala romantica ; el are mult din cugetarea filosofica si inalta a lui Montaigne, ceva din caracterul aspru si veridic al lui Labruyere si ceea ce il strica, generul lui St. Beuve ; critic sever si just el sa arunca cite odata cu succes in arena glumei, maniaza aceasta arma primejdioasa cu o foarte mare abilitate ; ironia sa e muscatoare si fina, si ceea ce da o foarte mare putere spiritului sau enigmatic, este o judecata dreapta, independenta, loiala, crutata de veninul patimei si al invidiei". Cu toate acestea, Pantazi Ghica recunostea ca Sainte-Beuve si-a cucerit, pe buna dreptate, o celebritate impunatoare : Singurul defect ce mustram lui Filemon este o siluire de rezonament si de argumentatie, o imitatie a modului de a seri al lui St. Beuve. In chiar erorile acestui critic, care nu a oprit pe acel mare Literator de a dobindi in tara lui o celebritate meritata si vasta." intemeietor al criticii literare moderne, acordind gustului individual, subiectiv, impresiei personale rolul preponderent in aprecierea estetica, Sainte-Beuve nu putea fi receptat cu usurinta, in acea epoca, de scriitorii si mai ales de criticii nostri literari, deoarece, la noi, in faza de constituire a unei literaturii originale, se urmareau mai mult regulile, dogmele, principiile comune, bune pentru toti cei ce se straduiau sa faca literatura. Edificatoare este conceptia unui talentat si cultivat critic literar din acea vreme, Radu Ionescu, exprimata in articolul Principiile criticei, aparut in Revista romana din 1861 (p. 116 132), din care citam : Adevarata critica superioara, printr-o cugetare adinca, prin lunga privire a grandiosului spectacol al naturii, prin studiul serios al civilizatiunii popuIilor si al legilor spiritului omenesc, isi formeaza o sistema generala si teorie neschimbate, intemeiate pe cugetare si pe ob-servatiune. Spre a judeca o productiune oarecare, critica trebuie sa aiba inainte-i principii pe cari sa intemeieze toate cercetarile si apretuirile sale". Radu Ionescu nu admitea ideea de impresie in critica, de atitudine subiectiva in fata operei de arta, intrata cu Sainte-Beuve in critica franceza si europeana : Critica nu trebuie sa considereze ca regule in judecata sa nici gustul particular, nici ideile sale proprii. Mai presus de orice consideratiuni personale trebuie sa se ridice la principiile absolute, stabilite de geniurile cele mari si de o cugetare inalta." in activitatea practica a teoreticienilor, a criticilor si esteticienilor nostri, prezenta lui Sainte-Beuve e sesizabila abia spre sfirsitul secolului al XlX-lea. Titu Maiorescu nu 1-a cunoscut pe intemeietorul criticii moderne franceze, si acest lucru, spune Pompiliu Constantinescu, este de-a dreptul uimitor". Iar G. Calinescu, in Istoria literaturii romane, preciza : Maiorescu nici nu are banuiala existentei unei critici analitice. E chiar de observat ca el pomeneste de Lessing dar niciodata de critica franceza, de Sainte-Beuve, de Taine si ceilalti."

Faptul ca Titu Maiorescu raminea departe de critica analitica, apreciind literatura vremii prin sentinte severe, categorice, complet distantate de nuantarile si subtilitatile lui Sainte-Beuve, constituia de altfel unul din reprosurile ce i se aduceau chiar din prima perioada a activitatii sale. Da pilda, in articolul Citeva cuvinte asupra criticei d-lui Titus Livius Maiorescu in betia d-sale de cuvinte, aparut in Romanul, an. XVII, din 3 iunie 1873, Pantazi Ghica spunea : Daca d. Titus Livius Maiorescu nu poate fi un Ste. Beuve, un Philarete Chasles, un Theophile Gauthier, sa fie d. Titus Livius Maiorescu, si sa-i trecem cu vederea contraventiunile d-sale catre gramatica si logica, caci omul nu este tare in ele si nu avem ce sa-i facem.

Am avea insa un consiliu amical sa dam d-lui Titus Livius Maiorescu : Sa nu ia in criticele d-sale acel aer doctoral, care nu-i convine, si sa fie de aci nainte tot atit de modest, pe cit sunt si cunostintele si puterile d-sale in materie literara." in perioada de fundamentare a criticii literare romanesti, eforturile se dirijau cu deosebire spre teoretizari, spre stabilirea de norme, principii si directive. De aceea, privirile se indreptau in primul rind spre doctrinarii si legislatorii criticii literare, ca Taine si Brandes, si mai putin spre jocul atit de subtil al fanteziei si sensibilitatii lui Sainte-Beuve, al sondajelor pe care le intreprindea in personalitatea umana si artistica a scriitorilor. Sainte-Beuve m-a fost printre familiarii teoreticienilor nostri literari spune Perpessicius si explicatia se cuvine cautata pe de o parte in conditiile strict cronologice, pe de alta parte in insasi structura personalitatii marelui critic. Cind Sainte-Beuve isi incheie ciclul de viata si de fecunda activitate critica, Titu Maiorescu c abia in primul bienniu al campaniei sale impotriva vechii directii in cultura, care avea sa se continuie inca multi ani si ale carei alarme intretineau intreaga noastra viata literara dincoace si dincolo de munti. Judecatoreasca si de invaziune, critica lui Tini Maiorescu nu era, totusi, cu toate jocurile-i de spirit si fantezie, mai putin dogmatica si ea a dat tonul dezbaterilor literare, ce aveau sa-si afle parteneri pe masura, abia dupa interventia lui Gherca. Acum insa, domneau in Apus legislatori de prestigiul si violenta unor Taine, Brunetiere si Brandes, si canoanele lor erau cu osebire menite sa satisfaca apetitul ele dogma si de controversa al tinerilor nostri critici Cit de straina ar fi aparut, in mijlocul unei societati atit de grave unde nu se discuta dccit doctrina si principii, umbra celui mai amabil interpret al sufletelor, usor se poate intelege. Sainte-Beuve era un indezirabil si intrebarea este daca nu cumva indezirabil era si in patria lui de bastina." (Cf. Jurnal de lector completat cu eminesciana. Bucuresti, Casa Scoalelor, 1944, p. 38).



Sainte-Beuve incepe sa fie cunoscut la noi mai intii prin urmasii si spiritele inrudite din critica franceza, mai ales prin Taine. Invocarea lui Saintc-lkuve o intilnim, de pilda, la Anghel Demetriescu, in articolul Domnul Taine, aparut in Revista contimporana, an. IV, nr. 2, februarie 1876, p. 143. Propunindu-si sa delimiteze pe adevaratii istorici", care fara preocupatiune de luptele zilnice, cauta cu buna stiinta adevarul etern", de istoricii care transforma domeniul cercetarii lor intr-un mijloc de ascensiune politica, Anghel Demetriescu il dadea de exemplu, pentru adevaratii istorici", pe Taine. Trecind mai departe si relevind noile modalitati ale istoriei, inaugurate in secolul al XlX-lea, cind se studiaza psihologia omului in functie de epoca in care traieste, criticul de la Revista contimporana aducea ca exemple pe Carlyle si Sainte-Beuve : intre scriitorii cari au izbutit a preciza caracterele psichologice ale omului intr-o epoca anume, sa citam doi, cari pol servi de model in aceasta parte a studielor istorice, pe Carlyle in comentariile sale asupra lui (Wotnivell si pe Sainte-Beuve in remarcabila sa opera Porl-Royal. CTi o siguranta rara, Carlyle a stiut sa descopere un suflet sub actiuni si opere, sa gaseasca in batrinul general, in loc de un ambitios ipocrit, un tun muncit de viziunile unei imaginatului melancolice, dar pozitiv prin instinct, englez in toata puterea cuvin-tuhii, straniu si neinteles pentru oricine n-a studiat clima si rasa. Ajutat de citeva scrisori si discursuri, lectorul poate sa-1 urmeze de la mosia sa pina la cortul sau de general si tronul sau de protector, in transformarea si dezvoltarile sale, si sa asiste la drama interna care a lucrat acest sullet marc. Precum Carlyle a scos la lumina toate operatiunile interne ale marelui barbat ce numiram, de asemenea Sainte-Beuve a des-mormimat o provincie intreaga de suflete cu particularita-tilei ei."

C. Dobrogeanu-Gherea il mentioneaza pe Sainte-Beuve in articolul (. rilica criticei, aparut in Contemporanul, an. VI, nr. 2, septembrie 1887, p. 260, si introdus apoi in volum cu titlul Asupra criticei. Ghcrea discuta teoria mediului", aratind cele doua aspecte ale acestei teorii : unul care pleca de la opera artistica pina la natiunea in care s-a ivit, altul care avea ca punct initial natiunea din care face parte poetul, analizind intii poporul, tara, mediul", pentru a defini conditiile care au influentat creatorul, de aici treeindu-se la analiza operei artistice, metoda ilustrata de Taine. Aceasta cale inversa a lui Taine scria Gherea e prea vasta, prea putin sigura, suntem inca departe de a nega dupa cum fac Brandes, Hen-nequin, Guyau, ci credem ca si drumul indicat mai sus duce la acelasi rezultat si sunt cazuri cind e mai potrivit decit cel dintii." Gherea considera insa ca ambele metode sint relative si ca trebuie aplicate de la caz la caz, referindu-se, in acest 4 cadru, si la Sainte-Beuve, care sustinea ca opera artistica e o expresie si o oglinda fidela a personalitatii umane a creatorului ei. Noi, dupa cum am mai zis, scria Gherea credem ca toate caile indicate de Taine, Sainte-Beuve, Bran-des, Hennequin, Guyau duc la acelasi rezultat ; critica va arata relativa lor importanta si cind anume va trebui sa ne servim de un metod ori de altul."

Numele si opera lui Sainte-Beuve incep sa devina din ce in ce mai cunoscute, la noi, spre sfirsitul secolului al XlX-lca. Gheorghe Panu il citeaza intr-o scrisoare adresata lui Iacob Negruzzi, la 2 ianuarie 1876 : Wallon in o circulara nu de mult, opreste citirea cu glas tare a lui Moliere sub pretext ca desteapta gimduri nepermise, opreste introducerea cartilor de critica sceptica in scoli, precum a lui Sainte-Beuve, in schimb permite cunostinta a citorva autori, insa numai in pasagile cele mai inofensive si mai conforme cu spiritul pur al clasicitatii." * in ampla sa autobiografic, publicata in volumul VI din Studii si documente literare de I.E. Toroutiu, Nicolae Petrasou marturiseste ca, pe la 1892, avea intentia sa scrie un studiu polemic, pentru a demonstra ca modul de a face critica al lui Titu Maiorescu nu-1 mai satisfacea, ra-minind in urma fata de modalitatile noi ale criticii literare apusene. Nicolae Petrascu declara ca aceasta intentie il sta-pinea mai ales dupa lectura reprezentantilor de seama ai criticii literare moderne, in rindul carora il cita in primul rind pe Sainte-Beuve : Un gind ma urmarea de mai mult timp, sa scriu un studiu asupra criticei lui Maiorescu. Stiam pe de rost Directia noua ; frazele lui imi pareau asa de alese. Dar de citva timp nu ma mai impacam cu principiile criticei lui. Cetisem pe scriitorii si criticii noi, pe Sainte-Beuve, Taine, Brunetiere si altii, ca si pe unii italieni ca De Sanctis si Zumbini; urmaream regulat revistele Mercure de France, La Revue de Paris, Nuova Antologia, care rasfringeau in cronici amanuntite si miscarea literara germana si vedeam in ele mersul ideilor critice care exau altele decit cele de la 1860, la care se oprise Maiorescu. imi dadeam seama de pilda, ca parerea lui, cum ca talentul este acelas, fie ca se naste in padure, fie ca se naste in Paris sau Berlin, fie ca el traieste in timpul nostru, fie ca a trait in timpul Renasterii, nu mai era o parere admisibila. De asemenea si inca si mai mult, ideea ca opera literara sta numai in frumusetea formei si ca fondul, adica gindurile din ea, nu au nici o importanta, fie ca ele sunt inalte sau criminale, era de asemenea o parere nedreapta".





O mai temeinica si mai larga cunoastere a lui Sainte-Beuve atesta Nicolae Iorga, inca din studiile sale critice din anii tineretii, de la sfirsitul secolului al XlX-lea. Nicolae Iorga il citeaza elogios pe Sainte-Beuve in articole ca Ion Gherea (Lupta, an. VII, nr. 1085, 26 martie 1890, p. 2), Balrini si tineri (Lupta, an. VII, nr. 1904, 8 aprilie 1890, p. 2), Critica de jurnal (Lupta, an. VII, nr. 1245, 14 octombrie 1890 si nr. 1251, 21 octombrie 1890, p. 2), in acesta din urma afirmind ca operele lui Sainte-Beuve Causeries du Lundi si Nouvcaiix I.undis vor ramine un adevarat document de cugciarc frumoasa si energica si un model pentru epigonii in critica", adaugind : Sainte-Beuve a avut o inriurire capitala asupra publicului, si daca azi intilnesti in Franta oameni caic sa te citeasca si, citindu-te, sa te inteleaga, cui oare se dato-reste aceasta fericita izbinda decit celui ce impreuna cu ironicul si finul Jules Janin au lucrat cu atita munca, cu atita caldura si cu atita talent pemru a viri in capul publicului cele dintii elemente ale artei, cele dintii notiuni literare, care l-au facut public literar din masa inculta cum era mai inainte". De asemenea, in articolul Critica literara si anticii, publicat in Arhiva societatii stiintifice si literare, an. II, nr. 4, octombrie 1890, p. 213, N. Iorga recunostea in Sainte-Beuve pe unul din cei mai reprezentativi critici francezi si europeni : Ca gen literar deosebit critica nu exista la romani. Astazi sint oameni cari n-au scris in viata lor nimic altceva decit articole de critica, ca Saint-Beuvc, Sarcey, Jules Lcmaitrc in Franta, John Ruskin in Anglia, si totusi iac parte din gloriile literare ale terei lor". Aprecieri elogioase la adresa lui Sainte-Beuve are N. Iorga si in studiul inceputurile romantismului, aparut in Arhiva societatii stiintifice si literare, an. II, nr. 10 -12, aprilie iunie 1891, p. 671, dovedind o buna initiere in opera acestuia : Sainte-Beuve, autorul unui volum de versuri romantice, Les Consolations, si al unui roman, Volupte, dupa aceeasi formula scris, ajungind critic si critic marc, gaseste prietenilor sai literari o a treia legatura de inrudire in trecut : predecesorii francezi ai clasicilor, Marot si scoala sa, si mai ales Ronsard si Pleiada, pe care Sainte-Beuve izbuteste sa-i reabiliteze in carea sa asupra poeziei in veacul al XVI-lca". O atitudine polemica fata de Sainte-Beuve adopta, la sfir-situl secolului trecut, Mihail Dragomirescu, in lucrarea Critica stiintifica si Eminescu, aparuta mai intii in Convorbiri literare din 1894 si apoi in volum aparte in 1895. Daca prin personalitate omeneasca a unui individ scria Mihail Dragomirescu intelegem modul sau de a simti, cugeta si lucra in viata sa practica, atit privata cit si publica, impreuna cu imprejurarile organice ereditare, naturale si sociale in care se desfasoara acest mod de a simti, cugeta si lucra ; si, daca prin personalitate artistica intelegem modul sau de a simti, cugeta si lucra asa cum se stravede in operele sale de arta, alunei principiul fundamental, pe care se intemeiaza critica stiintifica, consta din conceperea unui raport hotarit dintre aceste doua personalitati. Sainie-Beuve, care e privit ca intemeietor al acestui fel de critica, este si cel ce 1-a formulat sub o forma literara, ce e drept, dar cu aiit mai pregnanta si mai hotarita". Refcrindu-se la opinia sainte-beuviana, potrivit careia opera este o imagine absoluta a omului, o reflectare identica a personalitatii civice si sociale a creatorului ei, Mihail Dragomirescu aiinrsa ca aceasta opinie cauta sa explice operele literare prin intiir.piatoare imprejurari externe", si, in consecinta, ar fi radical falsa". Observam aici o prima manifestare a spiritului dogmatic dragomirescian, considerindu-1 pe Sainte-Beuve reprezentant al criticii istorice", opusa criticii estetice", pe care Mihail Dragomirescu tindea sa o fundamenteze.



Sainte-Beuve incepe sa patrunda in constiinta criticilor si esteticienilor nostri abia la inceputul secolului al XX-lea, do-bindind prestigiul meritat si o circulatie din ce in ce mai ampla. intr-un elogios articol publicat in Viata romaneasca an. V, nr. II, noiembrie 1910, semnat cu initialele I.S., sub care identificam, desigur, pe Isabela Sadoveanu, discuiindu-se Causeries du l.undi, se spunea : Cugetatorul se simte sedus din primele pagini de ordinea, claritatea si logica cu care se desfasoara cugetarea lui Sainte-Beuve, simte acea satisfactie intelectuala desavirsita si rara, ce nu o pot da decit operele bine gindilc. Artistul e fermecat de darul sau de a evoca : ciieva trasaturi, o atitudine, idei si sentimente spicuite in operele ce-i cad la mina, o anecdota vie, spirituala si tipul e inaintea noastra, cu fizionomia lui fizica si morala, cu valoarea iui sociala si locul precis ce-1 ocupa printre contemporani, in ciieva pagini un om si o epoca. Si ce stil !

    Mladios, de o finete si vioiciune neinchipuita, insiuuind lauda, prin o interpretare subtila si ingenioasa, impttnind admiratia ca o incheiere fireasca si necesara a sufletului cetitorului si blamind, dezaprobind cu aceeasi pornire vie si prudenta in acelasi timp, cu o ironie fina si taioasa" Alaturindu-1 pe Sainte-Beuve lui Taine, in virtutea preocuparilor criticii noastre din a doua jumatate a secolului al XlX-lea, articolul incheia astfel : Ceea ce face valoarea operei critice a unui Sainte-Beuve sau Taine sint tocmai judecatile lor asupra operelor de arta, judecati izvorite din gustul lor luminat si sigur".



Patrunderea ideilor lui Sainte-Beuve in critica literara romaneasca devine, incepind din aceasta perioada, substantiala, reflecundu-se in esenta si profunzimea lor. Raportarile la intemeietorul criticii moderne franceze nu mai sint izolate si intimplatoarc, ci atesta o asimilare organica a operei sale. Acest fapt este ilustrat de G. Ibrailcanu. Comentind Lcs Fleurs du mal de Charles Baudelaire, intr-un articol publicat in Viata romaneasca nr. 12, decembrie 1911, si introdus apoi in volumul Note si impresii, G. Ibrailcanu il cita pe Sainte-Beuve cu admiratie, ca pe o autoritate incontestabila : E drept, Sainte-Beuve a spus ca Baudelaire, venit tirziu dupa marii lirici si nemaigasind alte sentimente de exploatat, si-a ales ce-a mai gasit. Dar insusi marele critic spune in acelasi loc ca poezia lui Baudelaire este expresia aceleiasi boli a veacului, de care au suferit si inaintasii lui". Criticul nostru era familiarizat cu opera lui Sainte-Beuve, cum reiese si din articolul intitulat Sully Prudhomme, publicat in Viata romaneasca nr. 9, septembrie 1907, in care citeaza din Nouveaux Lundis. Iar in articolul Un samanator de idei, aparut in Viata romaneasca nr. 10, octombrie 1907, prezcntind personalitatea lui Emile Faguet, G. Ibraileanu preciza : Acest simt psihologic fin face din Fauget unul din cei mai mari scriitori de portrete literare si Franta n-a avut unul mai mare de la Sainte-Beuve incoace".



In Viata romaneasca, personalitatea prestigioasa a lui Sainte-Beuve a fost deseori evocata. in nr. 12, din decembrie 1911, sint discutate scrisorile inedite ale criticului francez. Mai tirziu, in articolul Privire asupra lui Sainte-Beuve, aparut in nr. 7 8, din iulie-august 1926, relevindu-se ca principiul fundamental al metodei lui Sainte-Beuve este identitatea perfecta care exista intre scriitor si opera sa", se ajungea la concluzia ca Sainte-Beuve ramine un mare spirit, care a stiut sa descopere o problema mare catra care inteligenta sa revine vesnic dornic de o solutie". lin perioada dintre cele doua razboaie mondiale, Sainte-Beuve este izvorul datator de noi energii, fertilizeaza profund insasi esenta criticii literare romanesti, o deschide spre vaste perspective. Revistele de prestigiu ii acorda o permanenta atentie. De pilda, in articolul O apologie a lui Sainte-Beuve, publicat in Adevarul literar si artistic an. VII, nr. 2973, 15 august 1926, se scria : Se pot extrage din articolele lui un ansamblu de formule de celebrare, atit de bogate si de luminoase. Formulele acestea au un merit destul de mare : ele sint adevarataj>oezie ; au justete si sint pline de o simtire tainica, misterioasa.^ Au, pe linga plenitudinea si limpezimea sensului, sentiment si imagini. Sainte-Beuve, mai mult ca orice, a fost un poet".

Una dintre cele mai interesante raportari la Sainte-Beuve realizeaza, in aceasta perioada, Al. Philippide, intr-un articol mai putin cunoscut astazi, intitulat Profetiile in literatura, publicat in Adevarul literar si artistic an. XVIII, nr. 852, 4 aprilie 1937. Invitind la un echilibru in aprecierea fenomenului literar contemporan, Al. Philippide recomanda evitarea pronosticurilor si profetiilor frecvent hazardate : Criticul literaturii prezente, desigur, pe linga un gust cit mai dezvoltat si o cultura literara cit mai solida, are nevoie si de-o mare prudenta. Dar tocmai aceasta ultima insusire lipseste mai des. Prin prudenta aici n-as intelege numai stavilirea simpatiilor si antipatiilor personale (de care nici n-ar mai trebui sa fie vorba, mai ales ca criticul contemporan, avind a se ocupa numai de opere nu trebuie sa aiba in vedere decit personalitatea literara a scriitorilor, cercetarea personalitatii omenesti a acestora cazind in sarcina istoricilor literarI), n-as intelege numai intrebuintarea citor mai multe puncte de vedere in examinarea operei literare si supunerea acesteia la cit mai variate procedee de analiza, ceea ce exclude deci, laudele excesive dar si ponegririle necugetate, ci as intelege mai ales prin prudenta evitarea pronosticurilor si a profetiilor. Asadar, criticul sa se fereasca de-a declara ce va fi cutare opera literara si sa se multumeasca sa spuna ce crede ca este. Sa nu se grabeasca sa determine influentele viitoare ci sa caute sa le dibuiasca pe cele prezente, ceea ce este deja destul de greu". Spre a atrage atentia asupra unor posibile injustitii in aprecierea scriitorilor contemporani, Al. Philippide invoca exemplul lui Sainte-Beuve : Criticul causeriilor a avut cel putin o prudenta formala : si-a exprimat profetiile sub forma ingenua a unor urari si a unor nadejdi si ceva mai mult mai insemnat s-a exprimat pe el insusi, si-a rostit preferintele si a formulat idealul lui literar, care este tocmai idealul clasic, acela al literaturii pe care Sainte-Beuve o iubea, pentruca avea cu ea inrudiri puternice".



Momentul cel mai de seama care-1 impune definitiv pe Sainte-Beuve la noi, 1-a inscris aparitia, in 1940, a masivului volum antologic Pagini de critica, selectate cu o reala competenta si traduse admirabil de Pompiliu Constantinescu. Comen-tind acest volum, intr-un articol introdus ulterior in Jurnal de lector completat cu eminesciana, Perpesscius sublinia ca Pompiliu Constantinescu a realizat unul din cele mai frumoase omagii din cite s-au adus lui Sainte-Beuve, sub felurite meridiane", celui mai complex si mai amplu dintre spiritele criticii universale". De asemenea, glosind pe marginea acestui volum, Vladimir Streinu isi exprima admiratia nestirbita" pentru Sainte-Beuve, pentru sagacitatea intuitiilor lui critice, pentru talentul lui de mare scriitor, pentru puterea de viata a inteligentei lui, care nu s-a lasat cuprinsa de sloiurile nici unui sistem critic, desi a schitat mai toate sistemele, fara a se robi vreunuia".

Dintre numeroasele referinte pe care G. Calinescu le-a facut la opera lui Sainte-Beuve, trebuie sa amintim in primul rind amplele sale exegeze Metoda lui Saii/te-liciive si joseph Delorme, introduse in volumul Scriitori straini (Bucuresti, E.L.U., 1967), alcatuit si comentai de Vasile IN icolescu si Adrian Marino, asupra carora nu vom mai insista, liind unanim cunoscute.

Opera lui Sainte-Beuve se bucura asia/.i, la noi, de o vie atentie si pretuire, de o larga circulatie. La aceasta au contribuit si antologia Pagini de criticii, traduse de M. Rosea, cu o prefata de Elena Vianu, aparuta in I 958, si mai ales impunatorul volum de Portrete literare, traduse de l ompiliu Con-stantinescu si Serban Cioculescu, cu o prelata de Savm Bratu, aparut in 1967.

Sainte-Beuve a devenit astazi o prezenta prestigioasa, organica, in constiinta si activitatea criticilor, esteticienilor si istoricilor ilterari din tara noastra.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.