Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Tiganiada in stil american despre Sinteze literare



Motto: "Ce ne facem noi, tiganii,

Daca vin americanii?"

(Folclor apocrif de prin anii 50- 60)

Robert Grant (1852-1940) este un autor american de science-fiction, relativ obscur, al carui nume mai este azi salvat din uitare, cat mai este, de romanul Paine nedospita (Unleavened Bread, 1900). Pe tizul sau, Roberto RGrant, autorul romanului recent aparut la Editura Sedona din Timisoara, Zeul apatiei (1998), degeaba-1 vom cauta, insa, in Enciclopedia (1993) lui John Qute si Peter Nicholls (de unde-am luat datele de mai sus despre americaN): Roberto RGrant nu este american, nu este decedat in urma cu sase decenii (avea abia un an cand a murit americanuL), este deci contemporanul nostru si, mai mult, concetateanul nostru: un cunoscut scriitor si critic roman de science-fiction, care, nefiind, vai!

   , tradus in englezeste {recte, in americanestE), n-a putut intra, din principiu, in susnumita Enciclopedie cu articol separat, ci doar cu o mentiune nominala in articolul global despre ROMANIA (nu se stia inca, pe-atunci, in 1993, despre ROMIMA). Pe deasupra, bukrystean Asadar, Grant mai degraba de pe la Podul Grant, Roberto mai degraba ca sa sune "rominizat" decat italienizat, iar R., concomitent de la Romania si Rominia, dar mai ales pentru ca "se poarta" azi initiala mediana la autorii americani de science-fiction si, evident, la imitatorii si emulii lor europeni care se respecta.

Stratagema insasi (transparenta de altfeL) la care recurg autorii romani atunci cand publica sub pseudonim american are antecedente (vest-)europene: a existat o adevarata epidemie germana si italiana de acest fel, cu decenii in urma. Pusi acum in aceeasi situatie, confruntati nemilos (si inegaL) cu concurenta traducerilor "din americaneste", preferate quasi-exclusiv de edituri (nu vorbim acum de calitatea loR), autorii romani de science-fiction iau si "in serios" mimetismul pseudonimelor "americane", ca sa reziste pe piata la concurenta traducerilor (asa se-ntampla si-n zoologie, cameleonul e doar un caz, devenit etimoN), dar nu uita nici ca "tara", desi "trista", ramane obligatoriu "plina de humor", astfel incat, subtextual, isi iau si "la misto" propriul pseudonim american, ca sa persifleze insasi moda careia i se supun, ca sa parodieze "genul" in care scriu, in care singuri au ales sa scrie, ca sa-si poata "baga picioarele" in tot si-n toate, romaneste si tinereste Asa si-au facut intrarea pe scena sf-ului romanesc Sebastian A.Corn (alias Florin ChirculescU), Hany T.Francis (alias Aurel CaraseL) si, iata, acum Roberto RGrant (deocamdata incognitO). (Scuzele de rigoare, daca am uitat pe cinevA). In plus, la acesta din urma mai e si precautia, nu stiu cat de necesara, dar probabil el stie mai bine: o dubla precautie, expres formulata in cele Cateva precizari cu care simte nevoia sa-si auto-pref ateze cartea.



Mai intai, precautia de a se pune la adapost in fata unei eventuale acuzatii "politiceste corecte" de "sovinism" si rasism". Zeul apatiei se inscrie intr-o traditie, abundenta si ilustra in science-fiction, a asa-numitelor "lumi/universuri paralele/alternative", in uzuala conventie literara a "istoriei apocrife" sau "aloistoriei", plasata de preferinta in trecut (si atunci terminologia franceza vorbeste de "ucronie"), dar care poate fi proiectata si in viitor, ca "future history", ca "anticipatie" ad litteram (nu e aici locul pentru argutii terminologice si tematologicE). In Pavane (1968) de Keith Roberts, "Invincibila Armada" spaniola invinge flota engleza, si istoria curge altfel; in Bring the JubUee (1953) de Ward Moore, Sudul invinge Nordul in razboiul american de secesiune, si istoria curge altfel; in Ucronia de la Tapae (1976) de Mircea Oprita, dacii ii inving pe romani in batalia de la Tapae, si istoria curge altfel; ceva asemanator se intampla in Motocentauri pe Acoperisul Lumii (1995), fictiune colectiva ("sharecrop") apartinand cenaclului "Quo vadis?" din Ploiesti, unde tracii ajung chiar la hegemonie mondiala; in schimb, in 2454 Quirinal Ave. (1996) de Sebastian A.Com, Imperiul Roman este cel care detine, in 1999, ravnita suprematie mondiala. Hitler ii invinge pe Aliati in al Doilea Razboi Mondial (si, bineinteles, istoria curge altfeL) in zeci de romane, nuvele, povestiri, dintre care cititorul roman are la indemana romanele Omul din Castelul inalt (The Man in the High Castle, 1962, trad. rom. 1995) de Philip K.Dick (cel mai faimos titlu din aceasta serie in care "Hitler invinge") si SS-GB (1978, trad. rom. 1993), roman al britanicului Len Deighton. De faima lui Philip K.Dick se apropie si Norman Spinrad, cu Visul de fier (The Iron Dream, 1972, trad. rom. 1994), unde Adolf Hitler traieste intr-un "univers paralel" si acolo, in America acelui univers, castiga Premiul Hugo in 1954 (an in care, in universul "nostru", premiul nu s-a acordat nimanuI) cu romanul sf Stapanul svasticii (Lord of the SzvastikA), al carui text ocupa aproape in intregime spatiul romanului lui Spinrad. De mentionat si festa pe care istoria "reala" (dezmembrarea Uniunii Sovietice in 1991) i-a jucat-o autorului american, "luand-o inaintea" romanului Russian Spring (1991, trad. rom. 1995, sub titlul Grand tour navettE). in Zeul apatiei (1998) de Roberto RGrant, istoria curge altfel nu in urma vreunui razboi cu sortii schimbati, ci in urma unui "scenariu" ocult, in urma ultrasecretului "Pact Negru" incheiat in anul 2020 intre OPE (Organizatia Paneuropeana pentru EchilibrU) si PRL (Partidul Romilor LiberI), prin care Romania devine Rominia, bantustanul sau Imperiul tiganilor, cu capitala la Bukry, de unde cei mai multi romani emigreaza, iar cei ramasi, paralizati de o incurabila apatie, se vad redusi la conditia de slugi, multumindu-se cu pozitii sociale subalterne, marginalizati de regula in mediul rural, si cu o identitate nationala estropiata, fracturata, ascunsa dar si acceptata las sub pigmentul artificial, "genetic", cu care-si innegresc pielea, ca sa fie cat mai tuciurie, ca a noilor stapani. Intentia alegorica e evidenta: pigmentarea genetica a romanilor, "vopsirea" lor in culoarea stapanilor traduce in plan biologic si vizualizeaza alegoric ascunsa lor fractura de identitate in plan spiritual.

"Tiganizarea" Rominiei este fapt implinit la nici patru decenii de la incheierea Tactului Negru" (actiunea cartii fiind alert ritmata pe parcursul a numai zece zile din iunie 2058).

"intrebarea ramane cum de stau romii pe loc si se complac in actualul lor mod de existenta. // Anumite precedente istorice sunt graitoare. Intra in discutie si o anumita mentalitate inertiala, indusa de traiul usor si de anumite satisfactii, cum ar fi aceea de a-i domina in mod absolut pe fostii stapani ai tarii. // Occidentul se poarta fata de Rominia ca si cum i-ar fi vasal. Nu face juraminte de credinta, dar trimite in mod regulat bunuri materiale." Tiganii "din Rominia manipuleaza Europa si o obliga sa cotizeze. Cum? De ce? Fiindca europenilor li s-a parut mai avantajos sa-i stranga pe romi la un loc, decat sa-i aiba printre ei si sa le suporte deprinderile antisociale. Din toata afacerea, cine a castigat si cine a pierdut? Numai Dumnezeu stie. Bineinteles, daca nu-i aducem pe romani in discutie. Ei sunt marii perdanti." (pp.209-210)

Limba vorbita in Rominia este "un amestec de romani, romana si engleza" (S.U.A. pastrandu-si si consolidandu-si, in 2058, hegemonia mondiala absoluta), dar cartea este - inca!

    - scrisa in romaneste, intr-o limba romana ea insasi "tiganizata", "pigmentata" si condimentata argotic din gros; concomitent, insa, si "americanizata", americanizare la randul ei pigmentata si ea corespunzator, "in a Gipsy way". Noile "elite" isi fac studiile in "State" (altadata si le faceau in "Uniune"), dar odata intorsi acasa tiganii "higher educated" reintra imediat in vechile mentalitati si apucaturi, naravuri si moravuri, tropisme si atavisme. imparateasa tiganilor din Bukry

"este un hibrid uimitor, rezultat din incrucisarea unei toape din Rominia cu o absolventa de la Yale. Ceva mai ciudat este greu de imaginat. Tiganii au darul de a nu-si schimba felul lor profund de a fi, indiferent de conditiile in care ajung sa traiasca. in State, Cerasela a devenit o fiinta moderna. intoarsa aici, s-a scuturat de occidentalizare ca o gasca iesita din apa. A redevenit cea de dinainte, pastrandu-si masca moderna pentru ocazii." (p217) insasi "tiganizarea Imbii romane" amalgameaza, printre atatea musturi si arome tiganesti, gustul insipid si nisipos al unei limbi romane de plastic si de nylon, in plina expansiune de pe acum (face ravagii mai ales in traducerile de sdence-fiction, dar asta-i alta povestE). Miliardarul american Paul Santoy, roman la origine, in vizita la Bukry, nu spune, cum ne-am astepta: "Fiindca asa mi s-a sculat mie, e bine?", ci: "Fiindca asa mi s-a sculat mie, corect?" (p.59). Made in USA, acest stereotip si calchiat "correct" revine prea des in paginile cartii pentru ca sa nu ne intrebam, de la o vreme, daca e numai al personajelor, sau si al autorului. (Nu impingem insa ipoteza pana la a-1 suspecta ca si-ar fi facut si el studiile "in State", la Yale sau altundevA)



Extrapolare, asadar: analogie si extrapolare, in traditia (mai vechE) a alegoriei satirice, a utopiei ("eutopiei") si contra-utopiei ("distopiei"), in traditia (mai noU) preluata prioritar in science-fiction. Stravechiul motiv literar al "lumii pe dos", consacrat tot de alegoria satirica, e prezent si el in subtext, si poate si asta il face pe autor sa-si ia amintitele masuri de precautie, justificandu-se cu anticipatie, aparandu-se (auto-culpabilizant?) de acuzatii care (inca) nu i-au fost aduse:

"Trebuie sa afirm, din capul locului, ca Zeul apatiei nu este o diversiune politica si nici una sovina. N-am facut decat sa extrapolez niste date reale. O jumatate dintre cititorii manuscrisului mi-au spus ca ii laud pe tigani si ca le sugerez nu stiu ce strategii politice de lunga durata. Cealalta jumatate a afirmat ca, dimpotriva, tiganii sunt AĞvictimeleAğ romanului, iar autorul isi bate joc de ei. Realitatea textului ii arata cititorului lucid si lipsit de prejudecati ca ambele acuzatii sunt nefondate. Tiganii din Romania nu sunt nici laudati si nici blamati. Ei sunt personaje literare si-atat."

Ca argument de autoritate, de onorabilitate si respectabilitate istorico-literara, autorul ar mai fi putut arunca in balanta si faptul, de toata lumea cunoscut, inca din scoala, ca nici in Tiganiada lui Ion Budai Deleanu sagetile clasicului "poemation eroi-comico-satiric" nu sunt nicidecum indreptate impotriva tiganilor titulari, ci se intorc tot impotriva romanilor, pe ei ii vizeaza si-i mcrirnineaza, cu calitatile si mai ales cu defectele lor, cu interminabila si irezolvabila lor criza de identitate ce dureaza, iata, de atatea secole, dintre care doua atestate literar.

Aici lucrurile sunt clare si orice umbra de suspiciune exclusa: Roberto RGrant nu este mai "anti-tigan" sau mai "anti-roman" decat Leonachi Dianeu, decat John B.Hills sau John B.Hillrrian (alias Ion B.DeleanU), nu mai mult decat este, sa zicem, "anti-german", "anti-japonez" sau "anti-american" Philip KDick in Omul din Castelul inalt (al carui final auto-referential Zeul apatiei il si parafrazeaza, la scara propriE), ori decat este "anti-german" sau "anti-britanic" Len Deighton in SS-GB. Si comparatia s-ar putea, desigur, prelungi, tot intru inocentarea autorului nostru.



Care insa stie el ce stie, si inca din proprie experienta. In 1995 aparea, in traducere romaneasca, volumul Alte Americi (Other Americas, 1988) de Norman Spinrad, reunind patru astfel de versiuni apocrife ale S.U.A. Prins de idee, d-1 Voicu Bugariu (sper sa nu-1 expun unor riscuri mortale divulgandu-i aici acest numE), in calitate de cronicar literar en titre al revistei Anticipatia - CPSF, propune autorilor romani un exercitiu de imaginatie similar, avand ca reper comun "Romania anului 2050" {Anticipatia, nr.526, septl995, p.5). in numarul imediat urmator (527, octl995), revista iese deja in public cu un "grupaj tematic de texte SF" intitulat generic Alte Romanii, cuprinzand cinci versiuni imaginare ale Romaniei viitorului nu prea indepartat (semnate de Michael Haulica, Danut Ungureanu, Don Simon, Florin Pitea si Radu Pavel Gheo, carora ulterior aveau sa li se alature Costi Gurgu, Ovidiu Vitan, Andrei Valachi si George CeausU): caz tipic de "sharecrop", in care un initiator propune tema comuna, iar participantii se prind benevol sa scrie, fiecare dupa propria imaginatie, pe aceasta tema data si acceptata. Iar initiatorul era inca, in octombrie 1995, in culmea entuziasmului si-a iluziilor, "croind" euforic "la planuri din cutite si pahara":

"De unde, la inceput, mi-era teama ca nu voi reusi sa strang suficiente proze pentru micro-antologia din revista Anticipatia, multimea textelor, comandate si necomandate, m-a obligat la o selectie. De pe acum exista material pentru un volum si cred ca nu gresesc afirmand ca mai multi editori vor fi interesati de publicarea lui. Iar daca prima antologie romaneasca de SF politic va fi un succes, nu vad de ce n-ar putea fi urmata de altele."

Norii negri nu intarzie sa se arate, insa, la orizont in nr.530, din ianuarie 1996, "directorul onorific" de-atunci al revistei, Alexandru Mironov (care azi se grabeste s-o ingroape, declarand-o "muribunda", de parca nu el ar fi cauza "muribundizarii"), in editorialul aferent, intitulat tot Alte Romanii, dezavueaza initiativa pe motiv ca "prezentand in paginile sale povestiri AĞreleAğ, de fapt sumbre", revista "nu are cum patrunde pe portile scolilor" (p.L). Voicu Bugariu ii raspunde in nr.532, din martie 1996 (inca o polemica, p.5), pentru ca, peste alte doua luni, in mai 1996, sa constate ca a ramas singur pe pozitie:

"Un simptom foarte interesant a fost brusca renuntare a tuturor celor care imi promisesera texte pentru antologia Alte Romanii. Ca si cum s-ar fi actionat un comutator sau ca si cum s-ar fi emis o circulara oculta, AĞde susAğ, absolut toti autorii au renuntat. De vina a fost probabil si mentiunea reprobativa a lui Alexandru Mironov, aparuta in unul din numerele Anticipatiei. De unde la inceput numerosi autori s-au aratat chiar entuziasmati de idee, tacerea lor ulterioara mi-a dovedit ca orgoliul lor de creatori pe cont propriu este mai mic decat dorinta de a se inregimenta in miscare si de a fi omologati ca atare. Esecul desavarsit al antologiei a avut si o parte buna. A dovedit, mai mult decat ar fi putut-o face un teoretician, ca raporturile miscarii SF cu literatura (SF) nu sunt democratice. Exista o anumita dictatura, desigur luminata, a miscarii asupra creatorilor."

(Anticipatia, nr.534, pp.3-4).

Partea cu adevarat buna o avem insa in mana abia acum: existenta insasi a romanului Zeul apatiei, scris, dupa cum se precizeaza in text (p.268), "in anul 1997" si publicat de Editura Sedona in 1998. Parasit de comilitoni, ramas singur pe campul de lupta, Voicu Bugariu nu demobilizeaza, ci persevereaza si castiga, de unul singur, razboiul. Dar il castiga oare cu adevarat, nu doar in plan strict editorial, ci in planul performantei estetice si-al valorii?

O a doua precautie ar fi, de data asta, ceva mai intemeiata. Chiar daca interesul pentru argou si pentru lexicul argotic cunoaste, in anii din urma, o amplificare, o adecvare si o extindere pana in sfera stiintifica si academica (marturie stau, in acest sens, dictionarele de argou ce se succed in ritm sustinut: Traian Tandin, 1993; Nina Croitoru Bobamiche, 1996; Anca Volceanov si George Volceanov, 1998), un scriitor animat de acelasi legitim interes pentru expresivitatea argotica ramane oricand mai expus unor riscuri de scandal, unor obiectii puritane, pudibonde, izvorate fie din obtuzitate, fie din rea-vointa si rea-credinta. Unui astfel de temerar i se poate oricand imputa excesul argotic, amenintat congenital de riscul alunecarii in trivialitate si obscenitate, in scatologie si pornografie. I se poate imputa, mai ales, un uz sau abuz pervers al "cruditatilor" argotice, cultivate ca elevat "efect de stil", dar, sub acest pretext, gustate si impur, inavuabil, ca joasa derulare verbala, bruta si abrutizanta. Acuzatie de perversitate care, evident, poate fi ea insasi, la randul ei, perversa.

Autorul romanului Zeul apatiei simte, si aici, nevoia de a para cu anticipatie eventuale acuzatii de acest fel, "atacand preventiv", cum recomanda strategia si teoria militara de azi si dintotdeauna;

"N-am scris un roman ad usum Delphini, destinat unor persoane prea sensibile pentru a suporta injuraturile si referirile fruste la anumite indeletniciri umane. Romanii injura si nu vad de ce as fi avut ipocrizia sa ascund aceasta realitate. // M-am decis, insa, sa-i AĞfacAğ niste oameni care injura si spun AĞporcariiAğ (cu masura), fiindca, dupa cum este usor de constatat pentru oricine, cuvintele AĞmurdareAğ au o mare incarcatura emotionala." (p.6)

Argument considerat forte, din moment ce, contextualizat Actionai, e reluat si in textul propriu-zis al romanului: "Explicatia stiintifica ar fi urmatoarea. Cuvintele murdare ar avea o puternica incarcatura emotionala, indiferent de ceea ce inseamna." (p213)

Daca, precum spuneam, in fata primului risc (contraventia la "politica!

    correctness") Roberto R.Grant l-ar putea chema in sprijin pe John B.Hillman, cel din Tiganiada sau Tabara tiganilor, de data aceasta l-ar putea cita ca martor al apararii pe Nick Stephenson-Peterson, alias John S.Bough, alias John S.Branch (Nica a lui Stefan a Petrei, zis si Ion Creanga)., cel din Povestea lui Johnny Dullfellow si din celelalte povestiri licentioase citite la Junimea, spre deliciul celor mai rafinate spirite ale vremii, dar pe care, de ce oare?, profesorii de literatura romana ("epoca marilor clasici"!

   ) nu le recomanda niciodata elevilor ca lectura, nici obligatorie, nici macar facultativa. Stiu si ei ce stiu, pesemne E o problema asta, cu "patrunsul pe portile scolilor"

Lasand gluma la o parte, numele (autentic, nu traduS) cel mai prestigios ce s-ar putea invoca sub acest aspect, al legitimarii lexicului "obscen", "licentios", "erotomaniac" in "marea literatura" (mainstreaM), este cel al romancierului (tot americaN) Henry Miller (1891-1980), ale carui faimoase romane Tropicul Cancerului (Tropic of Cancer, 1934) si Tropicul Capricornului (Tropic of Capricorn, 1939), rasunator interzise, la vremea lor, in America, vedeau lumina tiparului, intr-o traducere romaneasca fidela si necenzurata, tocmai in 1997, anul in care romancierul roman scria Zeul apatiei. (Pentru aceasta excelenta traducere din Henry Miller, Antoaneta Ralian a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1997.) Dar, din perimetrul mai familiar al literaturii sf, catalizatorul cel mai probabil si mai plauzibil al optiunii lui Roberto RGrant va fi fost, inca o data, Norman Spinrad, de data aceasta cu romanul Capsati l pe ]ack Banani (Bug Jack Banani, 1969), "suculent" tradus, si acesta, in 1993, de Mihai Dan Pavelescu si Cristian Tudor Popescu. in 1968, publicarea serializata, in revista britanica New Warlds, a acestui roman "obscen" si "scandalos" dusese la boicotarea si falimentarea, practic la interzicerea publicatiei (revista-stindard a "Noului Val", "New Wave", din sf-ul vremiI), de catre reteaua de difuzare a presei W.H.Smith & Sons Ltd., care se facea astfel ecoul si instrumentul puritanismului britanic lezat. O poveste frumoasa, o poveste eroica si "paradigmatica", o "povestire exemplara" sub acest aspect, al "epatarii burghezului" Ce pacat, doar, ca nu e la fel de "exemplara" si sub aspect estetic, valoric, ce pacat ca Bug Jack Barronl nu este "o capodopera a si.-ului mondial", asa cum, din explicabile ratiuni comerciale, proclama coperta editiei romanesti!

    Si nici nu putea fi: in science-ficrion miza pe biologie (id est "basic instincf, sexualitate, erotomanie etc.) este, din capul locului, o miza gresit pusa, o capcana pentru miopi, un feromon pentru roiuri "in calduri", este o cale care se infunda, care-1 rataceste pe scriitor si pe cititor, neavand deschidere spre vreun orizont estetic, nici spre adevarata miza majora si spre adevarata miza a sf-ului, care se numeste "sense ofzvonder". Diagnostic valabil, cum vom vedea, si pentru Zeul apatiei de Roberto RGrant, relativa circumstanta atenuanta a acestuia fiind ca, ofcourse, nu e el singurul hipnotizat de acest feromon, nici dintre "tigani", nici dintre "americani".



Autorul nostru mai are, sa admitem, si circumstanta atenuanta a contextului si a momentului in care apare, a decompresiei sf-ului romanesc postdecembrist, sufocat pana la asfixie si indopat pana la indigestie, pana la declasare sub-estetica, de atata basic instinct, de atata import de sex mode in USA, de atata "fruct oprit" si-apoi peste noapte ingaduit. De mirare numai cum de a ajuns Voicu Bugariu sa concureze si sa bata toate recordurile tocmai pe terenul inamic al "sefulturii", pe terenul predilect al fostilor sai adversari "sefulti", tinerii de la Jurnalul S.F.l Capra sare masa, iada sare casa, dar nici capra nu se lasa, revine in forta si sare Podul Grant!

   

Cum insusi spune, Roberto RGrant a descoperit "in perioada de documentare", cu o exultanta euforie intelectuala, si o acoperire "obiectiva" a subiectivei sale Schamlust, "un motiv strict stiintific al optiunii mele": maladia psihiatrica Gilles de la Tourette, al carei principal simptom ar fi coprolalia (sau coprolalomania, sau coprofaziA), scut stiintific pe care-1 invoca pro domo de doua ori, o data in textul propriu-zis al romanului (la pag. 213) si inca o data in acele "Cateva precizari" cu care-si ia precautia de a-1 auto-prefata. "Aceasta boala se manifesta si prin nevoia imperioasa a subiectului de a articula fara incetare obscenitati si injurii" (p.6). Nu alta este definitia pe care o da termenului medical "coprolalie" Dictionarul de neologisme (ed.ITI, 1978, p269): "tendinta patologica de a folosi cuvinte obscene, scabroase; scatologie" < fr. coprolalie, cf. gr. kopros - excrement, kdein - a vorbi." Ca jalon etimologic si cronologic (o, temporaL), nu este lipsita de pitoresc alaturarea dintre Eulalii (titlul volumului de versuri, din 1931, al lui Dan BottA) si Coprolalii, posibil subtitlu al romanului Zeul apatiei (1998) de Roberto R-Grant.

Departe de-a abhora animalul din om, departe de-a se scutura cu fiori de scarba de aceste naturalia care, nu-i asa?, non sunt turpia, departe de a-si rani si vidanja textul si de a-i mai amputa din "scarbavnicele madulare" superfetate si exhibate in erectie la fiecare pagina, autorul vede in aceasta igienizanta perspectiva -recomandata, spune el, de prietenii care i-au citit cartea in manuscris - o nedemna si insuportabila "emasculare", si de-abia aceasta eventualitate il umple de oroare si de-o sfanta revolta:

"Evident, injuraturile si obscenitatile puteau fi scoase din manuscris, iar scenele mai AĞtariAğ puteau fi lesne rescrise. Poate ca un editor mai sperios ma va sili sa fac aceasta operatie de emasculare. In acest din urma caz, insa, textul se va aplatiza si-mi va aminti de impecabilii catei castrati vazuti pe strazile dintr-o anumita tara occidentala." (p.7)

Nu ne ramane, deci, decat sa intram in aceasta "regula a jocului" stabilita de autor, daca vrem, tocmai, sa nu-i "facem jocul", sa nu "cadem in miscarile" pe care le-a anticipat si pe care le-a parat cu anticipatie. (Scuze revistei Anticipatia]) Sa nu ne oripilam sensibibilos, sa nu simulam lesinuri olfactive si regurgitari gustative, sa nu ne ambalam in sfinte indignari si in bigote afurisenii la vedeea acestui spurcat dar, in definitiv, vesel infern, nu atat de smoala si de pucioasa, cat de fecale si de anatomicale adiacente. Sa ne abtinem, deci, a intra in ingratul rol al "burghezului (care se lasa) epatat", atat de gratios pregatit de autor. Ci, in loc de toate acestea, sa-i cerem autorului doar "actele la control": joaca el corect, sub raport estetic, sau triseaza? este el nu politically correct, nu ethically proper, ci doar aestiietically fair? ofera el, in final, un "ce profit", un profit estetic in contul creditului etic si-al capitalului ligvistic pe care si le aroga? Intr-un cuvant, este Zeul apatiei o carte buna sau una esuata?

Este sau nu o carte buna, mai intai, din perspectiva "cititorului prezumtiv" pe care autorul il are in minte cand scrie si pe care mizeaza? Cine este acesta? Cartea nu e scrisa ad usum Delphini, dupa cum, am vazut, autorul precizeaza explicit. Implicit, vom constata la lectura, cartea e scrisa ad usum populi, ad usum stupidi populi ("stupid people", daca eventual la Yale University nu se studiaza si limba latina, mai ales despartita in silabE). Si autorul stie bine ce face. Si face bine ce stie. Voicu Bugariu este realmente un scriitor, un "literat", un "om de litere", un experimentat profesionist al literaturii, lucid pana la cinism, abil pana la firesc, nu credeam ca si versatil pana la cameleonism, pana la Robeto R.Grant si pana la Podul Grant. El stie ce face, cand face, si stie sa faca ce-si propune sa faca. De data aceasta si-a propus - si a reusit - sa scrie o "carte de succes", "cum se scrie azi in America", "cum scriu azi tinerii", cu toate ingredientele aferente si cu concesiile intelectuale si stilistice de natura a oferi o "lectura placuta", daca nu "facila", o "carte usoara", fluenta si antrenanta la lectura, "readable", cum zic reclamele de carte "in stil american" (blurbS). Sub acest aspect, al adecvarii la scopul propus, cartea nu e lipsita de calitati, nu se arunca din mana dupa primele pagini sau capitole, dimpotriva: il "prinde" pe cititor, se parcurge "usor", "aluneca bine", se citeste, daca nu "pe nerasuflate", (de!

   , daca "strica aerul"!

   ), in orice caz cu interes, mai mult chiar, cu placere. Ce fel de placere, insa?

"imi place, dar nu-mi place ca-mi place" - va constata, oximoronic si schizofrenic, "cititorul prezumtiv", acest "hypocrite lecteur, - mon semblable, - tnon frere" ("fa-te frate cu stupid people pana treci puntea", sport pe care-l stiu practica si scriitorii, nu numai politicieniI). Cartea se citeste cu placere, dar cu o placere impura si (eventuaL) culpabila, o "Schamlust", o "pleasure in shame", placere savurata altadata pe ascuns si in rusine, iar azi, inca si mai abitir, pe fata si fara rusine, cu mandrie chiar, cu fudulie si cu fudulii, ca falosenie si cu falusenie, ostentativ si sfidator: afinitate abisala in care "tiganii" si "americanii", recte romanii, "uniti in cuget si-n (nE)simtiri", se regasesc si se balacesc deopotriva, cu egale delicii. Hotno sunt et nihil humani a me alienum puto!

    Ce conteaza daca pute!

    Exista, in Zeul apatiei,un antidot si pentru asta, exista pana si un elogiu al murdariei, al miasmei, o teorie justificativa a mirosurilor fetide, animale, ca pretins purtatoare ale unor reconfortante virtuti vitale: advocatus diaboli de inalta clasa, cu diploma de la Yale University!

   

Mai mult sau mai putin inavuabila, mai mult sau mai putin masochista, mai mult sau mai putin inutilizabila literar si irecuperabila estetic, aceasta impura si molipsitoare placere a coprolaliei ramane, in principiu, la stadiul de placere psihologica, neputandu-se ridica la cel de placere estetica. Ceea ce nu inseamna ca nu poate fi manipulata (ptiu, drace!

   , doar ziceam ca e molipsitoare!

   ), ca nu poate fi fructificata, literar si comercial: aceasta crapuloasa pululatie copulativa fara scrupule (Doamne iarta-ma, chiar asa scrie, in orice dictionar!

   ) este, de la natura, atat de populara (insidios si irezistibil, maladia s-a instalat!

   ), ea poate fi deci comercializata mai cu spor si mai cu profit decat literatura decenta si "serioasa", poate fi "vanduta ca painea calda". In aceasta perspectiva, Zeul apatiei va fi, prezumabil, o carte de succes: i se poate pronostica de pe acum un considerabil "succes de public", un consistent "succes de cassa", mai putin insa un "succes de stima", un "succes de critica". Nu pot spune, aici, ce-ar face autorul cu acest "succes de stima" (sau pe el, sau in eL), dar textul cartii sta oricui la dispozitie.



Bine servit de o petulanta verva verbala si umorala (nu imorala, necum morala, eventual amorala), de o vesela si exuberanta coprolalaiala ce nu seaca, nu oboseste si nu se plictiseste (desi de Ia o vreme, totusi, oboseste si plictisestE) pe parcursul celor 270 de pagini, cate numara cartea, spurcat la gura si cu gura pana la urechi, autorul isi invita si cititorii sa-1 urmeze, de buna voie si cu voie buna, atunci cand, cu infinite delicii masochiste si coprolalice, euforice si coproforice, se cufunda pana-n gat in haznaua fetida si pestilenta a biologiei umane, metabolice si bisexuate, de animal brpes et implumis.



"Animal cu doua picioare si fara pene": aceasta celebra definitie pe care, in secolul al XVDl-lea, Jonathan Swift o dadea omului, mandrului homo erectus, aceasta culme a mizantropiei, pana azi neegalata, ramane in continuare neegalata si in recenta carte aici in discutie: ajunge o sumara comparatie intre "yahoo"-ii lui Swift si "tiganii" lui Grant (tot o "lume pe dos" fiind si "tara houyhnhnrnilor" din Calatoriile lui GulliveR), pentru a constata ca autorului roman ii lipseste congenital si aceasta "gena" (desi ii prisoseste aceasta ghena, aceasta gheena), ii lipseste acest "cromozom", aceasta fibra ultima a dezgustului mizantropic, impins la paroxism de clasicul englez (recte irlandeZ): spre deosebire de brevilocventa aseptica si de mutismul dezgustat al adevaratului mizantrop, vesela locvacitate coprolalica si incontinenta libidinala in care se simte asa de bine Roberto RGrant, departe de a vitriola cu improscari fecalice, daca asta isi va fi propus, natura detestabila a omului, nu fac decat sa divulge o trista si dizgratioasa demisie a spiritului in fata "instinctului primar", o joasa complicitate cu slabiciunile, cu spurcaciunile si cu turpitudinile "naturii umane", ale animalului din om, cu produsele reziduale ale biologiei umane bisexuate si metabolice, libidogene si coprofere. Yahoo!

   

Aceasta e materia prima din care incearca sa "faca bici" autorul Zeului apatiei. "Uite-1 cum se usureaza vazand cu ochii!

    Se trateaza cu injuraturi, babalacul dracului!

    Ziceam ca face un atac si ramanem fara paine, dar uite ca se linisteste." (p.59)

Literal, auto-referential si par lui meme. Si no comment.

Din pacate insa, cum se stie, nu poti "face bici" chiar din orice, si mai ales din acel ceva anume de care autorul nu se mai satura, pe care mereu il plimba pe limba si pe care nu-si refuza placerea de a-1 scrie neprescurtat, fara puncte-puncte, de cat mai multe ori, in textul cartii sale.

Aceasta excesiva miza pe biologie si pe basic instinct, aceasta supralicitare ad nauseam a sexualitatii si scatologiei, aceasta cale care, in science-fiction, nu duce nicaieri, va fi fost aleasa de autor in speranta - speram pentru el - a unui sui generis catharsis. Un catharsis coprolalic, nu aristotelic: nu "imitatia unei actiuni alese" care "starnind mila si frica savarseste curatirea acestor patimi", cum spunea Stagiritul, ci doar o acefala (nu si afecala) repetitie ad nauseam care, starnind greata si fomicatia, repulsia si dezgustul ("sentimentele estetice" ale noului science-fiction romanesc!

   ), ar reusi, cel mult, sa lecuiasca pofta prin scarba.

Un "leac" psihologic, asadar, nu unul estetic. Sau, cel mult, un "efect de stil". Dar si acesta suspect, impur. Pentru ca nu poate scapa nesesizata, la lectura, acea perversa duplicitate auctoriala care, pretextand "efectul de stil", isi ofera in impunitate orgia derularii verbale, a coprolaliei brute si abrutizante, a satisfactiei bestiale si animale, patologice. Nu o sublimare, nu un catharsis, ci doar o animalic satisfacuta derulare, psihanalitic cantonata la stadiul anal si la cel genital, ex aequo, la anus si la pubis, la coprofilie si erotomanie. Lust americanesc, nu nemtesc. Nu eulalie, ci coprolalie.

Cum stim, insa, ca aceasta grava acuzatie de perversitate etica si de frauda estetica nu este, ea insasi, perversa si frauduloasa, cum spuneam ca se poate intampla si, deci, trebuie procedural sa suspectam? Simplu: prin recursul, de prima si de ultima instanta, la un decisiv turnesol estetic, care niciodata nu inseala: se soldeaza totul cu un catharsis, intra textul cartii, macar spre final, in rezonanta "senzatiei de pierdere" sau a "senzatiei de uimire si miracol" - cele doua efecte estetice majore, de natura a semnala prezenta frumosului sau, respectiv, a sublimului? Au fost "arse" estetic pana la capat impurele "materii prime" pe care le ofera natura, natura omului si a lumii? Ce fel de catharsis, insa, din moment ce "senzatia de pierdere" ("the sense of loss") a eulaliei, a frumosului fuge si se ascunde, rusinata si dezgustata? Din moment ce "senzatia de uimire si miracol" ("the sense of wonder") a sublimului, a adevaratului science-fiction ramane din principiu inaccesibila, interzisa, colmatata de mazga biologiei, de basic instincts? Din moment ce din om nu mai ramane decat animalul?

Sa-i mentinem, totusi, autorului creditul acelei ipotetice mize pe catharsis, chiar daca tot ce obtine nu este, vai!

   , decat o defulare. Pentru ca mai ramane, totusi, ceva. Mai ramane o sansa, minora, ce-i drept: simtul humorului, "the sense of humour". In exces, ca deobicei la autorii romani de science-fiction, acest bastard "sense of humour" uzurpa, in Zeul apatiei, tronul legitim ce s-ar cuveni, de drept, doar regalului "sense of wonder". Dar, de bine de rau, tronul nu ramane gol, bastardul este, si el, "os de domn", orisicat. Humorul este acreditat, adica, in "marea literatura", ca o calitate si ca o performanta in virtutea carora valorizarea devine posibila. Autorul, cum insusi spune, "se usureaza" (el zice asa!

   ), "se linisteste", "se racoreste" defulandu-se in incontinenta coprolaliei, a obscenitatilor si injuraturilor. Este insa, cum spuneam, doar o "usurare" psihologica, o defulare. Estetic, el "se linisteste" si se insenineaza doar cu concursul binevoitor, ingaduitor - si complice, de ce nu? - al cititorului, daca n-a reusit sa-1 perverteasca de tot, cititor eventual dispus a concede cartii un ipotetic "punct de fierbere" estetic, un ipotetic prag de la care incolo autorul ar reusi sa neutralizeze tocmai prin exces violenta si pestilenta verbala, sa preschimbe haznaua in camera de ardere sau in cutie de rezonanta, in care cuvintele sa nu mai spuna ce spun in stare bruta, ci sa inceapa a levita giroscopic intr-un vartej sau carusel verbal, intr-un camava] lexical grotesc, burlesc, funambulesc, cu cat mai desucheat, cu atat mai apt de sustentatie si de levitatie. Asa ar fi, asa ar putea fi, daca autorul n-ar trisa in acest crucial punct, cum am mai spus, daca n-ar folosi pervers arta si stilul doar ca pretext al derularii si des-franarii verbale, neridicate la stadiul de arta. Oricum, doar gustand in sine, quasi-liric, quasi-ludic, aceasta energie auto-portanta a limbajului, fie el si argotic, fie si coprofazic, putem concede cartii un virtual catharsis comic si putem accede la el, odata ce ni l-am propus.

Putem chiar concede autorului ceva mai mult, ceva dintr-o elevatie spirituala pe care anterior i-am negat-o de plano. Aceasta, insa, numai daca-i vom citi cartea ca pe o "opera aperta", dispusi, in calitate de cititori pe care n-a reusit a-i perverti de tot, sa acordam "pacatosului" sansa unei redemptiuni in spite of himself.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.