Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






CANTACUZINII despre Sinteze literare



Greu de inchipuit, pentru aceasta tara, istoria ei fara cunoasterea destinului unor familii de boieri. Ghiculesti, Sturdzesti, Cantacuzini, Bibesti, Moruzcsti, Balsesti, Mavrocordati si destule altele si-au legat indisolubil numele de devenirea tarii. Am scris relativ de curand despre o istorie a Sturdzesti lor elaborata de d-nii Cristian Popisteanu si Dorin Matei. Iata ca a aparut una despre Cantacuzini datorata d-lui Ion Mihai Cantacuzino. Am citit aceasta carte cu interes. Nu e o carte de istorie. Ci evocarea unei mari familii, din a carei spita au iesit nu numai mari oameni politici, domnitori si carturari cu faima, ci si imparati. Pentru ca, c bine s-o spun din capul locului, aceasta carte nu-si propune sa evoce numai ramura romaneasca (valaha si moldoveanA) a acestei faimoase familii, ci intreaga ei arie de cuprindere si manifestare, pornind, firesc, de la origini (in imperiul bizantin de la ConstantinopolE) pana hat departe, in Rusia, Europa de Apus, America. De altfel, arborele genealogic al acestei ilustre familii, reconstituit cu migala, dovedeste, lamuritor, ce spatii imense a acoperit, prin actiunea personalitatilor ei, aceasta fabuloasa familie. E o carte, de aceea, nazuind sa reconstituie intregul, prin toate meandrele manifestarii ei. Aceasta fiind intentia autorului, as spune ca ea a fost gandita, din pornire, pe dimensiunea orizontala, ocolind cea verticala, altfel zicand profunzimea analitica. Intentia a fost una de panaramare, de cuprindere a totului absorbant. Si unde se urmareste reconstituirea tabloului pe panouri mari. e fatalmente sacrificata adancirea analitica a detaliului semnificativ. Nici ca e timp, poate nici nevoie de ragazuri analitice, acolo unde se urmareste, deliberat, reconstituirea ansamblului caracteristic. Era mai bine, ma intreb, sa se fi mentinut descriptia la cateva personalitati etalon si celelalte sa fie pomenite subsidiar? Procedeul nu ar fi fost contraindicat. Dar autorul a urmarit, din capul locului, sa reconstituie intregul ansamblu, ceea ce anuleaza, de plano, intrebarea mea. Cartea c intitulata, de altminteri, O mie de ani in Balcani, ceea ce spune totul despre intentia autorului, care voieste sa ofere o imagine despre rolul Cantacuzinilor in mileniul al doilea al erei noastre in estul Europei. Dar, sa observ cu mirare, scopul marturisit e, adesea, mult depasit. De pilda, pentru ca un Cantacuzino-Speransky a devenit paj al tarului Nicolae al II-lea, e descris razboiul ruso-japonez din 1903-1905, cu tot dezastrul stiut, de la Port Arthur, cu revolutia rusa din 1905. Sau pentru ca zece Cantacuzini au luptat, in primul razboi mondial, de partea rusilor, autorul nu pregeta sa prezinte razboiul, situatia dezastruoasa de la curtea tarului Nicolae al II-lea, izbucnirea revolutiei din februarie 1917, dezordinea de pe vremea lui Kerenski, revolutia bolsevica, fuga peste granita a unor Cantacuzini, de unde se vor naste ramurile lor americana, engleza si elvetiana. Era necesara aceasta incursiune dincolo de Balcani? in fapt, nu. Dar, repet, cum autorul si-a propus sa surprinda destinul fiecarui Cantacuzino din arborele genealogic, a trebuit sa se opreasca si asupra acestor episoade, neaducand, sub raport istoriografie, nimic nou, ba fiind nevoit sa repete, ce-i drept, fara morga, evenimente istorice arhicunoscute. E riscul, asumat, al abordarii fenomenului numai din perspectiva orizontala.



Evident, autorul identifica primul Cantacuzino cu vaza si rol in istorie. E un loan Cantacuzino care, in 1341-1347, in Bizant, le-a fost tutore celor doi fii minori ai lui Andronic al lll-lea si luptand cu adversarii acestora, el avand rolul, de fapt, al unui regent. Si, el, cinquagenarul loan Cantacuzino, il conducea, de fapt, pe loan al V-lea Paleologu, ajuns imparat in 1347. Va ajunge si Cantacuzino, domnind impreuna cu Paleologu. Destinul a voit, deci, ca un Cantacuzin sa devina imparat al Bizantului. Dupa caderea Constantinopolului (1453) Cantacuzinii isi gasesc sfera de activitate in tarile romane, ramase independente. Un Mihai Cantacuzino ajunsese in 1565-1579 protejatul marelui vizir de la Constantinopol. Un frate al acestuia ajunsese dregator mare in Valahia. Mihai Cantacuzino s-a infruntat cu vestita doamna Chiajna din Valahia si s-a implicat cu autoritate si in treburile Moldovei, devenind cumnat cu Petre Schiopul, domn al Moldovei, in 1574. Apoi, un Andronic Cantacuzino (urmasii acestuia fiind toti cei care vor avea un rol important Ia Poarta si in principatele romanesti, creand o dinastie cu multe, foarte multe ramuri, ce se intind pe distanta a douasprezece generatiI) era, la inceput, un mare financiar la Constantinopole. in aceasta calitate putea, daca voia, sa ajute candidatii merituosi sa ajunga domnitori in tarile romanesti. il va ajuta pe Marele Ban Mihai, viitorul Mihai Viteazul, sa ajunga domn in Valahia, in 1593. Cum Mihai s-a razvratit impotriva turcilor, Andronic, arestat si condamnat la moarte, scapa si ajunge marele vistiernic al Valahiei. Va muri in acelasi an cu Mihai (1601), el fiind asasinat de turci. Cei cinci fii ai acestuia au trait, bine si in putere, in Valahia, Moldova si chiar in Crimeea. Importanti au ramas, in istoria Cantacuzinilor, cei trei fii ai lui Andronic, care s-au impamantenit in tarile romane, incuscrindu-se cu Vasile Lupu, Matei Basarab, Constantin Serban, Gr. Ghica etc. De fapt, se mandreste autorul cartii pe care o comentez, ajunsesera sa faca si sa desfaca domniile, trecand prin mari aventuri. in sfasit, in 1678, un Cantacuzino (SerbaN) ajunge domn al Valahiei, prezentat ca un despot luminat. Si a fost. Pentru ca, printre altele, el a initiat traducerea Bibliei, care ii poarta numele, tiparita integral la 10 noiembrie 1688, adica la 15 zile dupa moartea domnitorului. Serban Cantacuzino si-a cam marginalizat cei doi frati. Asa se face ca acestia nu pretind, deocamdata, pentru ei domnia, ajutandu-1 pe nepotul lor Constantin Brancoveanu sa ajunga domn in Valahia, in 1678. O vreme, destula, relatiile dintre nepot si unchi au fost cordiale. Dar de la o vreme, acestia pretindeau domnia pe care i-o cedasera nepotului. Asa a izbucnit dihonia teribila dintre Brancoveanu si Cantacuzini, care a marcat o epoca. Unii Cantacuzini au ajuns, bine rostuiti, la curtea tarilor Rusiei, la inceput a lui Petru cel Mare. Apoi s-a sfarsit cu domniile pamantene, incepand, din 1716 la 1821, epoca fanariotilor. Cantacuzinii au trait, in acea vreme, prosper si cu situatii inalte, incuscriti cu domnitorii. E ciudat ca autorul continua sa considere epoca fanariota numai sub culori intunecate, desi cercetari demne de incredere releva, mai de mult, rolul ei pozitiv.



Abordand perioada moderna din istoria tarii, autorul ii urmareste, firesc, pe Cantacuzinii importanti. Se ocupa, deci, si de Gh. Gr. Cantacuzino, cunoscut, pentru marea sa bogatie, drept Nababul. Acesta, conservator, a fost ministru si prim-ministru. Autorul il prezinta edulcorat. De fapt, Cantacuzino-Nababul era mediocru cu totul. A ajuns prim-ministru la 11 aprilie 1899, prin siretenie. S-a intamplat ca Lascar Catargiu sa moara de cord chiar in ziua cand regele Carol I a semnat decretul care-1 insarcina cu formarea guvernului. Succesiunea trebuia sa-i revina lui P. P. Carp, potrivit intelegerii cu Catargiu. Repede, Cantacuzino-Nababul, prin partizanii sai, se inscauneaza sef al Partidului Conservator si, prin consecinta, premier. Junimistii erau, pe buna dreptate, indignati pentru procedeu. P. P. Carp, primit in audienta de rege, i-a spus atunci: Sire, daca Maria Ta voieste sa incerce mai intai toate mediocritatile, randul meu va veni, desigur, la urma de tot. Numai sa nu mor intre timp". Si nici n-a fost Cantacuzino-Nababul, cum crede autorul, un om foarte de treaba". Se stiu destule, si n-am cum le insira aici, care il scot din zona cumsecadeniei. De altfel, un om cumsecade nu face politica activa de suprafata. Supunandu-se cliseelor, autorul afirma ca in rascoala din 1907 au fost zece mii de victime. E o eroare, lansata de C. Miile. in realitate, numarul victimelor taranesti n-au depasit vreo 4000. E bine ca e pusa in lumina, cum se si cuvenea, personalitatea lui Ion Cantacuzino, marele profesor, inventatorul, la noi, al serului antiholeric si antitific ca si rolul sau politic in anii neutralitatii si ai razboiului, inclusiv singura sa demnitate ministeriala in guvernul N. Iorga (aprilie 1931-iunie 1932). Nu era nevoie, pentru asta, de lungile pagini despre razboiul din 1913 si cele despre primul razboi mondial, fapte arhicunoscute si, de aceea, aici parazitare. Nu lipseste nici miscarea legionara, trecuta in revista pentru ca generalul Gh. (ZizI) Cantacuzino (GraniceruL) a fost in Sfatul Legionar.



Dar nu e adevarat ca el a creat", in martie 1935, Partidul Totul pentru Tara". Aceasta misiune a primit-o, ca un ordin, din partea lui C. Z. Codreanu, generalul recunoscand asta printr-un articol publicat in presa. Si tot asa, migalos, pana ce iese din scena ultimul dintre Cantacuzini. Nu e autorul acestei intinse monografii. Mai apar si alti Cantacuzini.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...

Copyright © 2009 - 2016 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.