Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


loading...




Wilhelm Heinrich Wackenroder (1773 1798) si prietenul sau Ludwig Tieck (1773 1853) despre Critica literara



Wilhelm Heinrich Wackenroder (1773 1798) si prietenul sau Ludwig Tieck (1773 a-  1853) sint de obicei asociati cu Novalis, dar, de fapt, prin gindirea lor estetica si prin formatia lor intelectuala ei se deosebesc foarte mult de acesta. Novalis descinde din Hcmstcrhuis, Schillcr si Schelling. Wackenroder s-a format la scoala lui Hamann si Herder. Tieck este un eclectic care reflecta, aproape an de an, teoriile estetice ale contemporanilor lui, incepind cu Wackenroder si terminind cu prietenul sau Solger, la ale carui teorii a aderat o perioada indelungata.



Wackenroder n-a fost, de fapt, critic literar. Citeva opinii literare s-ar putea extrage cel mult din corespondenta lui sau din articolul critic destul de sever asupra pieselor lui Hans Sachs scris pentru Erduin Julius Koch, unul dintre primii istorici ai literaturii germane interesati cu precadere de perioada veche. Dar teoriile estetice expuse in Herzensergiessungcn eines kunstliebenden Kloslcrbruders (1797) si in Phantasicn tiber die Kunst (1799), desi referitoare la pictura si muzica, sint totusi relevante, pentru ca in aceste lucrari Wackenroder isi exprima prin gura calugarului iubitor de arta" si a muzicianului Joseph Berglinger atitudinea fata de arta in general si fata de propria sa arta in special. Conceptia lui despre arta si tonul general al scrierilor sale sint prea noi si importante pentru a fi ignorate intr-o istorie a criticii.

E limpede ca Wackenroder considera ca arta serveste in primul rind religia, ca este o religie, ca este revelatie. Toti artistii mari sint inspirati, ei asteapta si cer ajutorul divin imediat"1. in stilul sau naiv, Wackenroder ne povesteste ca lui Rafael i-a aparut in vis portretul terminat al Madonei pe care, cind s-a trezit, 1-a putut reproduce clin memorie. in sprijinul acestei inventii Wackenroder citeaza o scrisoare a lui Rafael catre Castiglionc, in care pictorul arata ca in absenta unor femei frumoase, s-a folosit de o anumita idee care i-a venit in minte". Dar Wackenroder, ignorind faptul ca Rafael nu vorbea despre Madona, ci despre Galatea2, traduce idea prin Bild (imaginE) si mente prin Seele (sufleT) si astfel da ideii interioare" din acest pasaj neoplatonic interpretarea complet nejustificata de imagine de vis".





Arta ca inspiratie divina este unul dintre cele doua limbaje folosite de Dumnezeu; celalalt e natura. Arta vorbeste prin imagini ale oamenilor, folosindu-se asadar de o scriere hieroglifica, ale carei semne le cunoastem si le intelegem dupa aspectul lor exterior. Dar ea topeste spiritualul si insensibilul in figuri vizibile". Arta si natura ne misca atit simturile cit si spiritul; sau, mai degraba, s-ar parea ca toate partile fiintei noastre (incomprehensibila pentru noI) se contopesc intr-un singur nou organ care percepe si intelege minunile ceresti pe aceasta dubla cale"3. Ideea cifrurilor, a limbajului dublu al naturii si artei, am intilnit-o mai inainte la Hamann, dar la Wackenroder ea apare intr-un nou context si cu o noua fervoare sentimentala. Pentru exprimarea aceleiasi idei el poate folosi, de asemenea, o imagine neoplatonica si leibniziana, comparind natura si arta cu doua magice oglinzi concave, care reflecta in chip simbolic toate lucrurile din lume si prin ale caror imagini vrajite invat sa cunosc si sa inteleg adevaratul spirit al tuturor lucrurilor" . in aceasta conceptie despre arta poezia este, aparent, exclusa, deoarece Wackenroder desconsidera in mod expres cuvintele": Cuvintele nu ne coboara in suflet invizibilul care pluteste deasupra noastra"5. Dar e sigur ca aici prin cuvinte" trebuie sa se inteleaga cuvintele rationale, cuvintele de toate zilele sau limbajul stiintei, nu poezia, care este una dintre arte, arta lui Wackenroder insusi.

Nu ne surprinde ca Wackenroder, conccpind arta ca inspiratie si proclamind existenta unui misterios limbaj divin al semnelor, dispretuieste orice critica si orice cugetare despre arta. Cel care, folosind bagheta magica a intelectului scrutator, vrea sa descopere ceea ce se poate numai simti dinauntru, nu va descoperi niciodata decit ginduri despre simtire, nu simtirea insasi. intre inima simtitoare si scrutarile cercetarii s-a statornicit o prapastie vesnic ostila Simtirea nu poate fi perceputa si inteleasa decit de simtire"8. Astfel, intre operele de arta nu trebuie si nu putem sa facem nici o comparatie. Adevarata piatra de incercare a excelentei unei opere de arta e sa te faca sa uiti de toate celelalte opere si sa nici nu-ti treaca prin gind s-o compari cu o alta"7.

Daca operele de arta nu pot fi comparate, deoarece toate operele adevarate poseda aceeasi calitate a inspiratiei, consecinta obligatorie e toleranta universala. Desi Wackenroder este de obicei considerat inspiratorul medievalismului artistic si al miscarii nazarinenilor (care a inceput cam la zece ani dupa moartea luI), conceptia lui despre arta e de fapt larga si eclectica: el apreciaza la fel de mult pictura gotica, pictura renascentista si muzica secolului al XVIII-lea, si in teorie recomanda toleranta universala. Lui [Dumnezeu] templul gotic ii place tot atit de mult ca si templul grecesc; si primitiva muzica de razboi a salbaticilor c pentru el un sunet la fel de incintator ca si maiestritele coruri si cintece bisericesti"8. De ce sa condamnam evul mediu pentru ca n-a cladit asa cum se cladea in Grecia? Trebuie sa patrundem cu simtirea" in toate fiintele straine, sa ne lepadam de intoleranta intelectului. Frumusete: cuvint minunat de straniu!

    Inventati mai intii cuvinte noi pentru fiecare emotie artistica, pentru fiecare opera de arta in parte!

   "9 Superstitia e preferabila credintei intr-un sistem, adoratia c preferabila dogmatismului. Avantajul epocii noastre e inaltimea la care sintem situati: noi stam parca pe virful unui munte, in jurul nostru si la picioarele noastre aflindu-se multe tari si popoare. Sa ne folosim deci de acest noroc si sa ne plimbam privirile senine peste toate timpurile si popoarele si sa ne straduim sa intuim mereu ceea ce e omenesc in toate variatele lor sentimente si opere ale simtirii"10. Aici se aude din nou, inca si mai pasionata, vocea lui Herder: fiecare opera de arta e unica si isi are rostul ei, iar noi trebuie sa ne bucuram de lumea artei in toata minunata ei varietate. La Wackenroder mai exista inca pietate si autentica fervoare umanista, trasaturi pe care istorismul si arhivistica eclectica de mai tirziu le-au pierdut.

Deoarece arta consta din inspiratie venita de sus si din comunicarea emotiei, in ea nu mai ramine loc pentru tehnica si mestesug. Joseph Berglinger, muzicianul care simtise inspiratia ca o betie divina (cu cit e mai puternica, cu atit mai obscur si mai misterios c limbajul eI), este indignat cind descopera ca arta e mestesug, ca toate melodiile sint bazate pe o singura lege matematica si ca, in loc sa-si ia liber zborul, trebuie sa invat mai intii sa ma catar de colo-colo pe schela si in colivia incomoda a gramaticii artei", sa deprinda mecanica laborioasa a acesteia11.

Astfel, Wackenroder simte, poate mai intens decit oricare dintre contemporanii sai, instrainarea artistului de societate si conflictul dintre arta si viata, poezie si proza, realitate si vis. Berglinger moare in conflictul dintre entuziasmul lui eteric si mizeria josnica a acestei lumi"12. El ajunge treptat sa accepte ideea ca artistul ar trebui sa fie artist numai pentru el insusi, pentru elevarea lui sufleteasca, si pentru citiva oameni care il inteleg"13. Dar nu trebuie sa uitam ca Wackenroder pune aceste cuvinte in gura unui personaj fictiv, ca personal se distanteaza oarecum de ele, dindu-si seama de deficienta umana a celor cart; simt atit de puternic prapastia dintre realitate si arta. Berglinger (si poate ca aici Wackenroder isi critica, cu amaraciune, propriile sale limitE) a fost unul dintre cei facuti mai curind sa savureze decit sa practice arta"14. Wackenroder admite ca intre Phantasie si forta creatoare incomprehensibila a celor mai mari artisti exista o deosebire. Berglinger moare in aceasta ciocnire cu lumea: el e artistul instrainat", ambitios si, in cele din urma, infrint si steril, precursorul lui Kapellmeister Kreisler din povestirile lui E.T.A. Hoffmann. Artistii ideali sint Diircr si Rafael, oameni care au trait umil in slujba Creatorului lor, intr-o epoca in care entuziasmul pentru arta si inspiratia divina erau generale, cind arta si religia erau identice, formind un singur suvoi datator de viata15. in ultimele capitole din l hantasicn uber die Kunst, scrise de Wackenroder cu putin timp inainte de a muri, in cel de al douazeci si saselea an al vietii sale, se poate observa o schimbare sensibila in conceptia lui despre arta. Vechea pietate si incredere religioasa par sa-1 fi parasit. Acum el se intreaba daca sentimentele noastre, care uneori ni se par atit de minunate si de mari, incit le inchidem ca pe niste moaste in chivoturi scumpe si ingenunchem bucurosi in fata lor", vin intr-adevar de la Creator, sau sint nascute de propria noastra inima omeneasca, pe care astfel o veneram in mod egoist10. in poezie (DichtunG) Wackenroder vede acum, plecind de la o etimologie fantezista, curenta la epoca respectiva, arta de a condensa (verdichleN) emotiile care ratacesc singuratice prin lume. Artei in general ii atribuie rolul de pastratoare a sentimentelor, fara sa sugereze ca ar avea vreo semnificatie metafizica. Ea este, cel mult, ceva stabil in necontenita si monotona alternanta a zilelor si noptilor, in acel joc de sah straniu si fara sfirsit, cu cimpuri albe si negre, la care pina la urma nimeni nu cistiga decit amarnica moarte".



Arta ne ajuta: datorita ei ne putem mentine deasupra abisului urias, suspendati intre cer si pamint. Pe calea artei, sugereaza Wackenroder in Legenda orientala a unui sfint gol18, putem scapa de urletul continuu si asurzitor al rotii Timpului, pe care sfintul a trebuit s-o imite, cu gesturi demente, extatice, pina cind sunetele unui cintec l-au eliberat. Aceasta legenda a sfintului pare aproape sa-1 anticipeze pe Schopenhauer, care, preamarind efectul artei, a aratat ca ea poate opri roata lui Ixion", alinind temporar si iluzoriu durerea existentei. Dar aceasta speranta de salvare prin arta, si in special prin muzica, prin nevinovatia ei nelegiuita", prin obscuritatea ei teribila, de o ambiguitate oraculara"19, are acum un ton disperat, mult diferit de pietatea vesela a vechilor artisti germani evocati de Wackenroder. Moartea timpurie 1-a mpiedicat pe Wackenroder sa dezvolte noul sau punct de vedere. Astazi, in legatura cu el nu se aminteste decit faptul ca a identificat religia cu arta, ca a manifestat o incredere simpla in inspiratie si in simtirea adevarata, ca a avut sentimentul divortului dintre arta si viata si al singuratatii artistului intr-o societate ostila.

Ludwing Tieck este de obicei considerat conducatorul scolii romantice germane. Dar ca critic nu poate fi pus alaturi de fratii Schlegel. A avut o gindire prea nesistematica, prea incoerenta pentru a-si aduce contributia in domeniul teoriei literaturii. Gustul, desi bine conturat, si 1-a exprimat rareori in studii suficient de substantiale pentru a constitui o buna critica aplicata. Opera lui de cercetator literar, oricit de meritorie la timpul si locul respectiv, e astazi iremediabil invechita. Ar fi deci usor ca, pe baza acestor trei capete de acuzare, sa-1 condamnam. Totusi, exista o serie de lucruri care se pot spune in favoarea lui Tieck ca critic.

Tieck este un eclectic care reflecta influentele timpului sau si ale prietenilor sai. El a trecut prin mai multe stadii destul de bine diferentiate: o perioada timpurie, de pregatire, care reflecta lecturile lui din esteticienii englezi si din Herder; o perioada (mai ales intre 1797 1799) in care adopta religia artei propovaduita de prietenul sau Wackenroder; o perioada (mai ales intre 1800 1803) care tradeaza influenta fratilor Schlegel; si apoi, dupa o pauza, o perioada (aproximativ dupa 1810) cind il accepta ca mentor pe prietenul sau F.W.Solger20. in scrierile lui Tieck putem gasi toate con-ceptele-cheie ale epocii, desi folosite imprecis si fluctuant. De exemplu, el oscileaza deconcertant intre conceptia despre geniu" ca inspiratie pura si conceptia schlegeliana care pune accentul pe rolul constientului in actul creatiei21. in ciuda faptului ca in comediile sale satirice a folosit ironia din abundenta si cu multa originalitate, conceptul de ironie" nu apare in scrierile sale critice decit rareori si in acceptiuni vagi. Abia mult mai tirziu, sub influenta lui Solger, Tieck ajunge sa faca anumite distinctii, vorbind de ironic inferioara" si superioara", pozitiva"si negativa". Atunci el condamna ironia vulgara" si accepta o interpretare care identifica ironia cu obiectivitatea, cu stapinirea de catre poet a materialului sau22. Tieck a facut mult pentru popularizarea termenului romantic", dar personal 1-a folosit cit se poate de neclar, in vechiul sens de ceva minunat sau medieval. La o virsta inaintata, a sustinut ca toata poezia este, inca din antichitate, romantica", fiind imposibil sa se faca o distinctie intre romantic" si poetic"23. Evident, Tieck nu ne poate invata prea multe lucruri de natura teoretica. in numeroasele scrieri ale lui Tieck putem gasi, desigur, un volum insemnat de opinii literare. De fapt, o mare parte din romanele si din piesele sale sint satire si parodii literare indreptate impotriva grupului rationalistilor ce supravietuiau la Berlin, impotriva extrem de popularilor dramaturgi Kotzebue si Iffland, impotriva multora dintre colegii lui romantici si, spre sfirsitul vietii, impotriva scriitorilor din gruparea Germania tinara". Din timpul ultimilor sai ani detinem consemnarea unor conversatii in care s-a pronuntat asupra aproape fiecarui scriitor din literatura universala24. Dar putine din aceste afirmatii sint dezvoltate si sustinute, analizate si argumentate. Este vorba de simple enunturi, caci in conceptia lui Tieck critica trebuia sa transmita o impresie imediata asupra personalitatii sale.



Bogata activitate de editor, traducerile din dramaturgii elisa-betani, traducerea lui Don Quijote, colaborarea la traducerea operei lui Shakespeare si controlul acestei traduceri, preluat dupa ce August Wilhelm Schlegel 1-a abandonat toate acestea prezinta astazi doar un interes istoric. Cercetarile au aratat ca traducerile lui Tieck si textele revazute de el contin adesea greseli grosolane28. Astazi nu i-am aproba deloc entuziasmul pentru scrierile apocrife atribuite lui Shakespeare. Odata, Tieck a mers pina acolo incit i-a atribuit lui Shakespeare nu mai putin de saizeci si doua de piese. Englezii care n-au fost de acord cu el si-au atras doar dispretul lui: ei nu-1 citisera pe Shakespeare in contextul sau"27. Laudele lui la adresa unor piese ca The Pinner of Wakefield* sau Locrine** par inca si mai exagerate cind ne gindim ca faima lui Marlowe si Webster a considerat-o nemeritata. in schimb, a analizat si apreciat The Changeling al lui Middleton si a fost un admirator si atent cercetator al lui Ben Jonson28.

Din marea carte despre Shakespeare, la care Tieck a lucrat toata viata, nu s-a ales nimic. Ceea ce s-a pastrat din ea si s-a publicat in 1920 nu e altceva decit un patetic morman de insemnari, adnotari si observatii, majoritatea datind din 1794. Cele doua capitole dintr-o introducere (1815) contin doar reflectii generale despre evul mediu, crestinism, cavalerism etc. Teoria pusa la baza proiectului preconiza abordarea istorica: Shakespeare sa nu fie privit ca un fenomen izolat", ci sa fie dedus din epoca si mediul lui si mai ales din propriul sau suflet"29.

Dintre studiile shakespeariene publicate, primul, Tratarea miraculosului la Shakespeare (1793), scris cind Tieck avea numai douazeci de ani, este cel mai interesant din punct de vedere critic. Este un excelent exercitiu de critica psihologica de tip englez. Tieck stie ca pe Shakespeare il intereseaza efectul teatral, crearea iluziei, si arata modul diferit in care se realizeaza acest lucru in comedii ca Furtuna si Visul unei nopti de vara si in tragedii ca Hamlct si Macbeth. in piesele romantice" se evoca o intreaga lume de basm, o lume plina de coerenta, toate emotiile puternice fiind atenuate pentru a nu tulbura iluzia. in tragedii, lumea spiritelor apare pe un plan mai indepartat, si tocmai de aceea e mult mai misterioasa si mai inspaimintatoare. Studiul tradeaza influenta gresitelor conceptii rationaliste din secolul al XVIII-lea, conform carora Shakespeare ar recurge la miraculos pentru a incerca sa ascunda lipsa de reguli, sa ne faca sa uitam legile esteticii. Actiunea din scene ca aceea in care Hamlet vede duhul tatalui sau in iatacul reginei sau ca aceea in care Macbeth vede fantoma lui Banquo la ospat e considerata apta de a primi o explicatie naturala, de a purta un sens alegoric30. Totusi, in ansamblu, studiul contine numeroase observatii pline de sensibilitate, fiind fara indoiala superior articolelor anterioare scrise pe aceeasi tema de Elizabeth Montagu si de Joseph Warton. in comparatie cu el, studiul urmator publicat de Tieck, Scrisori despre Shakespeare (1800), e incoerent si difuz. Bardolatria e aici adoptata din principiu : nu putem critica o opera de arta, tot asa cum nu putem mustra natura. Plin de infumurare, Tieck pretinde ca nimeni inaintea lui, si in mod cert nici un englez tiparit", nu 1-a inteles pe Shakespeare, dar nu ne ofera nimic concret in afara de aprecieri elogioase privind virtutile epocii lui Shakespeare (evocate inca de Hurd si Thomas WartoN), varietatea pieselor lui si libertatea de care se bucura imaginatia datorita structurii fizice a teatrului elisabetan31. Tieck a fost intens preocupat de reinvierea maiestriei scenice elisabetane. El a regizat spectacole eliberate de povara obisnuitelor montari incarcate din secolul al XlX-lea; si intr-un roman tirziu, Der junge Tischlermeister (1837), a descris foarte amanuntit o fictiva reprezentatie de amatori cu piesa A douasprezecea noapte, acordind deosebita atentie punerii in scena in stil elisabetan32. Exista multe alte dovezi care ne arata ca Tieck - lucru rar la contemporanii sai 1-a inteles pe Shakespeare ca om de teatru si a stiut ce inseamna arta actorului. Din vizita facuta la Londra in 1817 ne-a lasat observatii critice patrunzatoare la adresa lui John Philip Kemble, Macready si Kean33. Dar nu putem decit sa ne indoim ca 1-a inteles profund pe Shakespeare cind citim paradoxalele lui teorii despre personajele shakespeariene: in Lady Macbeth vede un suflet delicat si iubitor", pe regele Claudius il apara si-1 apreciaza ca monarh, considerindu-1 un caracter puternic, pe Polonius il numeste un adevarat om de stat", purtarea lui Hamlet fata de Ofelia o explica prin presupunerea ca fata era insarcinata, iar in legatura cu monologul a fi sau a nu fi" sustine ca acesta n-u dezbate problema sinuciderii.





Esecul lui Tieck ca shakespearolog e demonstrat cit se poate de clar de romanul Dichterleben (1825, 1829), in care Shakespeare, Grcene, Marlowe, Nashe, Florio, Contele de Southampton, Doamna Bruna din sonete etc. apar ca personaje literare. Cartea constituie o curiozitate prin aceea ca e una dintre primele care prezinta romantat moartea lui Marlowe si triunghiul format de Shakespeare, Southampton si Doamna Bruna. insa ca imagine a Angliei elisabetane e incredibil de sentimentala si de falsa. Acuratetea sau atmosfera istorica lipsesc cu desavirsire, iar interesul narativ e cit se poate de redus. Southampton ii recita Acest tron de regi, aceasta insula cu sceptru"* tatalui inlacrimat al lui Shakespeare, iar Shakespeare, un sentimental lipsit de vlaga, vorbeste ca un romantic german: el simte ca Romeo si Julieta 1-a creat", i-a trezit la viata fiinta ndevanita"35.

Scrierile lui Tieck referitoare la literatura spaniola ne fac sa incercam o dezamagire similara. Despre Cervantes n-a facut aproape nici o apreciere critica, desi a tradus Don Quijotc si i-a sugerat fiicei sale sa traduca I ersiles (1837). Tentativa lui ele a justifica introducerea in Don Quijotc a nuvelei El curioso impertinente poate fi citata ca o aplicare a metodei schlegeliene de dovedire cu orice pret a unitatii organice a unei mari opere. Tieck vede in aceasta nuvela ilustrarea nebuniei distrugatoare a omului care vrea sa-si verifice idealul, pusa in contrast cu starea de iluzie netulburata a lui Don Quijote3".

Tieck a fost primul german profund interesat de Calderon, primul care a imitat versificatia si procedeele lui literare in drama germana. Entuziasmul sau i 1-a transmis lui August Wilhelm Schle-gel; dar cind traducerea acestuia a creat o voga a lui Calderon in Germania, Tieck si-a moderat mai vechea lui admiratie. El a vazut in opera lui Calderon artificialitate, conventionalism rigid, stil bombastic si cruzime si a inceput sa manifeste un interes opus pentru mai realistul Pope de Vega, intrebindu-se daca acesta nu e mai mare decit confratele sau37. Tieck i-a cunoscut, de asemenea, pe multi dintre mai putin vestitii dramaturgi spanioli din epoca de aur: Moreto, Kojas, Montalvan etc. si a intreprins cercetari erudite care astazi ar fi numite literatura comparata"38.

Tieck a jucat un anumit rol si in promovarea cunoasterii literaturii germane mai vechi. in 1803 a publicat o foarte prost modernizata colectie de Minnelieder, a carei introducere s-a dovedit insa deosebit de influenta. Jakob Grimm ne spune ca aceasta i-a trezit entuziasmul pentru studiul vechilor scrieri germane. Nu e insa un monument de eruditie, ci mai degraba o lucrare care repeta, la nivel popular, unele dintre opiniile fratilor Schlegel. Tieck ne spune aici ca nu exista decit o singura poezie, o singura arta. El isi elogiaza epoca pentru ca e capabila sa inteleaga toate tipurile de poezie: pe Shakespeare, pe italieni si pe spanioli. Dupa ce prezinta o imagine sentimentala a cavalerismului si a iubirii curtenesti, afirma ca secolele al XH-lea si al XlII-lea au reprezentat marea epoca de inflorire a poeziei romantice". Dar despre Minnesang-ul german nu prea are multe de spus, marginindu-sc sa recomande poemele pentru muzicalitatea, rimele iscusite si naivitatea lor39.

Trebuie sa mentionam, de asemenea, ca Tieck a initiat studiul teatrului german timpuriu, publicind o colectie, Deutsches Theater (1817), in care se retipareau, pentru prima data, piesele lui Jakob Ayrer, dramaturg din secolul al XVl-lea, citeva piese jucate de comediantii englezi si citeva dintre dramele lui Andreas Gryphius.

Dar toate aceste activitati sint complet umbrite, in ceea ce priveste importanta critica, de editiile operelor lui Lenz, Novalis si Heinrich von Kleist ingrijite de Tieck40 si de studiile lui asupra lui (ioethe, in care gasim un gust coerent si original. Tieck manifesta o puternica preferinta pentru literatura Sturm uni ]>rang-x si pentru operele de tinerete ale lui Goethe, care ii plac mult mai mult decit cele scrise mai tirziu; Goetz von Berlichingen si Werther sint ridicate in slavi. Totusi, atitudinea lui fata de Goethe, chiar si fata de opera lui de tinerete, nu este nicidecum necritica. El subliniaza lipsa de vigoare a protagonistilor lui Goethe, ara-tind ca pina si Faust e pasiv in relatiile lui cu Gretchen. Piesele lui Goethe n-au dramatism, Goethe n-are simtul istoriei si nu este un bun critic. Tieck condamna in mod special critica lui shakespeariana. Clasicismul lui Goethe ii pare o aberatie, iar colaborarea cu Schiller a fost, dupa parerea lui, daunatoare pentru amindoi. Tieck gaseste ca partea a doua a lui Fausl e respingatoare, iar celelalte scrieri nu prezinta nici un interes. Totusi, operele de tinerete ale lui Goethe le interpreteaza cu simpatie si patrundere. Pentru el, Goethe e artistul problematic, care, prin revolta lui impotriva societatii si prin caracterul lui pindit de nebunie si de gindul sinuciderii, se aseamana cu figura lui Tasso creata de el insusi sau cu prietenii sai Lenz si Kleist41. Iata de ce Tieck a editat operele pe atunci aproape uitatului Lenz, desi nu a pledat pentru valoarea lui, recunoscind ca reprezinta o simpla caricatura a lui Goethe4 . Acelasi sentiment de simpatie 1-a facut sa se apropie de Kleist, pe care abia daca 1-a intilnit cind era in viata, dar ale carui scrieri le-a salvat si publicat. Eseul sau introductiv asupra lui Kleist va parea admiratorilor moderni ai acestuia vag in privinta informatiilor biografice si excesiv de rece in aprecierea operelor. Interesul lui Tieck este in mod clar psihologic si personal. El e atras de acea forta obscura" din Kleist care 1-a distrus si de dorinta lui subita, acuta, de a ignora atit adevarul cit si natura si de a pune vidul, neantul, mai presus de realitate". in opera lui Kleist ii place elementul istoric german si nota feerica, romantica; dar simte repulsie fata de ceea ce e mistic si bizar si, in cele din urma, vede in Kleist doar un manierist sublim"43. Acelasi interes pentru le poete maudit explica simpatia lui Tieck pentru Grabbe, a carui tragedie Herzog von Golhland a prefatat-o si pe care a incercat sa-1 ajute personal44. Era inevitabil ca Tieck sa prefere Hotii tuturor celorlalte piese ale lui Schiller si sa condamne operele lui de mai tirziu, in special Logodnica din Messina, pentru clasicismul artificial, lirismul de opereta si conceptia privind destinul irational. Schiller, care a intemeiat teatrul german, a fost, de asemenea, dupa parerea lui Tieck, primul care- 1-a distrus45. in anii maturitatii sale, Tieck a incercat sa-si uite trecutul i ornant ic. Lui Friedrich Schlegel i-a scris: toate acele lucruri pe care le-am initiat nu-mi fac. nici o bucurie". ii displacea sa fie considerat conducatorul asa-numitei scoli romantice"48. Pe contemporanii sai mai tineri i-a judecat sever si fara simpatie: Brentano si sora lui Hettina ii pareau histrionici si nesinceri, iar E.T.A. Hoffmann, un autor de literatura grotesca, un scrib"47. A condamnat, de asemenea, Germania tinara", al carei radicalism politic era contrar spiritului sau. Vorbind despre Heine, pe care 1-a considerat un imitator palid al lui Goethe si la care a criticat impertinenta, ironia vulgara si monotonia, a dat friu liber sentimentelor sale antisemite48.

Dintre studiile critice ale lui Tieck, cele dedicate lui Goethe, Lenz si Kleist au tonul cel mai personal. Ele sugereaza ca Tieck a fost profund preocupat de problema artistului in societate si de pericolul pe care-1 reprezinta poezia pentru sanatatea mintala a poetului. Personal, Tieck a evitat acest pericol, putind constata ca a avut o evolutie care 1-a dus spre echilibru psihic si adevar, in acelasi timp, a manifestat interes si simpatie pentru artistul aflai pe marginea abisului, deoarece in tinerete a cunoscut din proprie experienta senzatia de vertij. Acum, cind cunoastem studiile lui Tieck asupra confratilor sai tinarul Goethe, Lenz si Kleist putem gasi, aruneind o privire retrospectiva, un interes sporit in diferitele declaratii razlete din primele lui scrieri. Desi apar intr-un context literar, ele sint totusi revelatoare, nu numai biografic, ci si din punct de vedere critic, reprezentind formulari initiale ale unor probleme si idei care abia mult mai tirziu au fost discutate sistematic. Freud n-ar fi putut exprima mai clar asocierea artei cu voluptatea decit a facut-o Tieck in romanul sau de tinerete William Lovell (1796): Poezia, arta, evlavia insasi nu sint decit voluptate voalata, deghizata senzualitatea si voluptatea sint spiritul muzicii, al picturii, al tuturor artelor simtul frumosului, simtul artei, reprezinta doar moduri diferite de a exprima acelasi lucru, si anume, pornirea omului spre voluptate"49. in Dichterleben, Marlowe, artistul care esueaza din cauza ca nu si-a putut infrina dorintele, spune acelasi lucru, asociind poezia cu voluptatea si cu cruzimea, cu dorinta de a crea si de a nimici". Acum insa Tieck respinge aceasta conceptie. Purtatorul lui de cuvint, Shakespeare, neaga ca aceasta s-ar aplica si poeziei inalte si vorbeste romantic si conventional despre nostalgia nevazutului", despre unirea eternului cu pamantescul". in paginile pe care le-a scris in tinerete pentru volumul lui Wackenroder Phantasicn iiber dic Kunst, Tieck a formulat un estetism extrem, subliniind atit pericolele1 cit si atractiile lui. Iii doreste ca noi sa ne schimbam viata intr-o opera de arta". Artistul este un actor care priveste viata ca pe un rol pe care trebuie sa-1 joace. Iii nu are convingeri ferme, stiind ca arta e un ispititor fruct oprit; cine i-a gustat odata sucul cel mai ascuns si mai dulce e iremediabil pierdut pentru lumea vie, activa Si in mijlocul acestei forfote ramin linistit la locul meu, ca un copil pe scaunelul lui, si suflu in aer, ca pe niste baloane de sapun, piese muzicale"51. Aici, desi vorbeste prin intermediul unui personaj literar, Tieck isi exprima propiile sale convingeri intime, facind o caracterizare a lui insusi si a ceea ce simte ca este blestemul si conditia speciala a artistului. Chiar si moartea ar trebui sa apara drept parte componenta a unei opere de arta. j(0, tu, viata omeneasca subreda si slaba!

    Vreau sa te privesc mereu ca pe o opera de arta care ma incinta si care, pentru a fi opera de arta si a ma putea ineinta, trebuie sa aiba un sfirsit. Astfel voi fi mereu multumit, astfel voi fi la fel de departe de veselia vulgara si de melancolia apasatoare"52.

Tieck a avut temperament de actor, darul mimarii, impersonalitatea plastica ce 1-a facut pe Brentano sa spuna ca a fost cel mai mare talent mimic care nu a calcat niciodata pe scena"53. Tieck insusi a recunoscut aceasta trasatura a caracterului sau cind a afirmat: sint cu atit mai mult o individualitate cu cit ma pot pierde in orice". A admis chiar ca i s-a intimplat ca unele idei, in care a ajuns apoi sa creada, sa le traiasca mai intii ca actor timp de vreun an. Uneori i s-a parut ca talentul lui si dragostea lui pentru poezie constituie lucrul cel mai rau din el, care putea sa-1 distruga complet54. El se teme de lumea de vis pe care a surprins-o in scrierile sale, de lumea stranie din Blonde Eckbert, Kunenberg si l okalbb. Personal, s-a refugiat in realism istoric si in ironie. Dar a pastrat simpatie pentru artistul complicat, infrint, antisocial, o simpatie pe care admiratia pentru versatilitatea, echilibrul psihic si impersonalitatea lui Shakespeare nu reuseste s-o ascunda prea bine. Tieck n-a fost un metafizician ca Friedrich Schlegel, un mistic ca Novalis, un teoretician ca August Wilhelm Schlegel. Dar a adus o contributie importanta la caracterizarea si critica artistului romantic.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...

Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.




loading...