Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


loading...


Mihai EMINESCU



Mihai EMINESCU - poza (imagine) portret Mihai EMINESCU



Sarmanul Dionis






Marile teme ale universului eminescian
Poetul si poezia - tema si motiv al universului poetic dimensiune a programului estetic
Caracterul filosofic al poeziei lui Eminescu - modelul intelectului
Zambetul lui Eminescu in opera sa
Personalitatea artistica a lui Mihai Eminescu
Inteligenta si imaginatia lui Eminescu
EMINESCU IN CRITICA LITERARA JUNIMISTA
Intalnirea cu budismul la Mihai Eminescu
Coordonatele lirismului eminescian
Conceptia estetica
Natura si iubirea - topos etern in lirica eminesciana
Poezia filosofica. Genialitatea intre absolut si damnare. Ipostaze poetice
Luceafarul si Oda (In metru antic) - permanente mitice si filosofice
Nuvela romantica - Mihai Eminescu - proza literara
MIHAI EMINESCU (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889) - Portretul scriitorului
Teme si motive ale operei eminesciene
Eminescianismul
CREATIA POETICA‚ EMINESCIANA‚
MIHAI EMINESCU - Portretul scriitorului - Date biografice
EMINESCU SI POEZIILE LUI (1889)
MIHAI EMINESCU - TABEL CRONOLOGIC
Poezia naturii si a iubirii
Mihai Eminescu - sinteza
MIHAI EMINESCU - SCRIITOR NEPERECHE, INTRE NATIONAL SI UNIVERSAL; SCRIITOR ROMANTIC; SINGURUL GENIU AUTENTIC AL LITERATURII NOASTRE
EMINESCU SI BLAJUL
Eminescu student la Viena
In apararea institutiilor culturale
O disputa intre tineri si batrini si evaluarea repertoriului nostru teatral dinainte de 1870
Dualismul, o fictiune diplomatica
Serbarea de la Putna, manifestare a solidaritatii nationale
Interludiu carturaresc si cultural
O conferinta si teoria claselor pozitive
E unul din cei mai talentati juni
O schimbare fundamentala in statutul personal
Politica europeana si chestiunea orientala
Jurnalul razboiului sirbo-muntenegrean impotriva Imperiului otoman
Razboiul diplomatic
Declararea Independentei si participarea la razboiul din 1877
Viata politica interna
Prelectiuni populare. Prelectiuni publice. Conferinte
Miscarea culturala in provinciile romanesti desub stapiniri straine.
MIHAI EMINESCU - (1850-1889) - viata si activitatea literara Eseu
NATIONAL SI UNIVERSAL IN OPERA LUI MIHAI EMINESCU
Repere biografice
Raportul dintre national si universal
Eminescu in cadrul romantismului european
Teme si motive romantice la Eminescu
Cultura si armonie la Eminescu
Folclorul a€“ izvor de inspiratie in opera lui Eminescu
Arte poetice eminesciene
Poezia de meditatie istorica si sociala
Ipostaze ale naturii in poezia lui Eminescu si imagini paradisiace si toposuri edenice
Erotica eminesciana din prima si a doua perioada
Locul poeziei Floare albastraa€¯ in lirica eminesciana
Poezia filososfica a lui Eminescu
Meditatie filosofica si satira in „Scrisoarea I”
Rugaciunea unui daca€¯, poem autoreferential
Proza eminesciana si receptarea ei critica







 

Sarmanul Dionis


Sarmanul Dionis - Nuvela


Sarmanul Dionis - fantastic si oniric


Sarmanul Dionis - nuvela de Mihai Eminescu


Dionis - personaj principal in nuvela Sarmanul Dionis


M. Eminescu, Sarmanul Dionis - intelegerea textului


Caracterizarea personajului Dionis/Dan din nuvela Sarmanul Dionis


SA‚RMANUL DIONIS - comentariu literar - Nuvela fantastica, de factura romantica


Dionis (Dan) - caracterizare


Mituri si semnificatii


NUVELA FANTASTICA - SA‚RMANUL DIONIS


Sarmanul Dionis de M. Eminescu - MOMENTE ALE PROZEI ROMANESTI


SA‚RMANUL DIONIS - Studiul textului



Opera si activitatea literara Mihai EMINESCU

Scrierile si activitatea publicistica a lui Mihai EMINESCU








Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Poezie

Epigonii

- citeste textul
Mihail Eminescu — Epigonii - Tema poeziei, Ideea, Compozitia
EPIGONII - analiza literara
EPIGONII - Arta poetica - Semnificatia titlului
Tema iubirii si a naturii
Arte poetice eminesciene. Epigonii

Memento mori

- citeste textul
Memento mori - un poem sociogonic

Imparat si proletar

- citeste textul
Mihail Eminescu imparat si proletar

Scrisoarea I

- citeste textul
Scrisoarea I - o sinteza a temelor universului eminescian
SCRISOAREA I - comentariu (referat)
Scrisoarea I poemul
Scrisoarea I - comantariu literar
M. Eminescu, Scrisoarea I - Particularitati stilistice
Conditia geniului in poemul filozofic Scrisoarea I de Minai Eminescu.
SCRISOAREA I - Poem filozofic - Portretul savantului
SCRISOAREA I - STUDIUL TEXTULUI
SCRISOAREA III - STUDIUL TEXTULUI

Scrisoarea III

- citeste textul
Mihail Eminescu — Scrisoarea III - exaltarea trecutului glorios si critica prezentului decazut
SCRISOAREA III - comentariu
SCRISOAREA III - analiza literara si comentariu
Comentariu Scrisoarea III - antiteza dintre Prezent si Trecut
SCRISOAREA III - Tema si tablourile nalizate pe versuri
Caracterizarea personajului principal Mircea cel Batran

Sara pe deal

- citeste textul
Idila Sara pe deal
SARA PE DEAL - analiza literara
Sara pe deal - visul de dragoste
Sara pe deal - comantariu
SARA PE DEAL - Idila-pastel - analiza pe strofe
SARA PE DEAL - STUDIUL TEXTULUI

Floare albastra

- citeste textul
Idila Floare albastra - tema iubirea
FLOARE ALBASTRA‚ comentariu
Floare albastra - puritatea infinita, idealitatea, aspiratia catre absolut
FLOARE ALBASTRA‚ - Idila - cu accente filozofice
Poezia iubirii si a naturii: Floare albastra
FLOARE ALBASTRA‚ - STUDIUL TEXTULUI

Atat de frageda

- citeste textul
Atat de frageda - idila reprezentativa pentru tema iubirii

Dorinta

- citeste textul
Mihail Eminescu - Dorinta
Dorinta de Eminescu - comentariu
DORINTA Idila
DORINTA - STUDIUL TEXTULUI

Revedere

- citeste textul
Revedere - o meditatie pe tema fortuna labilis
Comentariu Revedere
Poezia de inspiratie folclorica. Revedere - nelinisti in temporalitate
Revedere - analiza si comentariu
REVEDERE Creatie lirica de inspiratie folclorica - ideea poeziei
REVEDERE - STUDIUL TEXTULUI

Calin (File din poveste)

- citeste textul
Poemul Calin (file din poveste) - mitul zburatorului
Comentariul la poemul - CA‚LIN (FILE DIN POVESTE)
Calin (file din poveste) - poem de Mihai Eminescu
CA‚LIN ( file din poveste) - analiza versurilor
EXERCITII

Luceafarul

- citeste textul
Luceafarul - o sinteza a universului eminescian (Compozitia, Tema, Motivul Zburatorului)
LUCEAFA‚RUL comentariul
LUCEAFA‚RUL - analiza literara si comentariu
Luceafarul poemul
Luceafarul - capodopera a creatiei eminesciene
Catalina - personaj simbol al poemului Luceafarul
Caracterizare - Luceafarul Hyperion - personaj simbol al poemului omonim Luceafarul
LUCEAFARUL - Poem filozofic - Geneza poemului Luceafarul
Teme si motive in poemul Luceafarul
Genuri literare in poemul Luceafarul
Specii literare in poemul Luceafarul
Luceafarul (incercare de sinteza)
Luceafarul - Geneza si surse de inspiratie
VALOAREA UNIVERSALA A POEMULUI LUCEAFARUL
LUCEAFARUL sinteza a gandirii filozofice si poetice eminesciene
Geneza Luceafaruluia€¯
Semnificatii mitice si filosofice in Luceafarula€¯
Structuri compozitionale si mijloace literar-artistice in Luceafarula€¯

Glossa

- citeste textul
Poezia Glossa - o meditatie pe concepte filosofice clasice
GLOSSA‚ - comentariu
Glossa - tipare aforistice
Luceafarul comentariu - chintesenta a lirismului eminescian
Glossa - analiza
GLOSSA‚ - Poezie cu forma fixa
ODA‚ (in metru antic) - Poezie a maturitatii artistice
Glossa - Unica in literatura noastra
GLOSSA‚ - STUDIUL TEXTULUI
Structuri compozitionale si motivul lumii ca teatrua€¯ in Glossaa€¯

Oda (in metru antic)

- citeste textul
Oda (in metru antic) - Tema, Ideea, Motivul
ODA‚ (IN METRU ANTIC) - analiza literara
Lirica filozofica. Oda (in metru antic)

Trecut-au anii

- citeste textul
Trecut-au anii - o meditatie pe tema panta rhei

Sonet III (Cand insusi glasul)

- citeste textul
Idila Sonet III (Cand insusi glasul)
Sonetul III (Cand insusi glasul) - iubirea, icoana a trecutului

La steaua

- citeste textul
La steaua - o meditatie pe tema fortuna labilis

Mai am un singur dor

- citeste textul
Mai am un singur dor - motivul comuniunii dintre om si natura

Peste varfuri

- citeste textul
Peste varfuri
PESTE VARFURI - Structura, semnificatii, limbaj poetic

Ta twam asi

- citeste textul
Tat twam asi - o mantia (formula sacerdotala indiana)
Ta twam asi - analiza

Rugaciune

- citeste textul
Rugaciune
RUGA‚CIUNE - comentariu
Rugaciune - poezie de Octavian Goga
Rugaciune de Octavian Goga- Rugaciunea poetului e un crez artistic

Invierea

- citeste textul
Poezia Invierea

Rasai asupra mea

- citeste textul
Rasai asupra mea - Sonet dedicat Maicii Domnului

DOINA

- citeste textul
DOINA - analiza literara si comentariu
DOINA - Doina culta - Structura si semnificatii

Melancolie

- citeste textul
M. Eminescu — Melancolie - Particularitati stilistice

AFARA-I TOAMNA

- citeste textul
AFARA-I TOAMNA - Sonet

CRAIASA DIN POVESTI

- citeste textul
CRAIASA DIN POVESTI - Idila-pastel - Semnificatia titlului, Structura si semnificatii

LACUL

- citeste textul
LACUL - Idila-pastel - comentariu pe strofe

O, RAMAI

- citeste textul
O, RAMAI - Elegia

CE TE LEGENI

- citeste textul
CE TE LEGENI - Creatie lirica de inspiratie folclorica

LA MIJLOC DE CODRU

- citeste textul
LA MIJLOC DE CODRU - Creatie lirica de inspiratie folclorica

Bolnav in al meu suflet

- citeste textul
Bolnav in al meu suflet -analzia

Cand privesti oglinda marei

- citeste textul
Cand privesti oglinda marei - Aparenta si esenta

Venetia

- citeste textul
Venetia - Simpla traducere sau creatie originala?

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie?

- citeste textul

INGER SI DEMON

- citeste textul



Basm popular

FAT FRUMOS DIN LACRIMA

- citeste textul
FAT-FRUMOS DIN LACRIMA - comentariu literar - Semnificatii artistice
Caracterizarea personajelor
FA‚T-FRUMOS DIN LACRIMA - basm cult - Subiectul basmului



Nuvele

Sarmanul Dionis

- citeste textul
Sarmanul Dionis - Nuvela
Sarmanul Dionis - fantastic si oniric
Sarmanul Dionis - nuvela de Mihai Eminescu
Dionis - personaj principal in nuvela Sarmanul Dionis
M. Eminescu, Sarmanul Dionis - intelegerea textului
Caracterizarea personajului Dionis/Dan din nuvela Sarmanul Dionis
SA‚RMANUL DIONIS - comentariu literar - Nuvela fantastica, de factura romantica
Dionis (Dan) - caracterizare
Mituri si semnificatii
NUVELA FANTASTICA - SA‚RMANUL DIONIS
Sarmanul Dionis de M. Eminescu - MOMENTE ALE PROZEI ROMANESTI
SA‚RMANUL DIONIS - Studiul textului


Sarmanul Dionis de Mihai EMINESCU (Nuvela)

 

Nuvela
si tot astfel, daca inchid un ochi vad mana mea mai mica decat cu amandoi. De as avea trei ochi as vedea-o si mai mare, si cu cat mai multi ochi as avea cu atata lucrurile toate dimprejurul meu ar parea mai mari. Cu toate astea, nascut cu mii de ochi, in mijlocul unor aratari colosale, ele toate in raport cu mine, pastrandu-si proportiunea, nu mi-ar parea nici mai mari, nici mai mici de cum imi par azi. Sa ne-nchipuim lumea redusa la dimensiunile unui glonte, si toate celea din ea scazute in analogie, locuitorii acestei lumi, presupuindu-i dotati cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut in felul si in proportiunile in care le pricepem noi. Sa ne-o inchipuim, caeteris paribus, inmiit de mare — acelasi lucru. Cu proportiuni neschimbate — o lume inmiit de mare si alta inmiit de mica ar fi pentru noi tot atat de mare. Si obiectele ce le vad, privite c-un ochi, sunt mai mici; cu amandoi — mai mari; cat de mari sunt ele absolut? Cine stie daca nu traim intr-o lume microscopica si numai faptura ochilor nostri ne face s-o vedem in marimea in care o vedem? Cine stie daca nu vede fiecare din oameni toate celea intr-alt fel, si nu aude fiecare sunet intr-alt fel — si numai limba, numirea intr-un fel a unui obiect ce unul il vede asa, altul altfel, ii uneste in intelegere. — Limba? — Nu. Poate fiecare vorba suna diferit in urechile diferitilor oameni — numai individul, acelasi ramaind, o aude intr-un fel.

Si, intr-un spatiu inchipuit ca fara margini, nu este o bucata a lui, oricat de mare si oricat de mica ar fi, numai o picatura in raport cu nemarginirea? Asemenea, in eternitatea fara margini nu este orice bucata de timp, oricat de mare sau oricat de mica, numai o clipa suspendata? Si iata cum. Presupuind lumea redusa la un bob de roua si raporturile de timp, la o picatura de vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, si in aceste clipite oamenii ar lucra tot atata si ar cugeta tot atata ca in evii nostri — evii lor pentru ei ar fi tot atat de lungi ca pentru noi ai nostri. In ce nefinire microscopica s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetatori, in ce infinire de timp clipa de bucurie — si toate acestea, toate, ar fi — tot astfel ca si azi.

In fapta lumea-i visul sufletului nostru. Nu exista nici timp, nici spatiu — ele sunt numai in sufletul nostru. Trecut si viitor e in sufletul meu, ca padurea intr-un sambure de ghinda, si infinitul asemenea, ca reflectarea cerului instelat intr-un strop de roua. Daca am afla misterul prin care sa ne punem in legatura cu aceste doua ordini de lucruri care sunt ascunse in noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni si asirieni, atuncea in adancurile sufletului coborandu-ne, am putea trai aievea in trecut si am putea locui lumea stelelor si a soarelui. Pacat ca stiinta necromantiei si acea a astrologiei s-au pierdut -cine stie cate mistere ne-ar fi descoperit in aceasta privinta! Daca lumea este un vis — de ce n-am putea sa coordonam sirul fenomenelor sale cum voim noi? Nu e adevarat ca exista un trecut — consecutivitatea e in cugetarea noastra — cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleasi intotdeauna, exista si lucreaza simultan. Sa traiesc in vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun — este oare absolut imposibil? Un punct matematic se pierde-n nemarginirea dispozitiunii lui, o clipa de timp in impartibilitatea sa infinitezimala, care nu inceteaza in veci. In aceste atome de spatiu si timp, cat infinit! Dac-as putea si eu sa ma pierd in infinitatea sufletului meu pan in acea faza a emanatiunii lui care se numeste epoca lui Alexandru cel Bun de exemplu si cu toate acestea

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cu drept cuvant cititorul va fi clatit din cap si va fi intrebat — prin mintea carui muritor treceau aceste idei? Existenta ideala a acestor reflectiuni avea de izvor de emanatiune un cap cu plete de o salbatacita neregularitate, infundat intr-o caciula de miel. Era noapte si ploaia cadea marunta pe stradele nepavate, stramte si noroioase ce trec prin noianul de case mici si rau zidite din care consista partea cea mare a capitalei Romaniei, si prin baltile de noroi ce improscau pe cutezatorul ce se incredea perfidelor unde treceau niste ciubote mari carora nu le-ar fi pasat nici de potop, cu atat mai vartos ca aveau turetci care ingropau in ele pantalonii individului continut indata ce timpul devenea problematic. Umbra eroului nostru disparea prin siroaiele ploii, care dedera capului sau aspectul unui berbec plouat, si te mirai ce mai rezista torentelor de ploaie — hainele lui ude -sau metafizica. De prin crasme si pravalii patrundea prin ferestrele cu multe geamuri, mari si nespalate, o lumina murdara, mai slabita inca prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Pe ici pe colo trecea cate un romantios fluierand; cate un mitocan cu capul lulea de vin isi facea de vorba cu paretii si cu vantul; cate-o femeie cu fata infundata in capson isi desfasura trecatoarele umbre prin spatiul neguros, asemenea zeilor intunecati din epopeile nordice Dintr-o crasma deschisa s-auzea o vioara schingiuita. Metafizicul nostru se apropie sa se uite si razele patrunsera prin usa si-i lovira fata. Nu era un cap urat acela a lui Dionis. Fata era de acea dulceata vanata alba ca si marmura in umbra, cam trasa fara a fi uscata, si ochii taiati in forma migdalei erau de acea intensiva voluptate pe care o are catifeaua neagra. Ei inotau in orbitele lor — un zambet fin si cu toate astea atat de inocent trecu peste fata lui la spectacolul ce-l privea. — Ce era adica: Un baiet de tigan cu capul mic intr-o palarie a caror margini erau simbolul nimerit al nemarginirii, cu ciubote in care ar fi incaput intreg si intr-un surtuc lung de-i ajungea la calcai si care fara indoiala nu era al lui, schinjuia c-un arcus ce ramasese in cateva fire de par si, cu degetele uscate, pisca niste coarde false care tarliau nervos, iara imprejuru-i framanta pamantul un ungur lung, cu picioarele goale bagate in papuci mari umpluti cu paie. Oricat de neplacut sa fi fost spectacolul pentru simtul estetic al calatorului meu, el avu o influenta salutara asupra eroului nostru care, trezit din fantaziile sale metafizice, baga de sama ca ploaia-l udase pana la piele. El intra intr-o cafenea de alaturi, ca sa se usuce. Ridicandu-si caciula cea mitoasa, vedem o frunte atat de neteda, alba, corect boltita, care coincide pe deplin cu fata intr-adevar placuta a tanarului meu. Parul numai cam prea lung curgea in vite pana pe spate, dar uscaciunea neagra si salbateca a parului contrasta placut cu fata fina, dulce si copilareasca a baietanului. Isi puse in cui paltonul ud si, la aroma imbatatoare a unei cafele turcesti, ochii lui cei moi si straluciti se pierdura iar in acea intensiva visatorie care sta cateodata atat de bine baietilor, pentru ca seriozitatea contrasteaza totdeauna placut cu fata de copil. Intre acesti muri afumati, plini de mirosul tutunului, de trancanirea jucatorilor de domino si de cadentata bataie a unui orologiu de lemn, ardeau lampi somnoroase raspandind dungi de galbena lumina prin aerul apasat. Dionis facea c-un creion un calcul matematic pe masa veche de lemn lustruit si adesea suradea. Surasul sau era foarte inocent, dulce l-am putea numi, si totusi de o profunda melancolie. Melancolia in varsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o existenta -cum sunt multe la noi — fara de speranta si, afara de aceea, determinat prin nastere la nepozitivism. In introducerea acestor siruri am surprins unele din cugetarile care-l preocupau in genere — si c-un asemenea cap omul nu ajunge departe — si mai cu seama cel sarac
— si Dionis era un baiet sarac. Prin natura sa predispusa, el devenea si mai sarac. Era tanar — poate nici optsprezece ani — cu atat mai rau ce viata-l asteapta pe el? Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur si aceasta libertate de alegere in elementele de cultura il facea sa citeasca numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufleteasca atat de visatoare. Lucruri mistice, subtilitati metafizice ii atrageau cugetarea ca un magnet — e minune oare ca pentru el visul era o viata si viata un vis? Era minune ca devenea superstitios? Adesea isi inchipuise el insusi cat de tristi, cat de lungi, cat de monotoni vor trece anii vietii lui — o frunza pe apa. Lipsit de iubire — caci n-avea pe nimeni in lume, iubitor de singuratate, in neputinta sufleteasca de a-si crea o soarta mai fericita, el stia ca in "aceasta ordine a realitatii", cum o numea el, nu-l va intalni nici un zambet si nici o lacrima -neiubit si neurat de cineva, se va stinge asemenea unei scantei dupa care nu-ntreaba nimenea — nimenea-n lume. Casa lui de pustnic, un colt intunecos si painjinit din arhiva unei cancelarii, si atmosfera lenesa si flegmatica a cafenelei — asta era toata viata lui. Cine-ntreaba daca si el are inima, daca si lui i-ar placea sa umble frumos imbracat, cum sunt intrebati atatia copii — daca si el ar dori — sa iubeasca? Sa iubeasca — ideea aceasta ii strangea adesea inima. Cum ar fi stiut el sa iubeasca! Cum ar fi purtat pe maini, cum s-ar fi inchinat unei copile care i-ar fi dat lui inima ei! Adesea si-o inchipuia pe acea umbra argintie cu fata alba si par de aur — caci toate idealele sunt blonde
— si parca simtea mainutele-i calde si inguste in mainile lui, si parca-i topea ochii sarutandu-i, si parca i se topea sufletul, fiinta, viata, privind-o vecinic privind-o.

Pe ici pe colo pe la mese se zareau grupe de jucatori de carti, oameni cu parul in dezordine, tinand cartile intr-o mana ce tremura, plesnind din degete cu cealalta inainte de-a bate, miscandu-si buzele fara a zice o vorba si tragand din cand in cand cu sorbituri zgomotoase cate-o gura din cafeaua si berea ce le sta dinainte — semn de triumf! Dincolo unul scria cu crida pe postavul verde al biliardului; unul cu palaria nalta pe ceafa si cu mainile unite pe spate, c-o tigara lunga in gura a carei independenta era marginita numai de buzele individului, se uita — dracu stie, cu interes ori asa numai la un portret a lui Dibici-Zabalkanski atarnat in afumatul perete. Orologiul, fidel interpret al batranului timp, suna de 12 ori din limba sa de metal, spre a da lumii, ce nu-l asculta, sama ca se scursese a 12-a ora a noptii. Dionis se porni spre casa. Afara ploaia incetase si, prin mrejele si valurile de nouri negri-vineti, luna trecea palida si rece. In mijlocul unei gradini pustii, unde lobodele si buruienele crescuse mari in tufe negre-verzi, se inaltau ochii de fereasta sparta a unei case vechi a carei stresina de sindrila era putreda si acoperita c-un muschi care stralucea ca bruma in lumina cea rece a lunii. Niste trepte de lemn duceau in catul de sus al ei. Usa mare deschisa in balconul catului de sus se clatina scartaind in vant si numai intr-o tatana, treptele erau putrede si negre — pe ici pe colo lipsea cate una, asa incat trebuiai sa treci doua deodata si balconul de lemn se clatina sub pasi. El trecu prin hatisul gradinii si prin zaplazurile naruite si urca iute scarile. Usile toate erau deschise. El intra intr-o camera nalta, spatioasa si goala. Peretii erau negri de siroaiele de ploaie ce curgeau prin pod si un mucegai verde se prinsese de var; cercevelele ferestrelor se curmau sub presiunea zidurilor vechi si gratiile erau rupte, numai radacinile lor ruginite se iveau in lemnul putred. In colturile tavanului cu grinzi lungi si mohorate painjenii isi exercitau tacuta si pasnica lor industrie; intr-un colt al casei, la pamant, dormeau una peste alta vo cateva sute de carti vechi, multe din ele grecesti, pline de invatatura bizantina; in alt colt, un pat, adica cateva scanduri pe doi capriori, acoperite c-un mindir de paie si c-o plapoma rosie. Inaintea patului o masa murdara, al carei lemn grunzuros de vechime era taiat cu litere latine si gotice; pe ea hartii, versuri, ziare rupte, brosuri efemere din cate se-mpart gratis, in fine, o neordine intr-adevar paganeasca. Luna isi varsa lumina ei cea fantastica prin ferestrele mari, albind podelele de pareau unse cu crida; peretii posomorati aveau, pe unde ajungea lumina lunii, doua cuadrate mari argintoase, ca reflectare a ferestrelor; panzele de painjin straluceau vioi in luna si deasupra cartilor dorminde in colt se ivea o ingereasca umbra de om. Era aninat intr-un cui bustul in marime naturala a unui copil ca de vro optsprezece ani, cu par negru si lung, cu buzele subtiri si roze, cu fata fina si alba ca taiata-n marmura si cu niste ochi albastri mari sub mari sprancene si gene lungi negre. Ochii cei albastri ai copilului erau asa de straluciti, de un colorit atat de limpede si senin, incat pareau ca privesc cu inocenta, cu dulceata lor mai femeiasca asupra spectatorului. Cu toate ca acel portret infatisa un chip imbracat barbateste, insa mainile cele dulci, mici, albe, trasurile fetei de o paloare delicata, umeda, stralucita, moale, ochii de o adancime nespusa, fruntea uscata si femeiestemica, parul undoind, cam prea lung — te-ar fi facut a crede ca e chipul unei femei travestite. Visatorul Dionis se opri in dreptul acelui portret care sub lumina plina a lunii parea viu, ochii lui erau plini de o superstitioasa nerozie, el sopti incet si cu glasul inecat de lacrimi: "Buna sara, papŕ!", umbra parea ca-i surade din cadrul ei de lemn -el s-apropie si saruta mainile portretului, apoi fata, gura, ochii cei de foc vanat. Inecat de iubire pentru o fiinta ce nu mai exista, ar fi dorit ca etern sa tie asta noapte cu aerul racoare limpezit de lumina lunii, vecinic ar fi dorit sa tie dulcea, neinteleasa, dar atat de fericita lui nebunie. Va sa zica asupra acestui chip isi concentrase el amorul lui, atata forma avea pustiita, sarmana lui viata — un portret! Da, era tatal sau, cand fusese in varsta lui de acum. Muma-sa, o femeie palida, nalta, blonda, cu ochii negri, ii vorbise adesea de tatal sau; de acel copil cine stie cum ratacit in clasele poporului de jos. Misterios, fara sa spuie cuiva secretul numelui lui, el sedea in casa preotului batran a carui fiica era Maria. Ei se iubira. In toata ziua el ii promitea ca taina sufletului sau isi va avea sfarsitul, ca el o va lua de sotie, ca o soarta aurita o asteapta. Dar intr-o zi el primi o scrisoare cu sigil negru — o deschise — o citi — o rupse bucati si cu ea mintea sa o copie de pe un testament parea a fi dupa cat se putea pricepe din bucatile rupte. El muri in spitalul de alienati palid, mut pana-n ultimul moment, preocupat pare ca de a ascunde un secret mare.

Fructul amorului acestor oameni fu Dionis. Vaduvita sa muma il crescu pe el cum putu din lucrul mainilor ei — maini delicate de doamna — fata ei palida ca ceara, ochii ei de-o intunecata blandete aveau numai pentru el grija si intelegere — pentru el -si pentru portret. De copil inca el admira ochii cei frumosi ai portretului ce luceau ca vii in orbitele lor. Ce frumos a fost papŕ! zicea el surazand si muma-sa, auzindu-l, isi stergea intr-ascuns lacrimile ei.

— Ochii? nu-i asa, Dionis — ochii!
— Da, mama!
— Acesti ochi! O daca i-ai fi vazut tu acesti ochi vrodata in viata ta ti s-ar fi parut ca-i revezi in fiecare vanata stea a diminetii, in fiecare unda albastra, prin fiecare geana de nori. Cat era de frumos acest copil si ce tanar a murit! Frumosi au inmarmurit ochii lui in negurile gandirii mele, precum ar ramanea prin nouri, pe bolta intunecoasa, doua, numai doua stele vinete S-apoi il lua in bratele ei, il dezmierda, il saruta. Afara de ochii negri, care erau ai ei, era el intreg, el, copilul din portret. Ea il crescu rau — dar cum se putea altfel — il iubea asa de mult! Singura ei bucurie intr-o viata fara speranta, fara viitor, fara multumire, ea nu mai avea dureri, nici bucurii decat acele ale copilului ei. Sufletul ei intreg era o reflectare umbroasa si trista a sufletului sau de copil. Ce gandea copilul cu mintea lui naiva, o vorba, un vis, o preocupa zile intregi — zile intregi putea medita asupra unui cuvant iesit din nebunatica sa gura. Dara, consumata de lipse, ea se stinse intr-o zi. In delirul ei, ea trase mana copilului s-o ascunse in san, langa inima, s-o incalzeasca — un simbol al vietii ei intregi!

De-atunce fizionomia, surasul lui capatase acea umbra dulce de tristete care il facea atat de interesant — si irezistibil pentru bobocii pensionatelor. Dar lui insusi nici nu-i trecea prin minte ca pe el l-ar fi putut iubi cineva — pe el nu-l iubise nimeni in lume afara de muma-sa — cum l-ar fi putut iubi pe el, atat de singur, atat de sarac, atat de fara viitor! Nu-si are fiecare om, gandea el, familia sa, amicii, rudele, oamenii sai, ca sa-i iubeasca — cui ce-i pasa de mine? Cum traiesc voi si muri, de nimene plans, de nimene iubit.

Luna s-ascunse intr-un nor negru spintecat in doua randuri de lungi fulgere rosii — casa se intuneca — si nu se mai vazu nici umbra din perete a portretului, nici umbra inalta a lui Dionis. El aprinse lumina.

Sa privim acum si la saracia iluminata de razele unei lumanari de sau bagate in gatul unui clondir ce tinea loc de sfesnic. Ce vizunie -si aici, aici petrecea el vara si iarna. Iarna, de gerul cel amarnic, trasnea grinda in odaie, criscau lemnele si pietrele, vantul latra prin gardurile si ramurile ninse; ar fi vroit sa doarma, sa viseze, dar gerul ii ingheta pleoapele si-i painjinea ochii. Surtucul lui pe langa acestea era mai mult urzeala decat batatura, ros pe margini, fudul la coate, de radea pare ca si vantul in urma lui. Oamenii cascau ironic gura cand il vedeau Si-n asemenea momente, in lungile si friguroasele nopti de iarna, crede cineva cum ca el, redus pana la culmea mizeriei, devenea trist? Asa era elementul sau. O lume intreaga de inchipuiri umoristice ii umpleau creierii, care mai de care mai bizara si mai cu neputinta. El baga de sama ca gandirile lui adesea se transformau in siruri ritmice, in vorbe rimate, si atunci nu mai rezista de-a le scrie pe hartie mai ales garafa goala era in stare de a-l umplea de cugetari melancolice




Ah! garafa pantecoasa doar de sfesnic mai e buna
Si mucoasa lumanare sfaraind saul si-l arde
Si-n aceasta saracie te inspira, canta barde -
Bani n-am mai vazut de-un secol, vin n-am mai baut de-o luna.
Un regat pentr-o tigara, s-umplu norii de zapada
Cu himere! Dar de unde? Scartaie de vant fereasta,
In pod miauna motanii — la curcani vanata-i creasta
Si cu pasuri melancolici meditand umbla-n ograda.
Uh! ce frig imi vad suflarea — si caciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravan — iar de coate nici ca-mi pasa
Ca tiganul, care baga degetul prin rara casa
De navod — cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
Cum nu sunt un soarec Doamne — macar totusi are blana -
Mi-as manca cartile mele — nici ca mi-ar pasa de ger
Mi-ar parea superba, dulce o bucata din Homer,
Un palat borta-n perete si nevasta — o icoana.
Pe pereti cu colb, pe podul cu lungi panze de painjen
Roiesc plosnitele rosii, de ti-i drag sa te-uiti la ele!
Greu li-i de mindir de paie si apoi din biata-mi piele
Nici ca au ce sa mai suga. — Intr-un roi mai de un stanjen
Au iesit la promenada — ce petrecere gentila!
Plosnita ceea-i batrana, cuvios in mers paseste;
Cela-i cavaler e iute oare stie frantuzeste?
Cea ce-ncunjura multimea i-o romantica copila.
Bruh! mi-i frig — Iata pe mana cum codeste-un negru purec
Sa-mi moi degetul in gura — am sa-l prind — ba las saracul.
Pripasit la vro femeie, stiu ca ar vedea pe dracul —
Dara eu — ce-mi pasa mie — bietul "ins!" la ce sa-l purec?
Si motanul toarce-n soba — de blazat ce-i. Mai motane,
Vina-ncoa sa stam de vorba, unice amic si ornic;
De-ar fi-n lume-un sat de mate, zau! ca-n el te-as pune vornic,
Ca sa stii si tu odata boieria ce-i, sarmane!
Oare ce gandeste hatrul de sta ghem si toarce-ntruna?
Ce idei se-nsira dulce in mateasca-i fantazie?
Vro cucoana cu-alba blana cu amoru-i il imbie,
Rendez-vous i-a dat in sura, oraii in pod in gavauna?
De-ar fi-n lume numai mate — tot poet as fi? Totuna:
Mieunand in ode nalte, tragic miorlaind — un Garrick,
Ziua tologit in soare pandind cozile de soaric
Noaptea-n pod, cerdac si stresini heinizand duios la luna.
Filozof de-as fi — simtirea-mi ar fi vecinic la aman!
In prelegeri populare idealele le apar
Si junimei generoase, domnisoarelor ce scapar
Li arat ca lumea vis e — un vis sarbad — de motan.
Sau ca popa, colo-n templul inchinat fiintei care
Dupa chip s-asemanare a creat matescul neam,
As striga: o motanime! motanime! Vai Haram
De-al tau suflet motanime, nepostind postul cel mare.
Ah! Sunt pintre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte
Ce destinul motanimii il desfasura-nainte!
Ah! atei, nu temeti iadul s-a lui Duhuri — liliecii?
Anathema sit! — Va scuipe oricare motan de treaba,
Nu vedeti ce-ntelepciune e-n faptura voastra chiara?
O motani fara de suflet! — La sgariet el v-a dat ghiara
Si la tors v-a dat mustete — vreti sa-l pipaiti cu laba?
Ii! ca in clondir se stinge capetelul de lumina!
Mosule, mergi de te culca, nu vezi ca s-a-ntunecat?
Sa visam favori si aur, tu-n cotlon si eu in pat.
De-as putea sa dorm incalea. — Somn, a gandului odina,
O, acopere fiinta-mi cu-a ta muta armonie,
Vino somn — ori vino moarte. Pentru mine e totuna
De-oi petrece-nca cu mate si cu pureci si cu luna,
Ori de nu — cui ce-i aduce? Poezie — saracie!
Dar in asta sara Dionis era vesel fara sa stie de ce. La capetelul de lumanare ce sta in gatul garafei cu ochiul ros si bolnav, el deschise o carte veche legata cu piele si roasa de molii — un manuscript de zodii. El era un ateist superstitios — si sunt multi de acestia. Initialele acestei carti cu buchii erau scrise ciudat cu cerneala rosie ca sangele, caractere slave de o evlavioasa, gheboasa, fantastica aratare. O astrologie mai mult de origine bizantina, bazata pe sistemul geocentrist, sistem care admite pamantul de centrul arhitecturii lumesti si pe om de creatura pentru a carui placere Dumnezeu ar fi facut lumea. Titlul era scris si latineste: "architecturae cosmicae sive astronimiae geocentricae compendium" — invatatura despre a lumii oranduiala dumnezeiasca dupre cum toate pentru pamant a fi zidite se arata de catre induratul Dumnezeu — de pe grecie pe romanie talcuita cu adaugire a inraurintei zodiilor asupra vietii omenesti. Si cu o dedicatiune: "celui intru fiinta sa nemarginit, intru fapturile manurilor sale minunat Dumnezeu spre vecinica lauda afierosita." Tablele erau pline de schemele unei sisteme lumesti imaginare, pe margini cu portretele lui Platon si Pitagora si cu sentinte grecesti. Doua triunghiuri crucise inconjurate de sentinta: "Director coeli vigilat noctesque diesque, qui sistit fixas horas terrigenae." Constelatiuni zugravite cu ros, calcule geometrice zidite dupa o inchipuita si mistica sistema, in urma multe talcuiri de visuri, coordonate alfabetic — o carte care nu lasa nimic de dorit pentru a aprinde niste creieri superstitiosi, dispusi la o asemenea hrana. La sfarsitul cartii era zugravit Sf. Gheorghie in lupta cu balaurul — draga doamne simbol ce infatisa adevarul nimicind nestiinta. Aurul de pe spata legaturii de piele se stersese pe alocurea si licurea pe la altele ca stropit cu peteala. Cu coatele asezate pe masa si cu capul in maini, Dionis descifra textul obscur c-un interes deosebit, pana ce capetelul de lumina incepu a agoniza fumegand. Se stinse. El isi apropie scaunul de fereastra, pe care o deschise si, la lumina cea palida a lunii, el intorcea foaie cu foaie uitandu-se la constelatiunile ciudate. Pe o pagina gasi o multime de cercuri ce se taiau, atat de multe incat parea un ghem de fire ros sau un painjinis zugravit cu sange. Apoi isi ridica ochii si privi visand in fata cea blanda a lunii
— ea trecea frumoasa, clara pe un cer limpede, adanc, transparent, prin nouri de un fluid de argint, prin stelele mari de aur topit. Parea ca deasupra mai sunt o mie de ceruri, parea ca presupusa lor fiinta transpare prin albastra-i adancime Cine stie — gandi Dionis — daca in cartea aceasta nu e semnul ce-i in stare de a te transpune in adancimile sufletesti, in lumi care se formeaza aievea asa cum le doresti, in spatii iluminate de un albastru splendid, umed si curgator.

In fata locuintei lui Dionis se ridica o casa alba si frumoasa. Dintr-o fereastra deschisa din catul de sus el auzi prin aerul noptii tremurand notele dulci ale unui clavir si un tanar si tremurator glas de copila adiind o rugaciune usoara, pare ca parfumata, fantastica. El isi inchise ochii ca sa viseze in libertate. I se paru atunci ca e intr-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra caruia licarea o luna fantastica si palida ca fata unei virgine murinde. E miaza-noapte. Pustiul tace, aerul e mort si numai suflarea lui e vie, numai ochiul lui e viu, pentru ca sa vada pe un nor de argint, in naltul cerului, un inger alb, ingenuncheat, cu mainile unite, care canta o rugaciune divina, adanca, tremuratoare: rugaciunea unei vergine. Intredeschise ochii si vazu prin fereastra arcata si deschisa, in mijlocul unui salon stralucit, o juna fata muiata intr-o haina alba, infiorand cu degetele ei subtiri, lungi si dulci clapele unui piano sonor si acompaniind sunetele usoare a unor note dumnezeiesti cu glasul ei dulce si moale. Parea ca geniul divinului brit Shakespeare expirase asupra pamantului un nou inger lunatec, o noua Ofelia. Inchise iar ochii pana ce, recazut in pustiul cel lung, palatul alb se confunda cu nourul de argint si juna fata cu ingerul in genunchi. Apoi, strangand ochii silit si tare, a inecat visul sau in intuneric, n-a mai vazut nimic, ci auzea disparand, ca o suvenire intunecata, rugaciunea unei vergine. Muzica incetase de mult si el, cu totul in prada impresiunii sale, tinea inca ochii strans inchisi. Cand se destepta din reveria sa, fereastra de sus a palatului era deschisa, in salon intuneric si sticlele ferestrei straluceau ca argintul in alba lumina a lunii. Aerul era blond si varatic, iar razele lunii, patrunzand in camera lui Dionis, izbeau fata sa palida si umpleau sufletu-i plin de lacrimi c-o nespusa melancolie. "Da — repeta el incet ideea lui fixa
— sub fruntea noastra e lumea — acel pustiu intins — de ce numai spatiul, de ce nu timpul, trecutul". Privi din nou la painjinisul de linii rosii — si liniile incepura a se misca. El puse degetul in centrul lor -o voluptate sufleteasca il cuprinse — mai intai i se paru c-aude soptirea acelor mosnegi batrani care, pe cand era mic, ii povesteau in timp de iarna, tinandu-l pe genunchi, povesti fantastice despre zane imbracate in aur si lumina, care duc limpedea lor viata in palate de cristal — si pare c-a fost ieri, ieri pare ca-si incalcea degetele in barba lor alba si asculta la graiul lor intelept si soptitor, la cumintia trecutului, la acele vesti din batrani. El nu se mai indoia de o mana nevazuta el era tras in trecut. Vedea rasarind domni in haine de aur si samur, ii asculta de pe tronurile lor, in invechitele castele, vedea divanul de oameni batrani, poporul entuziast si crestin undoind ca valurile marii in curtea Domniei — dar toate erau inca amestecate.

Si liniile semnului astrologic se miscau cumplit ca serpi de jaratic. Tot mai mare si mai mare devenea painjinul.

— Unde sa stam? auzi el un glas din centrul de jaratic al cartii.
— Alexandru cel Bun! putu el sopti cu glasul apasat, caci bucuria, uimirea ii strangea sufletul si incet, incet painjinisul cel ros se largi, se diafaniza si se prefacu intr-un cer rumenit de apunerea soarelui. El era lungit pe o campie cosita, fanul cladit mirosea, cerul de inserare era deasupra-i albastru, limpede, adanc, nouri de jaratic si aur umpleau cu ostirile lor cerul, dealurile erau incarcate cu sarcini de purpura, paserile-n aer, oglinzile raurilor rumene, tremuratorul glas al clopotului umplea sara chemand la vecernie, si el? — el — ce imbracaminte ciudata! O rasa de siac, un comanac negru — in mana lui cartea astrologica. Si ce cunoscute-i pareau toate. El nu mai era el. I se parea atat de firesc ca s-a trezit in aceasta lume. Stia sigur cum ca venise in camp ca sa citeasca, ca citind adormise. Camera obscura, viata cea trecuta a unui om ce se numea Dionis, ciudat — el visase! "Ah! gandi el — cartea mea mi-a facut sotia asta, in urma citirii ei am visat atatea lucruri extraordinare. Ce lume straina, ce oameni straini, ce limba, parca era a noastra, dar totusi straina, alta" Ciudat! Calugarul Dan se visase mirean cu numele Dionis pare ca se facuse in alte vremi, intre alti oameni! Ciudat! "Ah mestere Ruben, zise el zambind — cartea ta intr-adevar minunata este! numai de n-ar ameti mintea; acuma simt eu, calugarul, ca sufletul calatoreste din veac in veac, acelasi suflet, numai ca moartea-l face sa uite ca a mai trait. Bine zici, mestere Ruben, ca egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metempsihoza lor. Bine zici cum ca in sufletul nostru este timpul si spatiul cel nemarginit si nu ne lipseste decat varga magica de a ne transpune in oricare punct al lor am voi. Traiesc sub domnia lui Alexandru-voda s-am fost tras de-o mana nevazuta in vremi ascunse in viitorul sufletului meu. Cati oameni sunt intr-un singur om? Tot atatia cate stele sunt cuprinse intr-o picatura de roua sub cerul cel limpede al noptii. Si dac-ai mari acea picatura, sa te poti uita in adancul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare — o lume, fiecare cu tari si popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisa pe ea — un univers intr-o picatura trecatoare. Ce adanc e evreul acesta"! — gandi el in sine despre dascalul Ruben.

El se scula din iarba cu cartea cea veche in mana. Departe, muntii cu fruntea incununata de codri, cu poalele pierdute in vai cu izvoare albe. Nouri mari, rotunzi si plini pare-ca de vijelie treceau pe cerul adanc albastru; prin ei muntii ridicau adancuri si coaste-n risipa, stanuri negre si trunchete despicau pe ici pe colo negurile si un brad se inalta singur si detunat pe-un varf de munte in fata soarelui ce apunea. Cand soarele intra in nouri, ei parura rosii si vineti, tiviti cu aur ce lumina dinapoia lor. Ingropau in gramezi de arcuri inalte, de spelunci adanci, suite una peste alta, lumina cerescului imparat, si numai din cand in cand, sfasiindu-se, se revarsa prin negrele lor ruine lacuri de purpura. Apoi, incet, se risipira in creti vineti, soarele cadea la vale si parea pe varful bradului singuratec ca o frunte in raze pe umeri negri, apoi cobori printre crengi de par un cuib de rubin intre ramuri, apoi, dupa trunchiul gros, arunca dungi rumene pe stanurile muntilor si facea ca ei sa-si aprinda jaraticul de argint al fruntilor lor
— pana ce se cufunda cu totul dupa munte, care sta negru si nalt, zugravindu-si in aerul albastru marginile lui tivite cu rosata. Insereaza incet, stelele mari izvorasc pe albastrele lanuri ale cerului si tremura voluptos in aerul moale si clar al serii si armonia campeneasca umple sara cu miile ei de glasuri, toate deosebite si toate contribuind la dulcea si voluptoasa somnorosie a lunii.

Prin lumea rumena de apunerea frumoasa trece calugarul nostru, neluand parte la fermecata stare a firii, plin inca de impresiunile ciudatei sale intamplari. De departe se vad turnurile stralucitoare ale bisericilor Iasilor, casele frumos varuite, cu stresine vechi peste care varsa o viorie lumina rasaritoarea luna. El isi grabi pasii, pana ce intra in targ. O ulita stramta, cu case vechi si harbuite a caror caturi de sus erau mai largi decat cele de jos, asa incat jumatatea catului de sus se razima pe stalpi de lemn si numai jumatate pe cel de jos, cerdacuri inalte, inaintite sub sandramale lungi, apasate, pline de muschi negru-verde; iar in cerdacuri sed batranii vorbind de ale lor; fetele tinere ivesc fetele rumene ca marul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii, prin care vezi oale cu flori galbene ca de aur. Numai pe ici pe colo luna revarsa cate-o dunga lunga si ingusta in umbra ulitei, pe ici pe colo trece cate-un om suierand — incet, incet ulitele adorm, obloanele se-nchid, lumanarile se sting, paznicii de noapte trec cu capetele infundate in mantale albe, si calugarul nostru trece ca o umbra aspru-zugravita prin lungile si intunecoasele ulite.

El se opri inaintea unei case ce se ridica izolata in mijlocul unei ograzi pustii. Prin crapaturile obloanelor inchise se zarea lumina. Casa era c-un acoperamant tuguit, peretii erau de piatra mica ca ceea cu care se pietruiesc fantanele si orice tencuiala cazuse de pe ele, incat parea o bucata din ruina unei cetatui. Obloanele erau mult mai largi decat ferestrele cele inguste, si la un cerdac tinut in aer de stalpi de zid in patru muchiaii duceau dintr-o lature niste scari nalte, care ajungeau la jumatatea intregii inaltimi a casei. Nici un copac, nici un acaret pe langa casa; ograda cea mare cu iarba ei uscata se-ntindea galbuie in luna si numai o fantana isi misca gemand cumpana ei in vant. El sui iute scarile si batu tare in usa tinzii. In tinda rasunara pasi.

— Cine-i? intreba un glas adanc, dar linistit.
— Eu, Dan. Usa se deschise si drept in fata lui Dan se ivi un om nalt, cu barba lunga si sura, cu fruntea mare, iar pe crestet avea un fes mic, asemenea iarmurcei jidovesti. El intinse calugarului mana si-l duse-n odaie. In dulapuri vechi de lemn simplu erau carti vechi legate in piele, cranii de oameni si paseri impaiete pe politele din perete, un pat si o masa pline cu pergamente si hartii; iar in atmosfera, grea de mirosul substantelor inchise in fiole, faclia arunca o lumina turbure, rosie, galbena si somnoroasa.

Maistrul Ruben era un batran de o antica frumusete. O frunte nalta, plesuva, incretita de gandiri, ochii suri, boltiti adanc in capul cel intelept, si barba lunga, care curgea de sub adancii umeri ai obrazului pana pe pieptul intotdeauna cam plecat, ii da aratarea unui intelept din vechime. Aratarea lui era linistita — dar nu blanda; numai in imprejurul gurii musculoase se vedea o dulceata amarata de indoieli. El este un evreu invatat, pribegit din Spania in Polonia, unde insa, neputand fi invatator public, pentru ca ramasese in legea lui, fusese chemat de Domnul Moldovei ca dascal de matematica si filozofie la Academia din Socola. Calugarul Dan e unul din scolarii Academiei, iar cu deosebire al maistrului Ruben, care-i impartaseste toate indoielile, dar si toate descoperirile lui tainuite. Inteleptul evreu se uita cu oarecare curiozitate la fata visatoare a lui Dan.

— Ei?
— Pe deplin asa cum mi-ai spus-o, dascale — zise Dan — azi sunt incredintat ca vremea nemarginita este faptura a nemuritorului nostru suflet. Am trait in viitor. Iti spun, acuma am doi oameni cu totului deosebiti in mine — unul, calugarul Dan, care vorbeste cu tine si traieste in vremile domniei lui Alexandru-voda, altul cu alt nume, traind peste cinci sute de ani de acum inainte.

— In sir, raspunse Ruben, poti sa te pui in viata tuturor insilor care au pricinuit fiinta ta si a tuturor a caror fiinta vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au o simtire intunecata pentru pastrarea si marirea neamului lor. Sunt tot ei cei care renasc in stranepoti Si asta-i deosebirea intre D -zeu si om. Omul are-n el numai aini sir fiinta altor oameni viitori si trecuti. D-zeu le are deodata toate neamurile ce or veni si ce au trecut; omul cuprinde un loc in vreme. D-zeu e vremea insasi, cu tot ce se-ntampla-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a carui ape se intorc in el insusi, ori asemenea rotii ce deodata cuprinde toate spitele, ce se-ntorc vecinic. Si sufletul nostru are vecinicie-n sine — dar numai bucata cu bucata. Inchipuieste-ti ca pe o roata miscata-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata invartindu-se, dar numai in sir, pe cand roata chiar in aceeasi clipa e in toate locurile cuprinse de ea.

— Sunt incredintat, dascale, in privinta vremii, dar nemarginirea — spatiul?

— Tot ca vremea, bucata cu bucata poti fi in orice loc dorit, pe care n-o poti parasi neumpluta. Stii ca in puterea unei legi: Nu este spatiu desert. Dar este un mijloc pentru a scapa de aceasta greutate o greutate impusa de trecatorul corp omenesc. Ai vazut ca in om e un sir nesfarsit de oameni. Din acest sir lasa pe unul sa-ti tie locul pe cata vreme vei lipsi din el. Se intelege ca acesta nu va putea fi intreg caci, intreg fiind, ti-ar nega existenta ta. In fapta insa, omul cel vecinic, din care rasar tot sirul de oameni trecatori, il are fiecare langa sine, in orice moment — il vezi, desi nu-l poti prinde cu mana — este umbra ta. Pe o vreme va puteti schimba firile — tu poti sa dai umbrei tale toata firea ta trecatoare de azi, ea-ti da tie firea ei cea vecinica, si, ca umbra inzestrata cu vecinicie, capeti chiar o bucata din atotputernicia lui Dumnezeu, vointele ti se realizeaza dupa gandirea ta se-ntelege, implinind formulele, caci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumii, formule pe care le ai toate scrise in cartea ce ti-am imprumutat-o.

— Mestere Ruben, oare cand voi ajunge sa pricep adancimea ta?
— Adancimea mea tu o ai in tine, numai inca nedescoperita. Crezi c-ai pricepe ceea ce zic daca n-ai fi de firea mea? Crezi ca te-as fi ales de discipol al meu de nu te stiam vrednic si adanc? Tu esti ca o vioara in care sunt inchise toate cantarile, numai ele trebuiesc trezite de-o mana maiastra, si mana ce te va trezi inauntrul tau sunt eu.

— Daca in aceasta sara as incerca sa ma duc intr-un spatiu zidit cu totul dupa voia mea?

— Vei putea-o caci il ai in tine, in sufletul tau nemuritor, nesfarsit in adancimea lui. Pe fila a saptea a cartii stau toate formulele ce-ti trebuiesc pentru asta. Si tot la a saptea fila vei afla ce trebuie sa faci mai departe. Se-ntelege ca atunci trebuie sa ne despartim pentru totdeauna; caci, in spatii dorite, ziua va fi secol, si cand te vei intoarce nu vei mai gasi pe Ruben, ci un alt om, analog cu mine, pe care insa usor il vei gasi — numai poate el nu te va cunoaste, poate va fi pierdut tainele invataturii lui si va fi om ca toti oamenii.

Invataturi nu-ti mai dau, caci e de prisos; cand umbra ta, ca umbra inca, va incepe a vorbi, ea va fi atotstiutoare si-ti va spune ce trebuie sa faci; cand te vei muta tu in firea ei, atunci vei fi tu atotstiutor si in orice caz nu mai ai nevoie de mine. Dar vei fi bagat de sama o imprejurare: cartea mea, citind-o in sir, ramane neinteleasa dar orideunde-i incepe, rasfoind tot la a saptea fila, o limpezime dumnezeiasca e in fiecare sir. Aceasta e o taina pe care nici eu n-o pricep, si se zice ca unui om incredintat despre fiinta lui Dumnezeu nici nu-i poate veni in minte cugetul ascuns in aceasta ciudata numaratoare. In zadar ti-i intreba si umbra ea nu stie nimic despre aceasta taina. Se zice ca Diavolului inainte de cadere i-ar fi plesnit in minte aceasta obscura idee si de atuncea a cazut. De ti-ar veni in minte sa stii, se risipesc toate dimprejuru-ti, timp si spatiu fug din sufletul tau, si ramai asemenea unei crengi uscate, din care vremea asemene a fugit. Nestiind eu singur aceasta taina, caci, cum am spus, nici nu sunt in stare sa-mi treaca prin minte, nici nu te pot sfatui in aceasta privire.

Ruben isi netezi incet barba si o adanca intristare era scrisa pe fata lui batrana si inteleapta. Dan ii saruta mana. Nu erau sa se desparta pentru totdeauna? Ruben rupse cu degetele mucul cazut al lumanarii si se vazu in lumina vie ca ochii lui erau plini de lacrimi. Amandoi se sculara si Dan s-arunca la gatul lui, plangand ca un fiu ce n-are sa mai vada pe tatal sau.

Dar indata ce iesi Dan, indata ce coborase scarile cu cartea subsuori si ridicand cu mana lunga poala a rasei de siac casa se prefacu intr-o pestera cu peretii negri ca cerneala, lumanarea de ceara intr-un carbune plutitor in aer, cartile in besici mari de sticla, la gura legate cu pergament, in mijlocul carora tremurau intr-un fluid luminos si vioriu draci mici spanzurati de coarne, care zupaiau din picioruse. Ruben insusi se zbarci, barba-i deveni latoasa si-n furculite ca doua barbi de tap, ochii ii luceau ca jaratic, nasul i se stramba si se usca ca un ciotur de copac si, scarpinandu-se in capul latos si cornut, incepu a rade had si strambandu-se: haha! zise, inca un suflet nimicit cu totul! Dracii se strambau razand in besicile lor si se dadeau peste cap, iar Satana isi intinse picioarele lui de cal, rasufland din greu.

— Mult a trebuit pan l-am prins in lat pe acest calugar evlavios, dar in sfarsit haha totusi totusi are sa-l nimiceasca batranul meu dusman. I-am spus ca nu-i poate veni in minte gandirea tainuita de numaratoarea cartii? trebui sa-i vie trebui sa-i vie Mie de ce mi-a venit? Pentru c-a trebuit sa-mi vie!

Dan trecea iute printr-o parte de oras in care locuia boierimea. Curtile albe ca argintul, cu cerdacuri si scari a caror scanduri curate si ceruite sclipeau in luna, aeraui pierdute in mijlocul unor pomete; pe marginea ulitei, deasupra zaplazurilor, atarnau cate-o jumatate din ramurile arborilor gradinilor siruri de nuci cu frunze late, gutai si ciresi pe ici pe colo se zarea prin verdele intuneric al gradinilor cate o zare galbena prin obloanele inchise El mergea repede numai din cand in cand trecea pe langa el cate-un tanar cavaler cu caciula turcaneasca, infasurat in mantaua a carei poala dindarat se ridica de sabia pe care-si lasa mana pe alte locuri vedea pe cavaleri sarind gardurile si patrunzand prin gradini pana pe sub vo fereasta care se deschidea apoi in fata lunii, lasand sa se iveasca vro umbra alba care-si pleca capul tanar peste cercevele la umbra de sub fereasta. In alt loc unul acatat de gratii facea studii floristice unindu-si buzele cu ale celei fiinte care-si scosese capul prin gratii Numai pe ici pe colo auzea cainii urland la luna, paznicii de noapte care strigau, ori grupe de cavaleri care veneau de la vro petrecere nocturna. Ei rupeau frunze din crengile atarnate si le aruncau in urma calugarului span si palid Stele pazeau taria, luna trecea ca un scut de argint prin intunericul nourilor, in aer era aur si in gradine miros s-o umbra adancviorie, rupta de dungi de lumina alba care trecea prin mreje de frunze ca prin strecuratori de lumina.

El ajunse acasa. El sedea intr-o chiliuta din casele unui boier mare. Incet, trecu prin cerdacul cel lung deasupra caruia stresinile iesite erau suspendate de stalpi albi trecu ca o umbra si, cand intra in chilia lui, rasufla lung. Nu era sa intreprinda un lucru estraordinar?
— Intunericul ingreuiat cu miros de rasina a chiliei lui era patruns numai de punctul ros al unei candele care ardea pe o policioara incarcata cu busuioc uscat si flori de sub icoana imbracata cu argint a Mantuitorului. Un greier ragusit canta in soba. El aprinse o lampa neagra, umpluta cu untdelemn; lumina ei fumega palpaind. Incet, incet ochiul luminii se rosi el se aseza la masa deschise cartea cea veche cu buchile neclare si cu inteles intunecat. Tacerea e atat de mare incat pare ca aude gandirea, mirosul, cresterea chiar a unei garofe rosii si frumoase ce crestea intr-o oala intre perdelele ferestei lui. Privea in peretele afumat la umbra sa proprie, mare si fantastica. Lampa falfaia lunga, ca si cand ar fi vrut s-ajunga tavanul, iar umbra lui ca o mreaja neagra cu nasul lungit, cu caciula lasata pe ochi, parea ca incepuse o vorbire intinsa cu el. Parea c-o intreaba cugetand parea ca ea-i raspunde in cugetari desirate un dialog si cu toate astea, daca voia sa cuprinda realitatea lui, nu era decat un dialog al cugetarilor lui proprii, el cu sine insusi. Ciudat! Aceasta despartire a individualitatii lui se facu izvorul unei cugetari ciudate. El fixa aspru si lung umbra sa ea, suparata de aceasta cautatura, prinse incet, incet conture pe perete si deveni clara, ca un vechi portret zugravit in oloi. El clipi cu ochii — ea redevenise umbra simpla.

E un moment mare, sa ma cuget mai intai — gandi el — dorit-am de cand sunt ceva pentru mine? numai pentru mine? Nu. Din rugaciunile mele am lasat-o vreodata pe ea? Din gandirea mea a lipsit ea? Maria? O nu! — De cate ori am dorit vro putere extraordinara, numai pentru ea am dorit. Oh! — s-o duc intr-un pustiu unde sa nu fie nimeni — nimeni decat eu si ea; sa cobor stelele cerului in intinderea alba, ca sa semene cu ostiri de flori de aur si de argint; sa sadesc dumbravi de dafin cu intunecoase carari, cu lacuri albastre si limpezi ca lacrima; ea sa alerge prin cararile tainuite, prefacandu-se a fugi de amorul meu si eu s-o urmaresc Nu! fara ea ar fi raiul pustiu.

Si cine era ea, Maria? Era fiica spatarului Tudor Mesteacan, un inger blond ca o lacrima de aur, mladioasa ca un crin de ceara, cu ochi albastri si cuviosi precum albastru si cuvios e adancul cerului si divina sa eternitate. Ades ea privise din cartea de inchinaciune la fata adancita si palida a calugarului; o vazuse el ades rasarind — o floare in fereasta — si in nopti cu luna el isi lepada rasa si-si punea mantie de cavaler, in care veghea sub sticlitoarele-i feresti pana ce se deschideau, pana ce se ivea fetisoara ei palida de veghere si de amor, pana ce razele ochilor ei alunecau adanc in ochii lui cei negri. Cateva vorbe, o strangere de mana si disparea iar in parfumatul ei iatac, umpland noptile cu dulci si neuitate visuri Acuma se gandi asemene la ea.

Lampa sa falfaia mai fantastic, literele batrane ale cartii capatau inteles si se introduceau in visuri si-n cugete ce-i umpleau capul fara de vointa, umbra lui incepu iar a prinde conturele unei icoane in oloi, cu fruntea nalta, palida, plesuva, cu buze vinete, cu parul de cateva fire sure, cu privirea fixa si profunda, pe care si-o tinti lung asupra cartii deschise inaintea lui Dan. Umbra lui ii soptea in ganduri lungi tocmai ceea ce voia el sa i se raspunda.

— Tu stii — cugeta umbra si el ii auzea cugetarile — stii bine ca sufletul tau din inceputul lumii si pana acuma a facut lunga calatorie prin mii de corpuri din care azi n-a mai ramas decat praf. El singur n-o stie, pentru ca de cate ori s-a intrupat din nou, de atatea ori a baut din apa fara gust si uitatoare a Letei; si nimeni nu l-a insotit in uitita lui calatorie decat eu — umbra corpurilor in care a trait el, umbra ta; cu fiecare ducere la mormant, cu fiecare nastere am stat langa ele; am stat la leaganul, voi sta la mormantul tau. Sufletul tau, fara ca azi sa si-o aduca aminte, a fost odata in pieptul lui Zoroastru, care facea ca stelele sa se mute din loc cu adancul grai si socoteala combinata a cifrelor lui. Acea carte a lui Zoroastru, care cuprinde toate tainele stiintei lui, sta deschisa inaintea ta. Veacuri au stat s-o dezlege si n-au putut pe deplin, numai eu pot s-o dezleg, pentru ca vorbeam din perete cu Zoroastru cum vorbesc astazi cu tine.

Dan vazu clar despartirea fiintei lui intr-o parte eterna si una trecatoare. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreapta. El intoarse sapte foi si umbra prinse conturele unui bas-relief, mai intoarse inca sapte si umbra se desprinse incet, ca dintr-un cadru, sari jos de pe perete si sta diafana si zambitoare, rostind limpede si respectuos: Buna sara! Lampa cu flacara ei rosie sta intre Dan si umbra inchegata.

— Sa urmam — zise umbra torcand mai departe firul gandirilor sale, gandiri pe care Dan le auzea ca si cand ar fi fost propriile lui cugetari. Apropiindu-ti prin vraja fiinta mea si dandu-mi mie pe a ta, eu voi deveni om de rand, uitand cu desavarsire trecutul meu; iar tu vei deveni ca mine, etern, atotstiutor si, cu ajutorul cartii, atotputernic. Tu ma lasi pe mine in imprejurarile tale, cu umbra intrupata a iubitei tale, cu amicii tai; ma condamni sa-mi uit vizionara mea fiinta; iar tu intreprinzi o calatorie cu iubita ta cu tot, in orice spatiu al lumii ti-ar placea in luna de pilda. Acolo vei trai un secul si ti se va parea o zi. Ba poti sa iei si pamantul cu tine, fara ca sa te supere. Il prefaci intr-un margaritar cu toarta si-l anini de salba iubitei tale; si crede-ma ca de mii de mii de ori mai mici, numai proportiile dintre ei sa ramaie aceleasi, oamenii s-or crede asa de mari ca azi. Timpul lor? O ora din viata ta va fi un veac pentru ei. Clipele vor fi decenii si-n aceste clipe se vor face razboaie, se vor incorona regi, se vor stinge si se vor naste popoare, in sfarsit toate prostiile de azi se vor intampla s-atunci, se-ntelege ca-n diminuare analoga, absolut insa acelasi lucru.

— Bine, zise Dan apucand mana cea rece si diafana a umbrei, te indemn insa a scrie memoriul vietii tale, ca sa-l gasesc cand voi reveni pe pamant si sa-l recitesc. Tu ai o judecata rece si vei sti sa-mi descrii toata natura vizionara si inselatoare a lucrurilor lumesti; de la floarea ce cu naivitate minte, prin haina ei stralucita, ca e ferice inlauntrul gingaselor sale organe, pana la omul ce acopera cu vorbe mari, cu o ipocrizie vecinica care tine cat istoria omenirii, acel sambure negru si rau care-i radacina adevarata a vietii si a faptelor sale -egoismul sau. Vei vedea cum nu se minte in scoala, in biserica, in stat, ca intram intr-o lume de dreptate, de iubire, de sfintenie, pentru a vedea, cand murim, c-a fost o lume de nedreptate, de ura. Ah! cine ar mai vrea sa traiasca cand i s-ar spune de mic inca, in loc de povesti, adevarata stare de lucruri in care va intra?

— Chemarea unui filozof? zise umbra surazand cu amaraciune — foarte bine! Ceea ce zici tu imi hotaraste soarta. Imi voi aprinde lampa s-oi cauta oameni. Memoriile vietii mele le vei gasi in saltarul acestei mese, cand te vei intoarce. Eu singur voi fi mort si ingropat cand vei reveni tu, caci orele vietii tale vor fi sir de ani intregi pentru pamant. Intoarce inca sapte file si tine-ma de mana! Ce simti?

— Simt bratele mele pierind in aer si cu toate astea capatand puteri uriase; simt cum, dezlipindu-se atomele greoaie ale creierilor mei, mintea mea devine clara ca o bucata de soare.

— Eu, zise umbra incet, simt intunecandu-se si pierind constiinta eternitatii mele; simt ingreuindu-se ca sub plumb cugetarile mele Mai intoarce sapte foi si metamorfoza reciproca va fi desavarsita.

Dan intoarse foile, sopti si umbra deveni om. Omul semana cu el si se uita sperios si uitit la Dan, fixandu-l ca pe o umbra, cu buzele tremurande si cu pasi sovaitori. Dan era o umbra luminoasa. El ridica bratul lung si puternic in aer. Dormi! zise poruncitor. Orologiul zbarnai ragusit o ora umbra intrupata in om cazu ca moarta pe pat. Iar Dan isi lua lunga sa manta de-a umere, stinse lampa, pe varful degetelor trecu prin tinda si cand iesi afara inchise usa dupa sine si incepu a merge incet, incet in lumina lunii pe stradele largi ale orasului, cu ferestrele si portile inchise, cu ziduri albe si galbenite de luna, cu perdelele lasate, cu cate un pazitor de noapte cu musteti infundate in gulerul si gluga mantalei si c-o prajina subsuori; in fine, o liniste somnoroasa, un aer cald de vara, luna stralucita, stele de aur ce-si inchideau pleoapele spre a le deschide iar, un cer albastru si fara nori, case inalte a caror stresini de olane se uitau in luna — iata tabloul! Pasurile lui de umbra nu se auzeau pe strada se infatosa infundat in manta, cu palaria peste ochi, si mergea astfel pe luminatele strade fara ca luna sa-i faca vro umbra pe ziduri, caci pe-a lui o lasase acasa, astfel incat el insusi nu-si parea a fi decat o umbra nepriceputa ce fugea pe murii caselor insirate in rand. Casa din capatul ulitii era galbena, cu feresti poleite de luna, cu perdele albe. El batu incet aini fereastra.

— Tu esti? raspunse o voce draga si molatica.
— Eu deschide fereastra nu e nimeni pe strade, nu te poate vedea nimeni, si apoi chiar de te-ar vedea

Fereastra se deschise-ncet, perdeaua se dete intr-o parte si dintre cretii ei aparu frumos si palid capul blond al unui inger. Luna-i cadea drept in fata, incat ochii ei albastri straluceau mai tare si clipeau ca loviti de o raza de soare. Sub alba haina de noapte de la gat in jos se tradau boureii sanilor si mainutele si bratele ei albe si goale pan in umeri se-ntinsera spre dansul si el le inunda cu sarutari. Un moment, si el sari prin fereastra, ii cuprinse gatul ei gol, apoi ii lua fata in maini si o saruta cu atata ardoare, o stranse cu atata foc, incat ii parea c-a sa-i beie viata toata din gura ei.

— Iubito — zise el incet netezindu-i parul ei de aur — iubito! vino cu mine in lume.

— Unde?
— Unde? Oriunde. Vom trai asa de fericiti acolo unde vom fi, neturburati de niminea; tu pentru mine, eu pentru tine. Din visurile noastre vom zidi castele, din cugetarile noastre vom adanci mari cu mii de undoiete oglinzi, din zilele noastre veacuri de fericire si de amor. Aide!

— Dar ce va zice mama, zise ea, cu ochii plini de lacrimi. Umbra ei se rasfrangea in perete. Dan se uita fix intr-acolo; umbra se desprinse incet si se inalta pe-o raza de luna spre a cadea in pat.

— Cine-i acolo — zise Maria tremurand pe pieptul lui.
— Umbra ta, raspunse el zambind — ea ramane in locul tau vezi-o cum doarme.

— O! ce libera si usoara ma simt — zise ea c-o voce de un timbru de aur. Nici o durere, nici o patima in piept. O! iti multamesc Si ce frumos imi pai tu acuma pare ca esti altul pare ca esti din alta lume.

— Vino cu mine, sopti el la ureche-i, vino prin ostiri de stele, prin tarii de raze, pana ce, departe de acest pamant nenorocit si negru, il vom uita, pentru ca sa nu ne mai avem in minte decat pe noi.

— Haide dar, sopti ea incunjurandu-i gatul cu bratele ei albe si lipindu-si gurita de buzele lui.

Sarutarea ei il umplu de geniu si de-o noua putere. Astfel imbratisati, arunca neagra si stralucita lui mantie peste umerii ei albi, ii incunjura talia strangand-o tare la piept, iar cu ceilalta mana fluturand o parte a mantiei se ridicara incet, incet prin aerul luciu si patruns de razele lunii, prin nourii negri ai cerului, prin roiurile de stele, pana ce ajunsera in luna. Calatoria lor nu fuse decat o sarutare lunga.

El puse jos dulcea lui sarcina pe malul mirositor al unui lac albastru ce oglindea in adancu-i toata cununa de dumbravi ce-l incunjura si deschidea ochilor o lume intreaga in adanc. El isi lua calea iar spre pamant. Aproape de pamant, el sezu pe coastele unui nour negru si se uita lung si cugetator pentru ultima oara asupra pamantului. Lua cartea lui Zoroastru, deschise unele file si incepu a citi judetul pamantului, si fiecare litera era un an, fiecare sir un secol de adevar. Era ceva infricosat cate crime au putut sa se petreaca pe acest atom atat de mic in nemarginirea lumii, pe acest bulgare negru si neinsemnat ce se numeste pamant. Farmaturile acelui bulgare se numesc imperii, infuzorii abia vazuti de ochii lumii se numesc imparati, si milioane de alte infuzorii joaca, in acest vis confuz, pe supusii El isi intinse mana asupra pamantului. El se contrase din ce in ce mai mult si iute, pana ce deveni, impreuna cu sfera ce-l incunjura, mic ca un margaritar albastru stropit cu stropi de aur si c-un miez negru. Marimea fiind numai relativa, se intelege ca atomii din miezul acelui margaritar a carui margini le era cerul, a carui stropi soare, luna si stele, acei pitici nemarginit de mici aveau regii lor, purtau razboaie, si poetii lor nu gaseau in univers destule metafore si comparatiuni pentru apoteoza eroilor. Dan se uita cu ocheana prin coaja acelui margaritar si se mira cum de nu plesneste de multimea urii ce cuprindea. Il lua si, intorcandu-se, atarna in salba iubitei sale albastrul margaritar.

Si ce frumos facuse el in luna! Inzestrat cu o inchipuire urieseasca, el a pus doi sori si trei luni in albastra adancime a cerului si dintr-un sir de munti au zidit domenicul sau palat. Colonade — stanci sure, stresine — un codru antic ce vine in nouri. Scari inalte coborau printre coaste prabusite, printre bucati de padure ponorate in fundul rapelor pana intr-o vale intinsa taiata de un fluviu maret care parea a-si purta insulele sale ca pe niste corabii acoperite de dumbravi. Oglinzile lucii a valurilor lui rasfrang in adanc icoanele stelelor, incat, uitandu-te in el, pari a te uita in cer.

Insulele se inaltau cu scorburi de tamaie si cu prund de ambra. Dumbravile lor intunecoase de pe maluri se zugraveau in fundul raului, cat parea ca din una si aceeasi radacina un rai se inalta in lumina zorilor, altul s-adanceste in fundul apei. Siruri de ciresi scutura grei omatul trandafiriu a infloririi lor bogate, pe care vantul il gramadeste in troiene; flori cantau in aer cu frunze ingreuiete de gandaci ca pietre scumpe, si murmurul lor umplea lumea de un cutremur voluptos. Greieri ragusiti cantau ca orologii aruncate in iarba, iar painjeni de smarald au tesut de pe-o insula pana la malul opus un pod de panza diamantica ce sticleste vioriu si transparent, incat, a lunilor raze patrunzand prin el, inverzeste raul cu miile lui unde. Cu corpul nalt mladiet, alba ca argintul noaptea, trece Maria peste acel pod, impletindu-si parul a carui aur se strecura prin mainutele-i de ceara. Prin hainele argintoase ii transpar membrele usoare; picioarele-i de omat abia atingeau podul Sau adesea, asezati intr-o luntre de cedru, coborau pe ascultatoarele valuri ale fluviului. El isi razima fruntea incununata cu flori albastre de genunchiul ei, iar pe umarul ei canta o pasare maiastra.

Fluviul lat se adancea in paduri intunecate, unde apa abia mai sclipea din cand in cand atinsa de cate-o raza: trunchii padurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra raului si formau bolti nalte de verdeata nestrabatuta. Numai pe ici pe colo cate o dunga fulgeratoare deasupra apei. Valurile rad si mana intunecoase lumea lor albastra, pana cand deodata raul impiedicat de stanci si munti s-aduna intre codri ca marea oglinda a marii si se limpezeste sub sori, de poti numara in fundu-i toate argintariile lui.

Ca sa petreaca, inventara un joc de carti. Regii, reginele si fantii de pe carti erau toti chipuri copiate din basmele ce si le spuneau serile. Jocul insusi era o poveste lunga si-ncurcata, ca din Halima, in care reginele se maritau, regii se insurau si fantii umblau inamorati, poveste careia nu-i mai dadeau de capat pana ce nu-ncetau, apasati de somn.

Dar somnul lor! Inainte de a dormi ea isi impreuna mainile si, pe cand stelele albe sunau in aeriene coarde rugaciunea universului, buzele ei murmurau zambind, apoi capul ei, palid de suflarea indulcita a noptii, cadea pe perine. Cine ar fi vazut-o astfel! Nimene — numai el, ce acoperea bratul ei, atarnand pe marginea patului, cu sarutari. El adormea in genunchi. Visau amandoi acelasi vis. Ceruri de oglinzi, aingerii plutind cu inaltatele aripi albe si cu braie de curcubeu, portale nalte, galerii de-o marmura ca ceara, straturi de stele albastre pe plafonduri argintoase — toate pline de un aer racoare si mirositor. Numai o poarta inchisa n-au putut-o trece niciodata. Deasupra ei, in triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului un proverb cu literele strambe ale intunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigma chiar pentru ingeri.

Insa oare de ce omul nu gusta vreo fericire! Vecinic semnul arab de pe doma Domnului ii preocupa mintea lui Dan, vana-i era cautarea lui prin cartea lui Zoroastru — ea ramanea muta la intrebarile lui. Si cu toate acestea in fiece noapte se repeta acest vis, in fiece noapte el umbla cu Maria in lumea solara a cerurilor. Si de cate ori umblau, el isi lua cu el in visul sau cartea lui Zoroastru si cauta in ea dezlegarea intrebarii. In van ingerii ce treceau ducand in poalele lor rugaciunile muritorilor se uitau semnificativ la el; in van unul ii spuse lin, aplecandu-se la urechea-i: "De ce cauti ceea ce nu-ti poate veni in minte?" Altul: "De ce vrei sa scoti din arama sunetul aurului? Nu-i cu putinta".
— Dar ceea ce-i parea ciudat era ca, de cate ori ii trecea prin minte ca ingerii sa mearga dupa voia lui, ei intr-adevar, fara sa le-o zica, ii implineau alintand gandirile. El nu-si putea explica aceasta armonie prestabilita intre gandirea lui proprie si viata cetelor ingeresti.

— Nu vezi tu, Mario, ca tot ce gandesc eu ingerii implinesc in clipa?

Ea ii astupa gura cu mana. Apoi ii sopti la ureche:
— Cand ploua, toate granele cresc; cand Dumnezeu vrea, tu gandesti ceea ce gandesc ingerii.

In zadar. Mintea lui era preocupata si privirile ochilor lui mari erau atintite asupra acelei porti vecinic inchise.

— As voi sa vad fata lui Dumnezeu, zise el unui inger ce trecea.
— Daca nu-l ai in tine, nu exista pentru tine si in zadar il cauti, zise ingerul serios.

Odata el isi simti capul plin de cantece. Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare in mintea lui imbatata, stelele pareau ca se misca dupa tactul lor; ingerii ce treceau surazand pe langa el inganau cantarile ce lui ii treceau prin minte. In haine de argint, acui frunti ca ninsoarea, cu ochi albastri care luceau intunecat in lumea cea solara, cu sanuri dulci, netezi ca marmura, treceau ingerii cei frumosi cu capete si umere inundate de plete; iar un inger, cel mai frumos ce l-a vazut in solarul lui vis, canta din arfa un cantec atat de cunoscut nota cu nota el il prezicea Aerul cel alb rumenea de voluptatea cantecului. Numai semnul arab lucea ros, ca jaraticul noaptea.

"Asta-i intrebarea, zise Dan incet, enigma ce patrundea fiinta mea. Oare nu canta ei ceea ce gandesc eu? Oare nu se misca lumea cum voi eu? El stranse c-o intunecata durere pe Maria la inima lui. Hurmuzul pamantului ardea in salba ei de margaritare Oare fara s-o stiu nu sunt eu insumi Dumne" Vum! Sunetul unui clopot uriesesc
— moartea marii, caderea cerului — boltile se rupeau, jumaltul lor albastru se despica, si Dan se simti trasnit si afundat in nemarginire. Rauri de fulgere il urmareau, popoare de tunete batrane, vuirea nemarginirii ce tremura miscata O, gand nefericit! aiuri el. — Spasmotic tinea in mana lui cartea lui Zoroastru, instinctiv rupse margeaua pamantului de la gatul Mariei. Ea cadea din bratele lui ca o salcie neguroasa ce-si intindea crengile spre el si striga cazand: "Dane! ce m-ai facut pe mine?"

Si un glas rasuna in urma-i: "Nefericite, ce-ai indraznit a cugeta? Norocul tau ca n-ai pronuntat vorba intreaga!" Supt ca de-un magnet in nemarginire, el cadea ca fulgerul, intr-o clipa cale de-o mie de ani. Deodata intunericul dimprejurul lui deveni linistit, negru-mort, fara sunet si fara lumina. El deschise cartea, arunca margeaua si incepu a citi: margeaua cadea luminoasa prin intuneric si se desfasura din ce in ce. Din ce in ce mai mare, mai mare — se lumina — pan o vazu departe asemenea unei lune — si el cobora cu cartea sub mana nourii grosi, s-apropia de pamant, deja vedea culmile stralucite ale unui oras, lumini presarate, o noapte varatica cu aerul blond, gradini mirositoare si si isi deschise ochii.

El se scutura oarecum din somn. Soarele se inalta ca un glob de aur arzator pe un cer adanc albastru; gradina de desubtul ferestrei in care adormise Dionis era de un verde umed si racorit dupa noaptea cu ploaie, florile improspatate ridicau in soare cochetele capete copilaroase si ochii lor plini de reci si zadarnice lacrimi. In casa de peste drum perdelele albe erau inca lasate, prin aleile gradinii ei visinii si ciresii infloriti, salcamii cu miros dulce tainuiau cararile risipite intr-o viorie si melancolica umbra.

Fusese vis visul lui cel atat de aievea sau fusese realitate de soiul vizionar a toata realitatea omeneasca? — Perdeaua de vis-ŕ-vis se dete putin intr-o parte si prin faldurii ei albi aparu un blond cap de copila. Radea.

— Maria! sopti el cu inima stransa. Parul ei cel blond si impletit in cozi cadea pe spate; o roza de purpura la tampla, gura micuta ca o visina coapta si fata alba si rosa ca marul domnesc. Dupa ce rasese — cine stie de ce? — ea lasa perdeaua sa recada.

Dara inima lui se contrase cu violenta, caci el intelese sensul, dar si neputinta realizarii viselor lui. Acuma stia ca iubeste. "La ce mi-a mai trebuit si asta? gandi el cu sufletul plin de lacrimi". Nu e destula mizeria in care am trait — cel putin o mizerie fara de dorinte. Si prima mea dorinta si poate ultima — nerealizabila! Trasura cea fina si amara dimprejurul gurii lui se adanci vadit. Sufletul lui se cutremura la gandirea ca nu va putea scutura greutatea acestui amor. Speranta? el n-o putea avea. O simtire pe care n-o cunoscuse niciodata era ea sa se nasca cu amorul?

Ea se reivi, surase. De asta data trase perdelele sus si sta cu-o garoafa in mainuta ei alba si privea pare-ca pe ganduri in potirul de purpura al florii. — Nepretuita! sopti el uitandu-se la ea. Ah! ea trebuie sa fie buna, de ce suradea, de ce? si tocmai in fereastra? Oare ea nu-l vedea? Dar daca-l vedea, daca aceste zambiri aveau o intentiune mica, cocheta, insa totusi? — Redisparu.

Am sa-i scriu, s-o rog s-o rog sa nu surada, sa nu-mi umple sufletul de-o vana, dureroasa iluziune. Asta nu-mi va refuza ea. E atat de buna; voi ruga-o sa fie rea.

Cu-o dureroasa, nemaisimtita voluptate el ii scrise: Stea, Sarac de bunuri, frumusete si spirit, inima mea este atat de bolnava ca o scanteie de soare noaptea, si te iubesc. Si ochii tai, topite stele a diminetii, privesc atat de adanc, atat de ferice de adanc in noaptea sufletului meu, cat te visez veghind si, de dorm, la imaginea luminii lor sunt destept.

Poti oare ghici simtirea cu care am scris, inger? O nu! In viata ta luminoasa nu s-a putut ivi nici umbra macar a unei dureri asemenea aceleia ce-mi nimiceste inima. O nimiceste! Inchipuieste-ti ca dintr-un om cu

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 

Copyright © 2009 - 2014 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.