Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






VECHIUL BUCURESTI despre Sinteze literare



La tineretea mea studioasa, prin anii 1954-1970, in rafturile cu carti uzuale din Sala 1 a Bibliotecii Academiei, se afla un exemplar din Istoria Bucurestiului, de Ionescu-Gion. imi placea sa zabovesc asupra lui si, mai de fiecare data, pana imi soseau din depozit cartile sau publicatiile cerute tot citeam din Ionescu-Gion, oprindu-ma asupra unor capitole sau paragrafe anume. Cartea e izbutita, frumos scrisa si e o piesa rezistenta in bibliografia chestiunii. Ar trebui neconditionat reeditata. Subiectul pasionandu-ma, am tot citit si alte lucrari care reluau tema. Am citit cartile lui Fr. Dame, Iorga, Bacalbasa, Victor Bilciurescu, Gcorgc D. Florcscu (l-am apucat pe acest personaj pitoresc, la Biblioteca Academiei, purtandu-se in costumatie de epoca, cu vesta alba, ghetre, baston cu maciulie de argint, fara a-i ignora si favoritii albiti pana la galbeN), Constantin C. Giurescu, George Potra, dr. Vatamanu. Probabil ca mai densa si sistematica e cartea lui C. C. Giurescu, despre care mi-aduc aminte, prin 1957-1958, cand eram tanar redactor la E.S.P.L.A., ca autorul, iesit din puscarie, aducea periodic cate Hn capitol la editura si prietenul si colegul meu, regretatul Radu Albala, ca redactor al cartii, alcatuia repede un referat si, pe baza lui, se ordonanta autorului o suma de bani. (La fel se procedase, pe atunci, cu Blaga, pentru traducerea lui Faust.) Dar cartea lui C. C. Giurescu e sobra, parca uscata in comparatie cu Istoria lui lonescu-Gion. (Radu Albala a alcatuit pe atunci, cu-prilejul celei de a 500 aniversari a Capitalei, o buna antologie despre Bucurestiul in literatura romana.)

Istoria Bucurestilor, pentru cine are har evocator, este o tema fascinanta, asupra careia se va tot reveni, reconstituind, dupa documente de epoca, marturii sau, cand se poate, din propriile amintiri, harta posibila a unui trecui pierdut in ceata. E ceea ce a facut Emanoil Hagi-Moscu. Acest batran istoric si genealogist era, prin anii cincizeci-saizeci, preocupat sa reinvie, pentru contemporani si posteritate, farmecul acestui batran oras. Nu a scris o sistematica istorie a orasului. L-a evocat in capitole aparent distincte, unele publicate, altele ramase in manuscris. Colegi de preocupari, d-nii Stefan si Dan Plesia si Mihai Sorin Radulescu le-au pastrat si le publica, acum, intr-o editie de ei ingrijita, la Editura Fundatiei Culturale Romane. Capitolele acestei carti elegant tiparite (in format albuM) sunt: Bucuresti Amintirile urmi oras, Monumente istorice, Lacasuri venerabile, Vechi case bucurestene, Ulite de demult, Evocari istorice, Triptic feminin, Figuri pitoresti din protipendada, Moravuri si obiceiuri din trecut, Vechi asezari din jurul Bucures tiului. Emanoil Hagi-Moscu e toba de carte in materie, are har evocator si portretistic, a mai apucat inainte de deceniile interbelice si mai inainte, de pe la inceputul veacului, privelistea, casele si strazile vechiului Bucuresti, fusese ruda sau apropiat cu personajele despre care scrie. incat peisajul Bucurestiului sau este alcatuit nu numai din documente si harti de demult, ci si din amintiri, ceea ce, incontestabil, aduce cartii farmec particular. La asta contribuie mult si stilul, mereu batranesc, cu volute si cumva crinoline de epoca. Cartea se citeste, de aceea, cu placere indicibila, creand cititorului sentimentul ca parcurge cu ochii mintii istorii ale unui oras hat de demult, pe care, un penel cu mestesug, reface, din harburi, vestimentatie, obiceiuri si asezari uitate, ceea ce a fost odata si nu mai poate fi.



Autorul tine sa spulbere legende mincinoase, restabilind adevarul. De pilda, demonstreaza ca legenda cu Bucur Ciobanul, intemeietorul orasului, e o basna inventata de scriitorul Al. Pelimon, in cartulia lui din 1858, Istoria fondarii Bucurestilor Bukur. Asa-numita Bisericuta a lui Bucur e, si ea, o atribuire neexacta. De fapt, ea este Biserica lui Radu Voda, cladita si restaurata in anii 1909-1911 de arhitectul Grigore Cerchez. Pe locul unde se afla, azi, Biserica asa-numita Bucur fusese, pe vremuri, cimitirul Manastirii Radu Voda, unde, cum cerea obiceiul, era si o biserica cu un paraclis. Aceasta, staruie autorul nostru, poate fi biserica Bucur, despre care atata s-a vorbit, ramanand legenda ca a fost intemeiata de acel inventat cioban. in schimb, biserica Patriarhiei e o ctitorie din veacul al XVII-lea, a lui Constantin Voda Serban. A fost tarnosita, la rosu, in 1658, de Mihnea al III-lea, zugravita in 1665 si devenita mitropolie in 1668, sub domnia lui Radu Leon si, apoi, reinnoita in 1839. Bucurestiul inceputului de veac XIX, cu cei vreo 70 000 locuitori ai sai, era un oras oriental, restrans ca suprafata, cu case asezate fara plan arhitectonic, cum le voiau proprietarii, cu tinzi, gradini mari, cu multe vii, fara luminatie, cu apa, unde nu era in interiorul curtii, adusa ca sacaua, prafos mult vara si gloduros foarte toamna si primavara. Aceste case cu gradini si despartite de vii erau adunate" in mahalalele (cartierE) bine stiute si respectate ca atare de edili. in plin centru erau mahalalele Coltea si Enei. Cea mai inalta cladire era Turnul Coltei, inaltat in 1715 si demolat in 1888 pentru a face loc Bulevardului Coltea. Teatrul National, cladit intre 1846-1852, pe vechiul loc peste drum de actualul hotel Continental erau, impreuna cu Turnul Coltei, cele mai inalte edificii ale Capitalei Munteniei. Orasul, prin centru" era podit din barne, sub care se aduna mazga si putoare. De aici denumirea de Podul Mogosoaia (actuala Calea VictorieI), creat sub domnia lui Hangerli, Podul din afara (Calea MosiloR) etc., etc. Orasul, treptat, s-a tot modificat, folosindu-se mult tarnacopul, pana a nu mai arata a ceea ce a fost odata. intr-un loc, nostalgicul nostru autor noteaza cu obida: Un cercetator iubitor al vechiului Bucuresti, oricat de doritor ar fi sa gaseasca in tot cuprinsul lui un coltisor, daca nu neschimbat macar evocator al trecutului, nu si-ar putea satisface dorinta pe deplin". Si deplange - cu dreptate - obiceiul, numai la noi indatinat, de a schimba, potrivit unor motivatii politice, numele strazilor care, in alte capitale (de pilda la PariS), sunt mentinute cele date cu un veac in urma si chiar din Evul Mediu. Cat priveste modificare


a Bucurestilor, destinul a decis bine. Pentru ca nu se putea mentine o asezare alandala, atata vreme cat se nazuia a preface orasul intr-un centru urbanistic european modern. Pe masura ce se materializa aceasta necesara nazuinta, orasul se modifica. Vreau sa spun (nu numai dupa autorul nostrU) ca prefacerile au fost pe etape, tot modificand fizionomia orasului. In 1852, cand a fost desenat planul orasului de catre Borroczin, actualul bulevard intre Universitate (cladirea ei, evident, nici nu se inaltase inca) si Calea Victoriei nu exista. De-abia in 1856 s-a deschis prima spartura, pornindu-se din ulita Coltei numai pana la Podul Mogosoaia de atunci, in fata Bisericii Sarindarului (demolata si ea, in 1896 de edilul Pake Protopopescu, mai tarziu inaltandu-se pe acest loc, unde pe vremuri fusese o manastire, actualul edificiu al Casei ArmateI). Ulita (apoi strada, apoi bulevarduL) Coltei parea, pe atunci, mare. Ajungea pana in dreptul locului unde azi e Sala Dalles. Peste drum era casa marelui barbat de stat, Ion C. Bratianu. Mai tarziu, in amintirea lui, o parte a Bulevardului Coltea a capatat denumirea Bulevardul Bratianu. Dar atunci cand s-a deschis Bulevardul Coltei destule case au fost expropiate si demolate neindurator. Asa s-a intamplat si cu terenul din jurul Palatului Sutu (cladit ca un palat apuseaN). Si in 1872, in fata Universitatii, pe bulevard si lipite de gradina Palatului Sutu (e printre putinele edificii care s-au pastrat, azi functionand aici Muzeul orasului BucurestI) se mai aflau doua case taranesti cu prispa, tinda si doua incaperi laterale. Pe locul unde se afla azi Teatrul National a fost, pe vremuri, o cladire, daramata in 1912, unde functiona Primaria Capitalei. Ceea ce azi se numeste Soseaua Kiseleff era in afara orasului si, acolo, ieseau, dupa-amiezele, cucoanele protipendadei, la plimbare, in calesti vieneze. Si erau atat de multe calesti, incat uimeau calatorii straini. Mai apoi, acolo s-au cladit ceea ce am putea numi case de odihna ale unor oameni avuti (si Kogalniceanu avusese o casa aicI), evident pe langa aceea din perimetrul orasului. Aici, chiar pe locul unde e azi Piata Victoriei, isi avea casa de odihna Alex. Filipescu-Vulpe. Cand, mai tarziu, s-a taiat, aici, cartierul de vile prin parcelarea terenului, s-a numit, intre razboaie, Aleea Vulpache (dupa numele acelui Filipescu-VulpE). Dar mult inainte, cu cateva decenii, incepand de la Casa Filipescu-Vulpe, in capul Podului Mogosoaia, in sus era un mare teren de gradinarie, dupa care cateva case cu ceardac.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.



Copyright © 2009 - 2016 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.