Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Romanele milei necrutatoare despre Sinteze literare









Puritatea naturalismului: Zola si pasiunea pentru oaA­meni, Tolstoi si mila, Roger Martin du Gard si FamiA­lia Thibault. a€“ Morala biologica a lui Zola, naturaA­lismul ca drama cosmica si tragedia pozitivista. a€“ Thomas Hardy: Jude nestiutul, naturalism si sentiA­ment al tragicului: Tess D'Urberville. Pesimismul frenetic; Strindberg etc. a€“ Emily si Charlotte BrontA«, George Sand. a€“ Giovanni Verga si neferiA­cirea celor simpli. a€“ PA©rez GaldAłs si Juan SA©bastian ArbAł. a€“ Mari cicluri naturaliste in romanul-fresca. a€“ Romane istorice nationale; Bulwer Lytton, Sienkiewicz, Sigrid Undset. a€“ Maretia naturalismului.







Realismul va mai da nastere si unei epopei, unei noi forme a sensibilitatii: arta grijei fata de om, a milei pentru om, arta risipita in falsul pitoresc al lui Zola, in naratiunea facila a lui Thomas Hardy, in vastul roman semet si duios totodata al lui Tolstoi, reluata mai tarziu de Roger Martin du Gard. Dincolo de arta oarecum scoA­lareasca a descrierii, gasim la marii romancieri naturalisti infruntarea dintre om si destinul sau. O forma pozitivista" a tragediei, in care fatalitatile biologice si istorice inlocuiesc pe cele ale pasiunii si ale pacatului ori potrivnicia zeilor.



Fascinatia destinului si nu zugravirea locului" sau mecanismul social" e cea oare ne leaga de Razboi si Pace, de Prapadul sau de Carciuma, de Tess D'Urberville, de Familia Thibault a lui Martin du Gard AŽn Razboi si Pace, Tolstoi se margineste sa evoce incrucisarea desA­tinelor catorva familii din inalta societate moscovita din 1806 pana in 1812: Rostovii, nauci, plini de farmec, fiul lor, mai intai fanfaron, apoi eroic, cumintit in cele din urma, si acea Natasa, atat de spontana, de fragila, de pura; un print Bolkonski, generos, sclipitor, tragic, si sora lui, stearsa si induiosatoarea printesa Maria; un basA­tard, contele Pierre Bezuhov, cu ochelari pe nas si atat de neindemanatic; o viata de desfrau in care se amesteca fel de fel de misticisme si multa bunatate. Din toate acestea, plus figuratia, nu rezulta un roman istoric, nici chiar un roman filozofic si cu atat mai putin o descriere a societatii. E doar muzica destinului, incrucisarea unor vieti, a erorilor, a iluziilor lor.





Mai terestru, mai popular (era acuzat de epoca lui ca se complace in zugravirea aspectelor indraznete ori morbidE), Zola vrea sa infatiseze in mod stiintific o socieA­tate. Sociologia a progresat insa prea mult pentru ca aceea facuta de Zola sa ne mai intereseze Totusi, dincolo de intriga calculata, de itele groase ca niste funii cu noA­duri, de repetitii, descrieri si melodrama, se simte ca Zola e ispitit sa vorbeasca despre fatalitate mai mult decat despre societate. Aceasta ispita izbucneste si se afirma la contemporanul sau Thomas Hardy: sub aparenta nesfarsitului roman flecar, fluent si pitoresc, a carui oriA­gine o gasim - la Richardson, Fielding sau George Eliot, Tess D'Urberville si Jude nestiutul sunt niste tragedii anA­tice Se stie ca, metodic si cu rabdare, de asta data in secolul al XX-lea, Roger Martin du Gard scriind Familia Thibault a facut suma romanului milei necrutatoare, inspirat totodata din Tolstoi, Zola si Hardy, admirabil transpus intr-un nou secol si in cea mai simpla scriitura.



AŽntregul adevar despre oameni, cel resimtit de ei insisi, si cel ai fortelor care-i inconjoara; placerea si durerea prezenta si, in spatele lor, pasul calculat parca al desA­tinului, fatalitatile biologice si sociale; dincolo de toate acestea, mari probleme, nelinisti: iata care e puritatea naturalismului, atunci cand pasiunea pentru adevarul total primeaza asupra concesiei descriptive si artei de a povesti.



Ea il situeaza pe Zola deasupra naratiunii si a zuA­gravirii" sociale, deasupra lui Daudet si chiar a lui Maupassant. Nu o sectiune de viata, carne moarta impodobind butucul macelarului, ci densitatea nestatornica a vietii, fluxul ei si jocul impulsurilor ce o alcatuiesc. Sa comparam O viata cu ThA©rA¨se Raquin; documentul lui Maupassant e o constatare post-mortem, pe cand acela al lui Zola pune o miza, face un ramasag, conduce o actiune. Putin intereseaza familia Rougon-Macquart si istoria naturala a unei societati", teorie stiintifica'' puerila prin care Zola justifica cruzimea si mila care l-au impins sa se ocupe de oameni si de destinul lor. Nu de stiinta e vorba aici, ci de dragoste frenetica pentru om. Daca nu vom putea reda niciodata intreaga natura, vom reda cel putin natura adevarata, vazuta prin umaA­nitatea noastra."[1]



Societatea lui Zola e o mare sumbra, cateodata o cloaca, ale carei secrete nu sunt alcoolismul, heredo-sifilisul si nedreptatea, ci efortul rabdator sau exagerat al oamenilor de a trai aceste fatalitati. Ori de oate ori isi stapaneste superstitiile, pitorescul si documentatia, naA­turalismul devine pasiune pentru fiintele pe care le soA­licita in vointa, limitele si destinul lor. Interesandu-se din principiu de legile biologice" si sociale in care oaA­menii nu sunt decat parametrii unei ecuatii, el gaseste in aceasta algebra naiva un joc de forte care definesc, dar nu explica" existentele. Fiecare existenta se afirma atunci ca o vointa de a trai" in fata fatalitatilor. Vointa de a trai determina, in La Paradisul femeilor", de pilda, cariera Denisei Baudu, fata de la tara venita la Paris pentru a se angaja ca vanzatoare intr-un magazin de confectii si care se marita cu patronul; aceeasi vointa de a trai il duce la decadere pe Coupeau din Carciuma si pe Jacques Lantier din Bestia umana. Zugravirea soA­cietatii reinvie, fara voie, tragedia: un grup uman, niste destine, o fatalitate. Toate elementele unei arte care depaseste literatura descriptiva si creeaza, dincolo de realismul banal, marile cicluri naturaliste unde, pentru prima oara, omul e infatisat deopotriva in destinul sau biologic, social si cosmic. Este o mare fresca umana, a carei influenta n-a luat sfarsit.



Cand ciclul romanesc se incheie, la Tolstoi, la Zola, la Martin du Gard, dupa ce vanturase cateva zeci de inA­divizi in punctul mort al destinelor lor, epopeea pozitiA­vista lasa in urma ei oameni zdrobiti, goliti, calcinati; ei au trait. Au trait, dar viata va continua, la fel de multipla si de cruda, folosind si macinand alti indivizi care, in aceeasi valvataie a vietilor omenesti, isi vor da si ei, timp de cateva zeci de ani, caldura lor individuala.



De aici concluziile linistitoare ale marilor cronici ale cruzimii si milei. Ca si la Homer, mortii sunt ingropati cu piosenie, iar supravietuitorii raman alinati parca, fiindca au inteles marile legi ale vietii.



Fiecare si-a adus drept prinos pasiunea, zapaceala, bucuria, a luptat, a ras, a crezut in fericire; iar lucruA­rile si-au urmat cursul, crizele s-au terminat. Fiu fastacit in fata unui tata strain si autoritar, soldat stralucit, apoi luptator nelinistit de soarta si sensul razboaielor, dupa o casatorie nefericita, dupa ce a luat asupra-si datoriile taranilor sai, dupa dragostea fermecatoare a Natasei, rupta din pricina unei clipe de slabiciune a inflacaratei fete, regasita totusi in ultima clipa, Andrei Bolkonski moare. AŽn epilogul din Razboi si Pace, moartea si aminA­tirea vietii lui au capatat, pentru ceilalti, o semnificatie: amestecate cu propria lor existenta, ele sunt, pentru ei, un fel de lectie si o interpretare a existentei. Durerea, remuscarea si dragostea au subtiat chipul Natasei, aceasta fata impulsiva si vinovata fiind gata acum sa se marite cu ursul stangaci, generos, puternic si mereu fastacit care e Pierre Bezuhov Am fi ras de o asemenea uniune la inceputul romanului; au fost necesare viata, dragostea lui Andrei, moartea lui Andrei, deportarea lui Pierre Iar Nikolai Rostov, intai neastamparat si stangaci, apoi un independent soldat de cariera, activ si naiv, e cel care descopera farmecul ascuns al printesei Maria, aceasta fata aproape batrana, de care fratelui ei Andrei ii era oarecum mila. Toti cei care supravietuiesc se intalnesc. Erau atat de departe unii de altii, la inceput Viata, mortii au trecut si i-au maturizat. Iata-i in epilog, cu copiii lor, intr-un parc; ceea ce a murit a murit, iar ei sunt inca aici, vii si noi, dupa un intreg zbucium, nicideA­cum resemnati, ci reculesi.



Totul e asemanator in Familia Thibault de Martin du Gard. Impetuosul Jacques, al carui neastampar zbuciuma doua familii, declansand socurile intrigii, si-a insemnat destinul printr-un act brutal si absolut. Pentru toti, el a reprezentat ingrijorarea si furia: revoltat impotriva tatalui sau, aducand tulburare in viata fratelui sau AnA­toine, judecandu-si prietenul a€“ Daniel de Fontanin, treA­zind tandretea dulcei Gise si declansand dragostea fulA­geratoare a enigmaticei Jenny. Razboiul a nivelat vietile si sperantele, in epilog personajele se regasesc pe un palier, pe ultimul palier. Ca si moartea lui Bolkonski, moartea lui Jacques e pentru ceilalti un fel de raspuns, iar viata lui capata puterea luminatoare a amintirii. Linistire, in pofida infrangerii ambitiilor individuale, a mutilarii lui Daniel si agoniei lucide a lui Antoine, ucis de iperita. Atat de deosebite, una tandra, deschisa si prevazatoare, cealalta dura, nemultumita si inversunata, Gise si Jenny dorm in aceeasi odaie si accepta calm nu fericirea ca atare, ci o odihna lipsita de satisfactii care-i seamana. Dupa incordarea vointelor, dupa crize si izbucA­niri, dupa furtunile istoriei, o liniste de toamna; iar fapA­tul ca au asistat la desfasurarea, consemnarea si incheA­ierea vietii exasperate a unui Jacques este pentru acesti supravietuitori un fel de invatatura, un fel de mit real care te ajuta sa intelegi. Constient de zadarnicia si de cruzimea existentei, marele realism accepta sa le traA­iasca si sa le cunoasca nu pentru a le contesta, ci pentru a gasi in ele o reculegere. Iubire si mila fata de fiecare din aceste fapturi si, ocrotindu-le, justificandu-le, cu erorile si esecurile lor, o mai mare dragoste si mila pentru generatii si generatii intregi, pentru ceea ce afirma omul existand pur si simplu, printre mortile oaA­menilor, in epilogul Familiei Thibault, doctorul altadata ambitios, organizat, cuceritor si mandru de sine constata in fata mortii ca o singura existenta, o existenta sinA­gulara, nu are sens: Ce putin lucru e o viata (Si nu spun asta fiindca a mea e scurtata. E valabil pentru oricare om!

   ) Arhibanal: o sclipire de lumina intr-o noapte imensa etc.. Cat de putini stiu ce spun cand reA­peta aceste locuri comune. Cat de putini simt pateticul acestor cuvinte!

   



Imposibil de a te dezbara cu totul de intrebarea molesitoare: A«Care poate fi semnificatia vietii?A» Eu inA­sumi, rascolindu-mi trecutul, ma surprind adesea intrebandu-ma: A«La ce-a folosit?A»



La nimic. Absolut la nimic. () Milioane de fiinte apar pe scoarta pamanteasca, misuna o clipa pe ea, apoi se descompun si dispar, lasand locul altor milioane, care, maine, se vor dezagrega la randul lor. ()



AŽn numele cui? in numele trecutului si al viitorului. AŽn numele tatalui tau si al fiilor tai, in numele verigii care esti tu insuti in marele lant Asigura continuitaA­tea Transmite mai departe ceea ce ai primit, si transA­mite imbunatatit, imbogatit.



Asta este, cred, ratiunea noastra de a fi."[2]



Aceasta morala biologica domina inca si mai brutal universul cenusiu al lui Zola, sub forma unei necesare si inevitabile lupte pentru viata.



Pe fondul nimicirii micului comert de catre marile magazine moderne a€“ subiectul romanului La Paradisul femeilor" a€“ Denise Baudu incearca totusi un sentiment de mila plina de emotie fata de indivizii zdrobiti penA­tru totdeauna de evolutia pe care ea o admira: Nu dormi de loc in noaptea aceea. Insomnia si visele rele o faceau sa se rasuceasca sub plapuma. Se visa copil, in fundul gradinii lor din Valognes, si izbucnea in lacrimi vazand cum pitulicele inghit paianjenii, care, la randul lor, inA­ghit mustele. Era oare adevarata aceasta nevoie a mortii care ingrasa lumea, aceasta lupta pentru viata care creA­eaza alte fiinte din macelul eternelor distrugeri? () MiA­cul comert al cartierului Saint-Roch disparea ca sub un tarnacop nevazut, cu zgomotul brusc al carutelor care se descarca. Atunci o mahnire imensa o trezea, deodata: Doamne!

    Cati oameni chinuiti, familii intregi care plang, batrani aruncati in strada, toate dramele cutremuratoare ale ruinei!

    Si ea nu putea salva pe nimeni, isi dadea seama ca asa e bine, ca acest gunoi de mizerie va ingrasa Parisul sanatos de maine. () Da, era partea sangelui; nu exista revolutie fara martiri, mersul inainte nu se poate face decat calcand peste cadavre."[3]





Adevarul naturalismului consista in depasirea indiviA­dului; zdrobit dar inteles, invins si glorificat. Drama cosmica in ultima instanta, pe care Claudel, din punctul lui de vedere, o exprima in termeni crestini atunci cand, in Pantoful de matase, facea din vointa lui Dumnezeu o fatalitate impotriva careia se zbate omul. La Tolstoi, Zola sau Martin du Gard, fatalitatile sunt biologice, ecoA­nomice, istorice, inlocuind mantuirea divina cu mila umana. Dar, in afara de supranatural si de supravieA­tuire, eclerajul existentei e in fond acelasi: absurditatea vietii individuale se reasaza intr-un trup militant si plin de suferinte, fie el Biserica nevazuta sau umanitatea bioA­logica si istorica.







* * *







Prins in capcana si constrans sa se depaseasca, reaA­lismul naturalist isi gaseste nasul. Voia sa arate cum e omul zugravindu-i portul a€“ originea, locuinta, obiceiuA­rile, bugetul a€“ si iata-l silit sa sondeze zona cea mai intima, sa patrunda mai adanc decat psihologismul romaA­nului idealist in optiunea launtrica si personala a fieA­carui om. Psihologia, cu broderiile ei atat de usurele si de complicate la nesfarsit, e depasita; depasita e si exA­plicarea stiintifica a omului prin conditia lui sociala. Singura intrebare pe care scriitorul naturalist o poate pune personajelor sale, cand vointa lor de a trai s-a imA­pus in pofida conditionarii biologice si sociale in care romancierul credea ca le mentine, este cea a adevarului: De ce traiesti?" Iata ce ramane dintr-un minutios stuA­diu social: secretul optiunii individuale.



Aci intrebarea e pusa fara portita de scapare. RoA­mancierul naturalist e pozitivist: pentru el nu exista teorie idealista, credinta in Dumnezeu, adeziune la Spirit etc., aceste garantii invizibile ale unei vieti zdruncinate. Individul trebuie sa faca bilantul proiectelor, esecurilor, sperantelor sale a€“ si sa traga o concluzie. Un astfel de spirit pozitiv este Antoine Thibault: pentru el viata inseamna a actiona, a scoate din actiunea insasi regulile actiunii: Calea pe care o urmezi este intotdeauna cea mai buna cu conditia de a duce inainte." Caz exceptioA­nal, totusi: la majoritatea oamenilor, proiectele de viata sunt inabusite de neputinta sau de nedreptate. Si, fara a merge mai departe, chiar la fratele lui Antoine: InA­tensitatea cu care-i aparea in momentul acesta nimicA­nicia vietii, zadarnicia oricarui efort, stamea in el o inA­flacarare parca voluptuoasa. () Nu mai voia nici macar sa creada ca, daca viata e scurta, omul are totusi cateodata ragazul sa puna ceva din el insusi la adapost de nimicnicie, ca-i este cateodata dat sa inalte o particica din visul lui deasupra valurilor care-l duc la vale, penA­tru ca ceva din el sa pluteasca in urma lui si dupa ce el se va fi inecat. Mergea drept inainte, cu pasi repezi si cadentati, inA­cordat ca un om care ar fugi tinand la piept un lucru fragil."[4]







***







Marea epoca a romanului realist coincide cu marea epoca a pesimismului. Lenta tragedie naturalista a indiA­vidului zdrobit de un destin sumbru si crud isi maniA­festa intreaga severitate in lungile romane ale lui ThoA­mas Hardy, Primarul din Casterbridge, Tess D'Urberville, Jude nestiutul: opere pline de rabdare si indarjire, de o amara plenitudine, de o zdrobitoare precizie gazetareasca, cu pitorescul Wessex-ului si pateticul vietilor ratate. E o maretie aproape eschiliana in aceste romane familiare si semete, cu un stil totusi dezlanat, aducand cu ele acel parfum de legenda si de destin la care secolul al XX-lea va ramane sensibil sub forme mai vulgarizate (Ambra, Pe aripile vantului, JalnA).



Simpli tarani intr-o mica lume regionala, protagoA­nistii lui Hardy se apropie de eroul tragic prin mandria si fericirea lor. Mandra figura a lui Tess D'Urberville, emotionanta si demna in fragila ei tinerete, poarta de la inceput semnul acelei distinctii naturale care atrage nenorocirea. AŽntinata de bogatul, brutalul si elegantul var care abuzeaza de ea, Tess isi accepta dezonoarea cu teA­nacitate, dorind arzator sa traiasca in liniste pana in ziua cand il va gasi pe vigurosul si blandul Angel Clare. Dar Tess nu va putea trai niciodata cu adevaratul ei sot: Angel se exileaza, Tess recade in mainile raufacatorului Alee. Nu-l regaseste pe Clare decat pentru a muri linA­sata, dupa ce fusese inselata, dupa ce ucisese



Tess D'Urberville e, in stilul tragic, ceea ce era Middlemarch si Adam Bede de George Eliot pe planul simplu al pateticului. Erorile au faurit destinul lui Tess, dar printre aceste dezastre razbate micul ei curaj plin de mandrie, pana ce moartea va pecetlui nedreptatea finala: Se facuse A«DreptateA» si capetenia nemuritorilor, ca sa folosim cuvintele lui Eschil, isi incheiase jocul cu Tess"[5]



Destinul lui Jude nestiutul e acelasi. Provenit dintr-o familie degenerata, pasiunea lui pentru studiu, pentru stiinta si arta nu va face din el decat un marunt pietrar. Umil si indarjit, ca un neastamparat muritor de rand care ar vrea sa castige la jocul existentei fara a-si da orgoliul in vileag, nu poate scapa totusi de capcanele vietii si ale dragostei. Chemarea simturilor, inocenta, fatalitatea care-i imping pe oameni pe cai ratacite, il duc la acea ridicula casatorie in vederea careia, simbolic, a facut cunostinta cu Arabella pe deasupra maruntaielor unui porc injunghiat; cadavrul unui alt porc taiat va sta intre ei cand se vor desparti. Imagini ale unui simA­bolism subiacent, niciodata exprimat, care fac obscura maretie a lui Thomas Hardy si al caror secret il va reA­gasi arta cinematografica. Apoi, tot asa cum Tess nu-si putea gasi adevaratul sot, Jude nu va putea trai niciA­odata cu adevarata lui nevasta Sue, iar copiii lor vor avea o moarte mizera



Destinul obscur al lui Jude, inabusit intr-un cerc prea stramt, evoca totusi, fara a clama, intreaga grozavie a tragediei. Caci viata acestui simplu muncitor autodidact capata o rezonanta cosmica. Imaginile biologice care inspira naturalismul fac uneori din el, ca aici, de pilda, un racursiu al dramei universale: viata firava si volunA­tara, ratacita in marele univers mineral si social, zdroA­bita de lumea in care ea nu e decat o scanteie. AŽnca din copilarie, Jude capata constiinta acestui mecanism ineA­xorabil, intr-un pasaj maret si simplu in ciuda catorva lucruri de prisos: AŽntre timp ceata se subtiase, lasand soarele sa se stravada. Baiatul isi trase palaria de paie peste fata, lasandu-se in voia unor ganduri nedeslusite Lucrurile nu se randuiau asa cum si le inchipuise el. Logica naturii era prea cruda pentru ca el s-o incuviinA­teze. Faptul ca indurarea fata de unele fapturi insemna cruzime fata de altele ii ranea simtul armoniei. Cu cat inaintezi in varsta si te simti tot mai mult in centrul vremii tale, si nu doar un punct pe circumferinta ei, cum te simteai cand erai mic, te cuprinde un soi de inA­grijorare, isi dadea el seama. Parca toate din jur sunt orbitoare, tipatoare, dureroase, parca te asurzeste galaA­gia, iar stridentele si vacarmul asta ranesc mica celula care este viata ta, o zdruncina, o ravasesc"[6]



Aci naturalismul inceteaza sa mai fie zugravirea fara menajamente a unei realitati crude, la care il reduc chiar teoriile naturaliste. AŽncrezandu-se mai mult in manifestele de scoala decat in rezonanta operelor, istoria literara ar diminua valoarea naturalismului: adevarul istoric si literar nu sta in conversatiile de la MA©dan, ci in sentimentul tragic, inconstient la Zola, mai constient la Thomas Hardy.



Proiectate pe fundalul satesc, evenimentele cotidiene ar fi putut alcatui o simpla fresca pitoreasca, dar in viata de lenta agitatie a eroului ele se organizeaza sever intr-o drama a destinului. Din stradania de a trai a lui Jude ori a lui Tess se desprinde implacabila lege a eseA­cului. Prea multi factori si prea mult hazard intr-o viata omeneasca, pentru ca ea sa nu fie negarea intentiilor eroului. E o partida prea complexa, la care se pierde totdeauna, iar infrangerea pare a fi efectul inversunarii circumstantelor sau al nepasarii unui Dumnezeu absent, ca in zorii aceia cand Tess, zdrobita de munca si insomA­nie, epuizata de o cearta nedreapta, este cuprinsa de somn si de acea clipa de slabiciune care o lasa prada, pe pamantul gol, poftelor lubrice ale lui Alee: AŽntuneA­ricul si tacerea domneau pretutindeni in jur. Deasupra lor se inaltau tisele si stravechii stejari ai padurii Chase, in care isi facusera culcus pasarelele cufundate in somA­nul dinaintea zorilor, iar pe langa ei saltau iepurii. Dar a€“ s-ar putea intreba unii a€“ unde era oare ingerul paA­zitor al lui Tess? Unde era providenta pe care se bizuia credinta ei simpla? Poate ca, asemeni celuilalt zeu desA­pre care vorbea cu ironie Tishbite, ingerul ei pazitor palavragea cu cineva, urmarea pe cineva, hoinarea pe undeva, sau dormea si nu putea fi trezit.



De ce-a trebuit oare ca aceasta frumoasa piele de femeie, delicata ca o floare si curata ca zapada, sa priA­measca pecetea atat de grosolana care-i fusese dinainte harazita? De ce se intampla atat de des ca tot ce-i delicat sa cada in mana a ceea ce-i grosolan, ca femeia sa cada in mana barbatului care nu-i este potrivit si barbatul sa cada in mana femeii cu care nu se potriveste? De mii de ani, filozofia analitica incearca sa gaseasca rasA­punsul pe care-l cere simtul nostru de dreptate. S-ar putea ca unii sa vada in aceasta nenorocire un fel de plata. Caci se intamplase, fara indoiala, ca unii dintre stramosii lui Tess D'Urberville, imbracati in zale, intorcandu-se acasa cu chef de la vreo incaierare, sa se fi purtat la fel, ba chiar mai rau, cu tarancutele de pe vreA­mea lor. Dar, chiar daca ideea ca pacatele parintilor treA­buie sa cada asupra copiilor poate fi o morala acceptata de divinitate, ea este dispretuita de oamenii obisnuiti si deci nu e de nici un ajutor in asemenea imprejurari.





Si dupa cum obisnuia sa spuna, cu fatalism, rudele lui Tess, pierdute intr-un ungher indepartat al lumii, asa a fost sa fie. Mare pacat!

    O prapastie sociala fara fund avea s-o desparta de acum incolo pe eroina noastra de tanara fata care trecuse pragul casei parintesti ca sa-si incerce norocul la ferma de pasari de la Trantridge."[7]







***







AŽn spatele omului si al vointei sale de a trai, Destinul e conceput asemeni unui hazard multiplu si implacabil din care, atunci cand Dumnezeu tace, se iveste'" totA­deauna nenorocul. Ne-am putea gandi la Neintelegerea lui Camus si, de asemenea, la inspiratia lirica, epica si morala a lui Melville in Moby Dick sau Omoo.



Imensa viziune pesimista, unde zugravirea umanului e morala si cosmica in acelasi timp, triumfa asupra naA­turalismului Ea va fi regasita, de asemenea, la Selma LagerlA¶f in Povestea lui GA¶sta Berling, roman dostoievskian si tolstoian totodata. Aceasta tendinta grandioasa si zguduitoare, care inalta romanul, se va intensifica in pesimismul frenetic al lui Ibsen, al lui Cehov uneori si mai ales al romanelor lui Strindberg: Pledoariile unui nebun, Domnisoara Iulia, Flamuri negre. Romanul scanA­dinav va ajunge astfel la o extrema limita, fie ca e vorba de Hjalmar Bergman (MarkurelL) si de Par Lagerkvist (Viata infranta, Calaul, Piticul, BarrabaS) in Suedia, de Knut Hamsun (Foamea, 1890) in Norvegia sau de opera romantica a lui J. P. Jacobsen in Danemarca (Maria Grubbe, Niels LyhnE).



Daca exceptam marile romane pesimiste ale lui Maupassant, ca O viata si Bel-Ami, si mai ales textele sale vizionare (Frica, Le HorlA), aceasta frenezie sarcastica ramane totusi pecetea unei anumite generatii din tarile Extremului Nord european. O vom regasi in secolul ai XX-lea, indulcita prin mila, in Calvare si Povestiri penibile de cehul Karel Capek, violenta si carnala la poloA­nezul Przybyszewski (Liturghia mortilor, Copiii lui SataN).



AŽn Franta, ea va lua un alt aspect, mai estetic si mai aplicat, totodata mai rafinat, in povestile pline de cruA­zime ale lui Villiers de L'Isle-Adam, Barbey D'Aurevilly, Huysmans. Mai curand decat exprimarea unei nelinisti esentiale, acesti povestitori cauta in ferocitate un efect artistic. Ei se apropie astfel, in ultima instanta, de o traA­ditie minora, aceea a ,,romanului negru" si a romanului frenetic", aparut in Anglia la inceputul secolului.



Francezi diabolici ori scandinavi deznadajduiti raman, de fapt, foarte departe de marea viziune naturalista.



Din sinceritate sau din maiestrie, ei folosesc pesimismul sau nelinistea ca pe un resort. Dimpotriva, pesimismul nu va aparea la naturalisti decat oarecum fara voia lor, ca o consecinta a viziunii cosmice, a dragostei lor pentru oameni si a simtului destinului de care dau doA­vada. E, la urma urmelor, constatarea unui fapt bioloA­gic, raul fiind o lege, nu o boala.



AŽn acest sens, inspiratia naturalista excludea orice complezenta fata de pesimism. Pesimismul devine fals cand e sistematic. La marii naturalisti, el rezulta in chip firesc din interesul si mila lor pentru oameni, din claA­ritatea obiectiva cu care le circumscriu destinele. Prin aceasta a€“ mai mult decat prin tehnica descrierii ori prin documentatie a€“ Doamna Bovary era, desigur, o opera prenaturalista. La fel, La rascruce de vanturi, inflacaratul roman pe care Emily BrontA« l-a scris in singuratate. DraA­gostea cu iz incestuos dintre Catherine si Heathcliff, paA­siunile familiale, universul inabusitor din casa pierduta in lande, constituie, fara indoiala, un studiu al exaltarii pasionale care depaseste intentia naturalista. Dar linia clara, abundenta vietii, severitatea povestirii apartin deja acelei lumi din a doua jumatate a secolului, cand arta romanesca uneste puterea cu demnitatea.



De altfel, Jane Eyre de Charlotte BrontA«, sora lui Emily, este, ca si Adam Bede si Middlemarch de George Eliot, una din cartile pline si lente, bogate si involuntar moralizatoare, unde severitatea si mila nu sunt in opoziA­tie, potrivit acelei reguli care a constituit tocmai miraA­colul epocii O intreaga stradanie in zugravirea imbroglio-lui destinelor, intr-un mediu imbelsugat si plin de viata, alcatuieste substratul inspiratiei naturaliste si, in ciuda complezentelor si sentimentalismului ei, George Sand, in Maestrii clopotari, de pilda, vesteste aceasta plenitudine.







* * *







Marele val naturalist a gasit Italia incurcata in miA­cile epopei ale unitatii sale nationale. Si totusi, sufletul naturalist s-a exprimat brutal si definitiv cu romanul lui Giovanni Verga, Familia Malavoglia (1881), origine a romanului italian. Si aici fatalitatea joaca un rol in marea epoca a pesimismului.



E de ajuns o familie siciliana, altadata supusa destiA­nului patriarhal, astazi confruntata cu destinul modern. Destin de invinsi, ca acela al oprimatilor si inadaptatilor lui Zola: de la agoniseala familiala dobandita cu batrana barca de pescuit Providenta, Familia Malavoglia trece la specula si se umple de datorii; recrutarea sau razboiul retrage, de fiecare data, bratul baiatului care se pregaA­tea sa salveze situatia: AŽn targul acela mare bietul batran se simti singur, ca omul ce rataceste noaptea pe mare si nu stie incotro sa carmeasca barca. AŽn sfarsit si-au facut pomana cu el si i-au spus sa se duca la caA­pitanul portului, pentru ca el putea sti. Acolo, dupa ce l-au trimis o vreme de la Ana la Caiafa, au inceput sa rasfoiasca niste hartoage si sa urmareasca cu degetul pe lista mortilor. Cand ajunsera la numele lor, Lunga, care nu auzise bine, ca-i vajaiau urechile si asculta cu fata alba ca hartia, luneca incet-incetisor la pamant, pe jumaA­tate moarta. a€“ Au trecut mai bine de patruzeci de zile de-atunci!

    spuse slujbasul, inchizand registrul. La Lissa s-a intamplat!

    Cum de n-ati aflat pana azi?"[8]



Nefericirea celor simpli, nefericire vesnica, pe care Verga stie s-o exprime folosind acel adevar care e al timpului sau. Lupta si falimentul unei familii slab dezA­voltate intr-o lume care evolueaza (cel putin administraA­tiV), Familia Malavoglia ar fi putut fi chiar in Italia, doar un roman regionalist". Dar marele suflu al pesimismului a trecut si peste membrii acestei familii, cum a trecut peste Bestia umana si peste Tess D'Urberville. AŽn locul unei anecdote sociale, ramane o tragedie. De aici inainte, intreaga literatura italiana va imprumuta acest sens tragic de la Verga. Si, multumita lui, va trece de la marele naturalism direct la ceea ce, inca si in zilele noastre, se numeste neorealism".



Acelasi lucru se petrece in Spania, unde cruda si nobila mila naturalista inspira o clipa, la sfarsitul secoA­lului al XIX-lea, romanele luxuriante si oarecum facile ale lui PA©rez Galdos (Misericordia, 1897), curand insa diluandu-se in regionalismul lui Pereda si in sentimentaA­lismul Emiliei Pardo BazAtn, pentru a nu reaparea decat la mijlocul secolului al XX-lea, o data cu precursorul noului realism, SA©bastian Juan ArbAł.



Precedand indeaproape renasterea romanului spaniol care va incepe in 1950, ArbAł este, cu o intarziere de cinciA­zeci de ani, un Hardy sau un Verga al literaturii spaA­niole: de la marele naturalism din 1880 la neorealismul din 1935 sau din 1950, nu exista, in Spania si in Italia, nici o solutie de continuitate. Taranii catalani ai lui S. J. ArbAł din Drumurile noptii sunt contemporanii lui Tess D'Urberville. Nimic nu aminteste mai bine preA­cizia biologica si sociala care emotiona la Zola, imensa mila necrutatoare care domina epopeea tolstoiana, cosA­mica atmosfera de solemnitate care transforma, la ThoA­mas Hardy, o aventura taraneasca intr-o tragedie laica si morala, decat acest accent, eschilian si el, pe care S. J. ArbAł il foloseste, in plin secol al XX-lea, pentru a evoca rabdarea si nefericirea oamenilor. Oamenii conA­tinuau sa rataceasca pe drumurile noptii. Ei continuau sa mearga in sir lung ce se destrama si se-ncheaga, pentru a se razleti si reuni din nou, urmand potecile, strabatand campiile destelenite si codrii desi, intr-un mars sigur catre aceeasi tinta, sub un semn fatal. AŽn destinul general fiecare isi urmeaza propriul sau destin. Unul canta, altul se vaicareste, unul patrunde in cotloane intunecate, departe de lumina si de azurul cerului, altul urmareste fantome si delireaza sub bataia vantului; unii inchina imnuri soarelui si binecuvanteaza viata, altii isi ridica fetele noaptea, blestemand ziua in care s-au nascut cu o voce grea de ocara, afurisenie si planset; altii o pornesc din nou, ca niste resorturi incordate, ridica privirile spre cer, izbucnind intr-un ras ascutit, sec, sfasietor, rasfrant in groaznice ecouri in inima oamenilor, facandu-le si mai apriga spaima.



Colo sus se rotesc stelele fara memorie; neobosite, se rotesc linistit pe cai infinite, se apropie de noi, se duc, revin si se departeaza, lunga procesiune fara de sfarsit



Si iata acum un ungher pe pamant, un sat luminos, pe malul unui rau, si iata o clipa, o clipa a timpului sub soare, intr-o primavara oarecare cu migdali in floare pe coastele muntelui, cu oamenii ce se apuca din nou de muncile ogorului. E o femeie, pe nume Marina, marunA­tica, garbovita de ani si necazuri, rasarind din trecut ca o padure deasa, tinandu-si fiul de mana. Baiatul, treaz, are douazeci de ani si e deopotriva ingenuu si inA­draznet."[9]





AŽn aceasta arta aproape solemna, care opune tanA­dretea umana indiferentei cosmice, se simte acelasi accent care inspirase Jude nestiutul, pesimismul cosmic amesteA­cat cu dragostea pentru om, unde adevaratul naturalism, isi afla definitia, fie ca se manifesta foarte devreme a€“ ca in Anglia, Rusia, Franta a€“ fie ca se iveste foarte tarziu a€“ ca de pilda, in Spania, si (exceptandu-l pe VergA) in Italia.







***







Marile cicluri naturaliste a€“ in acest sens, un roman lung ca Tess D'Urberville da si el impresia unui ciclu a€“, romanele milei necrutatoare" se defineau prin zugraA­virea, implacabila si tandra, unde dragostea pentru om infrunta, dincolo de pseudoteoriile biologice sau sociale, sensul destinului, ca la Camus, care incheie, in Franta, ciclul.



La Zola a€“ intr-o mai mare masura decat la Tolstoi a€“ se intampla ca o carte cum e Carciuma sau Nana sa exprime in acelasi timp fatalitatea sociala si fatalitatea individuala. Inspiratia naturalista pretinde de altfel ca aceste doua fatalitati sa coincida, si tocmai aici sta coeA­renta ei. Numai ca anumiti creatori naturalisti izbutesc sa lumineze atat de violent o fiinta omeneasca pe funA­dalul social, istoric si biologic, care-i constituie mediul, incat cartea dobandeste un deosebit relief. Asa face Tolstoi, de pilda, cu Natasa Rostov sau cu Andrei Bolkonski, Thomas Hardy cu Tess, Roger Martin du Gard cu JacA­ques Thibault. AŽn alte cazuri, la Verga si adesea la Zola, de pilda, dimpotriva, personajele se confunda cu fresca



Ciclul naturalist devine atunci un simplu tablou de mari dimensiuni". Mai mult sau mai putin lipsit de ceea ce ii conferea dimensiunea tragica, in masura in care personajul nu mai poseda o autonomie artistica, conflicA­tul dintre om si mediu, dintre om si destin se reduce la o vasta si masiva evocare. Valoarea lui consta in faptul ca zugraveste un vast ansamblu uman. AŽn secolul al XX-lea, romanul-fresca" va fi, asadar, cel care descrie pe larg, in trasaturi ample, un loc sau un timp: o faA­milie engleza in Forsyte Saga de Galsworthy, canadiana in Jalna de Mazo De La Roche, viata claselor mijlocii la inceputul secolului la Heinrich Mann (Tinerete, Profesorul UnraT), sau la Arnold Bennett (Treptele lui RiceymaN); viata taranilor olandezi in Zuyderzee de Jef Last sau unguri in Cei din Pusta de Gyula IllyA©s; problemele vietii muncitorilor in La umbra uzinei al finlandezului Toivo Pekkanen.



AŽn romanul-fresca, intentia documentara va prevala asupra sensibilitatii tragice caracteristica romanelor milei necrutatoare. Ea va infaptui in general acel legamant al realismului masiv care a stat la originile naturalisA­mului", dar pe care marii romancieri naturalisti l-au depasit fara a-si da seama, transformand pictura natuA­ralista in tragedie cosmica.







***







De la sfarsitul secolului al XIX-lea insa intentia naA­turalista si fresca realista se impun intr-o anumita forma a romanului istoric.



Din cauza lui Walter Scott si a admirabilului AleA­xandre Dumas, romanul istoric este confundat adesea in Franta cu romanul de aventuri. Si, intr-adevar, la nasA­terea sa, romanul istoric sau arheologic a imprumutat de la romanul de aventuri un element de interes destul de grosolan (dar placuT). Ne-ar incanta oare evocarea lui Ludovic al XI-lea fara vitejia lui Quentin Durward? Poate ca nu, de vreme ce Cinq-Mars al lui Vigny, unde eroul nu e un paladin conventional, ne plictiseste RoA­manul de capa si spada a avut si el prea mult succes cu d'Artagnan si LagardA¨re, pentru a nu zdrobi romanul istoric propriu-zis. AŽn tarile unde secolul al XIX-lea nu se caracterizeaza prin nationalism, romanul istoric ramane jocul romantic al unui visator plin de imaginatie in Pajul lui don Enrique cel suferind al spaniolului Larra, truculent la Hugo in Notre-Dame de Paris, aplicat si precis in Cronica domniei lui Carol al IX-lea a lui MA©A­rimA©e.



Totusi, in epoca naturalista, romanul istoric este desA­coperit de catre natiunile mai putin vechi sau mai putin continue decat Anglia si Franta. AŽl descopera cu graviA­tate, asemeni unei intoarceri la originile lor nationale, asemeni unei epopei patriotice; nu mai e un roman de aventuri, e o Cantare a lui Roland intarziata cu cateva secole, scrisa sub influenta lui Flaubert, Hugo, Tolstoi.



Originea indepartata a adevaratului roman istoric, necunoscut in Franta, e poemul epic national, scris in secolul al XIX-lea sub influenta romantica, intr-o imiA­tatie savanta a stilului popular: in Polonia, Pan Tadeusz de Adam Mickiewicz evoca moravurile, viata, folclorul si patriotismul poporului polonez. La celalalt capat al lumii, Argentina isi gaseste retroactiv sufletul national in mitul gaucho cu Martin Fierro de JosA© HemAtndez. AŽn acelasi moment, Rusia isi afla expresia in Taras Bulba de Gogol.



Dupa 1860, acestei inspiratii epice si patriotice i se adauga o intentie arheologica si estetizanta marcata de Ultimele zile ale Pompeiului al englezului Bulwer Lytton, Quo vadis? ai polonezului Sienkiewicz, SalammbA´ al lui Flaubert. Inspiratie mai rece, dar, in ultima instanta, tot o sensibilitate naturalista a€“ amA­ploare, inaltime si mila a€“ va face sinteza diverselor tenA­dinte amintite in asa-numitele mari cicluri nationale. Sienkiewicz nu e numai autorul unui roman destul de conventional si sarguincios asupra originilor crestinisA­mului, ci si al unei mari trilogii din secolul al XVII-lea, Prin foc si sabie, Potopul, Pan Wolodyjowski. Marele ciclu medieval si norvegian Kristin Lavrandsdatter de Sigrid Undset adauga intersului istoric acel sens suA­veran si crud al vietii si al intorsaturilor ei, pe care-l A¬ntalneam in epoca naturalista la Tolstoi si Thomas Hardy. La unele popoare ale Asiei, epopeea nationala, amestec de lirism si inspiratie naturalista, va prinde forma in secolul al XX-lea: epopeea cazaha Abai de Muhtar Auezov Astfel, maretia naturalismului e perA­petuata de o anumita forma epica si sociologica a romaA­nului istoric, ca si de ciclul romanesc realist







***







Iata de ce naturalismul" nu e un ansamblu de teorii literare, ci o atitudine si o optiune a romancierului, o viziune a destinului uman. El imprumuta in general, fara discernamant, toate procedeele sale de la arta roA­manului din secolul al XIX-lea, de la arta realista". Naturalismul nu cauta sa patrunda in adancul conA­stiintei, refuza subtilitatea analizelor si profunzimile subiectivitatii. Nici o cautare artistica, in afara de cea pur formala, in descriere, sau puternica, abila, insa groA­solana, in compozitie. Personajele pot fi puse in mod uluitor in lumina, dar nu sunt niciodata redate in amaA­nuntime.



Aparent absorbit de grija frescei sociale, in realitate insa de sentimentul tragic al destinului, acest naturaA­lism n-a complicat scrisul romanesc ci, dimpotriva, a facut sa tasneasca o emotie obiectiva dintr-o descriere simpla si uneori simplista, dar vasta, ampla, evocatoare.



Caci maretia inspiratiei e ceea ce caracterizeaza acest roman si il deosebeste de simpla fresca plata si pitoA­reasca, documentara si abila, careia ii putem rezerva nuA­mele mai simplu de realism". S-ar cuveni poate sa nuA­mim naturalism" acea imensa si cruda viziune romanesca universal caracteristica pentru a doua jumatate a secolului al XIX-lea: amploarea tabloului, suflul aproape epic al unei istorii ce ramane pur umana si sociologica si mai ales simtul ascutit, biologic, al individului strivit de societate sau zdrobit de istorie, care radiaza un stoicism si o mila latenta AŽn aceasta inspiratie si in aceasta forta se reunesc toate marile romane ale unei jumatati de secol: precedati de George Sand, George Eliot, Charlotte BrontA«, de unele aspecte din Hugo, Flaubert, Maupassant, iata-i pe Zola, Verga, Thomas Hardy, Selma LagerlA¶f, Tolstoi (care a fost, totusi, in principiu, antinaturalisT), apoi continuatorii lor, Martin du Gard, Martin Andersen NexA¶, Sigrid Undset. Destinul uman e in intregime reA­integrat in destinul social si istoric, drama colectiva si drama individuala se echilibreaza perfect si autorul preA­zinta aceasta drama ca pe o tragedie epica



Prin coerenta, umanitatea si maretia sa, acest roman naturalist" constituie unul din masivele creatiei roA­manesti.















[1] Zola: Lettre A  la jeunesse, in Le Roman expA©rimental, Charpentier, 1913, p. 94.



[2] Roger Martin du Gard: Familia Thibault, trad. de Vintila su-^Sirianu, Editura pentru Literatura Universala, 1962, voi. III, pp. 490a€“492.



[3] Emile Zola: La Paradisul femeilor", trad. cit., vol. II.



[4] Roger Martin du Gard: Familia Thibault, trad. cit., vol. II, p. 114.



[5] Thomas Hardy: Jess D'Urberville, trad, de Catinea Ralea si Eugenia Cancea, "Editura pentru Literatura, 1962, p. 458.



[6] Thomas Hardy: Jude nestiutul, trad. de Vera Calin, EdiA­tura pentru Literatura Universala, 1965, pp. 33a€“34.



[7] Thomas Hardy: Tess D'Urberville, trad. cit., pp. 83a€“34. 66



[8] Giovanni Verga: Familia Malavoglia, trad. de Nina FaA§on si Dumitru Panaitescu, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, 1956, pp. 164a€“165.



[9] SA©bastian Juan ArbAł: Camins de la nit, 2 vol., 1935.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.