Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Literatura romana SECOLELE XIV-XVIII (1380-1779) despre Sinteze literare



Literatura romana este o literatura romanica. Precum se stie, dupa cucerirea Daciei de Traian in anul 106, limba latina populara a devenit limba oficiala in Dacia si, dupa o indelungata intrebuintare, pana in secolul al Vll-lea, inainte de venirea slavilor, a capatat o structura proprie, devenind limba romana, straromana. In aceasta limba, s-a mentinut un numar de cuvinte de origine geto-daca (circa 160) si s-au adaugat, cu timpul, influente straine - slave, maghiare, turcesti, grecesti, frantuzesti, rusesti, germane, italiene etc, - fara insa a-i modifica structura gramaticala latina. Catre sfarsitul mileniului I s-a incheiat si procesul de etnogeneza a romanilor, geto-daci romanizati, pe care migratiile popoarelor (goti, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, unguri, pecenegi, cumani, tatarI) nu au reusit sa-i disloce din teritoriul pe care-1 ocupau.

Pe romanii ce vor deveni romani ii semnaleaza la nord de Dunare in secolele al Vll-lea si al VUI-lea Arta militara a lui Mauricius si Miracolele Sfantului Dumitru. Ei vor fi numiti valahi cu un cuvant germanic care inseamna vecini, straini fata de o anumita ginta (germanica sau slava), romani. In al sau Strategikon, scris pe la mijlocul veacului al Xl-lea, un militar bizantin, Katakolon Kekaumenos, vorbeste despre valahii necredinciosi imperiului, cum au fost si fata de Traian, nevoit acesta sa-i faca prizonieri in frunte cu regele lor Decebal. Un secol mai tarziu, secretarul imparatului bizantin Manuel Comnenul, loan Kynnamos, scrie in ale sale Epitome ca romanii au luat parte la o campanie condusa de Leon Vatatzes impotriva ungurilor. Se zice sa sunt coloni veniti de demult din Italia." Papa Inocentiu al III-lea a purtat o corespondenta cu Ionita cel Frumos, imparat de origine romana al Imperiului romano-bulgar intre 1197 si 1207. Voind a-1 atrage bisericeste cat si politiceste de partea Romei pontificale, Inocentiu al III-lea ii aminteste stramosii sai care se trag din latini - de nobili Urbis Romae prosapia progenitores tui originem traxerint". Motivul originii revine adeseori in scrisorile papei: Bulgarorum et Blachorum populis descenderunt etiam ex sanguine Romanorum" sau ex nobilibus Romanorum" sunt heredes descendentes a sanguine romano".





Diversi cronicari sau calatori numesc incepand din secolul al Xl-lea Panonia pascua Romanorum". Cronicarul anonim al regelui Bela al IV-lea arata ca Panonia e locuita intre altii de valahi ca pastores Romanorum". La navalirea hunilor, dupa Simon de Keza, romanii nu au plecat, ci au ramas locului de bunavoie. In sfarsit, trebuie pomenit personajul fie si imaginar din Niebelungenlied, Ramunc, care vine la curtea regelui hunilor cu 700 de valahi, romani. Toate acestea dovedesc ca inainte de formarea primelor state romanesti exista o constiinta a romanitatii in sanul comunitatii etnice, constiinta care exprima o traditie seculara bine pastrata. Numele comunitatii este si al limbii ei. Romanii vorbesc romaneste. inainte de aparitia literaturii romane scrise, dupa intemeierea statelor romanesti feudale, se presupune a fi existat la noi, ca si la alte popoare, o literatura populara orala a carei vechime este greu de determinat cu precizie, dar care, in mod firesc, va fi luat nastere inca de la inceputurile poporului roman. Fara sa mai vorbim de basme, in care se pastreaza urme de ritualuri si credinte stravechi, din perioada romanizarii, un cantec romanesc ca Miorita, cunoscut in circa 900 de variante, aduce o marturie milenara despre una dintre ocupatiile de capetenie ale poporului roman la inceputurile sale, pastoritul, dupa cum oratia Plugusorului evoca agricultura.

Cele mai vechi monumente scrise de pe teritoriul tarii noastre, datand din secolul al X-lea, nu sunt insa in limba romana, ci in limba slavona, ca urmare a adoptarii de catre clasa stapanilor de mosii, asa-numitii duci si cneji romani, a limbii slavone bisericesti, limba in care Metodiu si Chirii traduseseera textele sacre, la Constantinopol si in Moravia, intre 863 si 865. Pana la inceputul secolului al XVI-lea nu avem nici un text intreg redactat in limba romana. Aparitia literaturii romane in limba slavona a fost pregatita de o intensa circulatie a cartilor religioase bizantine in traducere predominant medio-bulgara. Majoritatea scrierilor bizantine, care in conditiile feudalismului timpuriu au pregatit inceputurile literaturii romane in limba slavona se incadreaza in curentul isihast, teoretizat in secolul al XlV-lea de Grigore Palamas (1297-1360). Isihasmul, asemanator iezuitismului catolic de mai tarziu, era o doctrina mistica opusa rationalismului de tip occidental care incepuse sa castige unele spirite ale Bizantului, predicand reintoarcerea la ortodoxie prin practicarea desavarsitului ascetism. Viata sfantului Ioan cel Nou de Grigore Tamblac (1364-1420), trimis constantinopolitan la Alexandru cel Bun, scrisa la Suceava in 1402, Viata lui Nicodim de la Tis/nana, scrisa de ucenicii calugarului si pastrata numai intr-o prelucrare din secolul al XlX-lea, sunt doua lucrari hagiografice de caracter pronuntat isihast, alcatuite dupa modelul scrierilor similare ale lui Eftimie, patriarhul de Tarnovo, foarte raspandite la noi in prima jumatate a secolului al XV-lea. Se amintesc doua scrisori ale lui Nicodim catre Eftimie de Tarnovo databile dupa 1380, azi pierdute. Din acelasi timp dateaza troparele fostului logofat al lui Mircea cel Mare, calugarul Filotei, intitulate Pripeale, compuse in limba slavona, spre a fi cantate la sarbatorile Maicii Domnului si ale sfintilor si mucenicilor mai insemnati, cu stihuri alese din psalmi de istoricul, geograful, filozoful si poetul bizantin Nichifor Vlemmidis (1198-1272). Refrenele lui Filotei Cozianul, tiparite pentru prima oara in Molitvoslovul de la Venetia din 1547, numite mai tarziu in liturgica noastra maimarimuri", constituie prima contributie romaneasca la poezia imnografica admisa in liturghia ortodoxa a tarilor slave (Bulgaria, Serbia, RusiA).



Ca urmare a politicii de centralizare a statului feudal, literatura religioasa este orientata in a doua jumatate a secolului al XV-lea catre istoriografia de curte, dupa modelul rodosloviilor bizantine. Astfel, apar in limba slavona, la curtea lui Stefan cel Mare, in Moldova, Letopisetul de cand cu voia lui Dumnezeu s-a inceput Tara Moldovei, de la 1359 pana la 1507, Povestire in scurt despre domnii Moldovei, varianta continuata la manastirea Putna pana la 1526, o cronica scurta a domniei lui Stefan cel Mare, redactata in 1502, in limba germana si ajunsa in biblioteca medicului umanist Hartman Schedel, o alta Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, de la 1359 pana la 1504, in limba slavona, de redactie rusa, si Descrierea cronicii despre Tara Moldovei si despre domnii ei, de la 1352 pana la 1566, scrisa in limba polona. Aceste cronici, /a baza carora sta un prototip in limba slavona avand in centru domnia lui Stefan cel Mare, sprijina lupta voievodului crestin impotriva paganatatii, infatisandu-1 ca pe un sfant purtator de biruinta pentru credinta, pobedonoset", si reclamand solidarizarea tuturor crestinilor impotriva paganilor. Tendinta de calcare a juramantului de vasalitate catre monarh este condamnata, cronicarul aparand autoritatea centrala care nu tolereaza viclenirea supusilor.

In a doua jumatate a secolului al XVI-lea, episcopul Macarie, egumenul Eftimie si calugarul Azarie duc mai departe letopisetul Moldovei in limba slavona, scriind cronica oficiala a domnilor lui Petru Rares, Alexandru Lapusneanul si Petru Schiopul, de la 1504 pana in 1574, in stil encomiastic, cu alterarea adevarului istoric, dar cu remarcabile efecte retorice, dupa modelul cronografului bizantin al lui Constantin Manasses, citit intr-o versiune in proza medio-bulgara. Cresterea influentei marii boierimi in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, concomitent cu scaderea autoritatii centrale domnesti, precum si parasirea limbii slavone in actele de cancelarie sub Petru Schiopul in Moldova au facut ca istoriografia de curte slavoneasca sa apuna, dupa aproximativ un secol de dezvoltare, nu fara a lasa urme in cronicile urmatoare, redactate in limba romana.



Curentul isihast a avut urmari mai importante in literatura Tarii Romanesti, unde la curtea lui Neagoe Basarab, la inceputul secolului al XVI-lea, Gavril, protul Sfantului Munte, scrie, in greceste, Viata sfantului Nifon, un panegiric exaltand atat faptele calugarului athonit, organizator al bisericii romane sub Radu cel Mare, cat si activitatea de ctitor a lui Neagoe Basarab, prezentat ca un ucenic al lui Nifon. in vremea acestui domnitor s-a tiparit la Manastirea Dealu prima carte pe teritoriul tarii, Liturghierul slavon al lui Macarie, in 1508. Dupa toate indiciile, invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie, scriere parenetica asemanatoare cu Principele lui Machiavelli, monumentul cel mai insemnat al literaturii romane in limba slavona, reprezinta o sinteza a ideilor isihasmului puse in slujba intaririi autoritatii domnesti. invataturile luiNeagoe Basarab dau sfaturi de guvernare, dar fac elogiul mintii, insista indeosebi asupra desavarsirii interioare a domnitorului, prin respectarea unor norme de conduita din care nu este exclus ascetismul, loasaf (Buda din cunoscutul roman popular Varlaam si loasaF) devenind la un moment dat modelul demn de imitat de printul mostenitor al tronului. in afara de bogatia detaliilor referitoare la viata de curte si a starii sociale contemporane, invataturile lui Neagoe Basarab catre ful sau Teodosie cuprind maxime si sentinte, care au facut ca autorul lor sa fie comparat cu Marc Aureliu, precum si pagini de veritabil lirism, cu ecouri din Umilinta lui Simeon Monahul, Oglinda lui Filip Solitarul, cuvintele lui Ioan Crisostomul, Efrem Sirul, Ion Scararul si altii.



In Transilvania, alaturi de slavonism, a existat, ca o consecinta a infiintarii unei episcopii si unor manastiri catolice, dupa cucerirea maghiara, o cultura in limba latina, careia i se datoresc lucrarea despre datinile, moravurile, starile si rautatea turcilor (Tractatus de ritu, moribus, candicionibus et nequitia TurcoruM) semnata Captivus Septemcastrensis, cu date despre incursiunile turcesti in Transilvania si Tara Romaneasca in secolul al XV-lea, si adaosul de la Chronicon Dubnicense, scris pe la 1480 de un curtean al voievodului maramuresean Bartolomeu Dragffy, ruda a lui Stefan cel Mare, ceea ce explica simpatia cronicarului pentru domnitorul moldovean. Figura lui Vlad Tepes a atras curiozitatea sasilor, care inca din 1462 au scris si publicat in limba germana un numar de anecdote referitoare la Dracula voievod, prelucrate la curtea lui Matei Corvin in limba slavona si raspandite mai ales in Rusia (domnitorul muntean este zugravit pitoresc, cu ciudateniile lui, si blestemat pentru ca a trecut la catolicisM).



Pe la mijlocul secolului al XVI-lea, in Transilvania si, temporar, in Moldova, se poate vorbi de o miscare umanista, manifestata sub forma luptei ideologice impotriva clericalismului, in parte si impotriva feudalismului. Daca Schola latina" infiintata de Despot voda in 1562 la Cotnari, cu Gaspar Peucer, Ioachim Rhaeticus si Johann Sommer, n-a putut dura, in schimb, activitatea lui Nicolaus Olahus (1493-1568), descendent din familia domnitoare a Tarii Romanesti, arhiepiscop de Strigoniu si regent al Ungariei in 1562, prieten al lui Erasmus din Rotterdam, istoric si poet in limba latina a avut un ecou puternic (in Tara Romaneasca il va consulta peste un secol si jumatate istoricul Constantin CantacuzinO).

Prima tiparitura romaneasca, un Catehism, dateaza din 1544. Nu s-a pastrat nici un exemplar. S-a tiparit la Sibiu. S-a pastrat Evangheliarul slavo-roman tiparit tot la Sibiu, in 1551-1553, de Filip Moldoveanul. intaia tiparitura romaneasca cu litere latine este o culegere de Cantece religioase calvine din 1560 si apartine episcopului roman Pavel Tordasi.

Distigem trei directii principale in dezvoltarea literaturii vechi in limba romana, al carei punct de plecare poate fi luat in scrisoarea boierului Neacsu din Campulung catre judele Brasovului Hans Bekner, din anul 1521. intaia directie, religioasa, a fost precedata de o indelunga activitate de traducere a cartilor bisericesti din limba slavona in limba romana. Primele traduceri s-au facut sub inraurirea Reformei in nordul Transilvaniei si in Maramures, in prima jumatate a secolului al XVI-lea; au fost continuate cu intreruperi pana la 1688, de cand avem intaia traducere integrala a Bibliei, si pana catre sfarsitul perioadei literaturii romane vechi, cand s-au tradus ultimele carti de slujba bisericeasca, Mineele, de episcopul de Ramnic, Chesarie, si elevul sau, Filaret. Studiate solid sub raport lingvistic, aceste traduceri nu au fost pana in prezent examinate comparativ cu modelele lor, spre a se putea determina cu preciziune calitatea traducerii, eventual gradul lor de prelucrare. Este cazul celor doua Cazanii tiparite de diaconul Coresi la Brasov in 1564 si 1581, versiuni ale predicilor lui Petru Melius Iuhasz si a omiliilor patriarhului grec loan Caleca, al Cazaniei (Carte romaneasca de invatatura dumenecele preste aN) mitropolitului Moldovei, Varlaam, din 1693, traducere a omiliilor patriarhului Calist, cu o suita de hagiografii printre care si Viata Sfantului loan cel Nou de la Suceava, al celor patru volume din Viata si petreacerea svintilor publicate la Iasi intre 1682 si 1686 de mitropolitul Moldovei, Dosoftei, versiuni ale Sinaxarelor lui Maximos Margunios, si al altor scrieri similare. De mentionat traducerea partiala a Vechiului Testament tiparita sub numele de Palia de la Orastie (15 82) si traducerea integrala a Noului Testament de la Belgrad (1648) a mitropolitului Simion Stefan.



Unicul merit al acestor traduceri pe care-1 putem sublinia cu certitudine in stadiul actual al cercetarilor este de natura lingvistica. Limba traducerilor de carti bisericesti facute din ce in ce cu mai multa grija de oameni instruiti si cateodata inzestrati cu talent a jucat un rol insemnat in procesul de cristalizare a normelor limbii romane literare, a servit adesea ca model de expresie scriitorilor clasici si pastreaza pana astazi pentru cititorul avizat virtuti stilistice active.



Lui Varlaam i se datoreaza un Raspuns impotriva Catihismusului calvinesc (1645), intaia scriere polemica romaneasca. Creatie ca si originala trebuie socotita traducerea in versuri a Psaltirii publicate la Uniev (PoloniA) in 1673 de mitropolitul Moldovei, DOSOFTEI (1624-1693). Pentru literatura romana, semnificatia acestei opere, interpretare a unei versiuni in proza slavonesti, este egala cu aceea a traducerilor lui Clement Marot-Theodore de Beze pentru literatura franceza, Jan Kochanowski pentru literatura polona, Schede-Lobwasser-Winenberg pentru literatura germana, Sf. Augustin, pentru literatura italiana, Albert Szenzi Molnar pentru literatura maghiara. Fara sa se indeparteze de la textul biblic, Dosoftei are meritul de a fi gasit mai totdeauna corespondente exacte, fericite echivalente metaforice, exprimate in stilul poeziei populare. Toate nuantele umilintei psalmistului (zilele se sfarsesc ca fumul, oasele ard ca jaraticul, inima se usuca intocmai ca iarba, pielea se lipseste de os, sunt asemenea pelicanului din pustiu, bufnitei dintre ruine si pasarii singuratice de pe acoperis, painea mea e cenusa, bautura cu lacrimi, zilele-mi se lungesc ca umbra si ma usuc ca iarbA) se comunica in ritmul unei elegii care seamana uimitor cu o doina de jale:



Ca-mi trec zilele ca fumul, Oasele mi-s reci ca scrumul, Ca neste iarba taiata Mi-este inema sacata De suspiuuri si de jele Mi-am lipitu-mi os de piele De-a tocma cu pelecanul Prin pustii petrec tot anul Si ca corbul cel de noapte imi petrec zilele toate, Ca o vrabie ramasa In sub strasina de casa Mi-s zilele trecatoare De fug ca umbra de soare Si ca iarba cea taiata Mi-este virtutea secata.



Fluenta versificatiei a facut ca patru din psalmii lui Dosoftei sa fie asimilati de folclor sub forma colindelor, multa vreme cantate cu ocazia sarbatorilor religioase. Desi cleric, mitropolitul Dosoftei era interesat insa si de literatura laica si chiar in corpul Psaltirii, urmand pe Sf. Augustin, el a avut curajul sa introduca doua catrene a caror tema mereu actuala este pacea intemeiata pe solidaritatea umana:



Cine-si face zid de pace Turnuri de fratie Duce viata fara greata Ntr-a sa bogatie.

Ca-i mai buna depreuna Viata cea frateasca, Decat arma ce destrama Oaste vitejeasca.



Psalmii lui Dosoftei nu au fost cantati niciodata in biserica, dar au avut un lung ecou in popor si sunt in literatura romana punctul de plecare al unui insemnat sector liric, ilustrat in a doua jumatate a secolului al XlX-lea de Alexandru Macedonski si in prima jumatate a secolului nostru [XX] de Tudor Arghezi.

Dosoftei a scris o cronologie in versuri a domnilor Tarii Moldovei si a tradus in versuri din greceste prologul tragediei Erofili de Gheorghios Chortatzes.

Alta creatie a literaturii religioase din perioada veche sunt Didahiile sau Predicile mitropolitului Tarii Romanesti, ANTIM IVIREANUL (1660-1716), rostite in mitropolia din Bucuresti incepand din 1709, opera ramasa in manuscris in timpul vietii autorului si publicata pentru prima data in 1886 (o editie critica a aparut in 1972).

Comparata cu elocventa grecitatii de cadelnita a venetianului Ilie Miniat, arta oratiunii lui Antim Ivireanul se apropie mai curand de elocventa sacra a lui Bossuet, Bourdaloue si Massillon, pentru ca nu se rezuma nici la exegeza textelor biblice, nici la o retorica dificila si goala, fiind, intr-o expresie foarte apropiata de aceea a limbii literare romanesti de astazi, un comentariu de inalta tinuta etica al starilor social-politice contemporane.

Predicile lui Antim Ivireanul nu mai sunt cum erau cazaniile lui Caleca si Calist, traduse de Coresi si Varlaarn, niste omilii stereotipe, bune pentru orice timp si orice loc, incremenite in paienjenisul unor subtilitati teologice, ci pagini de revolta mergand de la sarcasm, pana la vehementa si dispret fata de conduita nedemna a celor imbogatiti din apasarea si spolierea celor slabi.



Nu sa cuvine, deschide Antim o invatatura, cinstea si lauda numai oamenilor celor mari si bogati, ca sunt vrednici acestui dar si cei mici si smeriti. Ca macar ca cei mari stralucesc cu hainele cele de mult pret si cei mici n-au cu ce sa-si acopere trupul; cei mari sa odihnesc pe asternuturi moi si frumoase si cei mici sa culca pe pamantul gol si pe pae; aceia insotiti cu multime de slugi, iar acestia lipsiti, pustii si de ajutoriu si de priiateni; aceia intre rasfatari sl intre bogatii si acestia intre primejdii si intre intristaciuni. insa, cu toate acestea mariri despartite, nu sa cuvine celor mici mai putinica cinste si dragoste decat aceea ce sa cuvine celor mari si bogati, nici este cu dreptate celor mari sa li sa inchine lumea si pre cei mici sa-i batjocoreasca; de aceia sa se teama si pre acestea sa-i obideasca; de aceia sa se rusineze si pre acesta sa-i obideasca; de aceia sa se rusineze si pe acesta sa-i infrunteze, pentru caci macar ca cei mari cu sila si cu puterea rasplatesc sudalmiile, iar cei mici au ingeri sprijinitori in ceriu de pedepsesc pre cei ce-i obidesc."



Opera lui Antim Ivireanul nu este o opera de imaginatie, dar in discursurile sale reflexiile lirice nimeresc imagini de veritabila poezie, ca in acest pasaj unde episodul evanghelic al corabiei apostolilor suprinse de furtuna e comparat cu vremea asupririi tarii de turci:

Lumea aceasta este ca o mare ce se turbura, intru care niciodata n-au oamenii odihna, nici liniste corabiile, intre valuri sunt imparatiile, craiile, domniile si orasele, multimea norodului, politiile, supusii, bogatii si saracii, cei mari si cei mici sunt cei ce calatoresc si se afla in nevoie. Vanturile cele mari ce umfla marea sunt nevoile cele ce ne supara totdeauna, valurile ce lupta cu corabia sunt nenorocirile care se intampla in toate zilele; norii ce negresc vazduhul, fulgerile ce orbesc ochii, tunetele ce infricoseaza toata inima viteaza sunt intamplarile cele de multe feluri, neasteptate pagube, infricoserile vrajmasilor, supararile, necazurile ce ne vin de la cei dinafara, jafurile, robiile, darile cele grele si nesuferite"

Circuland multa vreme in manuscris, Didahiile lui Antim Ivireanul nu au putut influenta literatura ulterioara, totusi nu au ramas necunoscute autorilor clasici, de pilda lui Eminescu, care a retinut intre altele imaginea furtunii pe mare si epitetul, pentru luna, stapana marii."

A doua directie de dezvoltare a literaturii romane vechi este cea istoriografica. In letopisete, anale, cronici si cronografe se gasesc primele rudimente ale literaturii originale, naratiuni, caracterizari si portrete, tablouri si descriptii, reflectii si atitudini morale, intaile exercitii de compunere in limba vie a poporului.



Istoriografia in limba romana s-a nascut odata cu ridicarea noii boierimi la sfarsitul secolului al XVI-lea si inceputul secolului al XVII-lea, in urma parasirii limbii slavone in actele de cancelarie si ca o consecinta a tendintelor boierimii de a subordona puterea domneasca si a intemeia statul feudal nobiliar. Un rol insemnat in dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldovene, 1-a jucat umanismul tarziu al scolilor iezuite din Polonia, cunoscut de cronicari, direct, ca elevi, Umanismul tarziu afecteaza conceptia cronicarilor in ceea ce priveste rolul educativ al istoriei, rolul personalitatii in istorie (ei sunt partizani ai teoriei ca istoria o fac eroiI), conceptul de glorie (cronicarii cred ca razboaiele sunt purtate de monarhi in scopul ilustrarii numelui loR). Aparitia ideii romanitatii poporului roman si a latinitatii limbii sale, ca si aceea a originii comune a tuturor romanilor trebuie pusa, de asemenea, pe seama influentei umanismului, a studiului limbii latine si a autorilor clasici. Umanismul a inraurit nu mai putin stilul cronicarilor, oferindu-le modele de intocmire si redactare a cronicilor lor. Alte idei, ca de pilda cea despre originea divina a monarhiei, vin din mentalitatea religioasa feudala, dar, lucru demn de subliniat, cronicarii, desi boieri, se situeaza adesea pe pozitiile maselor exploatate si, patrioti, blestema dominatia turceasca visand scuturarea jugului prin actiunea unita a popoarelor crestine.

In literatura istorica medievala romaneasca s-au afirmat personalitati de talent indiscutabil, fiecare cu stilul sau, intaii nostri prozatori, precum Grigore Ureche, Miron Costin. Ion Neculce, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...

Copyright © 2009 - 2016 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.