Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


Sinteze literare





Despre Sinteze literare

alte articole, referate, eseuri si sinteze literare


Literatura romana in limba latina
Literatura populara - parte integranta a literaturii romane
Miorita - balada populara - Tema baladei Miorita
Umanismul romanesc - plan de idei
Iluminismul - curent national si european si Scoala Ardeleana
Clasicismul
Romantismul - Trasaturi romantismului
Realismul
Contributia scriitorilor romani la dezvoltarea realismului
Momentul 1848 - etapa a revolutiei burghezo - democrate
Simbolismul - Istoricul si reprezentantii in literatura universala
Stefan cel Mare si Sfant - reprezentant al constiintei nationale
Expresionismul
Orientari, tendinte, coordonate si realizari in poezia romaneasca contemporana
Ideea de specific national in literatura romana
Folclorul si literatura romana din perioada romantica
Cucerirea independentei nationale in evocarea literara
Ecouri ale lui Sainte-Beuve in literatura romana
Revista Romana (1861 1863)
Atheneul roman (1866 1869)
Albina Pindului (1868 1871 ; 1875 1876)
Literatura si arta romana
Floare-albastra (1898 1899)
Pagini literare (1899 1900)
Reviste satirice din secolul al XIX-lea
Text si comunicare
Curente literare. Abordari teoretice
Clasicismul sinteza
Romantismul sinteza
Realismul sinteza
Parnasianismul
Simbolismul
Expresionismul sinteza
Traditionalismul
Modernismul si avangardismul
Neomodernismul
Postmodernismul
Poezia
Poezia epica
Elemente de compozitie in textul poetic
Nivelurile textului literar. Repere si concepte pentru analiza stilistica
Limbajul si expresivitatea textului poetic
Imaginarul poetic
Poezia pasoptista - prezentare generala
Prelungiri ale clasicismului si romantismului in literatura romana
Genul epic - Opera epica. Abordari teoretice
Basmul cult - Specii narative
Povestirea - specii narative
Nuvela - specii narative (Nuvela istorica, Nuvela fantastica, psihologica)
Romanul - specie narativa
Structura textului narativ
Relatiile temporale si spatiale in naratiune - Constructia subiectului si a discursului narativ (subiectul, tema, actiunea, finalul)
Limbajul prozei narative (Modalitati ale nararii)
Opera dramatica. Abordari teoretice
Specii dramatice - Tragedia, Comedia
Structurarea textului dramatic, Personajul dramatic si Genul dramatic
Dacia literara - manifest al romantismului romanesc
Junimea si junimismul - modele axiologice in dezvoltarea literaturii
G. Ibraileanu - deschideri spre o critica totala
Literatura romana SECOLELE XIV-XVIII (1380-1779)
Literatura romana - EPOCA DE TRANZITIE PREMODERNA, (1780-1829)
Literatura romana INTRE CLASICISM SI ROMANTISM (1830-1862)
CANTA,RETII RUINELOR
EPOCA MARILOR CLASICI (1863-1892)
Literatura romana - SFARSIT SI INCEPUT DE SECOL (1893-1918)
Literatura romana - INTRE CLASICISM SI NATURALISM
CRITICI SI ISTORICI LITERARI
NATURALISTII UMANITARI
POETI, PROZATORI, DRAMATURGI
REVIRIMENTUL ROMANTISMULUI
REALISMUL DEMOCRATIC
SIMBOLISTII literaturii romane - simbolismul
Literatura romana in EPOCA DINTRE CELE DOUA, RA,ZBOAIE (1919-1947)
MODERNIZAREA TRADITIEI in literatura romana
SINCRONISM SI DIFERENTIERE in literatura romana
RESUSCITAREA SPIRITULUI ETNIC in literatura romana
Literatura romana - SUB SEMNUL AVANGARDEI
DE LA PARNASIANISM LA MANIERISM in literatura romana
LITERATURA DOCUMENTARA, BOEMA, POPULARA
ORIENTA,RI NOI DUPA, 1930 in literatura romana
GENERATIA POSTBELICA, (1948-1981) in literatura romana
Marii poeti ai literaturii romane
PROZATORII literaturii romane
DRAMATURGII literaturii romane
CRITICII literaturii romane
Istoria criticii literare
Critica literara de la inceputul Renasterii pina la jumatatea secolului al XVIII-lea
Neoclasicismul si noile tendinte ale epocii criticii literare
Atitudini ludice in miscarea de avangarda
Nonconformismul spectacular: D. Stelaru, Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru
CE STIM Sl CE NU STIM DESPRE ROMANUL DE AZI
CALITATILE GENERALE ALE STILULUI
Stilul beletristic, stiintific, administrativ
FANTASTICUL IN PROZA CONTEMPORANA,
LITERATURA POPULARA,
LIRICA RELIGIOASA, - PSALTIREA PRE VERSURI TOCMITA,
INCEPUTURILE POEZIEI ROMANESTI
DACIA LITERARA,
LITERATURA PASOPTISTA, (Literatura romana cuprinsa intre anii 1830-1860)
JUNIMEA Si CONVORBIRI LITERARE
SIMBOLISMUL - (Curent literar) - Trasaturile simbolismului
MODERNISMUL - curent literar
TRADITIONALISM
AVANGARDISMUL - CURENT LITERAR
NEOMODERNISMUL - CURENT LITERAR
STILURILE FUNCTIONALE ALE LIMBII ROMANE
MARII CRONICARI
ROMANUL PANA, LA AL DOILEA RA,ZBOI MONDIAL
Inceputurile poeziei romanesti
Poezia pasoptista
EPOCA MARILOR CLASICI AI LITERATURII ROMANE JUNIMEA Sl CONVORBIRI LITERARE
IN CONTRA DIRECTIEI DE ASTA,ZI IN CULTURA ROMANA, (1868)
POETI SI CRITICI (1886)
DIRECTIA NOUA, IN POEZIA SI PROZA ROMANEASCA, (1872)
PUBLICISTICA - INVATAMANTUL CLASIC
TEORIA STATULUI NATURAL SI A CELUI ARTIFICIAL
LITERATURA ROMANA LA SFARSITUL SECOLULUI AL XIX-LEA SI INCEPUTUL SECOLULUI AL XIX-LEA
FARMECUL SCRIERILOR VECHI
CLASICII
LITERATURA ROMANA, DUPA, AL II-LEA RA,ZBOI MONDIAL
Convorbiri literare
Literatorul
PERSPECTIVE NOI. PUBLICATII, TENDINTE - Teoria dezvoltarii organice
Curierul literar. Samanatorul
Junimea literara - Publicatii in spiritul Samanatorului
Ramuri. Revista noastra
O fractiune: Cumpana
Samanatorismul, curent de rezistenta
Lupta pentru limba romaneasca
Subordonarea esteticului
PRIORITATEA IDEALULUI UMANITAR
Formula specificului national: Viata romaneasca
POPORANISMUL DISOCIERI
Poporanismul, subiect polemic
LITERATURA IN TRANSILVANIA
PERSPECTIVE MODERNE. PUBLICATII
Initiative minulesciene : Revista celorlalti, Insula
Viata sociala
Reviste iesene
Simbolismul romanesc
Adversari. Alte reactiuni ale simbolismului
PUBLICATII CU PROFIL VARIAT - Diversificarea substratului conservator
Revista idealista
Convorbiri critice
O anexa a Convorbirilor critice : Falanga
Flacara
ORIENTA,RI LITERARE IN PRESA SOCIALISTA
Forme contradictorii ale evolutiei poeziei
TRADITIONALISTI SA,MA,NA,TORISTI, ORIZONTURI RURALE
POEZIA IDEALULI NATIONAL SOCIAL
POEZIA DESTINULUI UMAN
LIRICA SOCIALA, MILITANTI
DECORATIVI, NARATORI
TRUBADURI SI IRONISTI in literatura romana
UMOR SI TRISTETE in literatura romana
POETI DE TRANZITIE. NELINISTITI. INSTINCTUL MIGRATIEI
POETI DE TRANZITIE. FANTEZISTI. ELEGIACI
TENDINTE NOVATOARE. SIMBOLISTI TRAGICI
SIMBOLISMUL TRUBADURESC. MINULESCIENI
ALTE MODALITA,TI SIMBOLISTE. VIATA NOUA
TANGENTE SIMBOLISTE
PRIORITATEA PROZEI SCURTE
TENTATIA NATURII. PARODIE SI UMOR
REALITATE SI FABULOS. SONDAREA FONDULUI ETIC
Orizontul prozei scurte
PERSPECTIVE RURALE. SA,MA,NA,TORISTI SI POPORANISTI
OBSERVATORI AI PROVINCIEI. CLASICI. UMORISTI
CLASICISM SI FORMULE NOI
Publicatii teatrale
FILONUL ISTORIC, FOLCLORIC, MITOLOGIC
COMEDIA TRAGICA,. FILONUL COMIC
STADIUL LUPTEI DE IDEI
FORMULA CRITICII CU TENDINTE NATIONALE SI ETICE
FORMULA CRITICII COMPLETE
Critica aplicata. Istoricul literar
FORMULA AUTONOMIEI ESTETICULUI
Limba si limbajul; aspectele, stilurile si nivelurile limbii
Limba romana si procesul formarii ei
Evolutia limbii noastre nationale
Limba romana literara
LITERATURA POPULARA, - PARTE INTEGRANTA, A LITERATURII NATIONALE
Creatii populare epice: balada si basmul - Miorita
MARII CRONICARI AI SECOLULUI AL XVII-LEA SI AI INCEPUTULUI SECOLULUI AL XVIII-LEA; CONTRIBUTIA LOR LA DEZVOLTAREA CULTURII, A LIMBII SI A LITERATURII ROMANE
ILUMINISMUL ROMANESC
ROLUL DACIEI LITERARE IN ORIENTAREA SI DEZVOLTAREA LITERATURII ROMANE
DIRECTII SI TENDINTE ALE PROZEI DIN A DOUA JUMA,TATE A SECOLULUI AL XIX-LEA
LITERATURA ROMANA, - AL II-LEA RA,ZBOI MONDIAL
EVOLUTIA ROMANULUI IN LITERATURA ROMANA,
PATRU VARFURI DE LANCE ALE DRAMATURGIEI NOASTRE
ISTORICI, CRITICI, ESTETICIENI SI TEORETICIENI AI LITERATURII
Textul. Aspecte generale
Romanul - Evolutie si tipologie
Poezia - Notiuni introductive. Acceptii ale termenului. Evolutia genului
Romantismul - Notiuni introductive
Simbolismul - Notiuni introductive
Deschiderile simbolismului catre modernism
Traditionalismul in perioada interbelica - Ion Pillat
Lirica moderna in perioada interbelica - Tudor Arghezi
Postmodemismul
Dramaturgia - Notiuni introductive
Dacia literara - Epoci si ideologii literare
Traditionalismul si modernismul in prima jumatate a secolului XX
SCOALA ARDELEANA - MARI SCRIITORI
O MONOGRAFIE DESPRE IPOTESTI
VIATA ROMANEASCA,, 90 DE ANI DE LA INTEMEIERE
MONOGRAFIA REVISTEI RAMURI
PENULTIMUL VOLUM DIN EDITIA PILLAT
DRAMATURGIA ROMANEASCA, IN INTERVIURI
DIMENSIUNI ALE PROZEI SCURTE BASARABENE CONTEMPORANE
FENOMENUL BASARABEAN
THOMAS MANN SI ROMANIA
JURNALUL REGINEI MARIA
AMINTIRI DE DEMULT
MEMORIALISTI SI EPISTOLIERI O EVOCARE TULBURA,TOARE
O VECHE FAMILIE BOIEREASCA,
CANTACUZINII
VECHIUL BUCURESTI
CONTENCIOSUL AROMANILOR
DESPRE IMAGINEA ROMANILOR IN SPATIUL GERMANIC
O EDITIE CATASTROFALA,
DOCTRINELE PARTIDELOR POLITICE
O MONOGRAFIE DESPRE GUVERNAREA RA,DESCU
UN STUDIU DESPRE PROLETCULTISM
Polemici literare, pedagogice, politice, filozofice
Cunoastere si receptare estetico-poetica
Motiv, tema, idei in opera literara
Motivul Zburatorului la Ion Heliade Radulescu, Minai Eminescu, Tudor Arghezi, Dumitru Matcovschi
Consideratii teoretice despre fantastic
Despre revelatia iubirii si a pacii divine - N. STEINHARDT
Trecutul unei iluzii: Noul val al anilor 80
Secvente ante-decembriste
Ce lipseste literaturii sf actuale
Ce asteptam, in definitiv, de la science-fiction?
Literatura sf, azi (Ancheta ORIZONT)
Repere in evolutia sf-ului romanesc postbelic
Timpul este umbra noastra (Interviu)
Literatura sf si economia de piata
SF-ul romanesc: ce este, ce-ar putea fi
Anticipatia romaneasca in perspectiva istoriei literare
Alegorie si metafictiune: o dubla dedublare
Tiganiada in stil american
Eterna si pitoreasca Romanie
Science-fiction adevarat
ORIGINEA SI DEZVOLTAREA LIMBII ROMANE - idei fundamentale -
NOTIUNI DE LINGVISTICA, GENERALA, - Comunicarea prin limbaj
CLASIFICAREA LITERATURII FOLCLORICE
ISTORIA IEROGLIFICA, REPERE PENTRU COMENTARIUL LITERAR
SCOALA ARDELEANA, EXPRESIE A ILUMINISMULUI ROMANESC - REPERE PENTRU O LUCRARE DE SINTEZA,
ROLUL DACIEI LITERARE IN ORIENTAREA CULTURII SI LITERATURII ROMANE
SAMANATORISMUL
POPORANISMUL
Caracterul specific national in literatura romana de Garabet Ibraileanu
ION LUCA CARAGIALE -in viziunea lui G. Ibraileanu- "Numele proprii in opera comica a lui Caragiale"
CUM SA INTOCMIM UN ESEU
Curente culturale si literare




Ideea de specific national in literatura romana despre Sinteze literare





Cind folosim notiunea de literaturi nationale, ne raportam la literaturile care apartin unor natiuni, unor popoare diferite, literaturi constituite, istoriceste, in limbile popoarelor respective si in anumite zone geografice, precis delimitate. A opera insa numai cu acesti factori, pe care i-am putea considera, intr-un anume sens, ca fiind exteriori, ar insemna sa definim incomplet o literatura nationala, sa lipsim notiunea de un element fundamental, de factorul esential care consta in substanta proprie, in continutul literaturii nationale. O literatura nationala isi justifica existenta si isi afirma prezenta in sfera culturii si literaturii universale intii de toate prin modul si gradul de intensitate cu care reflecta ceea ce este propriu, caracteristic natiunii careia ii apartine, ceea ce este mai precis spus specific national. Din antichitate si pina azi, specificul national a reprezentat un criteriu major al literaturii si artei, un element distinctiv, definitoriu al individualitatii literaturii si artei fiecarui popor in parte. Chiar daca formularea teoretica a specificului national, cu termenii si sensurile pe care le cunoastem, apartine unei epoci nu prea indepartate, privite din perspectiva generala a istoriei, totusi esenta lui o putem descifra, sub felurite aspecte si nuante, in orice literatura, in orice mare creatie, de la Homer incoace, in volumul II din Curs intreg de poezie generala, aparut in 1870, Ion Heliade Radulescu observa : Homer isi cinta eroii sai nationali si face a interveni divinitatile patriei sale dupa doctrinele si credintele lui Orfeu. in AĞIliadaAğ nu se vad nici datine, nici costume, nici gusturi egiptene, ci toate helenice, din acei timpi.

Arhitectii, sculptorii, pictorii ce se instruia in partile ci-vilizatiunii antice, nu se pusera a copia edificiurile Asiei si Egiptului, ci creara un stil national.

Arhitectura, sculptura, muzica, poezia se cultivasera si progresara helenic, si detera modele originali si neimitabili, tipuri helenice". Rermarca batranului animator al literelor romanesti din secolul al XlX-lea nu a fost, fireste, nici prima si nici ultima de acest gen, insa o citam pentru a ilustra cele afirmate mai sus, exprimind adevarul incontestabil ca, prin reflectarea specificului national, oricare literatura si arta, din antichitate si pina in prezent, si-a definit cu mai multa precizie contururile si insusirile particulare, locul aparte pe care il ocupa in concertul culturii universale. Criteriu major al literaturii si artei din toate timpurile, specificul national a constituit si constituie inca un factor hotaritor, care determina, in larga masura, ca acestea sa nu fie nici aspatiale si nici atemporale.



Ideea patrunderii in universalitate prin ceea ce este specific national a fost formulata clar si de Octavian Goga, in Fragmente autobiografice, unde afirma : Eu am crezut de la inceput in specificul national, adica am crezut ca nu se intra in universalitate decit pe poarta ta proprie. Am crezut in dreptul de a trai al valorii autohtone, ca o completare a principiului de universalitate". in cadrul vast si complex al culturii, printre categoriile fundamentale care reflecta specificul national al unui popor se inscriu, in primul rind, limba, literatura si arta. Toate trei au unele trasaturi comune (caracterul istoric, functia sociala etC), dar se si diferentiaza printr-o serie de elemente proprii, fiecare in parte avind un mod particular de a surprinde, de a revela specificul national. in aceasta directie, literatura dispune de cele mai largi posibilitati, de cele mai diverse modalitati, avind ca obiectiv esential omul, privit in structura lui intima, in raport cu mediul inconjurator, cu viata, sufletul si aspiratiile poporului sau, cu realitatile societatii din care face parte. Liviu Rebreanu arata, in Literatura si iubirea (1939), ca specificul national, postulat al diferentierii pe care o riv-nestc fiece neam in mijlocul unei lumi in plina efervescenta si emulatie, este creatia literaturii in primul rind, si in general a artelor. Literatura e filtrul magic care alege esenta calitatilor si defectelor unui popor si o tine vie, care fixeaza un neam pe un anume pamint".



Problema specificului national a constituit o preocupare dominanta in literatura romana de la inceputurile ei si pina astazi. Abordarea acestei probleme, de la cei dintii carturari romani si pina in vremea noastra, nu a constituit insa o indeletnicire intimplatoare, un subiect de discutie interesant doar prin el insusi, perpetuat numai in virtutea traditiei.

La o scrutare atenta a evolutiei fenomenului literar romanesc se observa lesne ca abordarea problemei specificului national are cauze mult mai profunde, are implicatii adinci, organice, in insasi structura intima a creatiei artistice, care prin substanta, functia si finalitatea ei nu poate fi nici atemporala si nici aspatiala. intotdeauna, preocuparea de a defini si reflecta specificul national a izvorit nemijlocit din atmosfera, efervescenta spirituala si aspiratiile social-istorice ale unei contemporaneitati date, a raspuns necesitatilor obiective ale actualitatii fiecarei epoci, dezideratelor majore ale prezentului fiecarei etape istorice. Acest fapt rezulta cu pregnanta logica din intreaga desfasurare a ideii de specific national in literatura romana.



Premisa esentiala de la caje trebuie sa se porneasca in discutarea notiunii la care ne referim, consta in aceea ca specificul national este intii de toate un mod particular, propriu unei colectivitati umane, istoriceste constituita intr-o natiune, de a reactiona fata de o realitate data. Din acest unghi l-au privit si cei mai de seama critici si esteticieni romani. Titu Maiorescu, care a dat prima formulare teoretica a specificului national, cu termeni aproape identici celor pe care-i cunoastem astazi, arata, in articolul Literatura romana si strainatatea (1882), ca literatura are menirea sa se inspire din viata pxo-prie a poporului", sa infatiseze ceea ce este, ceea ce gindeste si ceea ce simte romanul in partea cea mai aleasa a firii lui etnice". Iar G. Ibraileanu, teoretizatorul specificului national, intr-o cronica literara" intitulata Scriitori si curente, aparuta in cel dintii numar al Vietii romanesti, in 1906, sublinia si mai apasat aceasta idee, sub forma interogativa : Oare poporul roman sa nu aiba si el psihologia sa, sa nu aiba si el modul sau particular de a considera lucrurile lumii acestia si modul sau particular de a raspunde la stimularea lor ? (subl. ns. T.V.). Sa fie o psihologie germana si franceza, si sa nu fie o psihologie romaneasca ?" Cu deosebire merita mentionata si retinuta asertiunea lui Mihai Ralea care, intr-un articol mai vechi, Etnic si estetic, demonstra ca stilul national", cum denumea specificul national, consta in reactiunea specifica in fata lumii si a vietii", cu alte cuvinte in modul particular al unui popor de a reactiona fata de o realitate data. O disociere este insa necesara, in aceasta directie, in sensul ca trebuie sesizate cu atentie acele elemente care compun modul particular, propriu poporului roman de a reactiona in fata realitatii date. Specificul national nu rezulta din statistica mecanica a trasaturilor poporului roman, deoarece unele din aceste trasaturi pot fi comune si altor popoare. Bunaoara, a afirma apodictic si sententios ca bunatatea, curajul, increderea in viitor sint atribute proprii numai poporului nostru, inseamna a aluneca in exclusivism, in absolutizari artificiale, in studiul sau Caracterul specific national in literatura romana (1922), asupra caruia vom mai reveni, G. Ibraileanu atragea atentia, printre altele, si pe buna dreptate, ca exista deosebiri de la popor la popor in susceptibilitatea la anumite senzatii, in intensitatea senzatiilor dar in felul senzatiilor, nu". Asadar, intreprinderea cea mai importamta, dar si cea mai dificila, este aceea de a descifra si reflecta artistic trasaturile nationale caracteristice, elementele aparte, diferentiale, notele si nuantele distincte care compun modul propriu, particular al poporului roman de a reactiona in fata unei realitati date. Pe de alta parte insa trebuie sa ne ferim de a cadea in cealalta extrema, de a considera ca specificul national se reduce la o suma de trasaturi cu totul si cu totul unice, singulare, categoric si exclusiv configurate. Fara indoiala si faptele confirma acest lucru poporul roman se distinge de alte popoare prin-tar-o serie de insemne nationale caracteristice, care sint numai ale lui, dar si prin alte insemne la fel de caracteristice ce-si afla insa similitudini la alte popoare. ,in acest ultim caz, modalitatea cea mai judicioasa consta in a sesiza nuantele, gradul de intensitate sub care aceste insemne caracteristice se prezinta la poporul roman si la alte popoare, masura in care ele sint mai reprezentative, mai preponderente la noi decit in alta parte a lumii. in ultimul capitol din Istoria literaturii romane, intitulat Specificul national, G. Calinescu remarca, pe buna dreptate, ca specificitatea nu e o nota unica, ci o nota cu precadere". Toate aceste insemne nationale caracteristice, fie aparte, fara alte corespondente, fie cu anume similitudini, dar preponderente, cu precadere din punctul de vedere al nuantelor, al gradului de intensitate sub care se prezinta, sintetizeaza modul propriu, particular al unui popor de a se comporta in fata unei realitati date, asigura deci specificul national. Aceasta sinteza a particularitatilor si insemnelor nationale caracteristice nu are insa un caracter de fixitate, nu este imuabila, alcatuita o data pentru totdeauna, idee subliniata si de Ion Pillat in Specificul romanesc in lirica noastra moderna. Si aceasta pentru ca, in mod dialectic, fizionomia unei natiuni, a unui popor se constituie evolutiv, se desavirseste neintrerupt, in strinsa interdependenta cu o serie de alti factori, de insemnatate majora, din intreaga desfasurare a vietii materiale si spirituale a natiunii respective.



Specificul national este rezultatul unui proces istoric, de neintrerupta cristalizare si consolidare a insemnelor caracteristice ale unui popor, de permanenta imbogatire cu altele noi. Din infruntarea vitejeasca dintre daci si romani s-a nascut un popor nou, poporul roman, care a mostenit si de la daci si de la romani o seama de calitati si insusiri distincte, contopite insa, cu timpul, intr-un aliaj nou, pe trunchiul caruia s-au grefat apoi alte trasaturi pajticulare, izvorite dintr-un complex de imprejurari specifice evolutiei social-istorice proprii. De buna seama, poporul roman, ca si orice alt popor, are, in fizionomia sa, unele trasaturi de durata, perpetuate de-a lungul veacurilor, in cazul nostru chiar de la obirsia daco-romana. Tot atit de adevarat este insa si faptul ca o serie de trasaturi n-au ramas constante, oricind valabile si definitorii. insemnele caracteristice ale unui popor sint fie de durata, fie proprii numai unei trepte istorice date, modificate si modificabile in timp, fiecare etapa istorica rasfringindu-se altfel in psihologia poporului, in fizionomia sa morala. Factorii principali care conditioneaza aceasta transformare sint imprejurarile istorice si sociale, modul de productie, relatiile sociale, experientele individuale si colective, gradul de cultura si civilizatie, inriurirea stiintei, literaturii ti artei, mediul geografic, contactul cu alte popoare.

Rezultat al unui proces istoric, de neintrerupta cristalizare si consolidare a insemnelor caracteristice, de permanenta imbogatire cu altele noi, specificul national a receptat, in sinteza sa, aportul diferitelor clase sociale. Sub acest aspect, pina acum a fost insuficient studiat. Evident, intr-o anumita epoca istorica, mai indepartata, rolul precumpanitor in constituirea si configurarea specificului nostru national 1-a avut taranimea, pentru ca ea alcatuia masa imensa a poporului roman. Neindoielnic, in cadrul procesului complex de configurare a modului propriu, particular al poporului roman de a se comporta in fata unei realitati date, pe o anumita treapta istorica, au intervenit si elemente ce apartineau altor clase si paturi sociale, ca muncitorimea, mica-burghezie, intelectualitatea. Intr-o anumita masura, chiar marea burghezie si mosierimea au inriurit, intr-un fel sau altul, modul particular de comportare in viata, fie punindu-si amprenta mentalitatii lor prin forta sau contaminare, fie provocind reactii constante impotriva acestei mentalitati.



Astazi, in epoca biruintii depline si definitive a socialismului, continutul specificului national s-a transformat si s-a imbogatit in mod sensibil, esential. Atitudinea, mentalitatea, constiinta, modul de a gindi, de a simti si de a actiona al oamenilor, ale intregului popor au capatat o modelare noua, p,rintr-o inversunata lupta dintre vechi si nou.

Scriitorul care prin opera sa oglindeste implicit specificul national, are menirea sa descifreze aceste elemente noi care au intervenit in modul particular al poporului roman de a reactiona in fata realitatii date, in conditiile socialismului biruitor, ale infloririi natiunii noastre socialiste, asezindu-si astfel opera, in chip firesc, in lumina necesitatilor obiective ale actualitatii, ale dezideratelor majore ale prezentului. Raportarea la necesitatile obiective ale actualitatii epocii careia ii apartine scriitorul, a reprezentat, dealtfel, o coordonata fundamentala, constanta, a oricarei literaturi, in genere, si a literaturii romane, in special. Cei mai multi dintre scriitorii nostri clasici, chiar cind au evocat trecutul nu au adoptat o atitudine paseista, nu s-au plasat pe o pozitie pasiva, de simpla contemplare istorica. Dimpotriva, au cautat sa descopere in trecut indatoririle prezentului lor. De aici decurge caracterul pronuntat militant, cu finalitate nationala si sociala, al unei intinse parti din literatura romana. intr-un substantial studiu intitulat Asupra caracterelor specifice ale literaturii romane (1959), Tudor Vianu remarca : Atitudinea cea mai izbitoare la scriitorii romani este atitudinea luptatoare si sentimentul care ii urmareste mai insistent este cel al participarii la viata intreaga a poporului lor, in trecutul si in luptele lui contemporane". Pentru a ilustra acest fapt, e de ajuns sa amintim modul specific, particular in care scriitorii romani au tratat tema ruinelor. in fata vestigiilor cetatii de scaun din Tirgo-viste sau ale Cetatii Neamtului, Ion Heliade Radulescu, Vasile Cirlova, Grigore Alexandrescu, V. Alecsandri, D. Bolinti-neanu si altii au reactionat intr-un mod propriu, diferit de cel al scriitorilor preromantici francezi sau englezi, refleetind in esenta o latura a specificului nostru national, a felului de a se comporta al poporului roman in fata unei realitati date. Volney, de pilda, cel mai de seama cintaret al ruinelor in literatura franceza, a vazut in ele dovada absurditatii tuturor institutiilor si monumentelor din trecut, ajungind la concluzii descurajante, pesimiste. Total diferit au cintat scriitorii nostri ruinele. Ei le-au considerat, pe drept cuvint, marturii ale unui trecut de glorie, pe care il dadeau drept pilda contemporanilor lor, spre a le reinvia si dinamiza constiinta patriotica, elanul luptei pentru libertate si demnitate nationala.



Asa cum mentionam la inceput, preocuparea de a defini specificul national a raspuns intotdeauna dezideratelor majore ale prezentului fiecarei etape istorice. Toate raportarile la trecut n-au avut un caracter paseist, ci au fost subsumate nevoilor actuale ale fiecarei epoci. O privire retrospectiva, in acest sens, este edificatoare.



Desi s-a cristalizat, in plan teoretic, relativ tirziu, o data cu constituirea natiunii romane, totusi ideea de specific national s-a nascut si s-a impus in constiinta carturarilor si scriitorilor nostri inca din veacul al XVI-lea, prin operele cronicarilor, irnbracind, bineinteles, aspecte variate, nuante felurite. Initial, la cronicari, sensul ei fundamental, de mare importanta pentru epoca respectiva, era acela al originii romane a limbii si a poporului roman, sens determinat de nobila tendinta patriotica de trezire a constiintei si demnitatii nationale. Primul care a mentionat sorgintea latina a limbii si poporului nostru, a fost Nicolaus Olahus : Limba moldovenilor si a valahilor a fost cindva romana, caci ei sint colonii de romani". Grigore Ureche a accentuat si mai mult acest fapt, demon-strind, pentru intiia data la noi, unitatea neamului prin originea sa comuna : Rumanii, citi se afla lacuitori in Tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramorosu, de la un loc sintu cu moldo vanii si toti de la Rim sa trag". Dorinta patriotica de a revela romanitatea si unitatea neamului, de a evidentia trasaturile de baza ale poporului roman, 1-a insufletit si pe Miron Costin, in lucrarea De neamul moldovenilor, in care, dupa cum insusi marturiseste, s-a ostenit ca sa nu lase cu mare ocara infundat neamul acesta de o seama de scriitori", ca sa scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor si semintie sint lacuitorii tarii noastre". Cronicarii urmatori au largit sfera preocuparii initiale, au completat-o cu ideea continuitatii elementului roman in Dacia. Stolnicul Constantin Cantacuzino a pus pentru prima data aceasta problema, argumentele sale raminind si astazi valabile si convingatoare : Iara noi, in-tr-alt chip de ai nostri si de toti citi sint rumani, tinem si credem, adeverindu-ne den mai alesii si mai adevaratii batrini istorici si de altii mai incoace, ca valahii, cum le zic ei, iara noi, rumanii, sintem adevarati romani si alesi romani in credinta si in barbatie, den carii Ulpie Traian i-au asezat aici in urma lui Decheval, dupre ce de tot l-au supus si l-au pierdut ; si apoi si alalt tot sireagul imparatilor asa i-au tinut si i-au lasat asezati aici si dintr-acelora ramasita sa trag pina astazi rumanii acestea. insa rumanii inteleg nu numai cestea de aici, ce si den Ardeal, carii inca si mai neaosi sint si moldovenii si toti citi si intr-alta parte se afla si au aceasta limba, macara fie si cevasi osebita in niste cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iara tot unii sint. Ce dara pe acestea, cum zic, tot romani ii tinem, ca toti acestea dintr-o fintina au izvorit si cura". De asemenea, marele invatat Dimitrie Can-temir, in Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, a pus si el problema acestei continuitati, pentru a sublinia ca poporul roman a perpetuat si a dezvoltat in structura sa intima o seama de calitati si insusiri superioare. Osirdia cronicarilor de a demonstra a neamului evghenie" (nobletE), cum spunea Dimitrie Cantemir, nu a avut caracterul limitat al unei chestiuni de rasa, ci, dupa cum s-a mai aratat, a constituit o problema de cultura, pornindu-se intii de toate de la faptele de limba. in reliefarea individualitatii si particularitatilor poporului nostru, pe baza realitatilor lingvistice, se afla punctul de pornire, inca difuz, al ideii specificului national.



In aceasta faza incipienta a literaturii romane, ideea specificului national este insumata tendintei generale, patriotice, de trezire a constiintei si demnitatii nationale, deziderat major al acelei epoci. Sub acest aspect, bazat tot pe elemente de cultura, se prefigureaza si in operele corifeilor Scolii ardelene, desi acestia au avut unele exagerari in directia purismului latinist, sesizabile insa numai in etapa tirzie a acestei miscari ideologice si literare iluministe din Transilvania. Prin bogata si variata lor opera de cultura, literara si stiintifica, reprezentantii Scolii ardelene s-au plasat in miezul celei mai arzatoare actualitati a vremii lor, sprijinind activ lupta pentru libertate nationala si dreptate sociala dusa de poporul roman din Transilvania subjugata de imperiul habsburgic. Reluind si accen-tuind ideile cronicarilor referitoare la originea romana a limbii si poporului roman, la unitatea neamului si continuitatea elementului roman in Dacia, coriferii Scolii ardelene s-au straduit, in plus, sa distinga ce trasaturi sint caracteristice neamului romanesc, facind din intreaga lor argumentatie o pirghie de mare insemnatate in efortul comun de a demonstra drepturile politice si sociale ale poporului roman din Transilvania, justificate de vechimea si trainicia lui pe aceste meleaguri, de originea nobila a insasi fiintei sale si a limbii pe care o vorbeste.



Samuil Micu isi definea compatriotii oameni viteji" asemeni romanilor, care sus cauta, nu sa lasa prosti, robi". Gheorghe Sincai pleda pentru respectarea demnitatii romanilor, invocind originea lor romana precum firea si virtutea ii marturiseste". Iar Petru Maior spunea ca vazind romanii din ce vita stralucita sint prasiti, toti sa se indemne stramosilor sai intru omenie si in buna-cuviinta a le urma".

La inceputul secolului al XlX-lea, literatura romana, aflata la inceputurile moderinzarii ei, a fost fertilizata in chip salutar de contactul cu literaturile europene, in sensul largirii orizontului ei, al imbogatirii genurilor si speciilor literare, al circulatiei unor motive, al desavirsirii mijloacelor de exprimare artistica. insa nu dupa mult timp, pierzindu-se simtul proportiilor, exagerindu-se peste limita, acest contact binefacator, din anumite puncte de vedere, cu literaturile europene, a inceput sa devina o frina in dezvoltarea fireasca a literaturii noastre pe coordonate nationale. Imitarea servila a literaturilor straine de catre unii scriitori ai timpului, transplantarea mecanica a motivelor, abuzul de traduceri, prelucrari si localizari din literatura neogreaca, neoanacreontica, din literatura rusa si engleza, si apoi, fara masura, din cea franceza, au ingreunat afirmarea unei literaturi de structura si esenta nationala.

O reafirmare, in plan literar, a ideii nationale, a particularitatilor poporului roman, a modului sau propriu de a reactiona in fata unei realitati date, era imperios necesara. O adevarata renastere a literaturii romane s-a produs in epoca de mare efervescenta nationala, social-politica si culturala a pregatirii si infaptuirii revolutiei de la 1848, sub stindardul nobilelor idealuri patriotice, democratice si progresiste. Scriitorii pasoptisti au marele merit de a fi readus literatura noastra pe fagasul ei firesc, de a fi pus temeliile unei literaturi originale, cu adevarat romanesti, patrunsa si luminata de ideea specificului national. Rolul lor in directia regasirii si reafirmarii specificului national a fost hotaritor. Au putut realiza aceasta numai datorita intelegerii clare, profunde a necesitatilor obiective ale actualitatii epocii lor.

Dupa cum bine se stie, momentul cel mai important, in aceasta privinta, deschizator de noi perspective, corespunzator marilor deziderate ale vremii, 1-a inscris programul Daciei literare din 1840, datorat lui Mihail Kogalniceanu. Prin duhul national", pe care-1 considera o conditie organica, sine qua nou a literaturii romane, Mihail Kogalniceanu intelegea tocmai ceea ce ulterior a fost denumit specificul national, susti-nind ideea ca literatura romana sa fie expresia directa a realitatilor nationale : Istoria noastra are destule fapte eroice, frumoasele noastre tari sint destul de maji, obiceiurile noastre sint destul de pitoresti si poetice, pentru ca sa putem gasi si la noi sujeturi de scris, fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la alte natii". Programul Daciei literare, izvorit din necesitatile obiective ale epocii, a dat literaturii romane un impuls nou, de maxima importanta, a orientat-o indisolubil spre realitatile autohtone, spre popor, vazut ca marele pastrator al insemnelor caracteristice nationale. Cu deosebire trebuie insa revelat faptul ca implicit a determinat, in atmosfera de idei generala a epocii, una dintre cele mai de seama coordonate ale intregii literaturi romane, ramasa constanta pina astazi, si anume studierea, cunoasterea si insusirea creatoare a valorilor autentice ale creatiei folclorice, ale poeziei populare, ca mijloc de a descoperi si reflecta artistic o seama de aspecte ale specificului national. Momentul a fost prielnic, a coincis cu acea vie activitate folcloristica ce luase nastere in intreaga Europa si care isi avea punctul de plecare in culegerea din 1779 a lui Herder Stimmen der Volker in Liedern, importanta mai ales prin faptul ca demonstra, teoretic si practic, ca poeziile populare sint intruchiparea artistica a particularitatilor unui popor, a limbii si a tarii lui". Preocupari folclorice mai existase la noi, sporadice, la Gh. Asachi, Anton Pann, dar in epoca pasoptista interesul pentru creatia populara capata o amploare fara precedent. Ca si Herder, scriitorii nostri au descoperit in poezia populara un autentic izvor pentru cunoasterea specificului national al poporului roman, in masura sa fertilizeze rodnic literatura ce era preconizata. De pilda, in articolul Poezia populara, publicat in Vestitorul romanesc din 28 ianuarie 1844, Cezar Boli iac spunea : Cind vrea cineva sa-si faca o idee despre caracterul si simtitatea unei natii, nu trebuie sa o cerceteze in saloanele aristocratilor sai, unde toate simtimentele sint inginate si unde spulbereaza ideile vagabonde si bastarde ce ajung cosmopolite pe aripile luxului; trebuie sa se coboare in fundul nordului, in matca natiei; sa vaza traiul sateanului, afectiile lui, si in acest chip numai va putea zice ca are o idee despre caracterul acelei natii. Trasatura insa cea mai caracteristica care poate da o idee fizionomistului filozof ce voieste sa studieze de departe o natie oarecare, este poezia : poezia populara". Tot astfel, in Cuvint preliminariu despre izvoarele istoriei romanilor, aparut in Magazin istoric pentru Dacia, in 1845, Nicolae Balcescu sublinia, in acelasi sens, importanta si valoarea poeziilor populare : intr-insele aflam nu numai fapte generale, dar ele intra si in viata privata, ne zugravesc obiceiurile si ne arata ideile si sentimentele veacului". Reluind teza lui Balcescu, Alecu Russo o amplifica si o adinceste, in studiul sau Poezia poporala, revelind mai pregnant substanta creatiei lirice a poporului ca factor de baza in cunoasterea specificului national. Poezia poporala scria Alecu Russo este espresia cea mai vie a caracterului national", deoarece ea ne da relatii despre originea limbei noastre, de nasterea nationalitatii romane, de plecarile naturei cu cari este inzestrat poporul", ne ofera o larga prescriere de starea morala, de obiceiurile vietii intime", ne dezvaluie dragostea nemarginita a romanului pentru frumusetile naturei" etc. Apreciind din acest punct de vedere poezia populara, autorul Cintarii Romaniei indemna la studierea ei aprofundata, daca vrem sa aflam cine am fost si cine sin-tem". Spirit lucid, unul dintre cei dintii scriitori romani inclinati spre teoria literara, pe care intr-o anume masura a si fundamentat-o, imbogatind-o cu observatii de indiscutabila insemnatate pentru epoca respectiva, Alecu Russo, mai ales in Cugetari, a pledat pentru ideea specificului national, a caracterului national" cum il denumea el. Pornind de la convingerea ca literatura este expresia vietii unei natii", Alecu Russo arata ca, pentru a crea o literatura originala, cu adevarat a noastra, era necesar sa se cerceteze cartea vie a poporului, adica naravurile, obiceiurile publice si private, portul, muzica si limba", cu alte cuvinte insusi specificul national al poporului roman.



Fara indoiala, folclorul reprezinta un factor esential in descifrarea specificului national, insa, privit dintr-o perspectiva riguros stiintifica, nu trebuie absolutizat. Citeva disocieri sint necesare. intr-adevar, folclorul cuprinde o intinsa arie din substanta specifica poporului roman, ofera una dintre cele mai vii si mai autentice expresii ale specificului national. Totusi, daca tinem seama de faptul ca insemnele nationale caracteristice sint proprii unei trepte istorice date, sint modificate si modificabile in timp, supuse unui proces de transformare si imbogatire, ca fiecare etapa istorica se rasfringe intr-un alt mod in psihologia poporului, atunci e de observat ca si folclorul nu are un caracter de fixitate, imuabil, atemporal, cu alte cuvinte nu poate oferi oricind, in orice imprejurari, in chip absolut, una si aceeasi imagine a modului propriu, particular al poporului roman de a reactiona in fata unei realitati date. Spre exemplu, atitudinea exprimata in doinele de catanie si de haiducie este ilustrativa numai pentru o anumita epoca istorica.

Daca am absolutiza folclorul, considerindu-1 ca sursa exclusiva si totala in cunoasterea specificului national, am comite, din punct de vedere stiintific, o eroare. Avindu-si radacinile implintate in epoci indepartate, cind imensa masa a poporului roman o constituia taranimea, folclorul este, intr-o larga masura, expresia vietii rurale, deci nu reflecta in chip absolut modul particular de comportare al totalitatii poporului nostru.

Admitind, pe drept cuvint, ca folclorul oglindeste o seama de trasaturi atit ale taranimii cit si ale intregului popor, se pune intrebarea : aceste trasaturi sint absolut toate caracteristice, specific nationale ? Aici, dupa parerea noastra, trebuie tinut seama, iarasi, de nuante, de gradul de intensitate, mai ales de preponderenta anumitor trasaturi. La o cercetare atenta, se observa ca o compunere folclorica, de autentica valoare, afirma o anumita trasatura, o anumita atitudine, iar alta compunere, de aceeasi valoare, afirma o trasatura opusa. Bunaoara, intilnim afirmate, in compuneri folclorice diferite, atit resemnarea cit si barbatia. Nu putem insa absolutiza pe nici una dintre aceste doua atitudini, mai ales prin efectuarea, in chip mecanic, stereotip, a unei medii statistice. Operatia de disociere este mult mai gingasa, implicind descifrarea clara a cauzelor care au determinat aceste atitudini, imprejurarile obiective ale modului lor de manifestare, gradul de intensitate, semnificatia pe care o degaja fiecare in parte, intr-un anumit moment istoric.



Creatia folclorica se deosebeste, indiscutabil, de la un popor la altul, prin elemente de structura intima, prin substanta si viziune, reflectind particularitatile poporului respectiv, insemnele lui nationale caracteristice. Tot atit de adevarat este insa si faptul, indeobste cunoscut, ca folclorul, prin anumite laturi esentiale, este un bun comun al omenirii, al culturii universale. Printr-o scrie de puncte, creatiile folclorice ale mai multor popoare se inrudesc indeaproape, prezinta similitudini evidente, iui directia temelor, a circulatiei motivelor, a fondului de idei si de sentimente, a tipologiei. Asadar, si sub acest aspect folclorul, in totalitatea lui, mu poate fi absolutizat, nu poate duce la concluzia ca reflecta, in exclusivitate, numai trasaturile unui singur popor.

Folclorul romanesc se circumscrie si el in sfera folclorului universal, neputind fi, deci, absolutizat, considejat ca oglinda unica, exclusiva a insemnelor noastre nationale. Cu toate acestea, el se distinge printr-o serie de note aparte, individuale, de esenta majora, care reflecta tocmai insusirile particulare ale poporului roman. O buna parte din motive, din fondul de idei si sentimente sint ale noastre, sint specific nationale. Asa cum au demonstrat specialistii, o capodopera ca Miorita, cu toate semnificatiile pe care le degaja, este numai si numai a noastra, nu are corespondent la alte popoare. Pe de alta parte, unele motive din folclorul universal sint tratate in folclorul romanesc printr-o viziune originala, aparte, purtind pecetea distincta a modului particular de a se comporta al poporului nostru, a conceptiei sale proprii. Cu deosebire trebuie subliniat faptul ca poetii nostri culti, preluind unele motive din folclorul universal, le-au tratat in spiritul folclorului romanesc, al sensurilor lui fundamentale care reflecta modul particular al poporului roman de a reactiona in fata unei realitati date, asigurind astfel operelor lor o pregnanta nota specific nationala. Tudor Vianu, in studiul Asupra caracterelor specifice ale literaturii romane a demonstrat convingator ca, in Luceafarul, desi Eminescu a preluat un motiv din folclorul universal, dezbatut si de Lermontov in Demonul si de Vigny in Eloa, totusi a izbutit sa imprime poemului sau o profunda tonalitate si viziune specific romaneasca, datorita tocmai tratarii acestui motiv in spiritul folclorului national. Intre gindirea filozofica a poetului, infuzata subtil in mesajul Luceafarului, si substanta proprie folclorului national, s-a produs o armonioasa sinteza. Creatia cea mai inalta a liricii romanesti in secolul al XlX-lea, Luceafarul lui Eminescu, spunea Tudor Vianu este prelucrarea unui basm popular cules in Muntenia. Eminescu a dat acestui basm un inteles simbolic foarte vast, soarta geniului in lume. Povestea de dragoste a unei fete de imparat si a unei fiinte supranaturale, care recunoaste in cele din urma imposibilitatea amorului sau, destinul solitudinii sale, face parte dintr-un ciclu tematic cu multe cristalizari in folclorul universal Eminescu a facut din acest motiv mult raspindit purtatorul unei emotii deseori exprimate in poezia populara. Este vorba de dorul romanesc, cuvint greu traductibil in alte limbi, avind deopotriva semnificatia lui Heimweh si Sehnsucht german, deci acea aspiratie nelinistita a sufletului spre o fericire pierduta sau spre una posibila in viitor, o emotie adeseori exprimata in doinele noastre. Dorul stapineste pe Catalina si pe iubitul ei ceresc, pe Hyperion, si opera, in intregimea ei, este o poema a dorului".



Orientarea spre viata poporului si spre creatia lui folclorica, determinata de necesitatile obiective ale societatii romanesti de la mijlocul veacului al XlX-lea, a fost salutara intr-un inalt grad, deosebit de rodnica pentru intreaga dezvoltare ulterioara a literaturii noastre, intii de toate in directia reflectarii specificului national. E de ajuns sa amintim momentul prim, cel mai important si cu cel mai mare rasunet in epoca, pe care 1-a inscris volumul de Doine si lacrimioare al lui Vasile Alecsandri, aparut in 1853. Consecinta fireasca a osmozei dintre poet si viata poporului, volumul a oferit o stralucitoare pilda de creatie poetica ce exprima fidel, veridic si emotionant trasaturi caracteristice poporului roman, elemente ale individualitatii nationale. Dupa cum insusi Alecsandri consemneaza, in scrisoarea catre Ubi-cini, poeziile sale au fost, din aceasta cauza, primite cu dispret de boierimea si burghezia cosmopolita : in saloanele lumii mari li se ziceau poezii de coliba". Adevarata si, in fond, cea mai de seama pretuire a acestor poezii care deschideau un drum noti in lirica noastra, drumul oglindirii specificului national, a venit insa din partea spiritelor lucide, luminate de flacara patriotismului, a idealurilor democratice si progresiste ale acelei epoci. Elena Negri ii scria lui V. Alecsandri : Cel mai frumos titlu de glorie la care trebuie sa rivneasea un poet este acela de poet national si popular". C. A. Rosetti, intr-un articol consacrat volumului, publicat in Steaua Dunarii din februarie-mai 1856, intreprindea o ampla analiza a acestor poezii d-amoriu, d-indepen-denta si de nationalitate", aratind ca V. Alecsandri a stiut cunoaste si exprima adevaratele simtaminte ale romanilor", a inteles ca izvorul cel mare al poeziei este in fundul inimei poporului", ca a stiut cuprinde sufletul Romaniei". Iar Dimitrie Bolintineanu, intr-un articol publicat in Reforma din 18 octombrie 1862, remarca limpede ca volumul de Doine si lacrimioare se distinge prin acel caracter national, original, ce face o noua scoala poetica". Dupa citiva ani, in articolul Poezia romana in diverse epoce, aparut in Albina Pindului din 17 octombrie 1868, Bolintineanu scria lapidar, referitor la insemnatatea volumului lui Alecsandri : De atunci poezia se romani". in a doua jumatate a secolului al XlX-lea, literatura romana se dezvolta plenar pe coordonata fundamentala a ideii de specific national, in deplina concordanta cu necesitatile obiective ale epocii. Este epoca Unirii, a constituirii si consolidarii unitatii nationale, a fauririi statului national ro-min, epoca luptei pentru cucerirea independentei si suveranitatii nationale, a impunerii Romaniei in rindul celorlalte natiuni europene. in acelasi timp, este epoca in care lupta pentru dreptate si libertate sociala a poporului, vazut ca leagan al fiintei nationale, capata o amploare din ce in ce mai pronuntata. in aceste imprejurari, scriitorii vremii nu numai ca oglindesc artistic, prin operele lor, ceea ce este specific national, dar isi fac o preocupare dominanta, constanta din discutarea teoretica a ideii de specific national, formulind-o cu diferiti termeni, insa in esenta aceeasi. De pilda, recenzind volumul Novele din popor de I. Slavici, in 1881, M. Eminescu spunea : Fara indoiala, exista talente individuale, dar ele trebuie sa intre cu radacinile in pamin-tul, in modul de a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent". Tot astfel, discutind problema romanului, Titu Maiorescu formula conceptul de specific national cu termenii pe care-i cunoastem astazi, scriind : Subiectul romanului este viata specific nationala".



Problema specificului national 1-a preocupat permanent pe Alexandru Odobescu, inca din tinerete, din anii de studii de la Paris, in atmosfera revolutionara a exilatilor politici romani si a studentilor din Principate aflati in capitala Frantei, insufletiti de nobile idealuri patriotice, de dorinta afirmarii tarii noastre pe plan european. La Paris, in cadrul societatii Junimea Romana", A. Odobescu tine conferinta Viitorul artelor hi Romania, in 1851, si apoi scrie articolul Bazele unei literaturi nationale, in 1855, in care ideea dominanta este aceea a crearii unei literaturi si a unei arte care sa exprime cu plenitudine individualitatea nationala. in conferinta din 1851, tinarul Odobescu isi indemna compatriotii sa studieze caracterul natiei noastre si trebuintele ei", pentru a putea sa dea Romaniei bazele artei sale nationale". Aceeasi idee 1-a preocupat pe A. Odobescu si multi ani mai tirziu, in 1872, in studiul Artele din Romania in periodul preistoric, in care adresa contemporanilor sai aceasta vibranta chemare pentru oglindirea specificului national : Contemplati adesea si va patrun-deti simturile de natura asa de variata a tarimului romanesc, de conturnele maiestoase ale muntilor, de orizontele nemarginit al cimpielor ; reproduceti si formele plastice, si coloritul armonios ce va prezenta poporul, in tipurile, in pozele, in portul si in uneltele lui !

    intipariti in operele voastre toata maiestatea si tot farmecul ce ochiul romanului vede si ce inima-i simte dinaintea priveliste!

    naturii si dinaintea scenelor poporane ; culegeti cu ardoare impresiuni vii din tot ce poarta, subt o forma estetica, o infatisare adevarat romaneasca Studiati, lucrati, produceti, fara de a pierde un minut din vedere nici simtimintul frumosului, nici constiinta patriei".



De retinut este faptul ca A. Odobescu considera specificul national ca mod particular de a reactiona in fata unei realitati date, spunind, cu alti termeni, ca scriitorul are menirea sa exprime tot ce ochiul romanului vede si ce inima-i simte dinaintea privelistei naturii si dinaintea scenelor poporane". Acelasi punct de vedere 1-a exprimat si Ioan Slavici, printr-o serie de articole, dintre care citam Teatrul roman (1877), Ce e national in arta (1906), si mai ales raspunsul la ancheta Poporanismul in arta", organizata de revista Luceafarul, in 1910. In acesta din urma, I. Slavici argumenta ca romanii au particularul lor fel de a gindi si de a simti, au vederile lor in ceea ce priveste binele si frumosul in viata morala ori formele intuitive, au gustul lor estetic". Preocupat de ideea specificului national, I. Slavici a facut o observatie care merita mentionata, si anume ca insusirile nationale caracteristice s-au conservat numai in popor, ele fiind alterate si anihilate de cosmopolitism la reprezentantii claselor parazitare si asupritoare, ai claselor dominante, care in genere nu mai tin de legea tarii, au parasit obiceiurile si vederile traditionale". Pe aceeasi linie se inscriu si viguroasele articole polemice ale lui Delavrancea, Carmen Sylva, Neagoe Basarab si Mesterul Manole (1891), Carmen Sylva si romanii (1892), in care a denuntat cu severitate viziunea falsa, deformata si denigratoare cu care regina pretinsa poeta trata istoria si realitatile specifice ale poporului nostru, in speta legenda Mesterului Manole. Carmen Sylva, arata Delavrancea, face din Florica o sotie vinovata ; din zidirea ei tragica, o razbunare spaniola a mesterului Manole, si din Neagoe Basarab, un Don Juan care, pentru poftele lui, a facut din nefericitul Manole un Othello crud, a careia minie si razbunare la Carmen Sylva se explica prin perfidia vreunui Jago".



Pe niciunul din eroii piesei, argumenta mai departe Delavrancea, poporul romanesc nu i-a visat si vazut asa cum si-i inchipuieste augusta poeta". Ea si-a permis sa-i mistifice, ceea ce nu-i era ingaduit, deoarece cind asupra unui erou se opreste imaginatiunea unui popor intreg si se framinta secole intregi, din aceasta elabo-ratiune extraordinara ies conceptiuni de o marime pe care geniile sint nevoite sa le ia, sa si le asimileze, neputind sa le intreaca". in finalul articolului, conchizind cu severitate ca nu era dar nici istoric, nici artistic, nici firesc ca augusta Carmen Sylva sa se ridice impotriva conceptiunei legendare a poporului romanesc", Delavrancea apara cu inilacararc patriotica ideea reflectarii veridice a specificului national al poporului roman, atragind atentia categoric ca din aceste figuri asupra carora istoria si cintaretii natiunii au dat niste sentinte mari si definitive, nimanui nu-i este iertat sa creeze alte figuri, schimonosite si impii, streine cu desavirsirc de fondul istoric si legendar".



Ca un ecou direct al stradaniilor patriotice, pe plan so-cial-politic, din a doua jumatate a veacului al XlX-lea, de a ridica prestigiul in lume al Romaniei si de a o aseza pe un loc demn alaturi de celelalte natiuni europene, scriitorii vremii au imbratisat cu fervoare ideea ca reflectarea specificului national reprezinta o conditie a a- universalitatii literaturii si artei, a patrunderii literaturii romane in circuitul valorilor mondiale. Argumentele aduse in aceasta problema sint valabile si astazi. intr-adevar, reflectarea specificului national asigura un loc aparte, distinct, fiecarei literaturi nationale in cadrul literaturii universale, prin introducerea unei note particulare, originale, care poate oglindi si in acelasi timp oferi strainatatii o imagine concludenta, veridica, inedita si interesanta asupra caracteristicilor, trasaturilor si insemnelor nationale proprii ale unui popor, asupra modului sau aparte de a reactiona in fata unei realitati date. intr-un articol publicat in Timpul din 8 mai 1880, in care aducea un cald elogiu lui Ion Creanga, Eminescu scria : O adevarata literatura, trainica, care sa ne placa noua si sa fie originala pentru altii, nu se poate intemeia decit pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe traditiile, obiceiurile si istoria lui, pe geniul lui. Tot ce-ati produce in afara de geniul intr-adevar national, nu va avea valoare si trainicie, nici pentru noi, nici pentru strainatate". Aceasta conditionare a dreptului la universalitate, spre care trebuie sa tinda fiecare literatura, prin reflectarea specificului national, a fost sustinuta de multi scriitori romani din a doua jumatate a veacului trecut si din prima jumatate a celui de fata. Titu Maiorescu, mai ales in articolul Literatura romana si strainatatea (1882), demonstra ca ceea ce trebuie sa placa strainilor" in literatura romana, in cartile care se traduc, in afara de masura lor estetica", de valoarea lor artistica, este indeosebi originalitatea lor nationala". Tot astfel, Ioan Slavici, in raspunsul la ancheta citata, asupra Poporanismului in arta", argumenta ca o opera literara este sortita unui circuit redus, restrins, daca nu adaugam prin ea la viata culturala a omenirii o nota noua, cea romaneasca". in preajma deschiderii expozitiei internationale de la Paris, din 1900, in pledoaria sa pentru prezenta Romaniei cu ce are ea mai specific, Delavrancea afirma, cu justete, ca un popor poate fi reprezentat cu demnitate prin acele opere care constituiesc fizionomia lui particulara in mijlocul celorlalte popoare".

Dezbaterea teoretica, de catre cei mai de seama scriitori romani, a problemei reflectarii specificului national ca o conditie esentiala a patrunderii literaturii noastre in sfera literaturii universale, nu a ramas fara rezultate practice, cum bine se stie. inca din a doua jumatate a secolului al XlX-lea, o seama de opere reprezentative ale literaturii romane intra in circuitul european, indeosebi prin filiera franceza. in 1853, traducind in limba franceza poeziile lui V. Alecsandri din Doine si lacrimioare, in volumul intitulat Poesie roumaine Les doinas, poesies moldaves, I. E. Voineseu ii scria lui St. Marc Girardin : poeziile lui V. Alecsandri pot da strainilor o idee despre obiceiurile noastre si despre caracterul pjo-priu al tarii noastre". Daca de-a lungul timpului, pina astaziAğ multe opere din literatura romana, clasica si contemporana, au putut fi nu numai cunoscute, ci si unanim pretuite in multe tari ale lumii, justificindu-si deci dreptul de a intra in circuitul literaturii universale, aceasta s-a datorat, intr-o masura ho-taritoare, atit valorii lor artistice cit si inaltului grad de intensitate cu care au reflectat specificul national al poporului roman.



La inceputul secolului al XX-lea, datorita noilor necesitati obiective ale actualitatii epocii respective, problema reflectarii artistice a specificului national capata o noua directionare. Conceptul teoretic, larg dezbatut si mult mai accentuat, cunoaste o imbogatire cu elemente noi, dar, in acelasi timp, sufera si o diversificare a sensurilor lui, unele din acestea fiind supralicitate exclusivist, devenind contradictorii, absolutizate in chip eronat.



Problema fundamentala a epocii de la inceputul secolului al XX-lea, in jurul careia gravitau toate interesele si miscarea de idei social-politice, era aceea a taranimii, problema care intirzia sa se rezolve si pe rare insasi taranimea, singura, va incerca sa o dezlege, Jn anul de flacari 1907. Prin exploatarea crunta, singeroasa a maselor taranesti, care reprezentau, in^ acea epoca, majoritatea covirsitoare a poporului roman, se dadeau lovituri distrugatoare unei intinse parti din insasi fiinta noastra nationala. Lupta pentru rezolvarea problemei taranimii imbraca, asadar concomitent, si un aspect social si unul national. in fata acestei realitati, literatura si arta vremii, scriitorii, spiritele luminate nu puteau ramine pe o pozitie de indiferenta. Continuind nobilele traditii ale inaintasilor, scriitorii s-au straduit sa raspunda acestor mari framin-tari ale epocii lor. Cele doua mari curente literare de la inceputul veacului nostru samanatorismul si poporanismul au pornit initial de la aceste stradanii pozitive. Din pacate, mijloacele practice de a actiona si solutiile preconizate nu au fost intotdeauna cele mai juste, unele deviind in directii cu totul nedorite.



Revista Samanatorul si curentul pe care 1-a generat, prin orientarea data mai intii de A. Vlahuta si G. Cosbuc, apoi de N. Iorga, si-au propus sa slujeasca, prin intermediul literaturii, marile^ deziderate sociale si nationale ale epocii. Atit A. Vlahuta si G. Cosbuc, cit si N. Iorga, desi nu au fost scutiti de unele exagerari, confuzii si erori, au pledat pentru o literatura de inspiratie nationala, legata de viata, sufletul si nazuintele poporului roman, straduindu-se sa atraga atentia in primul rind asupra soartei taranimii asuprite. in acest mod, ei pledau, implicit, si pentru reflectarea a ceea ce este specific national, in articolul program al Sa manatorului, intitulat Primele vorbe, A. Vlahuta se adresa astfel contemporanilor si confratilor sai : Umpleti-va sufletele de cea mai adinca evlavie pentru trecutul glorios al neamului acestuia, pentru faptele nespus de marete ale strabunilor vostri, incalziti-va de cea mai entuziasta iubire pentru patria voastra aparata cu atitea jertfe, pentru frumusetile acestui pamint framintat in singele atitor viteji, si faceti ca fiecare gind si fiecare pas al vostru sa fie pentru binele si inaltarea neamului romanesc".



Acelasi indemn lansa si G. Cosbuc, prin articolul Uniti (nr. 2, 9 decembrie 1908). Tot astfel, N. lorga, intr-un articol publicat in 1905, pornind de la ptremisa ca o literatura trebuie sa afirme sufletul unui popor", arata ca era necesar a da neamului romanesc o literatura care sa porneasca de la el, de la ce e mai raspicat si mai caracteristic in el, si de a da in acelasi timp literaturii universale in formele cele mai bune ale ei un capitol nou si original".



Intentia samanatorismului de a indruma literatura spre elementele specific nationale, spre realitatile caracteristice poporului roman, nu a aflat insa intotdeauna caile cele mai potrivite. Manifestind, initial, o preocupare indreptatita, necesara pentru soarta tragica a taranimii, samanatorismul a deviat curind de la aceasta pozitie, ajungind sa considere, in mod unilateral, exclusivist, ca poporul este reprezentat numai prin taranime, privita ca o totalitate etnica si sociala, ca unica^ depozitara a specificului national. Avind o astfel de optica eronata, samanatorismul a exaltat realitatile rurale, le-a prezentat Jdilic si idilizant, artificial, afirmind ca numai satul este leaganul fericirii, al frumusetii morale, in opozitie cu orasul considerat un mediu infernal, de descompunere umana si sociala. De aici, conceptia samanatorista a deviat lesne spre elogierea boierimii, pe care o vedea infratita" cu taranimea, in raiul sfint" de la tara, spre anihilarea luptei de clasat spre atitudini nationaliste si sovine. De unele dintre aceste pacate nu a fost scutit nici N. Iorga. Atitudinile cele mai nocive, mai ales in directia diversiunii nationalist-sovine, le-au avut insa Aurel C. Popovici, succesorul lui N. Iorga la conducerea Samanatorului, si A. C. Cuza, mentorul de fapt al revistei Fat-Frumos. De pilda, in prolixul sau op Nationalitatea in arta (1905), A. C. Cuza ducea la extrem teoriile sale xenofobe,^ sustinind extirparea din mijlocul unui popor a tuturor cetatenilor de alta rasa, de alta nationalitate si de alta religie. in Istoria literaturii romane, G. Calinescu aseza activitatea revistei iesene Viata romaneasca sub semnul teoriei specificului national". intr-adevar, nu gresea. Poporanismul, promovat prin paginile revistei, imbratisa si el ideea specificului national. Meritul principal in teoretizarea si sustinerea acestei idei i-a revenit lui G. Ibraileanu, ale carui contributii au avut numeroase aspecte pozitive, dar si o seama de laturi negative, inca din articolul-program Catre cetitori, aparut in primul numar al revistei, in 1906, G. Ibraileanu a formulat lapidar ideea de specific national in literatura, ca un deziderat major al epocii si totodata ca o conditie a ocuparii unui loc distinct in rindul celorlalte popoare. Un popor spunea G. Ibraileanu nu-si poate justifica dreptul la existenta distincta in sinul popoarelor civilizate, decit daca poate contribui cu ceva la cultura universala, dindu-i nota specifica a geniului sau". La fel de pregnant si-a formulat G. Ibraileanu conceptia sa in aceasta privinta, in articolul Scriitori si curente, publicat tot in primul numar al Vietii romanesti. Pornind de la convingerea ca literatura este depozitara sufletului unui popor, oglinda sufletului lui", ca artistii sint reprezentanti prin excelenta ai sufletului unui popor", G. Ibraileanu insista asupra reflectarii specificului national, scriind, la modul interogativ : Sa fie cu putinta ca literatura romaneasca sa nu fie depozitara sufletului romanesc, sa nu reprezinte adica nuanta specific romaneasca a sufletului omenesc ?" Adoptind un ton polemic, militind pentru aceeasi idee, G. Ibraileanu arata ca pretentia acelora care se ridica in contra caracterului specific national in literatura, sau nu-1 baga in scama, se reduce la pretentia ca, pe cind toate literaturile europene poarta pecetea sufletului national, literatura romaneasca sa nu poarte aceasta pecete, sa n-aiba nici o individualitate".



Concluzia lui G. Ibraileanu, desi ulterior a fost zeflemi-sita, pe nedrept, ca fiind o tautologie, era exprimata clar : Literatura romaneasca nu poate fi decit romaneasca".

Aceste judicioase si permanent valabile puncte de vedere ale lui G. Ibraileanu in problema specificului national, au fost, din pacate, umbrite destul de mult de ingustimea si falsitatea unor conceptii poporaniste, iinriurit de asemenea conceptii, criticul si-a limitat viziunea asupra specificului national, considerind ca acest specific este asigurat in mod exclusiv, absolut, numai de taranime. Desi respingea, pe buna dreptate, idilismul samanatorist in directia zugravirii realitatilor de la sate, totusi G. Ibraileanu impartasea aceeasi opinie unilaterala, eronata in fond, ca numai taranimea e capabila sa ofere nota specifica a poporului roman. Bunaoara, iit articolul Poporanismul, publicat in revista Curentul nou, in ianuarie 1906, sustinea ca numai taranul are o mentalitate specifica", in opozitie cu orasenii si intelectualii care ar avea o mentalitate mai mult sau mai putin neromaneasca". in perioadele urmatoare ale activitatii sale critice, G. Ibra-ileanu a revenit de mai multe ori asupra problemei specificului national, in deosebi prin articolul, de care am mai amintit, Caracterul specific national in literatura romana. Aici, a formulat o serie de puncte de vedere judicioase, referitoare in primul rind la faptul ca specificul national reprezinta modul propriu, particular al unui popor de a se comporta in fata unei realitati date. Pe V. Alccsandri, de pilda, il aprecia pentru ca, in opera sa, pune atit de mult din realitatile noastre, o atitudine atit de nationala". De asemenea, criticul arata ca dintre doi scriitori cu un egal talent nativ, acela va fi mai mare, in opera caruia se va simti mai puternic sufletul poporului si se vor oglindi mai bogat si mai bine realitatile vietii nationale". Daca in acest articol G. Ibraileanu nu a mai reluat teza falsa ca numai taranimea este unica sursa a specificului national, totusi a introdus si unele pareri nefundate. Cea mai izbitoare, prin inconsistenta ei teoretica si practica, este parerea ca nu toate genurile si speciile literare sint capabile sa reflecte specificul national. Criticul admitea, in mod unilateral, ca genurile literare in care se redau mai bine si mai mult .realitatile specifice ale unui popor, sint nuvela, romanul si teatrul". Asadar, excludea, pe nedrept, poezia. Discutabila a fost, si este inca, teza generala a articolului, potrivit careia numai scriitorii moldoveni au fost apti pentru a reflecta specificul national, pe cind cei din Muntenia ar fi mai putin reprezentativi in aceasta directie. Dealtfel, insusi G. Ibraileanu se pare ca nu p/ea era convins de teza sa, se afla in dilema, nestiind unde sa-1 plaseze pe Duiliu Zam-firescu, deoarece acesta era originar din Focsani, deci de la hotarul dintre Moldova si Muntenia. Dintre cei ee s-au referit la aceasta opinie regionalista a lui G. Ibraileanu, numai M. Ralea a admis, in prefata la editia de Pagini alese din opera criticului, aparuta in 1957, ca regionalismul lui Ibraileanu este o concluzie foarte normala a conceptiei sale despre specificul national. Cind vorbeste de fenomene moldovene si muntene in cultura, cind deosebeste aspectele poeziei lui Conachi de acelea ale poeziei lui Cirlova, distinctia este indreptatita, caci deosebirile dintre cele doua tari fara a pierde din vedere ansamblul si elementele comune ale intregului fenomen national aceste deosebiri totusi exista. Sa nu uitam ca Moldova a fost un stat separat, ca ea a trait citeva secole despartita de Muntenia, ca a suportat alta influenta istorica, a avut alta evolutie economica". Si opinia lui G. Ibraileanu si cea a lui M. Ralea ar merita, cu alt prilej, o analiza mai adincita.



Reactia impotriva samanatorismului si poporanismului, care reduceau ideea specificului national in literatura numai la zugravirea taranimii, a venit din partea celor ce promovau noile orientari artistice, moderne, in primul rind din partea lui Ovid Densusianu. Unele timide luari de pozitie, in directia extinderii sferei specificului national si asupra celorlalte clase si categorii sociale ale poporului nostru, existau inca din a doua jumatate a secolului al XlX-lea. De pilda, in articolul Romanul fi poezia lui, publicat in Telegraful roman din mai-iunie 1853, Andrei Muresanu se inscria in opozitie fata de cei ce considerau drept element national numai taranimea. Dupa a lor parere, spunea poetul romani erau numai aceia care tineau de coarnele aratrmlui, lega, incarca si descarca maxfele negutatorilor, cu un cuvint, cari purtau imbracaminte taraneasca". Tot astfel, B. P. Hasdeu argumenta ca a reflecta specificul national in literatura nu inseamna a limita aria inspiratiei exclusiv la viata taranimii, a satului. in articolul Miscarea literelor in Iesi, publicat in Lumina, in 1863, scria, sub obisnuita forma interogativa : Au duiosii baditasi si gingasele lelite formeaza tot poporul roman ? Un poet filozof nu va fi el roman, zugravind ideile si patimele, fie subiective, fie obiective, nascute si crescute intr-o atmosfera mai presus de cea a catunelor ?".

Problema extinderii sferei specificului national si asupra mediului urban se pune insa, in mod categoric si explicit, la inceputul secolului al XX-lea. in aceasta directie, Ovid Densusianu si revista sa Vieata noua au venit un merit deosebit. in articolul-program al revistei, Ovid Densusianu se intreba, pe buna dreptate : De ce numai ce e la tara ar fi adevarat romanesc ? Dar n-avem si o viata oraseneasca, nu gasim si in ea ceva caracteristic, care sa aiba dreptul sa fie trecut in arta ? Cum, patura culta () nu intra si ea in alcatuirea fondului nostru national, nu este in stare sa ne dea o literatura romaneasca, cu un suflet, un mod de a intelege viata deosebit de ce se cinta, de ce se povesteste in popor ? Numai taranii carturari ar avea dreptul sa fie scriitori la noi sau numai orasenii care fac pe taranii ?" Aceeasi idee a sustinut-o Ovid Densusianu si in volumul sau Sufletul latin si literatura noua, in capitolul Poezia vietii rustice. Justetea opiniilor lui Ovid Densusianu este evidenta, nu mai are nevoie de comentarii auxiliare.



In perioada dintre cele doua razboaie mondiale, ideea specificului national a fost mentinuta de mari scriitori, care au luat-o drept far calauzitor in activitatea lor creatoare, desi unii nu au dezbatut-o si in plan teoretic. E de ajuns sa amintim pe Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Ion Pillat, Gala Galaction, Ion Agirbiceanu, Pavel Dan etc. Spre exemplu, incepind sa editeze revista insemnari iesene, in ianuarie 1936, M. Sadoveanu si G. To-pirceanu scriau in articolul Programul revistei: Specificul national si limba populara trebuie sa-si urmeze valorificarea in arta scrisa". in aceasta perioada, sub presiunea curentelor moderniste, care importau din strainatate toate extravagantele si absurditatile literare, rupind cu toate nobilele si frumoasele traditii literare romanesti, ideea specificului national a fost deseori respinsa. In 1921, in volumul Imagini si carti din Franta, B. Fundoianu suferea un accident de vinovata opacitate, hazardindu-se in a afirma ca literatura noastra a fost un simplu parazitism" pe trunchiul literaturii franceze. Ba mai mult, incerca sa acrediteze ideea inexistentei unui specific national, emitind parerea, falsa, evident, ca n-avem suflet un suflet diferit si personal de vreme ce nu putem crea o literatura care sa stea in picioare, fara nici o atirnare din afara". Pe de alta parte, N. Davideseu afirma, iarasi in mod eronat, in volumul II din Aspecte si directii literare, ca inainte de simbolism nu a existat nici un fel de literatura romana, care sa merite a fi luata in consideratie.



Mai ales impotriva opiniilor acestora clin urma, denigratoare in fond, s-a ridicat cu toata taria E. Lovinescu. intr-un admirabil articol, intitulat Exista o literatura romana!

   , publicat in Sburalorul din 1922 si reprodus apoi, sub titlul (Caracterele esentiale ale literaturii romane, in volumul IX din Critice (Poezia noua), E. Lovinescu a demonstrat convingator inconsistenta si obtuzitatea acestor opinii, revelind pregnant specificitatea nationala a literaturii romane. Originalitatea unei literaturi spunea criticul sta in notele ei specifice ; deosebindu-se de altii, ele ne constituie o fizionomie proprie. A scrie intr-o limba poate fi o intimplare ; a avea talent poate fi numai un accident personal ; pentru a se integra intr-o cultura, talentul trebuie sa fie reprezentativ. Literatura romana nu-si afirma existenta numai prin talente neindoioase, ci prin insusiri specifice si comune () Eminescu, Cosbuc, Creanga si Caragiale nu sint numai scriitori de talent, ci si puncte in frontiera hartii noastre psihice". Straduiudu-se sa descifreze particularitatile nationale ale poporului roman, modul de reflectare in literatura, aratind ca prin Alecsandri, Eminescu, Creanga, Caragiale, Cosbuc, Goga, Sadoveanu, Agirbiceanu, Braescu, Bratescu-Voinesti, I Iogas, Rebreanu, Pillat si altii, sufletul romanesc nu se ridica numai pina la o expresie artistica

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 


Copyright © 2009 - 2014 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.