Sinteze literare

Romanul liric: D'Annunzio, Giono, Pieyre de MandiarA¬gues, D. H. Lawrence. a€“ Spre visul oceanic: R. L. Stevenson, Melville, Edgar Poe, Loys Masson.

Pateticul puritan: Nathaniel Hawthorne, Julien Green. a€“ Un fantastic moral. a€“ Irealismul negru". a€“ MauA¬rice Blanchot si straniul. a€“ Samuel Beckett: alegorii metafizice. a€“ Rex Warner, Julien Gracq, Dino Buzzati.

Avatarurile romanului utopic. a€“ Ernst JA¼nger: un sens ezoteric al lumii. a€“ Mituri si esente. a€“ Romanul simbolic.



Fanatismul adevarului" si realului"", descoperite sucA¬cesiv in secolele XVIII si XIX, a fixat, de aproape trei sute de ani, imaginatia europeana asupra cultului realiA¬tatii, al transcriptiei, al descrierii. N-ar fi fost oare mai firesc ca aici, la portile imaginarului, sa se desfasoare entuziasmul, exaltarea, transfigurarea, fantasticul? Un roman ar trebui sa fie un act divinatoriu prin scormoniri launtrice, iar nu prin descrierea minutioasa a unei parA¬tide de crichet pe peluza unui prezbiteriu" . Dar romaA¬nul se opunea epopeii si voia sa excluda miraculosul; el se atasa de valorile burgheze", de natural", de documentare", de "sociologie", de "adevar" si, in sfarsit, de reportaj".

Si, totusi, cat de vana e pictura care starneste admiA¬ratia datorita asemanarii cu niste lucruri ale caror oriA¬ginale nu sunt admirate", spunea Pascal; or, inainte de era burgheza, romanescul" insemna ceea ce ne minuA¬neaza si ne incanta", nu ceea ce ne povesteste un lucru dinainte stiut. De altfel, alaturi de oamenii asa cum sunt ei", chiar cea mai pura traditie scolareasca lasa loc pentru oamenii asa cum ar trebui sa fie", asa cum ar fi putut fi

Dincolo de real si de cultul sau, povestirea este cuA¬prinsa totusi de o febra care o smulge din banalitate, ii da un suflu diferit de cel al transcriptiei abile si fidele. Se va vorbi in acest caz de romanul liric". AŽn operele lui Giono de dinainte de 1940, de pilda, maiestatea inA¬drazneata a imaginilor este suficienta: natura se mareste capatand dimensiuni biblice, omul devine actorul unei drame in care statura sa e multiplicata, adevarul romaA¬nesc nu mai este cel al analistului inimii omenesti, al jurnalistului, al reporterului, ci al omului care respira amplu, constient de grandoarea vietii cosmice care-l inA¬conjoara: Noaptea sosi intr-o mare rabufnire de vant. Ea nu veni asemeni apei, ca un flux nevazut printre arbori, ci fu vazuta tasnind dincolo de vaile de la rasarit. A inaintat dintr-o data, mai intai pana la marginea fluA¬viului, apoi, in timp ce ziua mai zabovea un pic peste colinele din partea asta, s-a pregatit, zdrobind rachitele sub marile ei labe negre, tarandu-si pantecul prin noA¬roaie. La prima adiere de vant, sari. Era, acum, acolo departe, cu rasuflarea-i rece; aici, totul era alintat de trupul ei plin de stele si de luna."

Sa lasam lumea si fiintele sa cante. Prea multa vreA¬me, prea des aservit veridicului", romanul a exclus acest cantec. Daca e o arta", atunci trebuie sa fie mai mult decat o inregistrare, decat o cronica. Stramos indepartat al lui Giono din Fie ca bucuria sa-mi dainuie, Gabriele D'Annunzio, desi putred de atata retorica, descrie in Gioconda pe cea care merge cantand, fiica libera a marii; ea merge, iar pletele-i lucioase, negre ca pana corbului, nesupuse pieptenului, ii napadesc gatul de zeita, fruntea virginala si frumosii ochi limpezi". ConA¬teaza prea putin cliseele acestor fraze risipite in vantul unei poezii conventionale. Esentialul este ca lenta resA¬piratie a romanului sa se extinda aici in vapai si in imagini. De la un D'Annunzio invechit in propriile sale tremolouri se trece, in 1956, la un AndrA© Pieyre de Mandiargues, ale carui teme sunt, in Crinul de mare, identice celor din Gioconda; numai ca sunt mai sobre, fiind scrise intr-un stil mai sec. O naratiune mai sincera, la fel de senzuala si, in general, la obiect: o plaja din Sardinia, o fecioara bogata, independenta, care in manA¬dria ei se hotaraste sa-si ia un amant de ocazie, un tanar frumos si tacut, intr-un bradet, dupa ce i-a fixat cu grija si raceala circumstantele intalnirilor. Fara a mai scoate o vorba, eliberata, ea se scalda apoi in mare si pleaca a doua zi la Milano si in lume. Te gandesti la indraznelile lui David Herbert Lawrence, la nelinistea densa din Amanti si fii, la prelunga povestire senzuala, naiva si perversa din Amantul doamnei Chatterley, la divagatiile despre Mexic.

Aprinderea simturilor inalta astfel naratiunea pana la poem. Numai un cititor incult a€“ cel care nu cunoaste si nu poate citi decat stilul" vremii sale, atat de efemer totusi a€“ nu-i va gasi in vremea noastra decat pe Giono sau Pieyre de Mandiargues. Am putea insa merge mai departe, pana la Chateaubriand: voluptatile din Atala trezesc lesne zambete in zilele noastre, dar altadata au incantat si pervertit cititori care nu erau cu nimic mai prejos ca noi Nelinistea lui D'Annunzio, atat de supaA¬ratoare datorita stilului sau afectat sau datorita fanfaroA¬nadelor sale, a reusit sa lege intr-un fel morbid si senA¬zual, dragostea, moartea, sinuciderea, mireasma florilor ofilite, angoasa metafizica, in acel roman nietzschean, care se cheama Triumful mortii si care a€“ lasand la o parte cliseele a€“ nu poate fi recitit fara tulburare. La urma urmelor intre aceasta carte si un roman de Pieyre de Mandiargues nu-i nici o alta deosebire in afara celei de stil.

Ca si febra dragostei, febra senzuala a lumii face din evocarea romanesca o lume miraculoasa: Simteam o disponibilitate fara limite, iar vantul, ale carui batai imi fac rau azi, imi soptea sfaturi, de pilda, sa ma cufund in apa verde, sa inot catre vizuinele murenelor, sa ma arunc sub maracinii purpurii si de acolo sa ma tarasc pana la barlogurile unde ea (cine?) va veni sa se intinda alaA¬turi de mine (nu-ti vine in minte silfida" lui ChateauA¬briand?), intr-o camera vizitata de vulpi, sa ma catar pe varful stancilor si sa privesc soarele in fata pana cand nu voi mai zari nimic in afara de sangele meu, clocoA¬tind sub vapaia unei arsuri elementare." Dar poate ca aceasta plenitudine a simturilor este o cucerire tarzie a artei romanesti, atata vreme supusa cenzurii naive care a facut din roman un gen burghez" in sensul rau al cuvantului. AŽn afara de D'Annunzio, de Lawrence, de Giono, de Ramuz, care ajung uneori la un suflu poetic, sau de un Giraudoux mai tainic, exista oare multe romane lirice"?



***



Departe de realitatea" pedanta, cu psihologia si studiile ei sociale", exista plaje si sori: pentru roman a€“ lumea aventurii in care totul e straniu, in care uniA¬versul este o enigma, si nicidecum ambianta meschina a unui mic-burghez. Robert Louis Stevenson isi ducea cititorii din secolul trecut catre insule: Insula comorii nu este numai un roman pentru tineret, ci acea insorire si legenda. Si totusi dimensiunea miraculosului sau a care viseaza.

Paradis inaccesibil al insulelor, mit stravechi al oceanului, in care romanul liric devine roman mistic si legenda. Si totusi dimensiunea miraculosului sau a fantasticului se obtine prin sugestie, fara ca intriga sA  iasa din veridicul realist, intreaga epopee a lui Moby Dick se poate rezuma la o campanie de vanatoare de balene. Si numai datorita indarjirii mistice a capitanului Ahab, datorita seminebuniei care il impinge in urmaA¬rirea balenei albe, Melville modifica coordonatele reaA¬litatii pana la a da impresia unei obsesii si chiar a unui supranatural.

Acelasi lucru se intampla, in 1956, in romanul atat de melvillian al iui Loys Masson, Broastele testoase: un echipaj alcatuit din aventurieri, mirajul stevensonian al unei comori, o corabie incarcata cu gigantice broaste testoase si, pe deasupra, obsesia ciumei aduse la bord Nimic care sa nu faca parte din realitate si totusi ansamblul se organizeaza ca o aventura in afara lumii, ca un cosmar livid sub soarele tropicelor. Este aici o intreaga arta poetica a romanului, intemeiata pe temele straniului si obsesiei, care creeaza un fantastic fara inA¬terventia fantasticului De altfel, una din cartile cele mai reusite ale acestui gen a€“ gen care in repetate randuri a ales marile australe drept decor a€“ Aventurile lui Arthur Gordon Pym de Edgar Poe, nu recurge la supranatural decat in ultimele pagini; dar, pornind de la o imbarcare clandestina, o revolta, un seminaufragiu, adica de la evenimente reale, Poe creeaza o impresie obsedanta de ireal si de vraja.

Marile Sudului, navigatia transformata intr-un voiaj de cosmar sau miraculos si impresia constanta a unui mister ce sta in spatele aventurilor si decorurilor, iata un fel de vis-tip al romanului poetic, influentat fara indoiala de Romanta batranului marinar de Coleridge.

AŽmbibat de lirism, extins datorita exotismului sau legendei, realul" se destrama ingaduind sa i se vada tesatura sau, in spatele acesteia, o lume bogata si conA¬fuza.

Nu este vorba, intotdeauna, de o lume miraculoasa. AŽn spatele panzei pictate a realismului comun, scriitorii care au incercat s-o destrame au zarit monstri sau, mai simplu, propriile lor spaime.



***



Dar lirismul si tragedia sunt reasezate, la Nathaniel Hawthorne si in romanul puritan", in fundul sufleA¬tului omenesc. Ia nastere astfel un alt fel de irealism" mai mult tragic decat liric, facut mai curand din terori morale decat din exaltarea lumii: este proba negativa a romanului "liric". Pentru Melville si pentru HawA¬thorne, realul", asa cum il intelegem noi, nu exista; el reprezinta lumea raului, a incestului in Pierre sau ambiguitatile de Melville, a adulterului in Litera staA¬cojie de Hawthorne. Viata omeneasca nu se reduce la o serie de fapte pozitive mai mult sau mal putin inteA¬resante sau mizere, care sa slujeasca zugravirii unui caracter sau unei societati; viata omeneasca este un cosmar in care un suflet sta prins in capcana. AŽn locul descrierii realiste, sentimentul blestemului; in focul "picturii" sociale sau psihologice, o lume halucinanta, desi reala: o lume care nu poate capata un sens poziA¬tiv si uman, deoarece omul o interpreteaza in termenii vietii morale si vietii supranaturale, o umple cu notiuA¬nile de greseala, remuscare, destin, predestinare.

Si totusi, nici un eveniment supranatural in Litera stacojie, nici o interventie a puterilor nonumane. E creata insa atmosfera a€“ o atmosfera de care, de altfel, Hawthorne voia sa se detaseze a€“ universul inabusitor al societatii puritane a Americii de la inceA¬putul secolului al XIX-lea, o societate in care femeia adultera, Hester Prynne, e condamnata sa poarte o litera stacojie, un A" care-i pecetluieste infamia O intriga aproape politista": complicele ei este, fara ca cineva s-o stie, chiar pastorul. O tema de razbunare psihologica: barbatul lui Hester desfasoara un joc diaA¬bolic alimentandu-le celor doi vinovati sentimente de remuscare si de rusine, impingandu-i pana aproape de nebunie.

Cu o suta de ani mai tarziu, provenit din aceeasi soA¬cietate, Julien Green are acelasi simt al tragediei surde in care lumea isi pierde realitatea: Adrienne nu rasA¬punse. I se parea ca in aceasta odaie pe care o cuA¬nostea atat de bine. se furisa ceva necunoscut. Avea loc o schimbare indefinisabila; era o impresie anaA¬loga celei pe care o poti incerca in vis, unde anumite locuri pe care stii prea bine ca nu le-ai vazut niciodata ti se par familiare (). Nu aspectul cunoscut al lucruA¬rilor o uluia, ci caracterul lor straniu si indepartat." Ca si la Hawthorne, vinovatia si misterul fiintei umane fac ca lumea din juru-i sa fie fantomatica, silind-o sa traiasca o aventura care nu mai este realitatea familiara si observabila.

Culpabilitatea" a€“ inconstienta uneori a€“ guverneaza si modifica aceasta viziune a lumii. Chiar eliberata de orice spaima religioasa si de orice obsesie a pacatului, ea scalda inca, in 1960, romanul John Perkins de Henri Thomas: un menaj morbid intre doua fiinte hiperA¬sensibile care, desi bantuite de impulsuri nesabuite, sfarsesc la modul cel mai sordid. AŽn acest roman puriA¬tan", domina rezonanta surda, in fundul sufletului omeA¬nesc, a sentimentului predestinarii. Tragedie antica amestecata cu fatalitate luterana, eroul este sortit, iar viata nu face altceva decat sa-i dezvaluie propria lui damnatiune. Totul este trait si simtit atunci in interiorul terorii subiective. Chiar lumea exterioara, in loc de a exista in sine insasi sau in chip de cadru al unei actiuni angajate de o libertate, se reduce la decorul ireal al unei drame dinainte jucate. Supus in intregime angoasei eroului, romanul refuza realitatea", vibratia sa devenind asemeni vibratiei cosmarului, prezenta sa asemeni halucinatiei cotidiene.

Fantasmele unui om coplesit de spaime religioase sau morale, dospind complexe" exasperate, joc al paA¬siunilor inhibate si devenite maligne, asa va spune un spirit pozitiv si rationalist. AŽntr-adevar, romanul anA¬goasei puritane poate fi explicat printr-un fel de inabuA¬sire a omului intr-o anume societate istorica si morala: Hawthorne descindea din judecatorii care au organizat ancheta in procesul vrajitoarelor din Salem. Si totusi, romanul obsesiei tragice si morale pare o forma mai extinsa a constiintei romanesti. Nu este el apropiat si de romanul dostoievskian, nu-l regasim oare, sub: alta forma, in pasionantele carti ale lui Mauriac, ori la Kleist, la Kafka, la Julien Gracq, la Maurice Blanchot? Adica, in ultima instanta, avand surse religioase si moA¬rale care apartin tot atat de bine puritanismului, crestiA¬nismului ortodox sau nihilismului, catolicismului, neA¬linistii evreiesti, romantismului german, teozofic si francA¬mason sau, mai simplu, ateismului?

Acest irealism negru" in care aventura umana se indeparteaza de familiaritatea realului pentru a deveni o tragedie indescifrabila exprimata de episoade sordide nu este decat romanul in care observatia superficiala a lumi; cedeaza in fata angoasei povestitorului: o forma a€“ pe langa atatea altele a€“ a primatului subiectivului datorita careia un roman-poem, un roman-cant, un roman-strigat incearca sa se impuna in interiorul romanului traditional consacrat naratiunii sau inventarului obiectiv. IrealiA¬tatea provine din faptul ca evenimentele obiective sunt lipsite de sensul lor obisnuit, de sensul pe care li-l imprumuta linistitorul roman realist, care descrie totul "in maniera fiecaruia": in loc de a capata o valoare pitoreasca si exterioara, tot ceea ce se intampla este resimtit ca un soc emotiv sau ca o parola a destinului in sufletul eroului. Totul se iveste atunci prin ceata aceea angoasata pe oare o reprezinta o constiinta introA¬vertita, asupra propriilor sale probleme morale si meA¬tafizice. Romanul pluteste intr-o pacla staruitoare si usoara, in care amanuntul insolit devine halucinant, in care ansamblul nu mai este perceput ca ansamblu, nu mai este rationalizat si familiarizat. Impresia de viziune fantomatica si de viziune precisa, amestecate la un loc precum in cartile lui Dominique Rolin: nimic altceva in Mlastinile decat o familie, tatal taciturn si autoritar, mama muta si suferinda, copiii salbatici, exasperati, izolati. Totul este real si ireal, in acelasi timp. AŽntre domnul si doamna Tord, fiica lor Ludegarde, ceilalti copii, nici un eveniment nu este fantastic, dar totul are o rezonanta stranie deoarece autorul refuza, pur si simplu, o viziune familiara si obiectiva a lucruA¬rilor, lasandu-le acel nimb de irealitate pe care-l au in strafundurile constiintei care viseaza sau care sufera. Peste mai bine de douazeci de ani dupa Mlastinile, aceasta senzatie dureroasa si stranie a existentei apareau romanele si povestirile lui J.-M. G. Le ClA©zio: Procesul-verbal si Febra. Universul romanesc al acestui tanar autor, descoperit pe neasteptate in 1964, nu e altul decat lumea hipersensibililor, sortiti vagabondajuA¬lui, suferintei, neintelegerilor, si povestind cu fervoare si gratie mizeriile conditiei umane, cu detaliile lor proustiene, dar invaluite intr-o ceata colorata, caracteA¬ristica stilului lui Le ClA©zio. Semnificativa e inrudirea dintre prima carte a lui Dominique Rolin din 1943 si prima carte a lui Le ClA©zio din 1964. Ea arata ca roA¬manul intim, interior, sincer, in loc sa fie, ca altadata, frecventat de confidenta, este locuit de neliniste si de senzatia de ciudat.



***



Exista ceva ireal in aceasta senzatie a celui mai aproA¬piat real. Povestirile lui Maurice Blanchot, Pedeapsa cu moartea, Thomas nestiutul, Prea-AŽnaltul, iti dau senzaA¬tia ca privesti un negativ" fotografic. Tot ce este de obicei inteligibil devine aici absurd si viceversa, de unde o viziune nu numai inversata, ci radical schimbata, in masura in care valorile clarobscurului nu sunt aici interpretabile. Irealism cvasimetafizic unde esential este ca realitatea sa fie nefamiliara pentru a-i dezvalui citiA¬torului nerealitatea fundamentala. Totul este trait cu luciditate, ca la Kafka, dar totul contribuie la crearea unei impresii de straniu: aceea a omului care patrunde intr-o odaie goala, ca intr-o capcana: As putea spune chiar ca, desi eram oarecum dezorientat in aceasta odaie, dezorientarea avea firescul unei vizite oarecare la o perA¬soana oarecare, intr-una din miile de odai in care as fi putut intra. Singurul vestigiu de anomalie, faptul ca nu exista sau nu vedeam pe nimeni, nu altera cu nimic acest firesc. Dupa cat stiu gaseam situatia perfecta, nu doream sa vad usa deschizandu-se si intrand locatarul sau locatara care locuiau aici in mod normal. Ca sa fiu sincer, nici nu ma gandeam ca cineva ar putea sa loA¬cuiasca in acea camera si nici intr-o alta camera din lume, daca ar exista cumva, fapt care nici el nu-mi venea in minte. Cred ca, in acea clipa, pentru mine lumea era in intregime reprezentata de aceasta incaA¬pere cu pat in mijloc, cu fotoliu si alte piese. AŽntr-adeA¬var, de unde ar fi putut veni cineva? Ar fi fost o neA¬bunie sa speri ca zidurile vor disparea. De altfel, nu aveam senzatia de vid." Romanul refuza aici gustul acela de realitate familiara care era al lui, pentru a ne plasa intr-un univers al obsesiei, al ignorantei, al neA¬linistii.

Forma noua a ceea ce a incercat in secolul preceA¬dent romanul fantastic", dar cu o logica mai puerila, in timp ce Maurice Blanchot alege in mod deliberat antilogicul, asa cum face si Samuel Beckett, la care naratiunea neagra si ilogica capata un sens aproape simbolic, Molloy, Malone moare, Cum este n-au niciA¬odata drept erou, ca si Metamorfoza lui Kafka, decat fiinte informe, intr-o existenta incolora si nedefinita dominata de o imagine pesimista a conditiei umane.

Povestirea cedeaza atunci in intregime locul unei opere lipsite de forma definita, ca la Samuel Beckett, scrisa deseori in versete: nici roman, nici poem, ci o viziune care se complace in a nu fi o viziune a bunului-simt, o viziune nesigura, angoasata, lirica, deznadajduita, care nu apartine nici unui gen" literar, care exprima doar, intr-o dezordine elementara, haosul metafizic al omului.

Si astfel in noroiul negru pe burta in linie dreapta putin mai mult sau mai putin de doua sute trei sute kilometri fie in opt mii de ani daca nu m-as fi oprit turul pamantului adica echivalentul () A ramane meA¬reu in acelasi loc n-am avut niciodata alta ambitie cu mica mea greutate inerta in aceasta calduta mazga sa-mi sap vizuina si sa nu mai misc acest vis stravechi care revine il vad acum ca este si va mai fi mult timp incep sa stiu cat face cat facea"

De-a lungul unor monotone versete fara punctuatie, intr-un monolog disperat care se tot roteste in jurul lui insusi se aude vocea unui om oare traieste in intuneA¬cime si in noroi. AŽncetul cu incetul se va intelege ca de ani indelungati el se taraste pe un teren mocirlos, fara orizont, in intunecime, tragand dupa el un sac stravechi plin cu cutii de conserve si o cheie pentru a le deschide. Nimic altceva in viata lui decat intalnirea unui alt om, Pim, care vreme de cateva luni (sau cativa anI) s-a balacit in noroi si el, alaturi. Caldura soldului unui ins supus aceleiasi conditii a fost de ajuns ca aceasta viata larvara sa se imparta in trei etape: inainte de Pim, in timpul lui Pim, dupa Pim. Nici o concluzie: aceasta fiinta vegetativa intelege, spre sfarsit, doar faptul ca e numarul 777.777 dintr-un sir de fiinte taratoare, ca o procesiune de omizi Si mai intelege ca va muri

Sa-l blestemi pe Dumnezeu nici un sunet sa notezi ora in minte si sa astepti amiaza miezul noptii sa-l blestemi pe Dumnezeu sau sa-l binecuvantezi" Pare-ai citi din Biblie: "Maruntaiele mele fierb in mine si n-au odihna. Mohorat imi indrept pasii in afara de lumina soarelui Am ajuns frate cu sacalii" Fiinta vermiforma, lirica, deznadajduita si rabdatoare din Cum este aminteste vadit si foarte indeaproape pe Iov deasupra maldarului sau de gunoi. AŽntelegem astfel lunga lamenA¬tare, acea lume informa in tenebre, unde, singur, un om se taraste prin mocirla. Alegorie obsedanta si moA¬notona a conditiei umane, intr-un lung poem cu rezoA¬nanta metafizica si familiara in acelasi timp. Ca in Iov: versetul e mai sever aici datorita absentei punctuaA¬tiei. Ca si in Cantecele lui Maldoror, izbucnirea si forfota imaginilor. Numai ca aici este o forfota posomorata: in timp ce angoasa lui Maldoror era ardoare si nebunie supraomeneasca, Beckett evoca o sub-umanitate: un simbol al omului, ales din sub-uman, existenta redusa la un lung suspin in intuneric, expresie a deznadejdii noastre



***



Sub influenta difuza a lui Kafka, romanul liric si irealist" evolueaza, cam pe la mijlocul secolului al XX-lea, catre o imagine alegorica, voit indescifrabila. Alegorie care, la Beckett, face apel la sordid, la morA¬bid; sau, dimpotriva, la un fel de duritate de gheata in Aerodromul de Rex Warner, Desertul Tatarilor de Dino Buzzati, Heliopolis de Ernst JA¼nger, Malul Sirtelor de Julien Gracq.

Ofiterii si soldatii unei garnizoane, aflate la o fronA¬tiera pe care inamicul n-o ataca niciodata, prizonieri ai propriei lor asteptari, traind intr-o situatie absurda care multiplica in jurul lor mirajele: acestia sunt eroii lui Buzzati, atat de apropiati de cei ai lui Gracq. Prezenta locurilor, plictiseala muntilor sau campiilor, acest soi de palavrageala precisa care este viata redusa la o alarma inutila, totul reprezinta simbolul limpede al existentei "mobilizatilor" nascut, fara indoiala, in aceasta generatie a anilor de razboi sau de prerazboi; in acelasi timp insa, un simbol al omului mobilizat" la frontierele straniului, ale destinului, si care nu primeste niciodata vizita straA¬niului, asaltul destinului, care trebuie sa afle in ultima instanta straniul in el insusi, in propria sa tensiune. AŽn propria sa asteptare

Asa se nascu, in posteritatea lui Kafka, un mit colecA¬tiv, aproape simultan la scriitori de natiuni atat de diferite. Mit rece, deoarece e intotdeauna intemeiat pe un fel de legiune: aviatorii lui Rex Warner, padurarii din BA rnabo omul muntilor de Buzzati, sentinelele din Malul Sirtelor. Imaginea unei societati umane fictive, nelinistitoare, se suprapune mitului singuratatii indiviA¬duale. Alegoria kafkiana primeste mostenirea Utopiei.



***



Dar Utopia si-a schimbat chipul de la Noua Atlantida de Francis Bacon in 1621, sau de la alegoriile lui Bunyan in Calatoria pelerinului. Utopia a fost vreme indelungata o povestire filozofica: o imagine exterioara, cam rece, a unei societati imaginare. Ea slujea fie criA¬ticarii, prin opozitie, a societatii existente, ca in CalaA¬toriile lui Gulliver de Swift, amuzante dar impanate cu tot felul de aluzii contemporane, fie propunerii unui ideal ca in Calatorie in Icaria de Cabet. Descriptie amaA¬nuntita a unei societati fictive care poseda alte calitati si alte defecte decat a noastra, in Erewhon de Samuel Butler sau in anticipatiile lui Wells. Simplu joc inteA¬lectual in care, dupa Republica lui Platon, romanul este utilizat drept mijloc si nu serveste decat expunerii teoA¬riilor. Singura placere romanesca este cea a depeizarii imaginatiei: ea ascunde insa lectia", morala", teza" unei opere fara caldura, pamflet deghizat sau predica romantata. Mai mult decat episoadele emotionante, adeA¬varul omenesc sau vartejul imaginatiei, ideile elementare sunt cele care alcatuiesc Cea mai buna dintre lumi de Aldouts Huxley sau 1984 de George Orwell; anticipari, imagini pur intelectuale ale unei societati viitoare.

Putin ii pasa artei romanesti ca semnificatia Utopiei s-a rasturnat: din secolul al XVII-lea pana la inceputul secolului al XIX-lea ea a evocat o societate viitoare ideala; de la Wells la Huxley si la Orwell ea face din lumea viitoare o lume a terorii sau o lume sterila AŽn ambele cazuri Utopia ramane un roman cu teza. AŽn afara ideiA¬lor a€“ care nu sunt de domeniul romanului, si care raman, de altfel, destul de elementare in masura in care, ca orice forma artistica, romanul nu este facut pentru filozofia sociala a€“ totul pare inca de la inceput fabricat din cartonul care va alcatui decorurile filmelor de anticipatie. Exista doar un farmec de jurA¬nal de calatorie" la Swift, spumos si naiv, in spiritul secolului al XVIII-lea si, cateodata, un anume geniu al manipularii visului stiintific la Wells.

La mijlocul secolului al XX-lea abia, Utopia, prea simplista, se contopeste cu Alegoria nelinistitoare si metaforica.

Exemplu tipic de roman alegoric invecinat cu Utopia, Pe falezele de marmora de Ernst JA¼nger este o poveste nedefinita, cu tari imaginare, cu soldati-calugari ai spiA¬ritului, un fel de cavaleri teutoni ai artei si filozofiei, in decorul ireal si sever, precis si legendar, al unei lumi cavaleresti si colorate, Ernst JA¼nger construieste visul unei manastiri aristocratice si virile. Eroii sai traiesc intr-un fel de batalioane sacre, al caror scop nu este nici razboiul, nici religia, ci arta unei vieti superioare, intre actiune si inaltele taine ale spiritului: Pe langa alte scopuri, Mauritanii voiau sa trateze problemele acestei lumi la modul artistic. Ei pretindeau ca puterea sa fie folosita asemeni zeilor, de altfel scolile lor pregateau pentru viata spirite limpezi, libere si constant redutaA¬bile."

Alegoria este aici constructia unei lumi. Gustul pictuA¬ral al peisajelor este amestecat cu mitologia foarte perA¬sonala a unui estet rafinat. Se apeleaza de asemenea la alexandrinism, la Evul Mediu timpuriu, la imaginile gerA¬manice ale unei Italii instarite, la simbolurile alchimice sau zoroastrice. AŽnteleptul mistic poarta numele de Nigromontanus, amicul cel drag, Fortunio sau fratele Otto, iar crudul manuitor al popoarelor e Marele Padurar. Tarile imaginare se numesc Marina, Alta-Plana, Castelele, Hesperidele. Si, la fel ca Pe falezele de marmora, Heliopolis este aventura simbolica traita lent de catre un fel de cavaler-calugar al spiritului. Vis trufas, nascut din amestecul dintre orgoliu si idealismul filozofic, vis al societatii secrete", al ordinii misterioase si mistice, din care Raymond Abellio ofera o imagine mai putin estetizanta si mai violenta in Fericiti cei pasnici sau in Ochii lui Ezechiel sunt deschisi.

Misterul romanesc nu mai rezida doar in depeizarea intr-o tara imaginara, ci, ceea ce e esential, in sugerarea unui sens ezoteric al vietii. AŽn secreta lor confrerie, cavalerii-poeti ai lui JA¼nger cultiva o alchimie a contemA¬platiei si a actiunii, ca niste suprarealisti aristocrati: Ne place de asemenea sa cream imagini pe care le nuA¬mim modele. Erau trei sau patru fraze scrise pe o mica foaie intr-un metru scurt. Trebuia sa gasesti in fiecare din ele un fragment al mozaicului lumii, asa cum se monteaza nestematele intr-un metal."

Alegoria si Utopia renunta astfel la simbolismul lor naiv pentru a deveni o cautare secreta a unei intelepA¬ciuni eroice, a unui estetism, a unei arte a vietii, caci finalitatea eroilor spartani ai lui JA¼nger ramane cea a unor diletanti: Fiecare lucru incantator este un dar al hazardului, cele mai bune lucruri din viata sunt graA¬tuite."

Arta romanesca este in acest caz arta meditatiei arisA¬tocratice: sub aparenta unei povesti mistice si severe, reA¬zervate, semete, se sugereaza un fel de valoare ezoterica a actelor si evenimentelor. Astfel, intr-o arta, in acelasi timp cerebrala si senzuala, intr-un alexandrinism tragic, se exprima visul germanic al idealismului filozofic, al unei vieti esentiale" care ar putea fi realizat printr-o dubla asceza, a actiunii si a contemplarii estetice. Un vis limitat deseori la o mica societate ce dispretuieste oaA¬menii, vis aristocratic, exprimat uneori in termeni mai largi. AŽn Jocul perlelor de sticla de Hermann Hesse este pusa in joc intreaga societate: o lume imaginara, un uniA¬vers utopic in care viata sociala ca si cea individuala se dezvolta urmand o arta platoniciana sau pitagoreica, maA¬tematica si muzicala in acelasi timp. Raportul misterios intre Esente si lumea existentei, intre Idei si aparenta vietii, foloseste la fel de bine simbolul, alegoria, utopia in Orasul de dincolo de fluviu de Hermann Kasack sau, in Franta, in romanele irealiste si violente, ceata iraA¬diata de lumina, ale lui Marcel Schneider, Cele doua oglinzi, Prima insula sunt in acelasi timp legende si conA¬fesiuni nervaliene. Eroul romanesc se misca intr-o lume stralucitoare si plina de neliniste care este traducerea aleA¬gorica a viselor si a pasiunilor sale.

Aci, in acest roman irealist al secolului al XX-lea, utopia inceteaza a mai fi tratata pentru ea insasi sub o forma didactica intrucatva simplista; ea este utilizata drept pretext de meditatie, de visare, de evocare a EsenA¬telor care se ascund in spatele lucrurilor. Ea isi gaseste farmecul in depeizare, iar decorul pitoresc, psihologic si moral din Utopia de Stefan Andres se intemeiaza pe mitul mediteranean: asa precum JA¼nger exprima o inA¬telepciune ezoterica prin imaginea cavalerilor teutoni ai artei de a trai", Stefan Andres creeaza o alchimie a artei de a trai pornind de la sensul concret al existentei, lenes, pasionat, uneori ascetic, al popoarelor mediteraneene. Nu este oare aici, in ciuda tonului mai realist, mitul moral al lui Nikos Kazantzakis, absenta utopiei din Hristos rastigA¬nit a doua oara sau din Alexis Zorba?

AŽn toate cazurile, depeizarea utopica serveste pentru a crea cititorului impresia ca viata poate avea un sens secret si ca un anume univers imaginar, ori mai mult sau mai putin real, poseda acest secret. Se impune astfel, de cele mai multe ori, tema societatii secrete, ca la Ernst Kreuder in Cei de negasit, la Junger, la Abellio si, altaA¬data, la Wells, in visul simplist al unei societati dominate de tehnocrati invizibili. Dar Wells nu studia decat un mecanism social simplificat; romanul simbolic-alegoric nazuieste, in plus, ca, folosind fabula, sa faca sensibil misterul ce leaga viata aparenta de viata profunda, anecA¬doticul de esential.

Hermann Hesse, Ernst JA¼nger, Marcel Schneider ofera in acelasi timp o povestire adevarata si sensul ei simA¬bolic. Arta romanului nu consta nici in a descrie, nici in a imagina; ci in a crea o fabula densa si opaca in care se manifesta cu egal relief rezistenta si contingenta reaA¬litatii, precum si febra elementara si posesiunea elevata a spiritului care vrea sa-i dea un sens. Este un roman simbolic" in intreaga acceptiune a termenului. Deoarece se instaleaza in intervalul care exista intre realitatea comuna si realitatea esentiala, intre existenta si esenta, intre lumea traita si lumea ideala a spiritului. Simbolul, constant si voluntar, este aici trasatura de unire intre universul ideilor si universul aparentelor. Romanul nu este nici viata, nici ideal, ci raportul dintre ele cizelat fara incetare: Doua sunt calitatile care alcatuiesc roA¬manul, asa cum o stofa este tesuta din doua fire: una rezida in autor si in libertatea lui, iar cealalta in lume si in necesitatea ei. Celei dintai ii dau numele de prinA¬cipiu al autarhiei in timp ce numele ultimei ar fi prinA¬cipiu al universalitatii. Din acest punct de vedere, cosA¬mosul este romanul lui Dumnezeu. Rezultatul acestei interpretari este ca, in cel mai bun caz, romanul nu poate deveni decat simbol, deoarece nici autarhia, adica libertatea perfecta, nici intelegerea universului in totaA¬litatea sa nu-i sunt date autorului. Dar fiecare din marile romane pastreaza un reflex din amandoua, aceasta conA¬stituind bucuria imanenta a lecturii. Lectorul este in acelasi timp in lume si in afara lumii."

Copyright © 2009 - 2012 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.