Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Text si comunicare despre Sinteze literare



Conceptul de "text", desi larg raspandit in lingvistica si in literatura, este vag definit in studiile de specialitate, fiind mai degraba caracterizat printr-o insumare de trasaturi. Putem considera textul o secventa lingvistica scrisa sau vorbita, care formeaza o unitate comunicationala. Fiind o notiune foarte cuprinzatoare, ea include, practic, orice mesaj verbal - un articol de ziar, o conversatie intre doua sau mai multe persoane, un poem, un roman, un studiu stiintific, un discurs parlamentar, un interviu etc.

Exista mai multe tipuri de texte: texte orale (a caror geneza este concomitenta cu performarea/rostirea loR), texte scrise (cele literare, note, manuscrise, articole etC), texte narative (caracterizate prin constructii enuntiative si conectori temporalI), texte descriptive (caracterizate prin conectori adverbiali si adjectivali-pronominalI), texte poetice (repetitii, simetrii, topica specifica, limbaj poetiC), texte dialogate (caracterizate prin succesiunea intrebare-raspuns, schimb de replicI) etc.

Pentru ca un text sa reprezinte un tot unitar, el trebuie sa satisfaca doua conditii esentiale: conditia de coerenta si cea de coeziune.

Coerenta - este o calitate referitoare la continutul unui text, privind, asadar, informatia pe care acesta o vehiculeaza, dupa cum urmeaza: sa furnizeze informatie noncontradictorie, pe masura ce se dezvolta sa ofere informatie noua si sa faca legatura intre aceste informatii.

Coeziunea - este un concept referitor la tema textului, la mijloacele gramaticale folosite pentru a-i da acestuia aspectul unui intreg organizat, cum sunt: repetitia elementelor lexicale, paralelismul (repetarea unei anumite structuri asociate cu elementele lexicale care o realizeazA), substitutia (inlocuirea unor elemente lexicale prin substitute pronominale, asociata cu exprimarea intr-o forma diferitA), elipsa (absenta unor elemente lexico-gra-maticalE), jonctiunea (alaturareA), timpul verbal. Aceste trasaturi gramaticale sunt specifice si unor elemente de limba numite conectori textuali - prepozitiile si conjunctiile. Ei pot avea efect aditiv {si, inca, de asemeneA), enumerator {mai intai, apoi, in sfarsiT), expli-cativ-justificativ {caci, adicA), ilustrativ-comparativ {astfel, de asemenea, intre altele, de exemplU), adversativ {in schimb, din contra, daR), concesiv {totusi, cu toate acestea, macar cA), rezumativ {pe scurT). Tot in categoria conectorilor intra si substitutele (pronumele, adverbele, numeralele care reiau sau anticipa segmente de text si informatia aferenta loR).



Distinctia cel mai des operata in interiorul notiunii de "text" este cea intre textul literar si textul nonliterar.

Textul literar se suprapune conceptului de "opera literara". Caracteristici:

. Este o modalitate de cunoastere subiectiva a realitatii obiective/umane.

. Arta reflecta realitatea, o transfigureaza, nu o descrie obiectiv, precum stiinta, trecand-o prin filtrul constiintei estetice, al sensibilitatii si fanteziei scriitorului.

Limbajul artistic (al literaturii artisticE), spre deosebire de cel tehnic, publicistic, administrativ, academic etc, lasa scriitorului o libertate deplina fata de normele limbii; teoretic el Doate folosi, intr-un text, toate formele de manifestare ale limbii romane: neologismele, limbajul regional, popular, argotic etc.

. Limbajul artistic, specific textului literar, se constituie intr-un cod specific, constituit dintr-o suita de mijloace poetice si retorice precum repetitia, enumeratia, interogatia, exclamatia, inversiunea etc.

. Textul literar se adreseaza in primul rand afectivitatii si sensibilitatii, fara intentia de a informa.

. Opereaza cu sensurile conotative ale cuvintelor, cu imagini artistice, are o topica subiectiva.

. Cu toate acestea, textul literar este si el o forma de comunicare, un mesaj; daca, permitandu-si toate libertatile fata de normele limbii, poetul nu comunica nimic (o stare, o atitudine, o traire, o idee etC), limbajul/textul ramane o simpla gratuitate.

Textul nonliterar - caracteristici:

. Are scopul de a informa, de a convinge, de a amuza, folosind in acest sens un limbaj adecvat intentiilor vorbitorului: cu marci specifice captarii atentiei, mentinerii interesului, cu forme lingvistice accesibile majoritatii cititorilor/ascultatorilor, cu o prezentare grafica atractiva, astfel incat sa poata trezi interesul receptorului.-

. Se refera, in general, la aspecte din realitate, prezentate fara interventia fictiunii, in limitele obiectivitatii si ale spiritului practic.

. Este formulat clar, fara ambiguitati, iar textul propriu-zis este de multe ori insotit de imagini grafice (mijloace de atentionare, fotocopii, fundaluri colorate, prim-planuri etC), astfel incat sa impresioneze ochiul, sa atraga si sa convinga, sa faciliteze obtinerea rapida a informatiei dorite, chiar si pentru necunoscatori ai domeniului. Tot din aceste considerente, anumite elemente legate de forma, culoare, loc de plasare a informatiei etc vor ramane aceleasi pentru mai multe texte dintr-o serie.

. Sunt texte care au ca scop informarea cititorului (ziarele, revistele, cataloagele, emisiunile informative radio si TV), convingerea publicului (reclamele, publicatiile si emisiunile promotionale, anuntul publicitar, discursurile electoralE), satisfacerea unor necesitati utilitare (mersul trenurilor, mandatul postal, factura, chitanta, cartea de telefon, ghidul turistiC), destinderea (publicatiile cu specific, emisiunile radio si TV).

. Aria de cuprindere a nonliterarului este foarte vasta, aici intrand si textele stiintifice, ale caror caracteristici vizeaza obiectivitatea, folosirea cuvintelor cu sens denotativ, vocabularul specializat, neologic, neutru, astfel incat sa se evite interpretarile arbitrare, claritatea stilului; o alta categorie este reprezentata de textele juridico--administrative (legi, hotarari judecatoresti, regulamente, documente politice, corespondenta oficiala, memoriI), care se disting prin sintaxa stereotipa, clisee lingvistice sau formule-tip, vocabular specializat, economie de limbaj; textele publicistice (stiri, reportaje, anchete, interviuri, editoriale etc.) au un caracter mai putin unitar, fiind si cele care se apropie, intr-o masura mai mare decat altele, de textele literare, ce sunt orientate catre evenimentul spectaculos, inedit, imediat, cu un impact direct asupra publicului cititor. Eterogenitatea stilistica provine din diversitatea publicatiilor, a compozitiilor incluse in acestea, din specificul si din publicul-tinta al fiecareia.

Comunicarea este o dimensiune fundamentala, intrinseca a fiintei umane, o modalitate prin care omul se raporteaza la ceilalti si isi gaseste un loc in societate si in lume.

Orice mesaj decodificat devine comunicare, fie verbal, fie non^erbal. daca avem in vedere ca si tacerea, gestica, mimica, atitudinea, pozitia corpului inseamna, pentru receptor, ceva, incat absenta intentiei comunicative nu anuleaza comunicarea.

In epoca moderna, actul comunicarii este vazut ca o unitate a informatiei cu dimensiunea relationala, aceasta din urma fiind si ea purtatoare de semnificatii.

Astazi se accepta marea diversitate a codurilor utilizate (sunet, cuvant, imagine, gest, cinetica etC), impreuna cu multitudinea canalelor (auditiv, vizual, tactil, olfactiv etC).

"Comunicare" (cuvant in a carui evolutie se gaseste si forma "cuminecare") inseamna "a fi impreuna cu", "a impartasi si a te impartasi", "a realiza o comuniune de ganduri". Este un proces de transmitere a unui mesaj de la o sursa catre o destinatie, folosind un anumit cod si un anumit canal. Codurile specifice prin care se realizeaza in mod curent comunicarea verbala interpersonala sunt limbile folosite de diverse popoare; comunicarea interpersonala nu are exclusiv functia de transmitere a informatiei, ea este si un mijloc de a stabili si de a mentine diverse tipuri de relatii sociale.

Factorii comunicarii umane:

. Emitatorul sau transmitatorul este cel care transmite un mesaj.

. Receptorul este /destinatarul mesajului respectiv. intr-un act de comunicare pot exista mai multi emitatori si mai multi receptori. De cele mai multe ori, participantii la un act de comunicare sunt, in acelasi timp, emitatori si receptori.

. Mesajul este secventa de semnale (verbale sau nonverbalE) pe care emitatorul o transmite catre receptor. Pentru a fi inteles, mesajul trebuie construit din unitati sau elemente cunoscute deopotriva de emitator si de receptor.

. Codul reprezinta ansamblul acestor elemente, care pot apartine unei limbi, gestici, expresiilor fetei, pozitiei corpului, pot fi o suita de semnale sonore sau vizuale de diverse feluri (alfabetul morse, semnele de circulatiE).

. Canalul reprezinta mediul de transmitere a mesajului (aerul pentru comunicarea orala, scrisoarea, biletul, telegrama, telefonul, faxul, posta electronicA). Zgomotele, scrisul necitet, greselile de tipar sunt factori care pot ingreuna comunicarea.

. Contextul este ansamblul factorilor care, dincolo de sensurile determinate de structura lingvistica a enunturilor, afecteaza semnificatia acestora. Pe de o parte, el cuprinde datele situatiei de comunicare (identitatea, rolul si statutul social al interlocutorilor, locul si momentul comunicarii, iar, pe de alta parte, include supozitii despre ceea ce interlocutorii stiu sau considera de la sine inteles despre opiniile si intentiile lor in situatia data, ceea ce nu se spune, dar se presupune de catre acestia.



Functiile comunicarii:

. Functia emotiva, prin care se exprima starile de emotie ale emitatorului, se manifesta prin modificari la nivelul trasaturilor suprasegmentale (accent, intonatie, duratA) sau prin interjectii. Prin ea se accentueaza o atitudine, o stare sufleteasca, o dorinta nemarturisita a vorbitorului.

. Functia conativa (persuasiva, retoricA), care se refera la efectul de convingere pe care mesajul trebuie sa-1 aiba asupra destinatarului, urmareste obtinerea unei reactii imediate din partea acestuia. Marcile specifice sunt vocativul si interjectiile.

. Functia poetica, prin care mesajul se pune in valoare pe el insusi, atragand atentia asupra propriei forme, confera un grad maxim de autonomie textului ca structura lingvistica, "absolutizeaza mesajul in el insusi" (Dumitru IrimiA).

Functia referentiala, legata de realitatea pe care o exprima mesajul si de situatia in care se face comunicarea, este centrata pe evidentierea aspectelor concrete ce se doreste a fi transmise, pe reactiile provocate de acestea asupra indivizilor.

. Functia metalingvistica, prin care mesajul contine referiri la codul utilizat, include si gestica, mimica, tonul etc. Prin ea se urmareste explicarea anumitor elemente componente ale discursului, in intentia de a-1 face inteligibil si usor de performat.

. Functia fatica, prin care sunt vizate canalul de comunicare si controlul functionarii lui, consta fie in stabilirea comunicarii, fie in prelungirea sau intreruperea ei in vederea verificarii traseului si a calitatii receptarii.

Cercetatorul rus Roman Jakobson descrie urmatoarele situatii cunoscute care apar in comunicare si carora le corespund anumite functii (de expresie, de transmitere, de informatie, de stabilire a relatiilor si altelE):

. Cand comunicarea este orientata asupra emitatorului, se subliniaza aspectul emotiv, expresiv al limbajului si predomina persoana I.

. Cand este orientata asupra receptorului, adresarea este la persoana a Ii-a, sunt prezente substantive in vocativ si verbe la imperativ.

. Cand comunicarea este orientata asupra contextului, textul are caracter descriptiv, informativ, cognitiv, iar persoana gramaticala preponderent folosita este a IlI-a.

. Interlocutorii trebuie sa controleze conditiile de receptare (atentie, ton, informatie etc.) si codul sau limbajul folosit. Atunci cand au intentia de a conferi valoare poetica textului sunt interesati de valoarea mesajului, care devine astfei centrat asupra propriei sale naturi.

Tipuri de comunicare (criterii de clasificarE):

1) Din punctul de vedere al transmiterii mesajului:

. Directa, atunci cand partenerii de comunicare se afla fata in fata, intr-un context situational comun.

. Mediata, cand, pentru a comunica, partenerii folosesc diverse alte mijloace de transmitere a mesajului (scrisoarea, telefonul, faxul etC).

. Bilaterala, cand, intr-o anumita situatie de comunicare, receptorul poate deveni la randul sau emitator (dialog cotidian, emisiuni interactivE).

. Unilaterala, atunci cand receptorul nu devine emitator, mesajul transmitandu-se intr-un singur sens (ecran - telespectator, scena - spectatorI).

2) in functie de numarul participantilor si de tipurile de relatie dintre ei:

. Intrapersonala (dialogul interioR) - emitatorul si receptorul nu sunt diferiti, codificarea nu este obligatorie, comunicarea nu depinde de canal.

. Interpersonala (diadicA) - presupune doi participanti, obiectivele ei fiind influentarea opiniei sau atitudinii celuilalt, autocunoasterea, descoperirea lumii exterioare prin dialog, stabilirea si mentinerea relatiilor.

. De grup - presupune mai mult de doi participanti (grupuri micI);

. Publica - presupune un emitator unic si un grup de receptori, principiile si regulile sale fiind stabilite de retorica.

. De masa - emitatorul este institutionalizat si se adreseaza unor destinatari necunoscuti, prin presa scrisa, radio-TV, Internet etc.

3) Dupa statutul interlocutorilor:

. Verticala (sef - subalterN).

. Orizontala (partenerii au acelasi statuT).

4) Dupa codul folosit:

. Verbala - informatia este codificata si transmisa prin cuvant si prin tot ce tine de aceasta sub aspect fonetic, lexical, morfosintactic; este cea mai studiata forma a comunicarii umane, fiind si specifica omului; are forma orala si scrisa, folosind asadar canalul auditiv sau vizual.

. Paraverbala - nu poate exista decat in interdependenta si concomitent cu cea verbala, constand in caracteristicile vocii, particularitatile de pronuntie, intensitatea rostirii, ritmul si debitul vorbirii, intonatia, pauza etc.

. Nonverbala - informatia este codificata si transmisa printr-o diversitate de semnale legate de postura, miscarea, gesturile, mimica, infatisarea partenerilor, privirea, orientarea corpului, distanta etc.

. Mixta - consta in combinarea tipurilor precedente.

5) Dupa finalitatea actului comunicativ :

. Accidentala - consta in transmiterea intamplatoare de informatii ce nu sunt vizate in mod constient si voluntar de emitator si cu atat mai putin adresate unui receptor.

. Subiectiva - exprima starea afectiva a locutorului (nervozitatea, echilibrul, nerabdarea, plictisul etC).

. Instrumentala - este focalizata pe un scop precis, urmareste anumite efecte si obiective manifestate in comportamentul receptorilor.

Asa cum arata Tudor Vianu in Dubla intentie a limbajului si problema stilului, "Cine vorbeste «comunica» si «se comunica». O face pentru altii si o face pentru el. in limbaj se elibereaza o stare sufleteasca individuala si se organizeaza un raport social. Considerat in dubla sa intentie, se poate spune ca faptul lingvistic este in aceeasi vreme «reflexiv» si «tranzitiv». Se reflecta in el omul care il produce si sunt atinsi, prin el, toti oamenii care il cunosc. in manifestarile limbii radiaza un focar interior de viata si primeste caldura ori lumina o comunitate omeneasca oarecare".

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...

Copyright © 2009 - 2016 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.