Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


loading...


Mihai EMINESCU



Mihai EMINESCU - poza (imagine) portret Mihai EMINESCU



Memento mori






Marile teme ale universului eminescian
Poetul si poezia - tema si motiv al universului poetic dimensiune a programului estetic
Caracterul filosofic al poeziei lui Eminescu - modelul intelectului
Zambetul lui Eminescu in opera sa
Personalitatea artistica a lui Mihai Eminescu
Inteligenta si imaginatia lui Eminescu
EMINESCU IN CRITICA LITERARA JUNIMISTA
Intalnirea cu budismul la Mihai Eminescu
Coordonatele lirismului eminescian
Conceptia estetica
Natura si iubirea - topos etern in lirica eminesciana
Poezia filosofica. Genialitatea intre absolut si damnare. Ipostaze poetice
Luceafarul si Oda (In metru antic) - permanente mitice si filosofice
Nuvela romantica - Mihai Eminescu - proza literara
MIHAI EMINESCU (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889) - Portretul scriitorului
Teme si motive ale operei eminesciene
Eminescianismul
CREATIA POETICA‚ EMINESCIANA‚
MIHAI EMINESCU - Portretul scriitorului - Date biografice
EMINESCU SI POEZIILE LUI (1889)
MIHAI EMINESCU - TABEL CRONOLOGIC
Poezia naturii si a iubirii
Mihai Eminescu - sinteza
MIHAI EMINESCU - SCRIITOR NEPERECHE, INTRE NATIONAL SI UNIVERSAL; SCRIITOR ROMANTIC; SINGURUL GENIU AUTENTIC AL LITERATURII NOASTRE
EMINESCU SI BLAJUL
Eminescu student la Viena
In apararea institutiilor culturale
O disputa intre tineri si batrini si evaluarea repertoriului nostru teatral dinainte de 1870
Dualismul, o fictiune diplomatica
Serbarea de la Putna, manifestare a solidaritatii nationale
Interludiu carturaresc si cultural
O conferinta si teoria claselor pozitive
E unul din cei mai talentati juni
O schimbare fundamentala in statutul personal
Politica europeana si chestiunea orientala
Jurnalul razboiului sirbo-muntenegrean impotriva Imperiului otoman
Razboiul diplomatic
Declararea Independentei si participarea la razboiul din 1877
Viata politica interna
Prelectiuni populare. Prelectiuni publice. Conferinte
Miscarea culturala in provinciile romanesti desub stapiniri straine.
MIHAI EMINESCU - (1850-1889) - viata si activitatea literara Eseu
NATIONAL SI UNIVERSAL IN OPERA LUI MIHAI EMINESCU
Repere biografice
Raportul dintre national si universal
Eminescu in cadrul romantismului european
Teme si motive romantice la Eminescu
Cultura si armonie la Eminescu
Folclorul a€“ izvor de inspiratie in opera lui Eminescu
Arte poetice eminesciene
Poezia de meditatie istorica si sociala
Ipostaze ale naturii in poezia lui Eminescu si imagini paradisiace si toposuri edenice
Erotica eminesciana din prima si a doua perioada
Locul poeziei Floare albastraa€¯ in lirica eminesciana
Poezia filososfica a lui Eminescu
Meditatie filosofica si satira in „Scrisoarea I”
Rugaciunea unui daca€¯, poem autoreferential
Proza eminesciana si receptarea ei critica







 

Memento mori


Memento mori - un poem sociogonic



Opera si activitatea literara Mihai EMINESCU

Scrierile si activitatea publicistica a lui Mihai EMINESCU








Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Poezie

Epigonii

- citeste textul
Mihail Eminescu — Epigonii - Tema poeziei, Ideea, Compozitia
EPIGONII - analiza literara
EPIGONII - Arta poetica - Semnificatia titlului
Tema iubirii si a naturii
Arte poetice eminesciene. Epigonii

Memento mori

- citeste textul
Memento mori - un poem sociogonic

Imparat si proletar

- citeste textul
Mihail Eminescu imparat si proletar

Scrisoarea I

- citeste textul
Scrisoarea I - o sinteza a temelor universului eminescian
SCRISOAREA I - comentariu (referat)
Scrisoarea I poemul
Scrisoarea I - comantariu literar
M. Eminescu, Scrisoarea I - Particularitati stilistice
Conditia geniului in poemul filozofic Scrisoarea I de Minai Eminescu.
SCRISOAREA I - Poem filozofic - Portretul savantului
SCRISOAREA I - STUDIUL TEXTULUI
SCRISOAREA III - STUDIUL TEXTULUI

Scrisoarea III

- citeste textul
Mihail Eminescu — Scrisoarea III - exaltarea trecutului glorios si critica prezentului decazut
SCRISOAREA III - comentariu
SCRISOAREA III - analiza literara si comentariu
Comentariu Scrisoarea III - antiteza dintre Prezent si Trecut
SCRISOAREA III - Tema si tablourile nalizate pe versuri
Caracterizarea personajului principal Mircea cel Batran

Sara pe deal

- citeste textul
Idila Sara pe deal
SARA PE DEAL - analiza literara
Sara pe deal - visul de dragoste
Sara pe deal - comantariu
SARA PE DEAL - Idila-pastel - analiza pe strofe
SARA PE DEAL - STUDIUL TEXTULUI

Floare albastra

- citeste textul
Idila Floare albastra - tema iubirea
FLOARE ALBASTRA‚ comentariu
Floare albastra - puritatea infinita, idealitatea, aspiratia catre absolut
FLOARE ALBASTRA‚ - Idila - cu accente filozofice
Poezia iubirii si a naturii: Floare albastra
FLOARE ALBASTRA‚ - STUDIUL TEXTULUI

Atat de frageda

- citeste textul
Atat de frageda - idila reprezentativa pentru tema iubirii

Dorinta

- citeste textul
Mihail Eminescu - Dorinta
Dorinta de Eminescu - comentariu
DORINTA Idila
DORINTA - STUDIUL TEXTULUI

Revedere

- citeste textul
Revedere - o meditatie pe tema fortuna labilis
Comentariu Revedere
Poezia de inspiratie folclorica. Revedere - nelinisti in temporalitate
Revedere - analiza si comentariu
REVEDERE Creatie lirica de inspiratie folclorica - ideea poeziei
REVEDERE - STUDIUL TEXTULUI

Calin (File din poveste)

- citeste textul
Poemul Calin (file din poveste) - mitul zburatorului
Comentariul la poemul - CA‚LIN (FILE DIN POVESTE)
Calin (file din poveste) - poem de Mihai Eminescu
CA‚LIN ( file din poveste) - analiza versurilor
EXERCITII

Luceafarul

- citeste textul
Luceafarul - o sinteza a universului eminescian (Compozitia, Tema, Motivul Zburatorului)
LUCEAFA‚RUL comentariul
LUCEAFA‚RUL - analiza literara si comentariu
Luceafarul poemul
Luceafarul - capodopera a creatiei eminesciene
Catalina - personaj simbol al poemului Luceafarul
Caracterizare - Luceafarul Hyperion - personaj simbol al poemului omonim Luceafarul
LUCEAFARUL - Poem filozofic - Geneza poemului Luceafarul
Teme si motive in poemul Luceafarul
Genuri literare in poemul Luceafarul
Specii literare in poemul Luceafarul
Luceafarul (incercare de sinteza)
Luceafarul - Geneza si surse de inspiratie
VALOAREA UNIVERSALA A POEMULUI LUCEAFARUL
LUCEAFARUL sinteza a gandirii filozofice si poetice eminesciene
Geneza Luceafaruluia€¯
Semnificatii mitice si filosofice in Luceafarula€¯
Structuri compozitionale si mijloace literar-artistice in Luceafarula€¯

Glossa

- citeste textul
Poezia Glossa - o meditatie pe concepte filosofice clasice
GLOSSA‚ - comentariu
Glossa - tipare aforistice
Luceafarul comentariu - chintesenta a lirismului eminescian
Glossa - analiza
GLOSSA‚ - Poezie cu forma fixa
ODA‚ (in metru antic) - Poezie a maturitatii artistice
Glossa - Unica in literatura noastra
GLOSSA‚ - STUDIUL TEXTULUI
Structuri compozitionale si motivul lumii ca teatrua€¯ in Glossaa€¯

Oda (in metru antic)

- citeste textul
Oda (in metru antic) - Tema, Ideea, Motivul
ODA‚ (IN METRU ANTIC) - analiza literara
Lirica filozofica. Oda (in metru antic)

Trecut-au anii

- citeste textul
Trecut-au anii - o meditatie pe tema panta rhei

Sonet III (Cand insusi glasul)

- citeste textul
Idila Sonet III (Cand insusi glasul)
Sonetul III (Cand insusi glasul) - iubirea, icoana a trecutului

La steaua

- citeste textul
La steaua - o meditatie pe tema fortuna labilis

Mai am un singur dor

- citeste textul
Mai am un singur dor - motivul comuniunii dintre om si natura

Peste varfuri

- citeste textul
Peste varfuri
PESTE VARFURI - Structura, semnificatii, limbaj poetic

Ta twam asi

- citeste textul
Tat twam asi - o mantia (formula sacerdotala indiana)
Ta twam asi - analiza

Rugaciune

- citeste textul
Rugaciune
RUGA‚CIUNE - comentariu
Rugaciune - poezie de Octavian Goga
Rugaciune de Octavian Goga- Rugaciunea poetului e un crez artistic

Invierea

- citeste textul
Poezia Invierea

Rasai asupra mea

- citeste textul
Rasai asupra mea - Sonet dedicat Maicii Domnului

DOINA

- citeste textul
DOINA - analiza literara si comentariu
DOINA - Doina culta - Structura si semnificatii

Melancolie

- citeste textul
M. Eminescu — Melancolie - Particularitati stilistice

AFARA-I TOAMNA

- citeste textul
AFARA-I TOAMNA - Sonet

CRAIASA DIN POVESTI

- citeste textul
CRAIASA DIN POVESTI - Idila-pastel - Semnificatia titlului, Structura si semnificatii

LACUL

- citeste textul
LACUL - Idila-pastel - comentariu pe strofe

O, RAMAI

- citeste textul
O, RAMAI - Elegia

CE TE LEGENI

- citeste textul
CE TE LEGENI - Creatie lirica de inspiratie folclorica

LA MIJLOC DE CODRU

- citeste textul
LA MIJLOC DE CODRU - Creatie lirica de inspiratie folclorica

Bolnav in al meu suflet

- citeste textul
Bolnav in al meu suflet -analzia

Cand privesti oglinda marei

- citeste textul
Cand privesti oglinda marei - Aparenta si esenta

Venetia

- citeste textul
Venetia - Simpla traducere sau creatie originala?

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie?

- citeste textul

INGER SI DEMON

- citeste textul



Basm popular

FAT FRUMOS DIN LACRIMA

- citeste textul
FAT-FRUMOS DIN LACRIMA - comentariu literar - Semnificatii artistice
Caracterizarea personajelor
FA‚T-FRUMOS DIN LACRIMA - basm cult - Subiectul basmului



Nuvele

Sarmanul Dionis

- citeste textul
Sarmanul Dionis - Nuvela
Sarmanul Dionis - fantastic si oniric
Sarmanul Dionis - nuvela de Mihai Eminescu
Dionis - personaj principal in nuvela Sarmanul Dionis
M. Eminescu, Sarmanul Dionis - intelegerea textului
Caracterizarea personajului Dionis/Dan din nuvela Sarmanul Dionis
SA‚RMANUL DIONIS - comentariu literar - Nuvela fantastica, de factura romantica
Dionis (Dan) - caracterizare
Mituri si semnificatii
NUVELA FANTASTICA - SA‚RMANUL DIONIS
Sarmanul Dionis de M. Eminescu - MOMENTE ALE PROZEI ROMANESTI
SA‚RMANUL DIONIS - Studiul textului


Memento mori de Mihai EMINESCU (Poezie)

 

Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
Cand a noptii intunerec ­ instelatul rege maur ­
Lasa norii lui molateci infoiati in pat ceresc,
Iara luna argintie, ca un palid dulce soare,
Vraji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,
Cand in straturi luminoase basmele copile cresc.

Mergi, tu, luntre-a vietii mele, pe-a visarii lucii valuri,
Pana unde-n ape sfinte se ridica mandre maluri,
Cu dumbravi de laur verde si cu lunci de chiparos,
Unde-n ramurile negre o cantare-n veci suspina,
Unde sfintii se preimbla in lungi haine de lumina,
Unde-i moartea cu-aripi negre si cu chipul ei frumos.

Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite,
Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite
Te incerci a scoate lapte din a stancei coaste seci;
Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mandre flori de aur,
Alta unde cerci viata s-o-ntocmesti, precum un faur
Cearc-a da fierului aspru forma cugetarii reci.

Las-sa dorm sa nu stiu lumea ce dureri imi mai pastreaza.
Imbatat de-un cantec vecinic, indragit de-o sfanta raza,
Eu sa vad numai dulceata unde altii vad necaz,
Caci s-asa ar fi degeaba ca sa vad cu ochiul bine;
De vad raul sau de nu-l vad, el pe lume tot ramane
Si nimic nu-mi foloseste de-oi cerca sa raman treaz.

N-au mai spus si altii lumii de-a ei rele sa se lase?
Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui ii pasa?
Toate au trecut pe lume numai raul a ramas.
O, acele uriase, insa mute piramide
Cari stau ca veacuri negre in pustiuri impietrite
Cate-au mai vazut si ele ­ ce-ar vorbi de-ar avea glas.

Cand posomoratul basmu ­ vechea secolilor straja ­
Imi deschide cu chei de-aur si cu-a vorbelor lui vraja
Poarta nalta de la templul unde secolii se torc ­
Eu sub arcurile negre, cu stalpi nalti suiti in stele,
Ascultand cu adancime glasul gandurilor mele,
Uriasa roat-a vremei inapoi eu o intorc

Si privesc Codrii de secoli, oceane de popoare
Se intorc cu repejune ca gandirile ce zboara
Si icoanele-s in lupta ­ eu privesc si tot privesc
La vo piatra ce insamna a istoriei hotara,
Unde lumea in cai noua, dupa nou cantar masoara
Acolo imi place roata cate-o clipa s-o opresc!



*



Colo stau salbateci negri cu topoarele de piatra.
In pustiu alearga vecinic, fara casa, fara vatra,
Cap de lup e-a lor caciula, pe-a lor umeri, piei de urs;
Colo-nchina idolatrul nentelesul foc de lemne,
Colo magul lui ii scrie pe o piatra strambe semne
Sa nu poat-a le-ntelege lungul secolilor curs.

Babilon, cetate mandra cat o tara, o cetate
Cu muri lungi cat patru zile, cu o mare de palate
Si pe ziduri uriase mari gradini suite-n nori;
Cand poporul gemea-n piete l-a gradinei lunga poala
Cum o mare se framanta, pe cand vanturi o rascoala,
Cugeta Semiramide prin dumbravile racori.

Acel rege ­ o lume-n mana-i ­ schimbatoarea lui gandire
La o lume da viata, la un secol fericire ­
Din portalele-i de aur ca un soare rasarea,
Dar puternica lui ura era secol de urgie;
Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu sa fie?
Ar fi fost Dumnezeu insusi, daca ­ daca nu murea.

Asia-n placeri molateci e-mbatata, somnoroasa,
Boltile-s tinute-n aer de columne luminoase
Si la mese-n veci intinse e culcat Sardanapal;
Si sub degete maiestre arfele cugeta mite,
Dupa plac si-mpart mesenii a cantarii flori uimite,
Vinuri dulci, mirositoare si femei cu chipul pal.

Azi? Vei rataci degeaba in campia nisipoasa:
Numai aerul se-ncheaga in tablouri mincinoase,
Numai muntii, garzi de piatra stau si azi in a lor post;
Ca o umbra asiatul prin pustiu calu-si alunga,
De-l intrebi: unde-i Ninive? el ridica mana-i lunga,
­ Unde este? nu stiu, zice, mai nu stiu nici unde-a fost.



*



Nilul misca valuri blonde pe campii cuprinsi de maur ­
Peste el cerul d-Egipet, disfacut in foc si aur,
Pe-a lui maluri galbui, sese, stuful creste din adanc;
Flori, giuvaeruri in aer, sclipesc tainice in soare,
Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte rosii ca jaratic, alte-albastre, ochi ce plang.

Si prin tufele de maturi, ce cresc verzi, adance, dese,
Pasari imblanzite-n cuiburi, distind penele alese,
Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor;
Inecat in vecinici visuri, rasarit din sfinte-izvoara,
Nilul misc-a lui legenda si oglinda-i galben-clara
Catra marea linistita, ce ineaca a lui dor.

De-a lui maluri sunt unite campii verzi si tari ferice ­
Memfis, colo, -n departare, cu zidirile-i antice,
Mur pe mur, stanca pe stanca ­ o cetate de giganti ­
Sunt gandiri arhitectonici de-o grozava maretie,
Au zidit munte pe munte in antica lui trufie,
Le-a-mbracat cu-argint ca-n soare sa luceasca intr-un lant

Si sa para rasarita din visarile pustiei,
Din nisipuri argintoase in miscarea vijeliei,
Ca un vis al marii sfinte, reflectat de cerul cald
S-aruncat in departare Colo se ridic trufase
Si eterne ca si moartea piramidele-uriase,
Racle ce incap in ele fantazia unui Scald.

Se-nsereaza. Nilul doarme si ies stelele din strunga,
Luna-n mare isi arunca chipul si prin nori le-alunga ­
Cine-a deschis piramida si-nauntru a intrat?
Este regele. In haina de-aur ros si pietre scumpe,
El intra sa vad-acolo tot trecutul. ­ I se rumpe
A lui suflet cand priveste peste-al vremurilor vad.

In zadar guverna regii lumea cu intelepciune ­
Se-nmultesc semnele rele, se-mputin faptele bune ­
In zadar caut-al vietei inteles nedezlegat.
Iese-n noapte si-a lui umbra lung-intins se desfasoara
Pe-ale Nilului mari valuri, ­ astfel pe-unde de popoara
Umbra gandurilor regii se arunca-ntunecat.

Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,
Ale trestiilor sunet, ce sub luna ce patrunde
Par a fi snopuri giganteci de lungi sulite de-argint ­
Toat-a apei s-a pustiei si a noptii maretie
Se unesc sa-mbrace mandru vechea-acea imparatie,
Sa invie in deserturi sir de visuri ce te mint.

Raul sant ni povesteste cu-ale undelor lui gure
De-a izvorului sau taina, despre vremi apuse, sure;
Sufletul se-mbata-n visuri, cari-aluneca in zbor,
Palmii risipiti in cranguri, auriti de-a lunei raze,
Nalta zveltele lor trunchiuri. ­ Noaptea-i clara, luminoasa,
Undele viseaza spume, cerurile-nsira nori.

Si in templele marete ­ colonade-n marmuri albe ­
Noaptea zeii se preimbla in vestmintele lor dalbe
S-ale preotilor cantec suna-n arfe de argint ­
Si la vantul din pustie, la racoarea noptii bruna,
Piramidele, din crestet, aiurind si jalnic suna;
Si salbatic se plang regii in giganticul mormant.

In zidirea cea antica sus in frunte-i turnul maur.
Magul priivea pe ganduri in oglinda lui de aur,
Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun.
El in mic priveste-acolo caile lor tainuite
Si c-un ac el zugraveste cararusile gasite ­
A aflat samburul lumii, tot ce-i drept, frumos si bun.

Si se poate ca spre raul unei ginti efeminate,
Regilor patati de crime, preotimei desfranate,
Magul, gard al razbunarii, a citit semnul intors.
S-atunci vantul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,
Astupand cu dansu-orase, ca gigantice sicriuri
Unei ginti, ce fara viata-ngreuia pamantul stors.

Uraganu-acum alearga pan-ce caii lui ii crapa ­
Si in Nil numai pustiul nisipisul si-l adapa,
Asternandu-l peste campii cei odata infloriti;
Memfis, Theba, tara-ntreaga coperita-i de ruine,
Prin pustiu strabat salbatec mari familii beduine,
Sorind viata lor de basme prin campie nisipiti.

Dar si-acum, turburand stele pe-ale Nilului lungi unde,
Noaptea, flamingo cel rosu, apa-ncet, incet patrunde
Si-acum luna arginteste tot Egipetul antic;
S-atunci sufletul viseaza toat-istoria straveche,
Glasuri din trecut strabate l-a prezentului ureche ­
Din a valurilor sfada prorociri se aridic.

Si-atunci Memfis se ridica, argintos gand al pustiei,
Inchegare maiestrita din suflarea vijeliei ­
Beduini ce stau in luna, o minune o privesc,
Povestindu-si basme mandre mestecate numa-n stele
Despre-orasul care iese din pustiile de jele.
Din pamant si de sub mare, s-aud sunete ce cresc.

Marea-n fund clopote are, care suna-n orice noapte,
Nilu-n fund gradine are, pomi cu mere d-aur coapte ­
Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,
Ce cu-orasele-i deodata se trezeste si se duce
Sus, in curtile din Memfis, unde-n sali lumina luce. ­
Ei petrec in vin si-n chiot orice noapte pan-in zori.



*



Vezi Iordanul care uda campii verzii Palestine:
Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mandre coline,
Pe Sion, templul Iehovei, o minune il privim;
Codrii de maslin s-amestec printre lunci de dafin verde,
Chidron scalda-n unda-i clara ierburi mari ­ s-apoi se pierde
In cetatea ce-n vai doarme ­ miticul Ierusalim.

Si in Libanon vazut-am ratacite caprioare
Si pe lanuri secerate am vazut mandre fecioare
Purtand pe-umerele albe auritul snop de grau.
Alte vrand sa treaca apa cu picioarele lor goale
Ridicara rusinoase si zambind albele poale,
Turburand cu pulpe netezi fata limpedelui rau.

Am vazut regii Iudeei in biserica mareata,
Unde marmura in arcuri se ridica indrazneata
Si columnele inalte catra cer pare c-arat;
Vazui pe David in lacrimi rupand haina lui bogata
Zdrobind arfa-i sunatoare de o marmura curata,
Genunchind sa-i ierte Domnul osanditul lui pacat.

Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire
Si facand-o sa rasune o psalmodica gandire,
Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet;
El canta pe imparatul in hlamida de lumina,
Soarele statea pe ceruri auzind cantarea-i lina,
Lumea asculta uimita glasu-i dulce si incet.

Dar iesind din templul sacru lasa gandul lui sa cada,
Caci amorul il asteapta cu-a lui umeri de zapada,
Raze moi in ochii negri ­ el da lirei alt acord:
Caci femeile-l asteapta cu sireata lor zambire,
Brune unele ca ganduri din povestile asire,
Alte blonde cu par de-aur ­ vise tainice de Nord.

Dar venit-a judecata, si de salcii plangatoare
Cantaretul isi anina arfa lui tremuratoare;
In zadar rugati pieirea ­ muri se naruie si cad!
Cad si scari, s-aurite arcuri, grinzi de cedru, porti de-arama
Soarele priveste galben peste-a mortii lunga drama
Si s-ascunde in nori rosii, de spectacol speriat.

Si popor si regi si preoti ingropati-s sub ruine.
Pe Sion templul se sparge ­ nici un arc nu se mai tine,
Azi gramezi mai sunt de piatra din cetatea cea de ieri .
Cedri cad din varf de munte si Livanul pustieste,
Jidovimea risipita printre secoli rataceste ­
In pustiu se-nalta-n soare desfrunzitii palmieri



*



O, lasati sa moi in ape oceanici a mea lira!
Sa-mbrac sunetele-i dalbe cu a undelor zambire,
Cu-ale stelelor icoane, cu a cerului azur;
Sa inalt muntii Greciei, scanteind muiati de soare,
Cu dumbrave pravalite peste coaste razatoare
Si cu stanci incremenite printre nouri de purpur.

Peste vaile adance repezite-n regioane
Nourate, stau tinute templele multicoloane
Parca muntii-n brat de piatra le ridica si le-arat
Zeilor din ceriuri. Vulturi peste vai innegurate,
Grei atarna cu intinse aripi si priviri tintate
Supra lumei ce sub dansii sta adanc, imprastiat.

Astfel Grecia se naste din intunecata mare.
Poarta-n ceruri a ei temple s-a ei sarcini de ninsoare,
Cer frumos, adanc-albastru, straveziu, nemarginit;
Din coloanele de dealuri se intind vaile pline
De dumbrave, de izvoare si de rauri cristaline,
Cari lunec zdrumicate pe-a lor bulgari de granit.

Si din turmele de stance, risipite cu splendoare
Pe-ntinsori de codri negri rupti de rauri sclipitoare,
Vezi oras cu dome albe stralucind in verde crang.
Marea lin cutremurandu-si fata, scutur-a ei spume,
Repezind pe-alunecusul undelor de raze-o lume,
Jos la poarta urbei mandre a ei sunete se frang.

Mai albastra decat cerul, purtand soarele pe fata,
Ea reflecta-n lumea-i clara toata Grecia mareata.
Cateodata se-ncreteste si-si intunec-al ei vis ­
Nimfe albe ca zapada scutur ap-albastra, calda,
Se improasca-n joaca dulce, mladiindu-se se scalda,
Scuturandu-si parul negru, inecandu-se de ras.

Si pe valuri luminoase oceanul lin le salta,
Orice unda linguseste aratarea lor cea nalta,
Pe nisipul cald le-arunca marea-n jocu-i luminos;
Oceanicele corpuri, ca statuie de ninsoare,
Stralucesc in parul negru, ce si-l usca ele-n soare
Pe-a lor perini nisipoase lenevite languros.

Apoi fug sa-mpopuleze verdea noapte dumbravana
Si vorbind margaritare culeg flori in a lor goana.
Dintr-o tuf-iveste Satyr capu-i chel, barba-i de tap,
Lungi urechi si gura-i stramba, carnu-i nas. ­ De sus isi stoarce
Lacom poama neagra-n gura ­ pitulis prin tufe-o-ntoarce,
Se stramba de ras si-n fuga se da vesel peste cap.

Albe trec in bolta neagra prin a trestiei verdeata.
De o craca pe-ape-ntinsa una-si spanzur-a ei brate,
Misca-n aer peste unde fructul marii de omat;
Altele pe spate-ntinse cu o mana-noata numa,
Cu cealalta rupand nuferi, plini de-o luminoasa spuma.
Pun in par si ca-necate linistit plutesc si-ncet.

Crenge lin indoaie Eros ­ schima face, ce vazand-o
Ele-urmeaza in tacere abia apa sfasiind-o
Intr-o tufa, sub un brustur doarme Satyr, beat de must
Chicotind, a lui ureche cu flori rosii o-ncoroana.
Lunca rade de rasuna verdea noapte dumbravana ­
Ele pier prin bolti de frunze, pe-un drum verde si ingust

Insereaza si apune greul soare-n vai de mite.
Cu un ros fir de jeratic culmi de munte sunt tivite,
Lunga lor fulgeratura in senin a-ncremenit.
Marea aerului calda, stelele ce-ntarzii line,
Limba raurilor blanda, ale codrilor suspine,
Glasul lumei, glasul marei se-mpreuna-n infinit.

Codrii aiureaza negri sub a stelelor povara.
Rauri calde ca si sara apa-n arcuri o coboara,
Pravalind-o purpurie peste scarile de stanci;
In albastru-adanc, in marea cerului cea linistita,
Rapad muntii cu tarie fruntea lor incremenita
Si in valuri verzi de grane imbla vaile adanci.

Printre cremenea crapata, din bazaltul rupt de ploaie,
Ridica copaci monastici trunchii ce de vant se-ndoaie,
Scotand veche radacina din pietrisul sfaramat;
Un vultur s-agata mandru de un pisc cu fruntea ninsa,
Nouri luneca pe ceruri flota lor de vant impinsa
Si rasuna-n noaptea lumei cantul marii bland si mat.

Si atuncea peste ape fata sfant-a lunei pline
Isi ridica discul splendid in imperiul de lumine,
Marii mandre poleindu-i panzariile-i de-azur.
Ea doarme-ale ei spume, ca margaritarul, sure,
Nisipisul straluceste, rauri scapara-n padure ­
In oras, lumini ca stele presarate-n mii de muri.

Si-n poiana ce ridica naltii trunchi cu frunze rare,
Raza lunei alb pateaza umbra verde din carare,
Filomela imple codrii cu suspine de-amorosi.
Joe preschimbat in tanar, cu imobili ochi sub gene,
Pandea umbra mladioasa unei fete pamantene ­
Ei se vad, ca sa se mire cum de sunt asa frumosi.

A fi rau e-o fericire, caci in noptile-argintie
Cate gratii tainuite se descopar, i se-mbie
Si asculta cu iubire tot ce valurile-i mint.
Lui i se descopar nimfe de-o marmoree zapada,
Ce in apa lui cea clara cursului se lasa prada,
Duse de obraznici unde cu glascioare de argint!

Si cuminti frunzele toate isi comunica misteruri.
Surazand, clipind asculta ochii de-aur de pe ceruri,
Crenge rele imiteaza pan-si zgomotul de guri
A cararilor pierdute de pe valea cu izvoare.
De s-ar sti cate mani albe rupe-ar flori mirositoare,
Cate buze ar inchide gandul santelor paduri!

Cine are-urechi s-auda ce murmůr gurile rele
Si vorbaretele valuri si prorocitoare stele
De-ale gratiilor amoruri, de-ale nimfelor iubit;
Cine-asculta si nu-nstruna arfa-i de cantari bogata,
Caci comori de taine-ascunde orice rau Lunca ingrata
De-ar sopti, viata-i toata n-ar sfarsi de povestit.


Dar in camera ingusta langa lampa cea cu oliu
Palid sta cugetatorul, caci gandirea-i e in doliu:
In zadar el gramadeste lumea intr-un singur semn;
Acel semn ce il propaga el in taina nu il crede,
Adancit vorbeste noaptea cu-a lui umbra din parete ­
Umbra-si rade, noaptea tace, muta-i masa cea de lemn.

Orbul sculptor in chilie pipaie marmura clara.
Dalta-i tremura inmoaie cu gandirea-i temerara
Piatra rece. Neted iese de sub mana-i un intreg,
Ce la lume isi arata palida-i, eterna-i fire,
Stabila-n a ei miscare, muta-n cruda ei simtire ­
O durere-ncremenita printre secolii ce trec.

Iar pe piatra pravalita, langa marea-ntunecata
Sta Orfeu ­ cotul in razim pe-a lui arfa sfaramata
Ochiu-ntunecos si-ntoarce si-l arunca aiurind
Cand la stelele eterne, cand la jocul bland al marii.
Glasu-i, ce-nviase stanca, stins de-aripa disperarei,
Asculta cum vantu-nsala si cum undele il mint.

De-ar fi aruncat in haos arfa-i de cantari imflata,
Toata lumea dupa dansa, de-al ei sunet atarnata,
Ar fi curs in vai eterne, lin si-ncet ar fi cazut
Caravane de sori regii, carduri lungi de blonde lune
Si popoarele de stele, universu-n rugaciune,
In migratie eterna de demult s-ar fi pierdut.

Si in urma-le-o vecie din naltimi abia-vazute
Si din sure vai de haos colonii de lumi pierdute
Ar fi izvorat in rauri intr-un spat despopulat;
Dar si ele-atrase tainic ca de-o magica durere
Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume in cadere
S-ar fi dus. Nimic in urma ­ nici un atom luminat.

Dar el o zvarli in mare Si d-eterna-i murmuire
O urma ademenita toat-a Greciei gandire,
Impland halele oceanici cu cantarile-i de amar.
De-atunci marea-nfiorata de sublima ei durere,
In imagini de talazuri, cant-a Greciei cadere
Si cu-albastrele ei brate tarmii-i mangaie-n zadar

Dar mai stii? N-auzim noaptea armonia din pleiade?
Stim de nu traim pe-o lume, ce pe nesimtite cade?
Oceanele-nfinirei o cantare-mi par c-ascult.
Nu simtim lumea patrunsa de-o durere lunga, vana?
Poate-urmeaza-a arfe -antice suspinare-aeriana,
Poate ca in vai de haos ne-am pierdut demult demult.



*



Sau ghicit-ati vreodata ce socoate-un mandru soare
Cand c-o raza de gandire tine lumi ca sa nu zboare,
Sa nu piard-a lor carare, sa nu cada-n infinit?
Zvarcolindu-se alearga turburate si rebele
Si sa frang-ar vrea puterea ce le farmaca pre ele
Si s-alerge-ar vrea in caos de-unde turburi au iesit.

Vecinicia cea batrana, ea la lumi privea uimita.
Mii de ani cugeta-n mite la enigma incalcita
Care spatiul i-o prezinta cu-a lui lumi si cu-a lui legi;
Si din secoli ce trecura ea s-apuca sa adune
Toata viata si puterea, sucul tot de-ntelepciune
Si se pune sa zideasc-un urias popor de regi.

Si atunci apare Roma in uimita omenire.
Ganduri mari ca sori in caos e puternica-i gandire
Si ce zice-i zis pe veacuri, e etern, nemuritor;
Iar popoarele-si indreapta a lor suflete marete,
A lor fapte seculare, uriasele lor viete,
Dupa cai prescrise-odata pe gandirea-astui popor.

Auzit-ati de-mparatii stand pe tron cu trepte multe?
Fruntea-ncinsa in luceferi facea lumea sa-i asculte,
Vorba lor era o raza in viata lumii-ntregi,
Tari bogate si-nflorite, mari vuinde-n adormire,
Cetati vechi, popoare mandre stau sub falnica-i domnire
Si cezarii-mpart pamantul in Senatul cel de regi.

Pe sub arcuri triumfale trece mandru-nvingatorul
Si-ametit abia aude cum vuieste surd poporul,
Cum a marei glasuri multe se repeta, gem si fug;
Iar la carul lui de aur, cu coroane pe-a lor frunte
Si infranti de umilire, cu priviri stinse si crunte,
Regii tarilor invinse gem cu greu tragand in jug.

Roma arde si furtuna chiuind in ea se scalda
Si framanta-n valuri rosii marea turbure si calda
Si arunca-n loc de spume nori de fum, scantei si vant;
Si in nunta ei grozava turnuri negre ea aprinde
Si facliile-uriase catra stele le intinde
Evul arde ­ Roma este oceanicu-i mormant.

Norii sunt o spuza-n ceruri si prin ei topite stele.
Si ca oceanul negru rascolit de visuri grele,
Urbea isi framanta falnic valuri mari de fum si jar;
Din diluviul de flacari, lung intins ca o genune
Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minune
Si din frunte-i canta Neron cantul Troiei funerar.



*



Langa rauri argintoase, care misca-n mii de valuri
A lor glasuri inmiite, printre codri, printre dealuri,
Printre bolti sapate-n munte, lunecand intunecos,
Acolo-s dumbravi de aur cu poiene constelate,
Codrii de argint ce misca a lor ramuri luminate
Si paduri de-arama rosa rasunand armonios.

Munti se-nalta, vai coboara, rauri limpezesc sub soare,
Purtand pe-albia lor alba insule fermecatoare,
Ce par straturi uriase cu copacii infloriti ­
Acolo Dochia are un palat din stance sure,
A lui stalpi-s munti de piatra, a lui stresin-o padure,
A carei copaci se misca intre nouri adanciti.

Iar o vale nesfarsita ca pustiile Saharei,
Cu de flori straturi inalte ca oaze zambitoare,
Cu un fluviu care poarta a lui insule pe el,
E gradina luminata a palatului in munte ­
A lui scari de stanci inalte sunt crapate si carunte,
Iar in halele lui negre stralucind ca si otel

Sunt paduri de flori, caci mari-s florile ca salci pletoase,
Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,
Presarate ca cu lune infoiete ce s-aprind:
Viorelele-s ca stele vinete de dimineata,
Ale rozelor lumina imple stanca cu roseata,
Ale crinilor potire sunt ca urne de argint.

Printre luncile de roze si de flori mandre dumbrave
Zbor gandaci ca pietre scumpe, zboara fluturi ca si nave,
Zidite din nalucire, din colori si din miros,
Curcubau sunt a lor aripi si oglinda diamantina,
Ce reflecta-n ele lumea inflorita din gradina,
A lor murmur imple lumea de-un cutremur voluptos.

Intr-un loc crapata-i bolta, cu-a ei stresin-arboroasa
Si printr-insa-n cer vezi luna trecand alba si frumoasa,
O regina, juna, blonda si cu brate de argint,
Ce unesc incrucisate a ei mantie-nstelata
Si albastra peste pieptu-i alb, ca virgina zapada.
Ochii ei cei mari albastri peste nori arunca bland,

Cari se-ntind albi ca zapada si ca straturi argintoase,
Oferindu-i flori de aur si viole-ntunecoase;
Ea din cand in cand pliveste cate una, aruncand
Flori de neaua peste ape ce alerg fulgeratoare,
Raze albe peste lumea vailor celor in floare,
Dungi de-argint in verzii codri, duiosie pe pamant,

Dar un nor pe ceruri negru se inalta si se-ncheaga,
Se formeaza,-ncremeneste si devine-o doma-ntreaga,
Plin de umbra de columne ce-l inconjura-mprejur;
Prin columnele-i marete trece cate-o raza mata,
A lui cůpola boltita e cu-argint inconjurata,
Pe arcatele-i ferestre sunt perdele de azur.

Luna inspre ea indreapta pasuri luminoase,-ncete,
Diadem de topiti astri arde-n blondele ei plete,
Incalzind aerul serei, stralucindu-i fruntea ei;
Ale domei scari negrite se-nsenin ­ ca neaua sara ­
Intra-n doma. Ard columne sub lumina ei cea clara
Si-si arunca unu-ntr-altul umbra neagra dintre ei.

Stelele in carduri blonde pe regina o urmeaza,
Aerul, in unde-albastre, pe-a lor cale scanteiaza
Si raman intunecate nalte-a cerurilor bolti;
Doma straluceste-n noapte ca din marmura zidita,
Prin o mreaja argintoasa ca prin vis o vezi ivita,
A ei scari ajung din ceriuri a stancimei negri colti.

Iara fluviul care taie infinit-acea gradina
Desfasoara-n largi oglinde a lui apa cristalina,
Insulele, ce le poarta, in adancu-i nasc si pier;
Pe oglinzile-i marete, ale stelelor icoane
Umede se nasc in fundu-i printre ape diafane,
Cat uitandu-te in fluviu pari a te uita in ceri.

Si cu scorburi de tamaie si cu prund de ambra de-aur,
Insulele se inalta cu dumbravile de laur,
Zugravindu-se in fundul raului celui profund,
Cat se pare ca din una si aceeasi radacina
Un rai dulce se inalta, sub a stelelor lumina,
Alt rai s-adanceste mandru intr-al fluviului fund.

Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi ­ o ploaie ­
Snopi de flori ciresii poarta pe-a lor ramuri ce se-ndoaie
Si de vant scutura grele omatul trandafiriu
A-nfloririi lor bogate, ce manat se gramadeste
In troiene de ninsoare, care roza straluceste,
Pe cand salcii argintoase tremur sante peste rau.

Aeru-i varatic, moale, stele izvorasc pe ceruri,
Florile-izvorasc pe plaiuri a lor viata de misteruri,
Vantu-ngreunand cu miros, cu lumini aerul cald;
Dintr-un arbore intr-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc suspinse intr-a lunei dulci lumine,
Rar si diafan tesute de painjeni de smarald.

Pe cand greieri, ca orlogii, ragusit prin iarba suna,
De pe-un varf de arbor mandru tes in noptile cu luna
Pod de panza diamantina peste argintosul rau,
Si cat tine podul mandru, printre panza-i diafana,
Luna raul il ajunge si oglinda lui cea plana
Ca-ntr-o mandra feerie straluceste vioriu.

Peste podul cel usure, zana Dochia frumoasa
Trece impletindu-si parul cel de-auree matasa,
Alba-i ca zapada noaptea, corpu-i nalt e mladiet,
Aurul pletelor strecoara prin manutele-i de ceara
Si prin haine argintoase strabat membrele-i usoare,
Abia podul il atinge mici picioarele-i de-omat.

Trece raul si usoara nalte scari de stanci ea suie;
La ivirea-i zi se face in spelunci de cetatuie,
Ca o zi ea intra mandra in palatul ei de stanci;
Luna e plina de raze ­ sub caldura-i ­ argintoase,
Orice stea e-o piatra scumpa ­ iara florile focoase,
Giuvaeruri umezite cu luminile adanci.

Umede tremur lumine pe boltirea cea albastra.
Zana Dochia cu glasu-i cheam-o pasare, maiastra,
Ce zburand prin aer vine cu-a ei pene de paun;
Cand acea pasare canta, lumea rade-n bucurie,
Pe-umarul cel alb o-aseaza si coboara-n vai aurie,
Unde-a raului lungi unde printre papura rasun.

Intr-o luntre ­ lemn de cedru ­ ce usor juca pe valuri,
Zana Dochia se suie dezlegand-o de la maluri
Si pe-a fluviului spate ea la vale ii da drum;
Repede luntrea alearga spintecand argintul apei,
Culcata pe jumatate, Dochia visa, frumoasa.
Si la luntrea ei bogata lebede se-nham-acum.

Dar din ce in ce coboara raul lat, el se-adanceste
In paduri intunecate, unde apa-abia sclipeste,
Mai agiunsa de a lunei raze doar din cand in cand;
Tot mai nalti trunchii padurii ca stalpi mari si suri se urca,
Pan-ajunge de-a lor ramuri in bolti mandre se incurca,
Pan-acopar cu-aste arcuri fluviul lat si profund.

Ca prin boltile crapate unei gotice ruine,
Mai strabat prin bolti de frunze razele lunei senine,
Impland p-ici, pe colo raul cu fulgeratoare dungi;
Pe-umarul Dochiei mandre canta pasarea maiastra,
Valuri rad si-ntunecoasa mana lumea lor albastra,
Repezind luntrea bogata pe siroiurile lungi.

Prin padurile de basme trece fluviul cantarii.
Cateodata intre codri el s-aduna, ca a marei
Mare-oglinda, de stanci negre si de munti impiedecat
S-un gigantic lac formeaza, intr-a carui san din soare
Curge aurul tot al zilei si il imple de splendoare,
De poti numara in fundu-i tot argintul adunat.

Apoi iar se pierde-n codrii cu trunchi grosi, cu frunza deasa,
Unde-n arborul din mijloc e vrajita-mparateasa,
Unde-n salcii mladioase sunt copile de-mparat;
Codrul ­ inaintea vrajei ­ o cetate fu frumoasa.
A ei arcuri azi is ramuri, a ei stalpi sunt trunchiuri groase,
A ei bolti stresini de frunze arcuite-ntunecat.

Sara suna glas de bucium si cerboaice albe-n turme
Prin cararile de codru, pe de frunze-uscate urme,
Vin rupand verzile crenge cu talangele de gat,
Si in mijlocul padurii ocolesc stejarul mare
Pan-din el o-mparateasa iese alba, zambitoare,
Pe-umar gol donita alba ­ stema-n parul aurit.

Din copaci ies zane mandre, de-mparat frumoase fete,
Tinand donite pe umeri, gingase, nalt-mladiete,
Albe trec prin umbra verde, la cerboaice se inclin,
Ce sub dulcile lor mane isi ofera rabdatoare
Ugerele lor implute, si in doniti sunatoare
Laptele-n cadenta curge, codru-mpland c-un murmur lin.

Luntrea cea de lebezi trasa mai departe, mai departe
Fuge pe-albele oglinde ale apei ce se-mparte
Sub a luntrei plisc de cedru in lungi brazde de argint ­
Si din ce in ce mai mandre, mai inalte, mai frumoase
Sunt padurile antice ­ ele-ngroapa-ntunecoase
Cu-a lor varfuri muntii mandri, stancile ce-n cer se-ntind.

Cat de lat sa miste-un fluviu ale apei lui revolte,
Arbori de pe mal deasupra-i se ajung in mandre bolte,
Ramurile se-ntretese, crengile se impletesc,
Frunza deasa smaltuieste nalta, verdea boltitura,
Rau-n vecinica lui umbra in adanc suspina, cura
Pe-a lui maluri inflorite cai in umbra ratacesc.

Soarele trecand pe codri a lui roata de-aur moale,
Varfurile verzi de codri le indoaie-n a lui cale,
Si sosind la vreo lunca insusi el vede mirat
Ce departe e pamantul si ce nalti trunchii padurii,
Si desi calatoreste pe a lor varfuri, totusi murii ­
Boltile groase de frunze ­ a lui raze nu strabat.

Lang-izvoarele-nflorite pasc cai albi c-a marii spume ­
Zi ori noapte nu vazura de cand sunt pe-aceasta lume,
Luna santa, stele de-aur soare alb si zambitor,
Pentru ei necunoscute-s. Umbra verde claroscura
Si mirositorul aer, fluvii ce sclipinde cura
In adancile dumbrave printre tarmii plini de flori ­

Astea numai le cunosc ei. ­ Coamele flutur c-argintul,
Ca la lebede se-ndoaie gatul lor, iara pamantul
Abia-atins e de picioare potcovite cu-aur ros;
Colo-n umbra indulcita de miroase-mbatatoare,
Capul mic ei si-l ridica, nari imfland spre departare
Si urechea ascutind-o glas de-aud prin arbori grosi.

Luntrea cea de lebezi trasa, mai departe, mai departe
Fuge pe-albele oglinde ale apei si se-mparte
Sub a luntrei plisc de cedru in lungi brazde de argint:
Si deodata zi se face ­ un ocean de lumina ­
Fluviul a iesit din codri in campii fara de fine,
Cari verzi si inflorite, mandre-n soare se intind.

Dar cat tine rasaritul se-nalt-un munte mare ­
El de doua ori mai nalt e decat departarea-n soare ­
Stanca urcata pe stanca, pas cu pas in infinit
Pare-a se urca ­ iar fruntea-i, cufundata-n inaltime,
Abia marginile-arata in albastra-ntunecime:
Munte jumatate-n lume ­ jumatate-n infinit.

Iar in pieptu-acestui munte se arat-o poarta mare ­
Ea: inalt este boltita si-ntr-adanc in piatra tare,
Iar de pragu-i sunt unite nalte scari de negre stanci,
Cari duc adanc in valea cea de-acol-abia vazuta
Si-n padurile umbroase cu-adancimi necunoscute
Si-n campii unde mii rauri s-argintesc plane s-adanci.

Pe acea poarta din munte iese zori in coruri dalbe,
Ridicandu-se in cerul diminetii dulci, rozalbe,
Pe-acolo soarele-si mana car cu caii arzatori,
Pe-acolo noaptea rasare blonda luna argintoasa
Si popoarele de stele iese-n roiuri luminoase,
Si pe cer se imprastie ca de aur sfinte flori.

Zeii Daciei acolo locuiau ­ poarta solara
In a oamenilor lume scarile de stanci coboara ­
Si in verdea-ntunecime a padurilor s-adun;
Si pe negre stanci trunchiate stau ca-n tron in verdea lume
Si din cupe beau aurora cu de neguri albe spume,
Pe cand mii de fluvii albe nasc in umbra si rasun.

Cateodata-un corn de aur ei rasuna-n departare,
Trezind sufletul padurii, codrilor adanci cantare,
Cheama caii lor ce-alearga cu-a lor coame-mflate-n vant:
Vin in herghelii de neaua, pe carari demult batute
Si pe ei zeii incalic strabatand pe intrecute
Codrilor nalt intuneric, far-de capat pe pamant.

Dar adesea pe cand caii dorm in neagra departare,
Luna, zana Daciei, vine la a zeilor serbare:
Soarele, copil de aur al albastrei sfintei mari,
Vine ostenit de drumuri si la masa se aseaza,
Aerul se aureste de-a lui fata luminoasa,
Sala verde din padure straluceste in cantari.

Si ca zugraviti stau zeii in lumina cea de soare.
Parul lor cel alb luceste, barba-n brau li curge mare,
Cretii buzei lor sa numeri poti in aerul cel clar;
Hainele intunecate albe par in stralucire
Si ei rad cu veselie l-a paharelor ciocnire,
Iara luna rusinoasa pe sub gene s-uita rar.

Haina lunga si albastra e cusuta numa-n stele.
Iara albii sani de neaua, stralucesc, cu de margele
Si margaritare salba, pe un fir de aur prins;
Paru-i lung de aur galban e-mpletit in cozi pe spate,
Ochii ei caprii se uita la cerescu-i mandru frate
Si de melancolici ganduri al ei suflet e cuprins.

Inainte de plecare ­ ea, doinind din frunza, cheama
Zimbrii codrilor cei vecinici, li dezmiarda sura coama,
Li indoaie a lor coarne, pe grumaz ii bate lin
Si pe frunti ea ii saruta, de raman steme pe ele,
Apoi urca negrul munte, pe sivoaiele de stele,
Lin aluneca s-alene drumul cerului senin.

Indaratu-acelui munte, infinita intinsoare
E frumoasa-mparatie mandra a santului soare
Si pe coaste sunt palate, ce din verzile gradini
Stralucesc marmora alba si senina ca zapada,
Cu intrari in veci deschise, cu scari netezi, colonade
Lungi de marmure ca ceara in lungi bolte se imbin.

Pe-a ferestrelor mari laturi sunt lasate largi perdele,
Mreje lungi de aur ruman ­ au tesut ani multi la ele
Manile surorei albe. Aeru-i de diamant,
El pluteste-n unde grele de miroase-mbatatoare
Peste vaile ca rauri desfasurate sub soare,
Pe dumbravi cu rodii de-aur, peste fluvii de briliant.

Si ostiri de flori pe straturi par a fi stele topite,
Fluturi ard, sclipesc in soare, orbind ochii ce ii vede,
Ca idei scaldate-n aur si-n colori de curcubau;
Pe gradinile-nflorite, peste mandrele dumbrave
Norii misca sus in ceruri infoiatele lor nave ­
Rostre de jeratec s-aur, vele lungi de curcubau.

A-mparatului de soare bolti albastre si cu stele
Se ridica-n caturi nalte tot castele pe castele.
Cu feresti de aur d-Ofir, cu oglinzi de diamant,
Cu scosůri de albe marmuri, cu covoare de purpura;
Printre mandrele coloane o cantare bland murmura ­
E un vant cu suflet dulce intr-un aer de briliant.

Si nici umbra nu se prinde d-atmosfera radioasa.
Ca prin apa cristalina trec cu fruntile frumoase,
Trec a soarelui copile printre aerul cel cald;
A lor par e ca si ambra, ca si crinul a lor fata,
Abia-atinse-s a lor umbre de o tainica rosata ­
Aurora trandafirie prin ferestre de smarald.

Intr-o lume fara umbra e a soarelui cetate,
Totul e lumina clara, radioasa voluptate,
Florile stau ca topite, raurile limpezi sunt;
Numai colo in departe si-n albastra departare
Ale zorilor gradine clar se vad stralucitoare,
Cu boschetele de roze si cu crinii de argint.

Acolo sunt lacuri limpezi, rumene in a lor fire,
De-a gradinilor de roze tainuita oglindire,
Si din curtea argintie zorile razande ies;
Haine verzi si transparente coprind membrele rozalbe
Si in lac ele arunca roze cu manute albe,
Netezind a lor sprancene, dand din frunte parul des.

Intr-o dulce si umbroasa, viorie atmosfera,
Se ridica dintre lunce, cu-a ei cůpole de ceara
Inchegate ca din umbra verde si argint topit,
Transparand prin diamantoasa fina de paingan panza,
Monastirea alb-a lunei ce prin lumi va sa s-ascunza,
Cu coloane-nconjurate de a vitei-ncolaciri.

Ai gradinei arbori mandri cu intunecatul verde
Conjurati s-acoperiti-s cu-iedera ce-n varf se pierde
Miscand florile ei albe ­ flamuri cu-nfloritii creti ­
Si in muri de frunzi lucinde, si in scari de flori pendente
Si in poduri leganate de zefire somnolente ­
Dintr-un arbore intr-altul iedera trece maret.

Spanzura din ramuri nalte vitele cele de vie,
Struguri vineti si cu bruma poama alba aurie,
Si albine roitoare luminoasa miere sug;
Caii lunei albi ca neaua storc cu gura must din struguri
Si la vinul ce-i imbata pasc mirositorii ruguri
Si in sara cea eterna veseli nechezand ei fug.

Si in monastirea lunei cu-argintoasa colonada,
Vezi cum trece ea frumoasa ­ corpu-i dulce de zapada,
Umerii, cu-a lor lumine, par de aur moale blond,
Abia corpul coperit e de-un gaz moale ce transpare ­
Astfel trece ea frumoasa, cu-a ei brate sclipitoare,
Reflectata-n mii oglinde de pe muri si din plafond.

Si-n odaile inalte din frumoasa monastire
Sunt pe muri tablouri mandre, nimerita zugravire
Ale miturilor dace, a credintei din batrani;
Prin gradini cu albe-izvoare sunt a lunei dulci amoruri,
Sau palate argintoase unde zori traiesc in coruri,
Sau padurea cea vrajita cu frumoasele-i regini.

Asta-i raiul Daciei veche-a zeilor imparatie;
Intr-un loc e zi eterna ­ sara-n altu-n vecinicie,
Iar in altul, zori eterne cu-aer racoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
Dupa moarte vin in siruri luminoase ce invie ­
Vin prin poarta rasaririi care-i poarta de la rai.



*



Colo Dunarea batrana, libera-ndrazneata, mare,
C-un murmur rostogoleste a ei valuri ganditoare
Ce miscandu-se-adormite merg in marea de amar;
Astfel miile de secoli cu vieti, gandiri o mie,
Adormite si batrane s-adancesc in vecinicie
Si in urma din izvoare timpi racori si clari rasar.

Dar pe-arcade negre-nalte, ce molatec se-nmormanta
In a Dunarii dulci valuri ce vuiesc si se framanta,
Trece-un pod, un gand de piatra repezit din arc in arc;
Valurile-nfuriate ridic fruntile rastite,
Si izbind cu repejune arcurile neclintite,
Gem, picioarele le scalda la stancosul lor monarc.

Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea marire.
Soarele orbeste-n ceruri de a armelor lucire,
Scuturi ard, carale treier si vuiesc asurzitor;
Iar Saturn, cu fruntea ninsa stand pe steaua-i alburie
Si-aruncand ochii lui turburi peste-a vremii-mparatie,
Aiurind intreaba lumea: ­ Si aceia-s muritori?

Colo unde stau Carpatii cu de stanci inalte coaste,
Unde paltinii pe dealuri se insir ca mandra oaste,
Muntii teapana lor frunte o suiau-n-albastre bolti;
Stau tacuti ostasii Romei, ridicand fruntea lor lata,
Stralucitele lor coifuri, la stancimea detunata,
Unde ultima cetate ridica-n nori a ei colti.

Nori ca de bazalt de aspri se zidesc pe-albastra bolta,
Parc-auzi a Marii Negre si a Dunarii revolta
Si a lumii-ncheieture parca le auzi trasnind;
Rasculatu-s-a-Universul contra globului din aer?
Stelele-n ostiri se misca? Imparatii sori se-ncaier?
Moare lumea? Cade Roma? Surpa cerul pe pamant?

Nu. Din fundul Marii Negre, din inalte-adance hale,
Dintre stance arcuite in gigantice portale
Oastea zeilor Daciei in lungi siruri au iesit ­
Si Zamolx, cu uraganul cel batran, prin drum de nouri,
Misca caii lui de fulger si-a lui car. Calari pe bouri,
A lui oaste luminoasa il urma din rasarit.

Ca o negur-argintie barba lui flutura-n soare,
Pletele-n furtuna-nflate albe ard ca o ninsoare,
Colturoasa lui coroana e ca fulger impietrit,
Impletit cu stele-albastre. Rasturnat in car cu rune,
Cu-a lui man-arata drumul la ostirile-i batrane
Si de dor de batalie crunt e ochiul stralucit.

Astfel arcul nalt din ceruri el il urca cu grandoare.
Muntii lungi isi clatin codrii cei antici, si-n rasunare
Pravalesc de stanci caciule, salutand intunecat;

Iar hlamida lui cea alba zvarle falduri de zapada,
Cand el bratul isi ridica strigand stancelor sa cada,
Miscand codrii de rasuna in imperiul lor urcat.

Si-n zenit opri ostirea-i peste armia romana.
­ Decebal! el striga-n nouri ­ ii detun, ii iau in goana
Si Danubiul o sa beie a lor sacre legiuni.
Decebal s-arata palid in fereasta nalta-ngusta
Si coroana si-o ridica catr-imaginea augusta
Si se uita cu durere la divinii sai strabuni.

Iar pe plaiuri verzi de munte ostile-urbei risipite
Privesc cerul, zeii dacici, armiile lor pornite ­
Rupt e sirul lor pe-alocuri de al soarelui foc ros.
Pe un trunchi inalt de stanca chiar cezarul sta-n uimire:
­ Ridicati semnale urbei inspre-a cerului ostire
Si strigati: Cu noi e Roma! ­ Codri-adanci si-ntunecosi

Clocotesc de lungul freamat si de-a armelor sunare.
Armia: ,,Cu noi e Roma! " Acvilele-i ard in soare
Van din Sarmisegetuza vin sageti in rosii ploi,
Scuturi se indrept spre dansa, oprind grindina de-arama,
Zeii urla ­ stanci se clatin, norii-n fasii se distrama
Si pe fulgeri lungi siroaie curg in muntii rupti si goi.

Din apus vin zeii Romei. Pe o stea de vulturi trasa,
Zeus de nori-adunatorul urca bolta maiestoasa,
Mart incoarda arcul falnic spre Zamolxe atintit;
Ca sa scape neamul nobil rasarit din a lui coaste,
Insusi el a urbei semne le ridica inspre oaste,
Si de-antica lui turbare tremur norii de granit.

Lumea pare rasculata din caotic-adancime.
Nori se suie-n stalpi si-n globuri. Din eterna-ntunecime
Ca sa lupte-acuma Joe pe titani i-a liberat;
Si tunand ei urca cerul, surpand scarile de nouri,
De sub scuturi de fier negru arcurile-ntind in bouri,
De se naruie vazduhul de-al sagetilor varsat.

Negurile-n stalpi se-ncheaga, suind varful lor in soare ­
Par un codru sur si vecinic. Lunci albastre lucitoare
Se deschid ca loc de lupta in paduri de nori s-argint;
Printre stalpii suri s-arata coifuri mandru asezate
Pe pletoase frunti divine ­ pavezi de-aur ridicate,
Lanci ce fulgera in soare, arcuri ce se-ntind in vant.

Joe-ncrunta-a lui sprincena si ca un copil tresare
Vechiul glob ­ muntii se clatin, ceruri tremur, marea moare.
E semnalul cel de lupta intre-armiile de zei;
Si Zamolx franele lasa cailor lui de jeratic,
Coama lor se imfla-n limbe de-aur ­ tremur nebunatec,
Bouri daci rastindu-si fruntea surpa norii toti cu ei.

Lupta-i cruda, lunga, aspra. Lumin pavezele dave,
Sori si lune repezite printr-a norilor dumbrave
Ard albastrele armure ale zeilor romani;
Pasii lor amestec cerul ­ caii tropota, iar bouri
Ca de tunete un secol implu halele de nouri
Si se frang crasnind in scuturi spadele-albe-a lui Vulcan.

In zadar, caci neinvinse siruri lungi de batalie
Isi zdrobesc armele-n scuturi pe a cerului campie:
Neinvinsi s-unii si altii ­ s-unii s-alti nemuritori.
In zadar Marte s-arunca spre a sparge siruri dace
Si in van fulgera Joe supra coifelor audace,
Neclintiti stau s-unii s-altii in mareata lupta lor.

Pe un arc de cer albastru in senina departare,
Rezimati pe lanci si scuturi, zeii nordici stau in soare,
O eterna aurora racoreste lumea lor;
Iar in fruntea-acelei bolte, pe un tron cu spata mare,
Odin adancit in ganduri vede-a luptei lungi grandoare
Si coroana-i de-aur luce pe-a lui frunte arzator.

Pletele-albe cad c-argintul pe-umere-n fir imbracate.
Lin isi netezeste barba si priviri intunecate
Ochii lui cei mari albastri spre luptasi au indreptat;
Freea alba ca zapada, zvelta, in albastra haina,
Capul ei muiat in aurul pletelor, c-o dulce taina,
Razima de-umerii asprii l-al Valhalei imparat.

Cantaret e uraganul pentru lupta care arde,
Bolta lirei lui e cerul, stalpi de nori sunt a lui coarde.
Vanturand stelele rosii prin argintul neguros,
Ele luneca frumoase prin imflarea santa-a strunii,
Ganduri d-aur presarate in cantarile furtunii,
Codri-antici de vant se-ndoaie si raspund intunecos.

Joe vulturilor lasa franele. Cu-a lor aripe
Lungi si negre ei intunec soarele. Iara in rape
Goale si adanci de nouri e Zamolxe-n a lui car ­
El vazu capul lui Joe, cum l-apus de soare-n vale
Vezi un varf de munte negru scris cu raze triumfale,
Pe cand el cu intuneric peste vai sta temerar.

Ochii-olimpicului negri atintesc cadrul. Cu frica,
Spre-a opri acea privire, dacul manta si-o ridica.
Caii speriati necheaza, tremurand ei se inalta;
C-o strigare rece Joe fulgerul i-nfige-n coaste
Si a zeilor Daciei crunta si mareata oaste
Orbita aude glasul parintelui lor ranit

Si-o intorc la fuga; caii, carul rupt in nori rastoarna,
Din titanicele arcuri ploaie de sageti se toarna,
Nimerind in spate goale pe fugarii cei divini;
Si raniti, urland ei bolta o coboara, s-o colora
Cu-a lor sange care-n rauri ude, rosii, de-aurora,
Imple-a norilor sparture cu mari lacuri de rubin.

Norii fug si se desfasur ­ bolta limpede se-ndoaie.
In zenit stau zeii Romei in auritele lor straie,
Lancile si-ncruciseaza privind armia din vai;
A lor chipuri luminoase stralucesc frumoase-n soare,
Ei si-ntorc caii cei falnici si-auritele lor care
Spre apus ­ iar rosul soare ii urmeaza-ncet pe ei.

Zeii daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,
Se reped pe trepte nalte si cobor in sure hale.
Cu lumina, ei ingroapa a lor trai intunecos;
Dara ea, infiorata de adanca ei durere,
In imagini de talazuri cant-a Daciei cadere
Si cu-albastrele ei brate tarmii-i mangaie duios.

Se constela sara. Ziua a fugit in lumea marii
Si pe culmile de munte focuri au aprins strajerii
Ca si pete mari de aur n-umbra vailor adanci,
Ele par suspinse-n nouri. Langa foc strajerii-arunca
Pe peretii suri de piatra umbra lor fantastic-lunga.
Armia doarme pe pajisti ridicate si sub stanci.

Sub o stanca langa focul ce peretii ii afuma,
Cezaru-i culcat pe paie, singur, cu-a lui grije numa;
Sub el, vaile adance pline de neguri si somn.
El privea la focuri rosii si la stanci de umbra pline;
Ca un clopot clar albastru si stropit cu mii lumine
Cerul lumea o cuprinde cu sinistru-i mandru domn.

Amortit el misca limba lui de tunet printre nouri,
Trezea, scaparand printr-insii, ale vailor ecouri,
Iar in carduri cuvioase stelele se misca-ncet,
Intra-n domele de neguri argintii, multicoloane;
De-a lor ruga plina-i noaptea. A lor dulci si moi icoane
Implu vaile de lacrimi, de-un sclipit imprastiet.

Ale focurilor raze cearca neguri sa strabata
Si de dunge de lumina umbra vaii e taiata,
Cari trec prin intuneric rauri si izvoare-albind;
Luminand in ochi de codri, scaparand pe repezi unde,
Vantul c-o suflare plansa codrii negri ii patrunde
Si vrajeste lin din frunze, si vorbeste aiurind.

Pe un varf de munte negru rari in luna stau stejarii,
Iar Traian pare ca vede rasarind prin ei cezarii,
Salutand a Romei semne cu-a lor mort, adanc suras;
Si incet ei trec prin aer, privind lung cetatea daca,
Binecuvantand ostirea spre apus ei iarasi pleaca,
A lor siruri luminoase implu aerul de vis.

Inradacinata-n munte cu trunchi lungi de neagra stanca,
Rapezita nalt in aer din prapastia adanca,
Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colti;
Si prin arcurile-nguste, faclii rosii de rasina
Negrul noptii il pateaza cu bolnava lor lumina,
Ranind asprul intuneric din a halelor lungi bolti.

Si prin arcuri indoite la lumini de rosii tortii,
Adunati vazu cezarul la cumplita mas-a mortii:
Ducii daci. Faclii de smoala sunt infipte-n stalpi si-n muri,
Luminand halele negre, armuri albe si curate,
Atarnate de columne, lanci si arcuri razimate
De pareti ­ pavezi albastre stralucind pe stalpii suri.

Ducii-s nalti ca brazi de munte, tari ca si sapati din stanca.
Crunt e ochiul lor cel mare, trista-i raza lor adanca,
Pe-a lor umeri spanzur rosii piei de tigru si de leu,
Tari la brat si drepti la suflet si pieptosi, cu spete late,
Coifuri ca granit de negre au pe frunte asezate
Si-a lor plete lungi si negre pe-umeri cad de semizeu.

Cupele ­ teste de dusman ­ albe, netede, uscate,
In argint, cu toate de-aur prea maestru cizelate ­
Si cu ele-n mana-nconjur lunga masa de granit;
Vor mai bine-o moarte cruda decat o viata sclava
Toarna-n testele marete vin si peste el otrava,
Si-n tacerea sant-a noptii ei ciocnesc, vorbesc si rad.

Rad si rasul insenina adancita lor paloare.
Se sting una cate una faclele mirositoare,
Se sting una cate una vietile ducilor daci;
De pe scaune cad pe piatra rece, sura, ce podeste
Sala. ­ Toti, toti pan-la unul. Unul inca tot traieste,
Arde santa lui coroana, fulger ochii lui audaci.

Luna-n ocean albastru scalda corpul ei de aur
Luminand culmile sure si adancul colcantaur,
Dintru care-iesit se vara-n nouri anticul castel;
Decebal (palid ca murul varuit in nopti cu luna)
Se arata in fereasta si-si intinde alba mana
Moarta din flamida neagra ce-l acopere pe el.

El vorbeste. Si profetic glasu-i secolii patrunde:
Sufletu-i naintea mortii lumineaz-a vremii unde;
Gandul lui ­ o prorocie, vorba lui ­ margaritar;
Si l-aude valea-adanca si l-aud stelele multe.
De pe stanca lui cezarul sta-n uimire sa-l asculte,
Vorbele-una cate una luneca-n ureche-i clar:

­ Vai voua, romani puternici! Umbra, pulbere si spuza
Din marirea-va s-alege! Limba va muri pe buza,
Vremi veni-vor cand nepotii n-or pricepe pe parinti ­
Cat de nalta vi-i marirea tot asa de-adanc- caderea.
Pic cu pic secand paharul cu a degradarei fiere,
Imbata-se-vor nebunii ­ despera-vor cei cuminti.

Pe-a istoriei mari panze, umbre-a sclavelor popoare
Prizarite, tremurande trec ­ o lunga acuzare ­
Tarand sufletul lor vested pe-al coruptiei noroi.
Voi nu i-ati lasat in voia sortii lor. Cu putrezirea
Sufletului vostru propriu ati implut juna lor fire,
Soarta lor va e pe suflet ­ ce-ati facut cu ele? Voi!

Nu vedeti ca in furtune va blastama oceane?
Prin a craterelor gure razbunare strig vulcane,
Lava de evi gramadita o reped adanc in cer,
Prin a evului nori negri ­ de jeratic crunta ruga
Catre zei ­ ca neamul vostru cel cazut, ei sa-l distruga ­
Moartea voastra: firea-ntreaga si popoarele o cer.

Va veni. Starniti din pace de-a prorocilor cantare.
Din paduri eterne, hale verzi, vor curge mari popoare
Si gandiri de predomnire vor purta pe fruntea lor;

Constelatii sangeroase ale boltelor albastre
Zugravi-vor a lor cale spre imperiile voastre,
Fluvii cu de pavezi valuri inspre Roma curgatori.

De pe Alpi ce stau deasupra norilor cu fruntea ninsa,
De prin bolti de codru verde, de prin stancile suspinse,
Pe a pavezelor sanii cobora-vor in sivoi;
Cu cenusa pocaintei si-a implea pamantul fruntea,
Cu cenusa Romei voastre ­ moarte legioane ­ punte.
Peste rauri. Si nimica nu se v-alege din voi.

Veti ajunge ca-n tampire, in sclavie, degradare.
Pas cu pas cade-n rusine neamul vostru sant si mare:
Ca-n iloti se va preface gintea de-ntelepti si crai,
Cand barbarii vor aduce delta santelor lor vise,
Imbrancind in intunerec toate cele de voi zise.
Vai voua, romani puternici, vai voua, de trei ori vai!

Astfel zise. In blastamu-i mana-i alba si uscata
El o scoate pe fereasta si coroana-ntunecata
De pe frunte o arunca in abisul vaii-adanci;
Palid, adancit ca moartea, ca o umbra sta in luna,
Parul lui de vant se imfla, iara vorbele-i rasuna
Si blestemu-i se repeta repezit din stanci in stanci!

Si uimit statea Cezarul Cugeti tu, pamant? ­ el zise ­
Avem noi in mani a lumei soarte sau cortegi de vise?
Hotarati de-a ta gandire urmam azi ziua de ieri?
Si in ordinele-eterne misc-asupra-i universul
Oceanele-i de stele. Ce ironic li e mersul!
Cezare! cat pai de mare ­ si ce mic in adevar!

Samburele crud al mortii e-n viata Si-n marire
Afli germenii caderei. Astfel toate sunt in fire,
Astfel au cazut romanii, mari in bine, mari in rau.
Da-i cumplit sa vezi un popol osandit sa fie mare
Chiar in rau, ca mereu creste rusinoasa-i degradare
Si nici moartea nu-i trimite nenduratul Dumnezeu.

Caci a mortii brat puternic, cand sta viata s-o desparta,
Nu se-ndura sa ridice sangeroasa-i lunga barda,
Cum calaul greu se-ndeamna la un cap d-imperator:
Zeii pregeta sa-si deie-a lor sentinta Si-n uimire
Cugeta ­ de au fost popol destinat spre nemurire,
Au fost ei ­ si daca mor ei ­ suntem noi nemuritori?

Stranepotii? Rupti din trunchiul ce ni da viata fertila,
Pe noi singuri ne uitaram printre secoli far- de mila.
Ei purtau coroane de-aur, noi duceam juguri de lemn
Exilati in stanci batrane au umplut ei cu noi lumea,
Am uitat marirea veche, cu rusine chiar de nume,
Multe semne de pieire si de viata nici un semn.

Au fost vremi cand pe pamantul lor n-aveau loc sa-nmormante
Mortii lor P-inimi regale si pe membrele lor sfinte
Spanzura zdrente umilice de sclavi, de cersitori ­
Caci simtira-n ei scanteia care secolii aprinde.
Intronati au fost in tronuri arse-n foc Si pe-a lor frunte
Pusu-s-au de fier coroane arse-n foc sfasiitor.

Si desi-n inima noastra sunt seminte de marire,
Noi nu vrem a le cunoaste; caci straina-ne gandire
Au zdrobit a vietii veche urias, puternic lant;
Secoli lungi ce-au ramas vaduvi de a Romei spirit mare
L-au creat in noi el este; noi il stingem. Daca moare,
Noi murim ramul din urma din trupina de giganti.

Cand ii cugeti, cugetarea sufletu-ti divinizeaza.
In trecut mergem, cum zeii trec in cer pe cai de raze.
Peste adancimi de secoli ne ridica curcubei;
Un popor de zei le trecem, caci prin evi de vecinicie
Auzim cetatea sfanta cu-nmiita-i armonie
Si ne simtim mari, puternici, numai de-i gandim pe ei



*



Miazanoaptea-n visuri d-iarna isi petrece a ei viata.
Doarme-n valurile-i sfinte si-n ruinele-i de gheata,
Insotita de-ani o mie cu batranul rege Nord,
Ce, superb in haina-i alba, barba-n vanturi, fruntea ninsa,
Rece sufla,-n nori arunca vocea-i turbure si plansa,
Imbatat de mandre stele si cantat de-al marii-acord.

Reci si tristi petreceau sotii; iarna-n zilele-i eterne
Val de-argint peste pustiuri ca lintoliu il asterne.
Vanturi reci is respirarea undelor ce-au amortit;
Arfa lui prin nouri striga ­ inima-i e ger si gheata ­
Marea, ca sa delireze, vanturi sa mugeasca-nvata ­
Stelele s-oglinda-n neaua pe pustiul nesfarsit.

Dar atuncea cand soseste blanda miezenoptii ora,
Ceru-albastru ca safirul mandre raze il colora
Si din a Nordului frunte plin se nalta-astrul polar ­
Atunci marea nu rasare printre stanci de vant gonita,
Vantul pe-aripi nu mai duce pulberea iernei-aurita,
Toate tac cand raza-i alba cade-n marea de amar.

Si cand steaua se inalta de pe fruntea lui de rege,
Nordu-atunci cu visuri mandre noaptea lunga si-o petrece.
De pe stanca-n care trona, el picioare de granit
Le intinde-n fundul marii cel amar si fara fine.
Paru-i alb flutura-n vanturi, stuf de raze lungi, senine,
Umerii, dealuri de neaua se inalta-n infinit.

Iara fruntea lui uscata sta prin viscole rebele,
Surpand nourii cei aspri si amestecati cu stele ­
Jos e-nmormantat de mare, sus e-ncununat de cer;
Atunci luciul marii turburi se aplana, se-nsenina
Si din fundul ei salbatec auzi cantec, vezi lumina ­
Visul unei nopti de vara s-a amestecat in ger.

Si in fundul marii aspre, de safir mandre palate
Ridic boltile lor splendizi, s-a lor hale luminate,
Stele de-aur ard in facle, pomi in floare se insir;
Si prin aerul cel moale, cald si clar, prin dulci lumine
Vezi plutind copile albe ca si florile vergine,
Imbracate-n haine-albastre, blonde ca-auritul fir.

Albe sunt ca neaua noaptea, fata inecata-n raze ­
Priiveste insusi cerul dintre nouri sa le vaza:
Despletit flutura pe-umeri, moale, dulce, parul blond.
Noaptea-n nori viseaza stele si se uita-n fund de mare,
Luna lin roseste-n fata de amor si de mirare,
Se aplana de uimire valu-albastru vagabond.

Dara una-i fiica marii ca o lacrima de aur.
Paru-i curge la calcaie ca un lung si scump tezaur:
E a stelelor regina, e al noptii meteor.
Ades alba dintre valuri de-a inot marea despica
Si albastrul bland al marii albul sanilor ridica,
Valurile-n cant saluta santul apelor odor.

Acolo in fundul marii, in inalte-albastre hale,
Sed la mese lungi de piatra zeii falnicei Valhale;
Odin sta-n frunte ­ cu parul de ninsoare incarcat;
Acolo decid ei moartea Romei si o scriu in rune,
Presun de argint si zale pun pe caii ca furtune ­
Astfel se gatesc de duca pentru drumu-ndelungat.

Si atunci furtuna mandra dezradacinat-a marea.
Ea zvarlea frunti de talazuri catre stelele-arzatoare.
Ridica sloiuri de gheata, le-arunca in sant de nori,
Vrand sa sparga cu ei cerul. ­ Intr-un colt de cer e vara
Si pe scarile de-ivoriu unii dintre zei coboara ­
Stralucea-n noaptea batrana fetele ca palizi sori.

Prin a valurilor vaiet, prin a norilor strigare,
Deschidea portale-albastre mandra si batrana mare.
Desfacu apele-n doua dumnezeilor calari
Si la tarm cu stance rupte de a undelor bataie
S-adun toti. Aurul din plete lucea-n luna cea balaie,
Coifuri straluceau albastre ca lumina sfintei mari.

Si pornesc. Odin s-arunca sulita prin nori de-arama,
Care trece-un ac de aur intr-a cerului marama,
Aratand pe neaua drumul l-al Italiei pamant.
Ei se duc, se duc prin campii asternuti cu-alba ninsoare,
Stralucea albastru-otelul de pe membrele barbare,
Pletele le-imfla furtuna, barbile sclipeau in vant.

Ei apar pe-un damb al Romei ­ ea dormea sfanta s-antica.
Peste lumea-i adormita cate-o stea din ceruri pica,
Secoli gramaditi intr-insa dorm ca si cand n-ar fi fost.
Cugetat-ati vreodata noaptea ce-i lumea intinsa?
Visurile Omenirei, dorurile ei nenvinse
Dorm daca ar dormi vecinic ­ cine-ar sti ca ele-au fost?

Tara pare-a fi a lunei mandra, vesela gradina.
Lumina un gand de aur, sus prin nori, luna cea plina,
Roma-n stele straluceste pe-a ei damburi, langa rau;
Ei privesc urbea eterna, ce pe dealuri lin straluce,
Sulita pe loc s-opreste, se preface-n d-aur cruce.
Odin moare ­ Tibrul este a Credintei lui sicriu.



*



Cum sub stanci, in intuneric, maruntaile de-arama
A pamantului, in lanturi tin legat si fara teama
Sufletul muiat in flacari a vulcanului grozav.
Astfel secoli de-ntuneric tin in lanturi d-umilire
Spiritul, ce-adanc se zbate intr-a populilor fire,
Spiritul, ce-a vremei fapte, de-ar iesi, le-ar face prav.

Dar de secoli fierbe lumea din adancuri sa se scoale.
Cum vulcanul, ce irumpe, printre nori isi face cale
Si ingroapa sub cenusa creatiunea unei tari,
Astfel fiii tari si tineri unor secole batrane
Lumea din incheieture vor s-o scoata, din tatane
Sa o smulga, s-o arunce in zbucnirea noii eri.

Tricolorul plin de sange e-mplantat in baricade,
Clopotele url-alarma pe Bastilia ce cade
Si poporul muge falnic, ca un ocean trezit;
Sfarma tot si pe-a lui valuri, ce le urca cu mandrie,
El inalta firi cumplite, cari-l duc, o vijelie,
Sa ingroape sub ruine, ce-n picioare a strivit.

Si prin negrele icoane unor zile fara frauri,
Unde viata e-o scanteie, unde sange curge-n rauri,
Palid, adancit, sinistru, trece tigrul Robespierre;
Si privirea-i sangeroasa s-alinteaza ca spre panda:
Caci ce scrie e-o sentinta, ce gandeste e-o osanda ­
Intr-un cran sapat ca-n piatra fierb gandirile-i de fier.

Dar el cade ­ si s-asaza ale marii nalte unde.
A dreptatii aspra raza in popor adanc patrunde,
Zilele de ingrozire s-a contras intr-un fantom;
Dar puteri nelinistite, ce traiesc in adancime,
Ar vrea tarmul sa-l evada, sa inece cu marime
Lumea. Ele se concentra in suflarea unui om,

Mare, ca-i purtat pe umeri de adanci si mandre vremuri:
Caci gandiri, cari iesise dintr-a lumii lung cutremur,
El le poart-unite-n frunte si le scrie pe stindard;
Cand in lumea subjugata pentru drepturi ridic-arma,
Aratarea-i salutata de popoare regi se sfarma
Si a gloriei mandre stele intr-a lumei noapte ard.

Si de-aceea a lui flamuri le-nsotesc cu-nsufletire.
El ii duce la invingeri, el ii duce la pieire.
Cine moare ­ moare-n cuget c-a ramas traind in el;
Tot ce-i nobil si puternic in ast secol de mandrie
Il urmeaza Caci prin noaptea unei lumi in batalie
Lin luceste-eterna pace, luminos si mandru tel.

Catra telul care-n noapte le luceste ca un soare
Ei se duc prin zeci de lupte, urmarindu-l cu ardoare,
Zeci de mii cad, pe-a lor urme rasar alte zeci de mii,
Steaua-i duce, ei urmeaza printre veri si printre ierne,
Pana unde-eterna iarna munti de neaua-n campi asterne,
Unde crivatul viseaza uriase vijelii.

S-atunci Nordul se starneste din ruinele-i de gheata,
Muntii plutitori si-i sfarma si pe-a campurilor fata
El ridica visuri nalte volburi mari de frig se vad
Si trecand peste ostire o ingroapa Si cu fala
El ridica drept faclie aurora-i boreala
Peste-ostirea-ntroienita in pustiul de omat.

Nordul m-a invins ­ ideea m-a lasat. Si ca un soare
Vezi ca-ncepe a apune intr-a secolilor mare,
Aruncand ultima-i raza peste domul d-invalizi.
La apus priveste lumea in duioasa ei uimire.
N-a fost om acel ce cade, ci a veacului gandire
A trait in el Cu dansul cartea lumii iar s-a-nchis.

Exilat in stance sure si-n titanica-i gandire,
Ca Prometeu ce-a-adus lumei a luminei fericire,
De pe-o piatra el priveste lingusirea marii-adanci;
Acolo, gonit de soarte si de ganduri el adoarme,
Cu durere adanca marea vrea pamantul sa-l rastoarne
Si izbea mugind de doliu in mormantul lui de stanci.

Sori se sting si cad in caos mari sisteme planetare,
Dar a omului gandire sa le masure e-n stare
Cine-mi masur-adancimea ­ dintr-un om? nu ­ dintr-un gand
Neaprofundabil. Vana e-a-nvatatilor ghicire.
Cum in fire-s numai margini, e in om nemarginire.
Cat geniu, cata putere ­ intr-o mana de pamant.

Intr-un cran uscat si palid ce-l acoperi cu o mana,
Evi intregi de cugetare traiesc pacinic impreuna,
Univers, rauri de stele ­ fluvii cu mase de sori;
Viata turbure si mare a popoarelor trecute,
A veciei vai deschise-s cu-adancimi necunoscute,
Vezi icoana unui secol langa chipul unei flori!

Tu, ce in campii de caos semeni stele ­ sfant si mare,
Din ruinele gandirii-mi, o, rasai, clar ca un soare,
Rupe valurle d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gandire,
Ce tii boltile tariei sa nu cada-n risipire,
Cine esti? Sa pot pricepe si icoana ta pe om.

Fulgera-n norii de secoli unde-ngropi a ta marime,
Printre boltile surpate sa ma uit in adancime:
De-oi vedea a ta comoara, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viata omenirei nu te cauta pe tine?
Eu un om de te-as cunoaste, chiar sa mor mi-ar parea bine,
Dar sa stiu ­ semeni furnicei ce cuteaz-a te gandi?

Cine-a pus aste seminte, ce-arunc ramure de raze,
Intr-a caosului campuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inima de om?
A pus ganduri uriase intr-o teasta de furnica,
O vointa-atat de mare-ntr-o putere-atat de mica,
Gramadind nemarginirea in sclipitu-unui atom.

Vai! in van se lupta firea-mi sa-nteleaga a ta fire!
Tu cuprinzi intregul spatiu cu a lui nemarginire
Si icoana-ti n-o inventa omul mic si-n margini strans.
Jucaria sclipitoare de gandiri si de sentinte,
Incurcatele sofisme nu explic a ta fiinta
Si asupra cugetarii-ti pe multi moartea i-a surprins.

Oamenii au facut chipuri ce ziceau ca-ti seaman tie,
Te-au sapat in munti de piatra, te-au sculptat intr-o cutie,
Ici erai zidit din stance, colo-n aschii de lemn sfant;
S-apoi vrura ca din chipu-ti sa explice toate. Muta
La rugare si la hula idola de ei facuta
Ramanea! Un gand puternic, dar nimic ­ decat un gand.

In zadar trimit prin secoli de-ntrebari o vijelie,
Sa te cate-n hieroglife din Arabia pustie,
Unde Samum isi zideste vise-n aer, din nisip.
Ele trec pustiul mandru s-apoi se coboara-n mare,
Unde mitele cu-albastre valuri lungi, stralucitoare,
Inecand a mele ganduri de lungi maluri le risip.

Prefacute-n vulturi ageri cu aripi fulgeratoare,
C-ochi adanci si plini de mite, i-au trimis in cer sa zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse pe pamant cad indarat;
Prefacute-n stele de-aur merg pan- l-a veciei usa,
Dara arse cad din ceriuri si-mi ning capul cu cenusa
Si cand cred s-aflu-adevarul ma trezesc ­ c-am fost poet.

Ca s-explic a ta fiinta, de gandiri am pus popoare,
Ca idee pe idee sa cladeasca pan-in soare,
Cum popoarele antice in al Asiei pamant
Au unit stanca pe stanca, mur pe mur s-ajunga-n ceruri.
Un graunte de-ndoiala mestecat in adevaruri
Si popoarele-mi de ganduri risipescu-se in vant.

Cum esti tu nimeni n-o stie. Intrebarile de tine,
Pe-a istoriei lungi unde, se ridica ca ruine
Si prin valuri de gandire mitici stance se sulev;
Nici un chip pe care lumea ti-l atribuieste tie
Nu-i etern, ci cu mari cete d-ingeri, de fiinti o mie,
C-un cer incarcat de mite asfintesti din ev in ev.

Timp, caci din izvoru-ti curge a istoriei gandire,
Poti raspunde la-ntrebarea ce patrunde-a noastra fire,
La enigmele din cari ne simtim a fi compusi?
Nu! Tu masuri intervalul de la leagan pan- la groapa
In ast spat nu-i adevarul. Orologiul esti ce sapa
Tu nedand vo dezlegare, duci l-a dezlegarei usi.

S-astazi punctul de solstitiu a sosit in omenire.
Din marire la cadere, din cadere la marire
Astfel vezi roata istoriei intorcand schitele ei;
In zadar palizi, sinistri, o privesc cugetatorii
Si vor cursul sa-l abata Combinatii iluzorii ­
E apus de Zeitate s-asfintire de idei.

Nimeni soarele n-opreste sa apuie-n murgul serei,
Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetarii,
Nimeni noaptea sa se-ntinda pe-a istoriei mormant;
Multi copii batrani crezut-au cum ca ei guverna lume,
Nesimtind ca-s dusi ei singuri de un val fara de nume.
Ca planetul ce ii poarta cugeta adanc si sfant.

Se-nmultesc semnele vremei, iara cerul de-nserare
Rosu-i de razboaie crunte, de-arderi mari, de disperare
Si idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic;
Soarele divin ce-apune varsa ultimile-i raze
Pe-a istoriei campie mult iubita si se lasa
In oceanul de-ntuneric, ce s-arata inamic.

Spune-o veste cum ca-n tara unde fug a lumii zile
Sa traiasca mai departe, stralucite si copile,
Intr-a noptilor gradine stele cresc in loc de flori;
Unde-n codrii de arama canta-n crengi arfe-atarnate,
Zmeii-si fac din cate-un munte uriasele palate ­
E un lac cu apa vie intr-un ses incantator.

Cine bea din el nu moare O, as bea, sa vad anume
C-a venit domnia mortii, sfaramand batrana lume ­
Stele cad si in cadere alte lumi rup cu lovire;
Intr-a cerurilor doma tunetele sa vuiasca
Ca mari clopote de jale, fulgere sa straluceasca
Ca faclii curate, sfinte pe pamantu-nmormantat.

Marea valurle sa-si miste si sa tremure murinda,
Norii, vulturii mariůmbrii, a lor aripi sa-si aprinda,
Fulgeri rataciti s-alerge spintecand aerul mort;
In catapeteasma lumii soarele sa-ngalbeneasca,
Ai pieirii palizi ingeri dintre flacare sa creasca
Si sa rupa panz-albastra pe-a cerimei intins cort.

Fulgerele sa inghete sus in nori. Sa amorteasca
Tunetul si-adanc sa taca. Soarele sa palpaiasca,
Sa se stinga Stele-n ceruri tremurand sa cada jos:
Raur le sa se-nfioare si-n pamant sa se ascunza
Si sa sece-a lumei fata, sa se faca neagra. Frunze
Galbene, uscate, cerul lumile sa-si cearna jos.

Moartea-ntinda peste lume uriasele-i aripe:
Intunericul e haina ingropatelor risipe.
Cate-o stea intarziata stinge izvorul ei mic.
Timpul mort si-ntinde membrii si devine vesnicie.
Cand nimic se intampla-va pe intinderea pustie
Am sa-ntreb: Ce-a ramas, oame, din puterea ta? ­ Nimic!!

Dar la ce sa beau din lacul ce da viata nesfarsita,
Ca sa vad istori

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 

Copyright © 2009 - 2014 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.