Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Despre revelatia iubirii si a pacii divine - N. STEINHARDT despre Sinteze literare



Pe una dintre copertele Jurnalului fericirii, aparut la Editura Dacia", in 1991, este imprimat urmatorul text despre autor, scris de Virgil Ierunca: A fost deci inchis intre 1959 si 1964. Destul pentru ca perioada de detentiune (politica) sa-1 transforme cu totul. Dintr-un intelectual pur, mai degraba agnostic si preocupat de literaturile straine, sa devina un autentic AĞhomo religiosusAğ si - nu mai putin important - sa descopere constantele unei spiritualitati romanesti pe care, o data iesit din inchisoare, le-a cinstit cu verbul, si verva lui inimitabile (). inchisoarea a constituit pentru N. Steinhardt academie si altar. Sa ne mai miram ca marturia lui se cheama Jurnalul fericirii ? ".

Metanoia savarsita in cazul acestui intelectual este rarissima, intrucat avem de a face nu numai cu transformarea unui agnostic intr-un homo religiosus, ci si cu convertirea unei persoane apartinand iudaismului la crestinism, mai mult, la trairea uneia din constantele structurale, de baza, ale spiritualitatii romanesti - ortodoxia crestina. Jurnalul fericirii este marturia unei emotionante renasteri spirituale sau, altfel spus, fenomenologia unui dramatic proces de revelare a adevarului divin, prin reflectie si traire mistica si, implicit, de impacare a omului cu conditia sa existentiala intr-o lume plina de paradoxuri. Formula literara adoptata este jurnalul, specie hibrida (lirico-epico-dramatica) a carei specificitate structural-compozitionala isi are suportul textual in discursul fragmentar, aici aleatoriu desfasurat, dupa legile ascunse ale fluxului memoriei.

Reproducem unul din fragmentele cele mai relevante pentru ideea anuntata in titlul eseului nostru:

15 Martie 1960

Catehizarea a luat sfarsit. Botezul, hotarat pentru ziua de cincisprezece, are loc asa cum stabilisem. Parintele Mina alege momentul pe care-1 socoteste cel mai potrivit: la intoarcerea de la aer", cand caraliii sunt mai ocupati, cand agitatia e maxima. Trebuie sa lucram repede si sa actionam clandestin in vazul tuturor. Conspiratia in plina zi a lui Wells. Ceva in genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi iesi la plimbare. ()



Cand puhoiul de oameni se intoarce cu zgomot mare, ducand in rand de cate doi balia, ciubarul, tineta si un rezervor" cu apa, parintele Mina, fara a-si scoate mantaua, da buzna la singura canita din camera - e o canita rosie, cu smaltul sarit, naclaita si respingatoare -si o umple cu apa viermanoasa proaspat adusa in rezervorul" purtat de el si de un alt detinut. Vin la patul meu si cei doi preoti greco-catolici si nasul. Nas mi l-am ales, cu vreo cateva zile inainte, pe Em. V., fost avocat si profesor, bun cunoscator de latina si greaca, trimis in judecata pentru a fi redactat ordinul de zi Va ordon, treceti Prutul". ()

Doi dintre detinuti, complici, trec in dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea in orice clipa sa vina gardianul sa se uite, dar acum, cand celulele, pe rand, sunt scoase la plimbare ori aduse inapoi, e putin probabil. La repezeala - dar cu acea iscusinta preoteasca unde iuteala nu stanjeneste dictia deslusita - parintele Mina rosteste cuvintele trebuincioase, ma inseamna cu semnul crucii, imi toarna pe cap si pe umeri tot continutul ibricului (canita e un fel de ibric bonT) si ma boteaza in numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul sterge toate pacatele. Ma nasc din nou, din apa viermanoasa si din duh rapid.

Trecem apoi, oarecum linistiti, oarecum usurati - hotul care nu-i prins in fapt e om cinstit - la patul unuia din preotii greco-catolici; e langa tineta si balie (am coborat cu totii de la cucurigU), si acolo recit Crezul (ortodoX), dupa cum fusese stabilit. Reinnoiesc fagaduinta de a nu uita ca am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, in asemenea imprejurari, e perfect valabil si fara de cufundare, si fara de mirungere. (Daca voi ajunge sa scap din inchisoare cu bine, urmeaza, pentru taina mirungerii, sa ma prezint la un preot al carui nume imi este dat de parintele Mina; numele acesta aveam sa-1 uit si apoi sa mi-1 reamintesc.) ()

Cine a fost crestinat de mic copil nu are de unde sa stie si nu poate banui ce-nseamna botezul. Asupra mea se zoresc clipa de clipa tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice ca de fiecare data asediatorii urca mai sus si lovesc mai cu pofta, cu precizie. Va sa zica, este adevarat: este adevarat ca botezul este o sfanta taina, ca exista sfintele taine. Altminteri, fericirea aceasta, care ma impresoara, ma cuprinde, ma imbraca, ma invinge, n-ar putea fi atat de neinchipuit de minunata si deplina. Liniste. Si o absoluta nepasare. Fata de toate. Si o dulceata. in gura, in vine, in muschi. Totodata, o resemnare, senzatia ca as putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zambet ingaduitor care se imprastie pretutindeni, nu localizat pe buze. Si un fel de strat de aer bland in jur, o atmosfera asemanatoare cu aceea din unele carti ale copilariei. Un simtamant de siguranta absoluta. O contopire mescalinica in toate si o desavarsita indepartare in senin. O mana care mi se intinde si o coniventa cu intelepciuni ghicite.

Si noutatea : nou, sunt un om nou; de unde atata prospetime si innoire? Se adevereste Apocalipsa (21, 5): Iata, noi le fac pe toate ; si, de asemenea, Pavel: daca este cineva in Hristos, este faptura noua; cele vechi au trecut, iata, toate s-au facut noi. Noi, dar de negrait. Cuvinte nu gasesc decat banale, rasuflate, tot acele pe care le folosesc mereu. Sunt cuprins in cercul de creta al cuvintelor stiute si al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard a lui Proust, daca ar fi fost intrebata ce-si doreste, ar fi indicat situatia unei mai bogate vecine din coltul strazii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere sa devina ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge pana la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sunt altele, pe deasupra, nebanuite si, prin urmare, de neformulat, de negandit. Si thalassa lui Xenofon si pamantul lui Columb. Botezul e o descoperire {Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp. 82, 83-84).

1. Ne propunem sa incepem comentariul fragmentului citat cu observatii privind modul textualizarii intamplarilor relatate, care, impreuna cu intregul spectru de nuante emotional-reflexive traite, constituie obiectul marturisirilor autorului, pentru ca, apoi, sa surprindem atributele literaritatii textului si conotatiile spre care ne pot trimite.

Fragmentul in discutie, ca, de altfel, toate celelalte care intra in componenta romanului-memoriu" Jurnalul fericirii, are unitate de sine statatoare. Prelevat din context, el devine o ocurenta comunicationala independenta, care corespunde, integral, unor standarde de textualizare precum: coeziune, coerenta, intentionalitate, acceptabilitate, situationalitate, informativitate si intertextualitate. Urmarindu-i insa relatiile cu contextul, el poate indica principalele trasaturi estetico-literare si ideatice ale intregului din care face parte, ilustrand, in mod exceptional, si in planul creatiei literare, principiul holomorfozei biologice. Fragmentul poate fi considerat un holomer literar, deci parte a unui intreg, care contine, condensat, trasaturile caracteristice ale intregului.

Episodul datat 15 Martie 1960, in care se relateaza savarsirea botezului, act sacramental al marturisirii credintei intru Hristos, este construit ca o micronaratiune cu elemente de suspans, ale carei momente sunt destul de usor de identificat. Primele propozitii ale incipitului precizeaza timpul, locul si personajul principal care urmeaza a parcurge ritualul, ceea ce in teoria clasica a naratiunii constituie expozitiunea. Enunturile urmatoare, cu aluzii stravezii la un anumit gen de literatura, cu conspiratii in plina zi a la Wells sau cu manevre invizibile a la Antonov-Ovseienko, marcheaza momentul intrigant al actiunii, datorita caruia trama peripetiilor incepe sa curga. Desfasurarea intamplarilor se relateaza in ritm alert, desi punctata cu succinte paranteze digresive privind unele persoane aflate in celula, digresii care isi au rolul lor in conturarea universului uman al detentiei. Punctul culminant al acestei condensate naratiuni este marcat de actiunea precipitata a parintelui Mina, care, protejat de complicitatea a doi detinuti postati in dreptul vizetei, s-o astupe", ii toarna convertitului pe cap si pe umeri tot continutul ibricului", botezandu-1 in numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh". Deznodamantul implica doua planuri: unul strict evenimential si altul spiritual, cu componente mistico-religioase. Recitarea crezului ortodox la patul unuia dintre preotii detinuti, aflat langa tineta si balie", intr-o ambianta de liniste si usurare, marcheaza deznodamantul actiunii in planul evenimentelor. Confesiunea lirica imediat urmatoare contureaza deznodamantul botezului in plan spiritual, mistico-religios. Confesiunea aceasta devine, prin incandescenta trairilor subiective, un adevarat poem in proza (cu elemente de proza ritmata), pe tema fericirii si pacii divine. Vom comenta mai tarziu, pe larg, aceasta secventa finala cu caracter poematic. Acum, se impune consemnarea observatiei ca fragmentul citat, ca si intregul din care face parte, este un produs" literar-artistic, elaborat de un autor hiperreflexiv, de o mobilitate intelectuala iesita din comun, cu un orizont cultural coplesitor prin consistenta si intindere, luminat de o viziune umanista exemplara prin fermitatea si consecventa manifestarii ei, inzestrat cu realul talent de a sensibiliza ideile, de a transfigura viata infernala a inchisorilor intr-un univers Actionai cu totul original, suprasaturat de semnificatii filosofice, mistic-religioase, morale, politice, sociologice si (nu in ultimul ranD) estetico-poetice. Fragmentul cuprinde, in nuce, atributele caracteristice de substanta si expresie ale ansamblului din care face parte : trama narativa concentrata, frecvent sincopata, deschisa asociatiilor celor mai frapante si imprevizibile intre fapte din planuri diverse si indepartate, comentarii patrunzatoare pe teme de importanta majora, unde, intr-un stil digresiv de cozerie alerta, sunt topite, in magma unica a unui discurs fascinant, elemente textuale provenite din cele mai prestigioase surse ale gandirii universale (din Biblie, din lucrarile Sfintilor Parinti, ale marilor filosofi, din tratate stiintifice si din opere literare, din tezaurul gnomicii populare etC). Partea si intregul sunt, fiecare in felul si la dimensiunile lor, graitoare exemple pentru ceea ce inseamna intertextualitate, ca marca definitorie a unui discurs literar modern. Tehnica discursului fragmentar, cu trasaturi precum cele mentionate, isi afla, in cartea lui Steinhardt, ilustrarea exemplara. Aceasta constituie expresia unui anumit tip de personalitate creatoare (aceea a unui extravertit prompT) si a unei anumite modalitati de a percepe existenta (a celui ce relateaza in Jurnalul fericirii - la curent cu marile modele fizice elaborate in timp, privind ordinea universala: euclidiana, newtoniana, einsteiniana) si este, intr-un anumit sens, consonanta cu ceea ce fizica moderna incearca sa defineasca prin conceptul de ordine a plenitudinii indivizibile, potrivit caruia ar trebui sa privim universul ca pe un tot indivizibil si nefaramitat, divizarea in particule si campuri fiind numai o abstractie si o aproximatie bruta (vezi David Bohm, Plenitudinea lumii si ordinea ei, Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 189). Steinhardt ajunge la a intui ordinea plenitudinii indivizibile printr-un demers spiritual mistic, vazand in aceasta ordine dovada suprema a existentei lui Dumnezeu, creator perpetuu (deci transcendent si imanenT), esenta indivizibila, care nu se poate concepe in parti componente. Discursul fragmentar apare, in acest caz, ca modalitate concreta de a surprinde plenitudinea lui Dumnezeu, a creatiei, in manifestarile (epifaniilE) particulare. Mintea omului poate, prin cunoastere mistica, sa ajunga la revelatia plenitudinii divine, dar nu poate sa descrie aceasta plenitudine decat printr-un discurs fragmentar. in felul acesta, discursul fragmentar devine o fenomenologie a procesului de dezvaluire a plenitudinii divine. Jurnalul fericirii este, in cele din urma, o fenomenologie a unei revelatii, aceea a iubirii si pacii divine.



Revenind la deznodamantul fragmentului in discutie, la acela manifestat patetic in plan subiectiv, spiritual, repetam observatia ca, sub aspect literar-artistic, el este un veritabil poem in proza. Dominanta lui este lirismul, un lirism incandescent, care se revarsa direct, impresionant de limpede si stralucitor, ca o lumina de dincolo de fruntariile lumii noastre, precum trebuie sa fi fost aceea a marilor viziuni si revelatii despre care ne vorbesc scripturile.

Discursul poetic ia, aici, aspectul unei rostiri colocviale, cu atribute specifice oralitatii. Sub aspect strict morfo-sintactic, comunicarea curge ca o suita de enunturi alternante ca structura, in sensul ca structuri sintactice dezvoltate, unde se intalneste cumulul de verbe sau de substantive (spre exemplu: fericirea aceasta care ma impresoara, ma cuprinde, ma imbraca, ma invinge") alterneaza cu constructii simple (unele monomembrE), precum: Liniste. Si o absoluta nepasare. Fata de toate. Si o dulceata. in gura, in vine, in muschi". Acestora li se asociaza interogatia, plasata in mijlocul efuziunii lirice de unde atata prospetime si innoire? ", care are functia unei figuri retorice-cheie, in procesul constituirii semnificatiei de ansamblu a evenimentului relatat. Se instituie astfel un ritm sacadat, alert, consonant cu ritmul trairilor interioare, cu reactiile complexe declansate de intuirea unei taine. in stransa relatie cu acest ritm al emotiilor, al sentimentelor si al atitudinilor, exprimat cu mijloace morfo-sintactice, precum cele mentionate, si cu procedee stilistice multiple : metafore sau epitete metaforizante, simboluri (asalturi ale fericirii", asediatorii urca mai sus si lovesc mai cu pofta, cu precizie" ; o contopire mescalinica in toate" ; o mana care mi se intinde si o coniventa cu intelepciuni ghicite"), se contureaza un la fel de dinamic ritm ideatic, prin incastrarea de aluzii livresti (cum este, spre exemplu, aceea referitoare la unul din personajele lui Proust sau la Thalassa .- marea lui Xenofon si pamantul lui ColumB), de citate (din Apocalipsa, din Apostolul PaveL) si de reflectii (apoftegmE) proprii (Idealul nostru merge pana la cercul ori la cerul imediat superior").

Efectul estetico-poetic al unui asemenea discurs, cu toata incarcatura lui grava, impresioneaza si, totodata, fascineaza prin semnificatiile religioase, este efectul unei elevate creatii spirituale, traite totusi in coordonatele firesti ale modului nostru omenesc de a fi, fara anihilarea persoanei noastre lumesti, intalnita in extazul misticii orientale. Traim, laolalta cu autorul, acea bucurie pe care ti-o da relatarea facuta cu deplina naturalete, firesc despre sosirea unui oaspete drag, de mult asteptat, in casa ta, si care, o data sosit, se simte ca la el acasa. Dumnezeu soseste in sufletul nostru si se simte ca la el in ceruri, daca stim sa-1 chemam si sa-1 primim. Relatarea si aura spirituala care o invaluie sunt foarte interesante pentru felul in care o sfanta taina patrunde in sufletul unui crestin ortodox, pentru ceea ce in teologia crestinismului oriental se numeste teandrie, adica pentru modul in care Dumnezeu pare a ridica spre sine faptura creata de el, dornica, la randul ei, de mantuire, de inaltare si desavarsire. Dimensiunea literaritatii fragmentului comentat, care se impune, direct, receptivitatii noastre ca semnificant poetic, deci ca un denotatum sui-generis sensibilizator, este asemeni unei imagini caleidoscopice pe care ti-o impune privirii un maiestrit covor", in a carui urzeala" (narativa) sunt batute" (inseratE) motive" de o mare varietate (florale, zoomorfe, geometricE), configurate in diferite registre stilistice (realiste, expresionist-simboliste, suprarealist-onirice, paradoxal-absurde, uneori chiar romantic-idilicE). Dimensiunea subtextuala, de adancime, a acestui denotatum estetic este de o bogatie si profunzime spirituala uimitoare, pe masura frapantei sale varietati din planul structurii de suprafata. Concentrandu-ne atentia asupra elementelor implicate in ritualul propriu-zis al botezului, putem surprinde conotatiile majore, de natura spiritual-religioasa, ale acestei practici crestin-ortodoxe.

2. Baptisemul se savarseste intr-o celula mizerabila a unei puscarii, deci intr-un loc al degradarii umane. Privit din perspectiva crestinismului ortodox, faptul este plin de semnificatii. Crestinismul oriental isi asuma lumea aceasta asa cum este ea, cu aspectele luminoase, dar si cu toate pacatele ei, cultivand o mistica restauratoare, a spalarii de pacate, a recuperarii fiintei umane, a renasterii ei prin taina botezului. in temnita, Steinhardt a trait toate umilintele, suferintele, mizeriile imaginabile si inimaginabile, care l-au adus, adeseori, in situatii-limita, in pragul pierderii identitatii de sine, la marginea prapastiei tragice, a disperarii. El a trait astfel experienta raului ca proba a ispasirii, proba la care a fost supus si Isus in existenta lui pamanteasca. Pamantul, adancul, noroiul ascund, in ortodoxie, energii pneumatice, poarta un mesaj tainic, dezvaluit prin cunoastere ezoterica (vezi, in aceasta privinta, Al. Horia, Vorbirea in soapta, Anastasia, Bucuresti, 1995). Apa este un alt element semnificativ al ritualului. E, ca si spatiul celulei, o materie degradata (o apa viermanoasa", dintr-un ciubaR), dar semnificand, ca si noroiul, pe langa destinul catabasic al ortodoxiei, si harisma ei purificatoare. Apa devine, in spirit pravoslavnic, tamaduitoare si mantuitoare, gratie Sfantului Duh coborator din cer" {idem., p. 85). Ma nasc din nou, din apa viermanoasa si din duh rapid",.spune autorul, dupa ce i s-a turnat pe cap si pe umeri tot continutul ibricului si dupa ce a fost insemnat cu semnul crucii. Element de gestica ritualica, crucea simbolizeaza marturisirea credintei crestine, a jertfei lui Isus, pentru rascumpararea pacatelor oamenilor, si aminteste de cele spuse de Apostolul Pavel, intr-o Epistola catre Galateni: Cei ce sunt ai lui Hristos Isus si-au rastignit firea pamanteasca impreuna cu patimile si poftele ei" (4) si (2), 20 : Am fost rastignit impreuna cu Hristos si traiesc, dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine", si, mai ales: port semnele Domnului Isus pe trupul meu" (6, 17).



Prin taina botezului, se savarseste, in plan mistic, digenia, miracolul renasterii, al transfigurarii, adica al preschimbarii materiei corupte intr-o stralucire noua. Este vorba de o metamorfoza adanca, abisala, intemeiata pe o relatie jertfelnica, de topire a fiintei in iubire. Este un proces metanoic, care simbolizeaza purificarea prin jertfa si credinta: Si noutatea: nou, sunt un om nou", striga cel proaspat botezat, dand expresie fericirii ce-i cuprinde sufletul: Asupra mea se zoresc clipa de clipa tot mai dese asalturi ale fericirii". Aceasta stare de gratie este semnul revelatiei divinului, traita ca taina, ca minune incomunicabila: Cuvinte nu gasesc, decat banale, rasuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu", marturiseste scriitorul. Sau: Sunt cuprins in cercul de creta al cuvintelor stiute si al idealurilor scoase din peisajul cotidian". Totusi, chiar in cuvintele stiute ale cercului existentei lumesti, ni se sugereaza ceva din variata gama de nuante ale trairilor si revelatiilor sale ^mistice, circumscrise starii generale de fericire : in primul rand, linistea este linistea sufletului din trairea isihasta, care nu e totuna cu tacerea lui, ci este comunicarea, in linistea reculegerii, cu Dumnezeu, prin vocea interioara a sufletului, prin cuvantul mistic, care e energie tainica; apoi, absoluta nepasare. Fata de toate" (in viziunea ortodoxiei crestine, cuvantul nepasare este un simbol pentru abstragerea totala din tumultul vietii lumesti, in timpul contemplatiei mistice, semnificand, astfel, inlaturarea oricarui fapt/fenomen care ar putea stanjeni transcenderea divinului in sufleT); resemnarea (care, in aceeasi viziune, e complementara nepasarii si inseamna impacarea credinciosului cu suferintele existentei, acceptarea lor fara impotrivire, pentru ca acestea sunt probe, incercari de la Dumnezeu pentru a fi depasite prin jertfa); imboldul de a ierta pe oricine" (e simbol al ingaduintei fata de semeni, al tolerantei, fie al tolerantei milostive, fie al tolerantei fata de libertatea de expresie, de traire personala, individuala); o dulceata. in gura, in vine, in muschi" (semn al primenirii trupului si nu numai a sufletului, digenia intru Hristos fiind una totala, care purifica fiinta; un zambet ingaduitor" (ceea ce sugereaza nu toleranta neutra, ci ingaduinta insotita de simpatie si iubirE); un strat de aer bland injur" (sintagma semnificativa pentru mistica ortodoxa a vazduhului, care vede in aer (etheR) duhul lui Dumnezeu, adica un mediu insufletit de o energie tainica, invaluitoare, un element cosmic care educa spiritul apofantic, prin care Aprosopos-va (Cel-fara-chiP) se face simtit; un simtamant de siguranta absoluta" ; o contopire mescalinica in toate" ; o desavarsita indepartare in senin" ; o mana care mi se intinde" ; o coniventa cu intelepciuni ghicite" - toate aceste ultime componente ale beatitudinii mistice aflandu-si temeiul in ideea teandrica, intalnita in teologia crestin-orientala. Teandria inseamna unirea intima intre Dumnezeu si om, spune Dumitru Staniloae, modelul desavarsitei teandrii fiind Isus Hristos, in care natura dumnezeiasca si omeneasca sunt unite intr-o singura persoana. Pentru Nichifor Crainic, conceptul are intelesul de mod de cooperare intre Dumnezeu si omul renascut, lata ce sugereaza mana care i se intinde crestinului de catre Dumnezeu, pentru a-1 inalta spre Sine, coniventa, intelegerea secreta (complicitatea") cu intelepciunile ghicite", de asemenea, contopirea mescalinica in plan spiritual cu aceste intelepciuni, revelate pe calea contemplatiei si a concentrarii. Prin taina botezului se savarseste transcenderea profanului, teofania, care inspira credinciosului simtamantul de siguranta absoluta", translarea (o desavarsita indepartare") in orizontul seninului, adica in orizontul filocalic, al frumosului si armoniei divine, al desfatarii in lumina lina a duhului ceresc venit pe pamant. Botezul e o descoperire", e transcenderea cerului imediat superior" spre altele, pe deasupra, nebanuite si, prin urmare, de neformulat, de negandit". Cu aceste cuvinte isi incheie autorul marturia revelatiei sale, sugerand ideea fundamentala a misticii ortodoxe, anume ca cerul divinitatii nu se dezvaluie prin iscodirile mintii, ci prin contemplatie mistica.



Partea finala a fragmentului pe care il comentam este interesanta si pentru ca numeste, implicit, treptele vietii (si cunoasteriI) mistice in viziunea crestinismului ortodox, trepte care amintesc, indeaproape, de practicile yoga. in Nostalgia paradisului, Nichifor Crainic spune ca treptele vietii mistice sunt: purificarea, iluminarea si desavarsirea (sau unireA). Faza.purificarii cuprinde nevointele (silintelE) ascetice ale omului si se afla in legatura cu taina Botezului (taina a curatirii de pacate si a mortii omului vechi, a uitarii tuturor celor lumestI): este ceea ce Steinhardt spune, in primele randuri ale confesiunii sale (Vasazica, este adevarat: este adevarat ca botezul este o Sfanta Taina, ca exista Sfintele Taine"). Iluminarea este o faza intermediara, intre asceza si mistica, si este in legatura cu taina Mirului, care intareste facultatile spirituale si smulge radacinile patimilor din simturi si din spirit, descrisa poetic de Steinhardt in randurile in care relateaza despre trairile si revelatiile sale mistice, comentate de noi mai sus. Desavarsirea (sau indumnezeireA) este faza misticii propriu-zise, omul aflandu-se acum intr-o stare de pasivitate primitoare, si se intemeiaza pe euharistie, care simbolizeaza (prin painea si vinul ritualicE) asimilarea fiintei noastre in corpul mistic al lui Isus Hristos si produce starea de contemplatie, in textul sau, Steinhardt consemneaza doar debutul acestei faze (Si noutatea: nou, sunt un om nou"), lasand deschisa perspectiva unirii {nuntii sau casatoriei spiritualE), la care se poate ajunge prin extazul mistic (totala iesire din sine pentru a trai in divinitatE), obtinut prin metoda isihasta. (in treacat fie spus, meditatia isihasta are frapante similitudini cu meditatia tantrica. A se vedea pentru aceasta Mircea Eliade, Yoga. Nemurire si libertate, Humanitas, Bucuresti, 1993.) in practicile Yoga, meditatia este o metoda pentru contopirea cu Nirvana, nefiinta, pe cand meditatia isihasta, ortodoxa, este o metoda de a ajunge la unirea, contopirea cu divinitatea, crestinismul nefiind o religie abstracta, ci una osmotica. in budism, credinta se bazeaza pe o substanta (concepT) impersonala, acorporala; in viziune crestina, Dumnezeu este Persoana, cu a carei sfanta materie credinciosul se uneste in actul iubirii mistice (vezi si Al. Horia, op. cit., p. 107). Din Jurnal si din alte surse, putem deduce ca Steinhardt a experimentat si trait treptele misticii crestine, inclusiv desavarsirea, in masura in care omeneste i-a fost posibil, in existenta sa ascetica de monah, la manastirea Rohia, din Maramures. Poate ca cea mai convingatoare dovada a digeniei sale spirituale este convertirea la crestinismul ortodox si, in mod deosebit, prin credinta crestina, integrarea osmotica a sa (iudeU) in etnia romaneasca, in spiritualitatea acestei etnii. E foarte interesanta, in contextul celor spuse anterior, glosa polemica la adresa lui Nae lonescu, care incheie secventa interogatoriului din romanul-memorial Jurnalul fericirii: Nae lonescu spune ca cine nu are sange romanesc poate fi AĞbun RomanAğ (ed. cit., p. 17), dar, cu nici un pret si orice s-ar petrece, nu poate fi AĞRomanAğ.

Asa este, daca nu-i decat pe masura putintelor omenesti. Dar ce nu e cu putinta la oameni, e cu putinta la Dumnezeu. () Cui crede ca vinul se poate preschimba in sange nu-i vine greu a recunoaste ca duhul poate savarsi mutatii semiotice cu sangele.

Biologic, etnic, da. Mistic, problemele se pun insa cu totul altfel si ceea ce nu e cu putinta pe un plan devine cu totul posibil, degraba, pe celalalt". in alt loc: Sangele meu e evreiesc, dar de gandit si de simtit, gandesc si simt romaneste" ; sunt suta-n suta evreu si mie-n suta roman" (op. cit., pp. 164 si 165).

3. Citind fragmentul in contextul amplu din care face parte, ne putem pune cateva intrebari referitoare la procesul metanoic trait de autorul Jurnalului fericirii si la statutul literar al acestei originale scrieri. Astfel . a. pe ce cale ajunge Steinhardt la Dumnezeu ? ; b. cum concepe el divinitatea ? ; c. cum poate fi caracterizat comportamentul sau de crestin? ; d. cum se exprima el despre cele divine?, apoi: e. cum poate fi considerat Jurnalul fericirii, avand in vedere substanta sa ideatica si formula compozitionala ? incercam sa formulam, pe scurt, cateva raspunsuri: a. Accederea acestui ilustru intelectual la ideea de divinitate este, mai intai, rezultatul unui indelung proces reflexiv privind existenta in general si locul fiintei in lume. In Jurnal, exista nenumarate referiri la modul in care autorul argumenteaza stiintific, pe calea rationamentului logic, existenta lui Dumnezeu. Vom selecta, aici, numai unul din argumente, luat din cea mai recenta disciplina: Cibernetica a dovedit peremptoriu ceea ce progresul neincetat al stiintelor dezvaluia cu incetul: implicata, absoluta necesitate a unui Mare Programator. () Codul genetic ? Fixat si invariabil, programat. Constitutia atomului ? Numai dupa anumite modele arhetipale, programate. Limbajul? Structurat si el, ca inconstientul, dupa program. Invarianta speciilor? Tot dovada unor limite prevazute. Reteaua legaturilor de rudenie? Cu numeroase variante, dar nu infinite, deci iar structuri, programare.



Acestea sunt viziuni cibernetice ale lumii, adica tot atatea recunoasteri ale unor modele. Sa fie toate spontane si intamplatoare ? Aida de !

    Cibernetica este suprema dovada rational-stiintifica a creatiei; notiunea universala de programare nu mai ingaduie nici o indoiala cu privire la existenta Creatorului.

Ceea ce, desigur, nu cuprinde si necesitatea unui mantuitor si a intruparii sale. Acestea raman mai departe sub semnul libertatii, sunt actul nostru cel mai de pret, mai specific diferentiator si mai antientropic: actul de credinta."

Ratiunea este calea de justificare logica a lui Dumnezeu - creatorul, care, daca nu poate fi vazut, poate fi banuit, dedus, intocmai cum astrologia deduce existenta unor stele prin calcul astronomic, inainte de a fi descoperite practic, prin observatie directa. Credinta, intarita de situatiile-limita existentiale, revelatoare de miracole, traite in anii grei de detentie, este actul subiectiv, emotional, diferentiator si antientropic", cum spune Steinhardt, care ii ofera calea de marturisire a Dumnezeului intrupat si mantuitor. Iar meditatia isihasta, incheiata in contemplarea mistica, ii ofera calea comuniunii, unirii cu divinitatea, starea supremei fericiri. b. Calea rationamentului logic (inductiv-deductiV) il duce spre o concepere abstracta a divinitatii, ca Mare Programator anonim, ca ratiune universala - in acest punct, Steinhardt apropiindu-se de deismul voltairian - dar intuitia subiectiva, credinta, il indeamna sa personifice abstractiunea, s-o intruchipeze in Dumnezeu-Persoana, cu intreita fata (Tatal-Fiul-Sfantul DuH), iubitoare de oameni pana la jertfa, izbavitoare si consolatoare. c. Steinhardt a optat pentru credinta crestin-ortodoxa, devenind monah si traind, ca atare, asceza vietii monahale. Jurnalul ne ofera, in persoana autorului, imaginea fascinanta a unui crestin, care, aflat la altar, se roaga tacut la puterile ceresti, dar care manifesta disponibilitate si pentru comentariul religios, pentru problematizarea credintei, pentru speculatia laica, pentru democratizarea" cuvantului lui Dumnezeu. intr-un interesant volum de eseuri, citat de noi mai sus, Al. Horia distinge intre omul mistic (crestinul de altaR), care il vede pe Dumnezeu fata catre fata", pentru a se contopi cu el si omul (crestinuL) de pridvor care il vede pe Dumnezeu indirect, prin ghicituri, nu prin cunoastere revelata. Numai primul accede la participarea mistica nemijlocita, in cazul celuilalt, Dumnezeu e doar imaginat. Exista deci doua haruri dumnezeiesti: revelatia - daruita omului la altar si inspiratia - primita ca pomana in pridvorul bisericii. Aceasta polarizare dezvaluie cele doua ipostaze crestine : cultul si cultura; ele se ingemaneaza, dar nu se identifica. Prima e cunoastere directa a lui Dumnezeu, a doua e cunoastere prin inchipuire. Forta cultului e soteriologica, fiindca poate sa schimbe moartea in viata, asa cum Isus 1-a inviat pe Lazar, in timp ce forta culturii e harismatica, ea poate, sa oblojeasca sufletele aflate in prag, asa cum l-au vindecat Petru si Ioan pe ologul ce statea in poarta templului" (op. cit., p. 29). Ajunge Steinhardt la revelatia divina, adica la cunoasterea directa (mistica) a lui Dumnezeu, sau numai la cunoasterea prin inchipuire, adica la o harisma culturala, in stare sa aline sufletul ? Iata o intrebare la care e greu de raspuns. Daca avem totusi in vedere experienta isihasta a omului Steinhardt, nu gresim spunand ca el s-a apropiat, prin asceza si spovedanie, de revelatia divinului. Afirmatia poate fi intarita si de marturia sa, incredintata lui Virgil Ciomos, legata de revelatia puterii lui Hristos : A fost o clipa cand s-a indurat si de mine - nemernicul - si m-a rapit sa-mi spuna ca ma iertase. Era la Brasov. Nici nu stiu cat a durat!

    ". Putem vorbi, in cazul lui Steinhardt, de o ingemanare a celor doua ipostaze: cultica si culturala. Forta harismatica a culturii (impresionant etalata in paginile JurnaluluI) pregateste si instituie ipostaza cultica, soteriologica. Steinhardt e un crestin de altar, un crestin al jertfei pocaintei, al adevarului revelat, dar care nu este complet imun fata de indoiala, fata de ceea ce teologii numesc acedia, adica pierderea legaturii cu Dumnezeu; un crestin care poarta inca semnele omului de pridvor, care inca se mai roaga cu cuvintele Tine-ma, Doamne, de urechi, ca altfel te vand ca Iuda". d. Faptul se probeaza si prin felul in care Steinhardt isi exprima tumultul trairilor sale spirituale. El nu adopta stilul caracteristic scrierilor revelate, cu elanuri mistice si formule ezoterice, cu arabescurile retoricii biblice. Practica un discurs laic, in care relatarea neutra, rece, specifica stilului stiintific, lasa, frecvent, locul efuziunii lirice, expresiei pamfletare stapanite, vorbirii colocviale. Autorul nu se exprima solemn, ci cu familiaritatea specifica stilului oral, cu vorbe neaose, mucalite, cu ironie si umor, reusind, cu mare indemanare, sa instituie astfel starea comunicabilitatii ideale. Steinhardt este un crestin mistic care se exprima ca un om de pridvor, unul care vorbeste despre cele mai profunde probleme ale existentei, despre Dumnezeu si credinta, intr-un mod dezinvolt, alert, uneori cu haz, care, precum tamaia, goneste duhul rau". Iata un exemplu: Lui C.G. Jung, in Ceylon, un preot ii spune: AĞNu, lui Buddha nu i te poti ruga. Nu-1 poti implora. Buddha nu mai e. E in NirvanaAğ.

Asta-i marea deosebire. Hristos, care s-a rugat mereu, asteapta mereu ruga noastra. E cu ochii si urechile la noi, mereu la usa.

Hristos, ca si Tatal, lucreaza mereu (Ioan 5, 17), iar la fiecare liturghie se jertfeste. El nu e in Nirvana, la odihna, la repaus, la deconectare. E pe santier si pune umarul" (Jurnalul, p. 165). e. Jurnalul fericirii este o opera densa ca substanta ideatica si foarte complexa prin reteaua asociatiilor si disociatiilor implicate in variatele planuri ale culturii. Poate fi citit, in primul rand, ca opera teologica, in care gasim discutate, eseistic, problemele capitale ale teologiei. Poate fi citit ca opera sapientiala, unde intalnim, condensate in puzderia de maxime (proprii sau citate din cartile lumiI) raspandite la tot pasul, reflectii ale filosofilor, teologilor, moralistilor despre existenta, om, societate, politica etc. Jurnalul este, nu in ultimul rand, un document zguduitor al temnitelor comuniste, al detentiei politice. Dar cea mai evidenta coordonata a cartii o constituie dimensiunea ei interioara de bildungsroman, adica de opera ce relateaza despre formarea unei constiinte in situatii-limita, mai exact, despre procesul dramatic al unei convertiri si al unei trairi mistice, despre impacarea omului cu lumea si cu sine insusi; despre izbavirea fiintei de angoasele existentei prin revelatia iubirii si a pacii divine.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.