Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Critica franceza pina la 1850 despre Critica literara



in Franta, neoclasicismul rigid a apus incet, iar romantismul emotional care i-a luat locul n-a prea avut ce sa-i ofere criticii in afara de ideea apelului la sensibilitate si a eliberarii de sub tirania regulilor. Dar chiar si inainte de Restauratie (1815), pretutindeni se iveau idei noi. S-a produs o brusca proliferare a tipurilor de critica literara: nu un salt inainte intr-o singura directie, ci aproape o explozie spre toate colturile universului intelectual. Personalitatea care, in cele din urma, s-a inchegat din acest haos, Saintc-Beuve, poarta urmele conflictelor din tineretea sa. il vom intelege mai bine daca ii vom cunoaste predecesorii imediati si contemporanii. Acestia merita insa atentia noastra si pentru valoarea lor intrinseca: ei au pus bazele istoriei literare franceze, au formulat o teorie simbolista a poeziei, au cerut o literatura in slujba oamenilor si au initiat miscarea arta pentru arta.

Franta a mostenit din secolul al XVIII-lea o stralucita traditie a istoriografiei culturale. Transferata in domeniul literaturii, aceasta traditie a fost rezumata de catre De Bonald in celebra sa formula: literatura este expresia societatii"1. inca in 1800, in De la Litterature, Doamna de Stael prezentase schita e drept, cam vaga unei istorii a literaturii privita ca fenomen determinat de societate. Ceva mai tirziu, influenta literelor asupra societatii a fost examinata, mult mai concret, de Prosper de Barante (1782 1866) inlucrarea De la Litterature francaise au XVIIIC siecle (1809). Barante, care o cunostea pe Doamna de Stael, dar care, atunci cind si-a scris cartea, era in slujba lui Napoleon, incearca sa abordeze controversa privind cauzele Revolutiei dintr-o perspectiva noua. El deplinge radicalismul distructiv preconizat de philosophes si critica, de pe o pozitie vag kantiana, premisele filozofiei senzualiste; dar isi da seama ca Revolutia nu a fost provocata de Voltaire sau de Rousscau. Scrierile din Franta secolului al XVIII-lea au constituit mai degraba simptome ale bolii generale". Oamenii de litere au dat glas nemultumirii si framintarilor cauzate de despotismul si obscurantismul vechiului regim (l ancien regimE). Filozofia secolului al XVIII-lea a reprezentat un spirit universal al natiunii" pe care il intilnim si la scriitori. Cartile n-au fost doar influentate de public, ci, ca sa zicem asa, au fost dictate de acesta"2. intr-o prefata adaugata in 1824 Barante ne-a dat acea formulare frapanta, conform careia in secolul al XVIII-lea literatura a devenit un organ al opiniei, un element al constitutiei politice. in lipsa unor institutii oficiale corespunzatoare, literatura juca rolul unei asemenea institutii"3. Dar ideea rolului literaturii ca institutie sociala ramine un simplu argument al unei teze; ea nu e aplicata la istoria reala. in cuprinsul cartii sale Barante ii trece in revista pe principalii scriitori, caracterizindu-i in termeni foarte generali. ii recunoastem simpatiile dupa generoasa elogiere a lui Montesquieu, dupa aprecierile reci asupra lui Voltaire si Rousseau si dupa comentariile nedrepte si taioase la adresa lui Diderot. Vorbind despre critica, Barante se arata pe deplin constient de noul crez: el respinge teoria imitatiei, conceptul de limba ca sistem de semne fixe si distinctia dintre gindire si stil. Lui La Harpe ii imputa faptul ca neglijeaza circumstantele" autorilor4. Dar in tonul si stilul lucrarii nimic nu anticipeaza viitoarea Histoire des Ducs de Bourgogne (1824 1827) a lui Barante, o evocare a evului mediu tirziu care reproduce aproape ad litteram texte din cronicile lui Froissart si Commynes pentru pitorescul lor si pentru efectul lor narativ, fara a face analize, fara ideologia" fatisa ce constituie principala preocupare a cartii sale despre secolul al XVIII-lea.



Francois Guizot (1787 -1874) a sustinut si el, cu argumente concrete, influenta societatii asupra literaturii. Guizot a debutat cu studii literare: articole privind cercetarea literara germana, o carte despre viata si epoca lui Corncille (1813), in care accentul cade asupra epocii5, si o prefata la editia revazuta a operelor lui Shakespeare in traducerea lui Le Tourncur (1821). in aceasta prefata el afirma ca literatura nu se poate sustrage revolutiilor spiritului uman; ea este constrinsa sa-1 urmeze in inaintarea lui". Sistemul clasic s-a nascut din viata si din moravurile epocii respective; epoca aceea a trecut". in Franta, genurile s-au separat net odata cu aparitia sistemului rigid al claselor sociale; in Anglia, azil al moravurilor si libertatilor germanice", a supravietuit confuzia genurilor din evul mediu. Dramaturgia noua urma sa aiba o structura cuprinzatoare si libera, dar nu lipsita de principii si de legi"8. Ea avea sa urmeze, dupa cit se pare, modelul monarhiei constitutionale, realizind acel echilibru dintre despotism si anarhie pe care Guizot 1-a aparat toata viata ca om politic si ca istoric al civilizatiei.

Doamna de Stael, Barante, Guizot, Stendhal si chiar si Hugo, la data cind a scris prefata la Cromwell (1827), concep istoria in general ca progres si perfectibilitate in cadrul unei rigide succesiuni cauzale de stari psihologice. Aceasta idee anticipeaza conceptiile deterministe, pozitiviste si sociologice privind evolutia istorica, conceptii care trebuie net diferentiate de noul istorism importat din Germania. Istorismul german a imbinat intelegerea individualitatii, a traditiei nationale si a perioadei istorice cu idealul tolerantei universale si cu conceptia ca dezvoltarea reprezinta o continuitate netulburata si o crestere organica lenta. Istorismul german a fost preocupat nu atit de societate cit de spiritul national, nu atit de explicarea cauzala sau de legile generale cit de cautarea, pina in antichitatea neguroasa, a originii traditiilor existente. Procesul importarii acestor idei in Franta este, in detaliile lui, inca neclar. Dupa cum am aratat, nici chiar despre Doamna de Stael nu putem spune ca s-ar fi convertit la doctrinele germane. Totusi, cercul ei a jucat, ca intermediar, un rol decisiv. Traducerile unor istorii germane ale literaturii volumul lui Bouterwek despre literatura spaniola, cu o prefata de Phillipe-Albert Stapfer (1812); Prelegerile despre arta si literatura dramatica ale lui August Wilhelm Schlegel, traduse de Doamna Necker de Saussure, veri-soara a Doamnei de Stael (1814); Istoria literaturii vechi si noi a lui Friedrich Schlegel (1829) au fost primite cu foarte mult interes7. Dar de fapt inriurirea cea mai mare a avut-o asimilarea generala a principalelor idei ale istorismului german. Aceste idei au putut fi luate si dintr-o serie de domenii care nu erau direct legate de literatura: din istoriografia politica, din speculatia estetica si din noile stiinte ale filologiei si religiei comparate. Caile de patrundere au fost insa atit de variate, incit, in ceea ce ne priveste, am socotit nimerit sa ne ocupam numai de influenta istorismului german asupra istoriei si criticii literare.

, Prima istorie literara franceza patrunsa de noul spirit este De la Littcrature du Midi de l Europe (4 volume, 1813) a lui Jean Charles Leonard Simondc de Sismondi (1773 1842). Sismondi, un genevez care si-a luat un titlu italian, binecunoscut si astazi ca economist si istoric al republicilor italiene medievale, are si indiscutabilul merit de a fi fost primul istoric literar modern de limba franceza. Sismondi a cunoscut-o pe Doamna de Stael; a calatorit cu ea in Italia (1804 1805) si la Viena (1808), unde a audiat prelegerile Despre arta si literatura dramatica ale lui A.W. Schlegel. Schlegel, ca persoana, nu 1-a interesat, dar ideile lui i-au retinut atentia, desi le-a privit ru oarecare neincredere. L-a citit pe Bouter-wek, a carui Istorie in multe volume a devenit, in special prin partile dedicate literaturilor spaniola si portugheza, principala sursa de inspiratie a cartii sale8. De la Litterature du Midi de VEurope reprezinta prima incercare de tratare a literaturii medievale ca un intreg. Pornind de la arabi, lucrarea urmareste literaturile provensala, franceza veche si italiana ultima de la origini pina la Alfi-eri; trateaza literatura spaniola pina in secolul al XVIII-lea; si se incheie cu literatura portugheza. Sismondi a intentionat sa se ocupe si de literaturile nordice engleza si germana, cu observatii asupra literaturilor olandeza, daneza, suedeza si chiar si asupra literaturilor slave0 clar volumele proiectate au ramas nescrise, din motive usor de ghicit: Sismondi n-a avut cunostintele lingvistice necesare, iar preocuparile lui s-au indepartat de literatura. Titlul cartii, Literatura sudului, a fost sugerat de principalul contrast stabilit de Doamna de Stael, acela dintre literaturile sudice si cele nordice; dar, spre deosebire de Doamna de Stael, Sismondi nu acorda nici o atentie climei. Programul lui prevede in schimb sa se studieze influenta istoriei politice si religioase a popoarelor asupra literaturii lor, si a literaturii asupra caracterului lor"10, in realitate cartea expune mai cu seama teza romantica" germana. Literaturile sudului sint literaturi romantice, unica exceptie fiind literatura franceza: ea este singura care a reprodus literatura clasica a grecilor si romanilor". Astfel, literatura franceza postmedie-vala este exclusa din Istoria lui Sismondi, deoarece s-a rupt de ceea ce el considera a fi fost unitatea lumii romanice a evului mediu. Ea a ramas mult in urma in privinta sensibilitatii, entuziasmului, caldurii, profunzimii si adevarului sentimentelor". Ea s-a abatut de la traditia romanica originara, constituita dintr-un amestec de iubire, cavalerism si religie"11.



Informatiile furnizate de Sismondi sint adesea indirecte, derivate, lacunare; metoda lui este de multe ori pur descriptiva, bazata pe compilatie; iar gustul sau, timid romantic. Criticul din el se manifesta mai ales cind discuta literatura italiana, pentru ca pe poetii italieni i-a cunoscut si i-a iubit, iar traditia istoriografiei literare erudite (Tiraboschi, Andres, Ginguen6) i-a fost familiara. Pe Dante il prezinta in termeni romantici: e autorul Infernului, cel care a facut portretele lui Farinata si Ugolino. in schimb condamna Paradisul, in care vede doar teologie rimata. Laudele pe care i le aduce lui Ariosto suna aproape ca o glorificare a artei pentru arta: Reveria fara scop e mai conforma cu esenta poeziei, care nu trebuie niciodata sa fie un mijloc, caci isi este propriul sau tel". Dupa parerea lui Sismondi, Tasso este cel mai mare dintre toti poetii moderni, deoarece imbina romanticul cu clasicul: el stie cum sa fie clasic in ansamblu, in structura, si romantic in zugravirea moravurilor si situatiilor. Poemul sau este conceput in spiritul antichitatii, dar e realizat in spirit medieval. Nu ne surprinde ca, iubindu-l pe Ariosto, Sismondi il citeste cu placere pe Mctastasio, si, fiind un liberal inflacarat, il admira pe Alfieri, pe care il apara impotriva criticii aspre a lui August Wilhelm Schlegel12. Spre deosebire de capitolele dedicate literaturii italiene, cele referitoare la Spania tradeaza influenta lui Bouterwek. in tratarea lui Cervantes se prezinta pentru prima oara in franceza conceptia romantica germana despre Don Quijote, opera considerata melancolica, tragica, insa Bouterwek n-a putut fi de acord cu laudele exagerate aduse de Schlegel lui Calderon. Literatura spaniola ii pare lui Sismondi denaturata de sinistra influenta a Inchizitiei, iar Calderon se abate prea mult de la norma verosimilitatii pentru a putea satisface gustul lui csentialmente conservator13. Teoretic insa Sismondi repeta mereu argumentul istorist ca fiecare natiune isi are propriul ei tip de literatura, cu regulile ei specifice, mai cu seama in domeniul dramaturgiei, si ca regula celor trei unitati, extrasa dintr-un tratat foarte obscur" al lui Aristotel, nu poate fi si n-a fost niciodata obligatorie pentru alte sisteme dramatice14. Punctul de vedere al lui Sismondi ramine insa ambiguu: avem impresia ca el a imbratisat o teorie in care nu prea credea, ba care se afla chiar in contradictie cu gusturile lui conservatoare. Nu ne surprinde ca Stendhal a putut observa: Sismondi e solicitat de doua sisteme opuse: sa-1 admire oare pe Racine sau pe Shakcspeare? in aceasta dilema el nu ne spune de partea cui este inima sa; poate ca nu e de partea nimanui"15. Cu toate acestea, la aparitia ei, cartea a fost interpretata si atacata in Franta ca manifest romantic, ca element al invaziei germane si a reinvierii medievalismului ".

Bazele savante ale istoriei literaturii medievale au fost puse de tloua personalitati: Claude Fauricl (1772 1844) si elevul sau Jean-Jacques Ampere (1800 1864). Fauricl a fost o figura cvasi legendara: in timpul vietii lui n-a publicat aproape nici o lucrare care sa poata justifica uriasa lui reputatie. Legaturile sale cu Doamna de Stael, cu Manzoni si, mai putin strinse, cu fratii Schlegel l-au situat la intersectia unor influente culturale. Cele doua Volume de traduceri din cintecele populare grecesti moderne, Chants populaires de la Grece modeme, publicate de el in 1823, n-au reprezentat doar o oportuna contributie la cauza independentei Greciei, ei, prin prefata lor, si o declaratie a credintei lui Fauriel in poezia populara universala. Ca si Herder, el stabileste o deosebire neta intre poezia populara si cea artificiala. Poezia populara este expresia directa si adevarata a caracterului si spiritului national care traieste in poporul insusi, si a intregii vieti a poporului". Poezia greaca este adevarata istorie nationala a Greciei moderne si, in acelasi timp, tabloul cel mai fidel al morvuri-lor locuitorilor ei". Desi Fauriel recunoaste ca nici unul dintre cin-tecele pe care le traduce si le tipareste nu dateaza de dinainte de 1600, el considera ca ele reprezinta o continuare, o transformare lenta si treptata a poeziei vechi, in special a vechii poezii populare a grecilor". in aceasta traditie n-au putut exista intreruperi. Daca in alte arte e nevoie de cultura, in poezie perfectiunea e atin.-a du geniul neinstruit. Tocmai aceasta absenta sau intrebuintare- imperfecta a mestesugului, tocmai acest gen de contrast sau disproportie intre simplitatea mijloacelor si plenitudinea efectului constituie principalul farmec al unei compozitii de acest tip". Astfel, poezia populara imprumuta caracterul si privilegiile operelor naturii"17. Fauriel isi da seama ca aceste cintece grecesti ar trebui comparate cu romancero-ul spaniol si cu baladele scotiene si daneze. Mai tirziu a scris despre epopeile populare ruse si despre poemele cehe din manuscrisele dovedite ulterior a fi falsuri literare*. Mai mult, a schitat chiar o istorie generala a epopeii, in care, folosind cunostintele sale despre epopeile sanscrite si homerice si despre alte poeme eroice, a stabilit existenta a trei stadii universale: inspiratia populara spontana, recitarea poemului de catre cinta-reti si fixarea lui intr-o forma scrisa ingrijita18. Idealul preconizat este acela al unei istorii a literaturii universale bazata pe o cultura vasta. Totusi, ideile de la care pleaca Fauriel sint intotdeauna cele ale romanticilor germani, cu singura deosebire ca el propune un alt centru de raspindire a literaturii in evul mediu timpuriu: Pro-venta si nu Urwelt-i teutonic al fratilor Grimm.



Principalele cercetari ale lui Fauriel au fost dedicate dezvoltarii literaturii medievale in limbile nationale, poetilor provensali si inceputurilor literaturii italiene. Dar prelegerile pe care le-a tinut, ca profesor de literaturi straine, la Sorbona, in deceniul 1830 1840, au fost publicate abia dupa moartea lui, si oarecum fragmentar, sub titlurile Hisloire de la poesie provencale (3 volume, 1846) si Dante et Ies origines de la langue et de la litterature italiennes (2 volume, 1854). Lectia inaugurala a primului curs (1831) subliniaza ca toate literaturile participa la miscarea generala prin care umanitatea se ridica progresiv de la o conditie la alta, de la copilarie la tinerete, de la tinerete la maturitate". Aceasta tendinta generala se incruciseaza sau se combina mereu cu tendinte specifice sau secundare . Clima, solul, starea sociala, credinta religioasa, legaturile comerciale, rezultatele razboaielor si cuceririlor" modifica nucleul comun, conferind fiecarei literaturi o fizionomie locala, un caracter individual"19. Istoria poeziei provensale propune o teza extravaganta: centrul noii civilizatii si literaturi laice crestine a fost Proventa. Influenta teutonica a fost slaba sau daunatoare. Din sursele bretone si galeze s-au luat doar citeva nume si citeva traditii superficiale. A existat o influenta araba, dar aceasta a fost periferica, afectind mai mult moravurile decit literatura. Provensalii au initiat nu numai lirica trubaduresca, ci si epica medievala, chiar daca aceasta s-a pastrat doar in versiuni ale truverilor scrise in franceza de nord sau in traduceri germane (cum ar fi Parzival-ul lui Wolfram, care, dupa cum recunoaste chiar poetul, reprezinta traducerea eposului pierdut al provensalului KyoT). insasi lirica erotica provensala nu poate fi decit dezvoltarea, modificarea si rafinarea sistematica a unei literaturi anterioare, mai neslefuite, mai naturale si mai populare". Influenta provensala (in sensul larg in care o concepe FaurieL) a fost decisiva nu numai pentru literatura italiana, ci si pentru cea spaniola, germana si engleza. Se parc ca intregul sistem se bazeaza pe analogia cu cercetarile de filologie comparata efectuate in scopul descoperirii unui stramos proto-indo-european al francezei sau italienei. Fauriel postuleaza existenta, la origini, a unei poezii populare care trebuie sa fi inclus, de exemplu, si poezia epica, deoarece a presupune absenta acesteia ar insemna a introduce o ipoteza contrara modului obisnuit de manifestare a spiritului uman". Asa se face ca Fauriel cauta pretutindeni urmele ascunse ale poeziei populare originare: chiar si vergilianul Waltharius, poem compus in manastirea Sfintul Gali, devine un argument in favoarea originii provensale a epopeii eroice, iar Cintecul garzilor din Modena", un imn clerical latin din secolul al IX-lea, atesta, chipurile, supravietuirea traditiilor populare. Alba, ballata si pastorella sint, dupa parerea lui, forme populare. Importanta traditiilor latine si teutonice este tot timpul minimalizata20. Cercetatorii moderni au luat atitudine impotriva tezelor luipauriel, dar se pare ca nu au rezolvat problemele in mod convingator. in teoriile romantice despre poezia populara exista un miez de adevar care nu poate fi contestat, chiar daca punem sub semnul intrebarii pasiunea lui Fauriel de a situa in sudul Frantei toate momentele importante din istoria acestei poezii.





Cursul despre Dante (tinut in 1833 1835) dezvolta tema penetratiei poeziei provensale in literatura italiana. Fauriel se opreste mai intii, indelung, asupra situatiei politice din Italia, asupra sistemului de guvernamint al republicilor italiene, in special al Florentei, pentru a prezenta apoi viata lui Dante, poezia de limba provensala din Italia si inceputurile poeziei italiene de iubire curteneasca. Analiza Divinei Comedii s-a pastrat doar in fragmente. Aici Fauriel pune accentul pe aspiratiile intelectuale ale lui Dante, pe faptul ca el n-a cunoscut conflictul modern dintre stiinta si poezie, dar, pe de alta parte, respinge categoric orice tentativa de reducere a Divinei Comedii la o alegorie, aceasta fiind cea mai rece, cea mai artificiala si cea mai falsa dintre toate formele poetice". Figura centrala a Comediei este Beatrice, iar tema ei principala este o nobila confesiune a greselilor de care s-a facut vinovat [Dante] fata de amintirea Beatricei". in alte capitole gasim o excelenta interpretare a modului in care Dante a transformat figurile mitologiei clasice (Caron, Cerber etc.) pentru a le face sa se integreze in structura crestina a operei sale. Fauriel sustine, de asemenea, ca intimplarile cruciale din povestea Francescai da Rimini, a lui Ugolino sau a lui Sordello sint produsul neverificabil al bogatei imaginatii dantesti21. Astfel, impresia produsa de lunga prezentare a cadrului si a conditiilor istorice e modificata de faptul ca Fauriel recunoaste valoarea experientei personale si a fortei inventive a lui Dante. Din nefericire, cel de al doilea volum al cartii despre Dante nu ne ofera decit o demodata istorie a limbii italiene. in ansamblu, prelegerile ne lasa o imagine nesatisfacatoare a eruditului pe care Sainte-Beuve, Renan, Ampere, Ozanam si altii l-au recunoscut drept magnus parens al cercetarii literare franceze. Dupa parerea lui Renan, Fauriel a creat efectiv in Franta literatura comparata si stiinta originilor literare, metoda de a privi literatura ca o stiinta istorica, metoda fara indoiala superioara criticii literare fade si meschine a lui La Harpe, Geoffroy, Petitot si chiar criticii lui Marmontel si Voltaire"22.

Prin atitudine si preocupari, Ampere se inrudeste indeaproape cu Fauriel. Ca si la Fauriel, avem sentimentul ca nu s-a realizat pe masura talentului sau si a sperantelor pe care le indreptateau operele lui de tinerete. in 1826 Ampere a plecat la Bonn, unde a audiat prelegerile lui A.W. Schlcgel si pe cele ale lui B.G. Niebuhr. inainte de calatoria sa in Germania publicase un articol despre Goethe, articol in care punea un mare accent pe originalitatea si pe caracterul national al operei lui Goethe, pe diversitatea scrierilor sale, pe faptul ca ele isi au sursa in evolutia spirituala a autorului. Fiecare din aceste opere corespunde unei anumite dispozitii a sufletului sau a spiritului sau; aici trebuie cautata istoria sentimentelor si a evenimentelor care i-au umplut existenta". Ampere observa ca Tasso e o continuare a lui Werther, ca in Ifigenia lui Goethe exista o delicatete crestina si un rafinament modern si ca Egmont e un personaj iubit de autor. Ampere isi defineste metoda ca punctul de vedere istoric care nu-1 cauta decit pe Goethe in operele sale"23. Nu ne surprinde ca Goethe a tradus articolul, 1-a invitat pe tinar la masa la Weimar si i-a vorbit despre el lui Ecker-mann in termeni laudativi2*. in timpul sederii sale in Germania Ampere a scris articole elogioase despre Tieck, E.T.A. Hoffmann si Chamisso. Dar dorinta lui Ampere nu era sa calce pur si simplu pe urmele Doamnei de Stael: el dorea sa devina un erudit, un filolog de talia fratilor Grimm (pe care i-a vizitat la KasseL). La incheierea vizitei in Germania, a facut un tur al Scandinaviei, din care au rezultat articole despre Holberg, Oehlenschlager si grupul romantic suedez, iar mai tirziu studii asupra celor doua Edda si a epopeilor nordice, precum si asupra baladelor daneze. Inspirat de o scurta vizita la Praga, Ampere s-a ocupat chiar si de istoria si poezia ceha vcohe2r .

De pe o pozitie astfel consolidata, a scris un Discours sur l histoire de la fioesie (1830), in care a expus un program ambitios. Filozofia literaturii si istoria literara sint cele doua parti componente ale stiintei literaturii. Filozofia literaturii si artelor trebuie sa rezulte din istoria comparata a acestora. Istoria literara va constitui astfel primul punct din program, istoria literaturilor nordice fiind sarcina cea mai urgenta. Va trebui sa cunoastem diferitele stadii parcurse de sufletul si de imaginatia omului, indeplinind in acest fel marca misiune a generatiei noastre: aceea de a intelege si de a reconstitui epocile. Obiectivul final este o istorie completa a umanitatii. Ampere prezinta treptele actului critic: trebuie sa se inceapa cu critica filologica, dar numai o intelegere superioara a sensului profund al operei ne da dreptul de a o judeca. Se impune asadar cunoasterea societatii in care a trait autorul: rasa, tara, limba, moravurile, artele, filozofia, religia, forma de guvernamint. Pentru a aprecia valoarea artistului trebuie sa te expatriezi complet, sa patrunzi, cu ajutorul imaginatiei, in ambianta in care a trait. Este necesar sa se stabileasca filiatii, cauze si efecte. Ca si in botanica si in zoologie, nu trebuie sa cautam diviziuni arbitrare, ci serii cronologice si familii naturale. Ca si in geologie, fiecare din marile epoci ale istoriei poeziei corespunde uneia dintre marile faze ale civilizatiei. La inceputuri, poezia exista pretutindeni: poetul exprima gindirea generala. Adevaratul individ era rasa, tribul. Poetul era glasul acestui individ colectiv si nimic mai mult". In vremurile moderne insa individul se desprinde din multime: temperamentul si educatia lui devin hotaritoare. Pe poet trebuie sa-1 privim cu simpatie, dar si sa-1 judecam, aplicind o critica fecunda care, plina de respect pentru geniu si de severitate fata de greseli, admira bucuros si condamna fara patima". Criticul trebuie sa stabileasca o ierarhie a poetilor. Pentru aceasta, el il alege pe poetul care ofera cea mai adecvata intruchipare a epocii, cel mai reusit tip al ei, cea mai graitoare imagine a ei. Critica buna e o raritate. Ampere crede chiar ca in lume exista mai multi artisti mari decit critici mari. Acestora din urma le revine misiunea de a alcatui un magnific muzeu de monumente2 1. Aceasta singura prelegere e suficienta pentru a ne face sa intelegem de ce Sainte-Beuve, care 1-a cunoscut pe Ampere chiar in 1830, s-a considerat in anumite privinte, un elev al lui Ampere", i-a frecventat cursurile cu asiduitate si a declarat ca Ampere 1-a eliberat de critica pur biografica si anecdotica27. Echilibrul dintre istorie si psihologie, dintre simpatie si critica ii caracterizeaza in egala masura pe Ampere si pe Sainte-Beuve.



Ampere a dobindit insa titlul de Fauriel al II-lea" prin opera sa de mai tirziu. Renuntind la planurile lui initiale legate de literaturile nordice si de istoria universala, el a incercat sa scrie, pe baza unor cercetari originale si pornind din cele mai vechi timpuri, prima istorie continua a literaturii franceze. Histoire litteraire de la France avant le douzieme siecle (2 volume, 1839 1840) incepe, dupa cum singur recunoaste, cu epoca antediluviana: cu iberii, celtii, fenicienii si grecii care s-au perindat pe pamintul Frantei. Trebuie sa ne cufundam in aceste tenebre creatoare in acest haos fecund care va zamisli o lume". inaintind fara graba, luam apoi cunostinta de literatura romana de pe teritoriul galilor (Lac-tantiu, AusoniU), de crestinarea Galiei, de luptele cu invadatorii teutoni si de aparitia unei noi civilizatii, la baza careia gasim intotdeauna drumul roman, solul roman". Ideea continuitatii traditiei latine si interesul pentru unitatea locala a Frantei s-au substituit conceptiei initiale a lui Ampere despre poezia populara. Astfel, cele doua volume sint aproape in intregime dedicate literaturii scrise in latina. Ampere propune o teza conform careia ar fi existat trei renasteri: renasterea carolingiana din secolul al IX-lea, inflorirea de la sfirsitul secolului al Xl-lea si renasterea venita din Italia in secolul al XVI-lea28. in toata aceasta invalmaseala de scrieri aproape anonime de istorie si de teologie, Ampere nu pierde nici o clipa din vedere individualitatea umana. Reflectind asupra lui Sidonius Apollinaris, isi exprima surprinderea de a gasi un asemenea om intr-un asemenea secol si intr-o astfel de societate si aduce un corectiv afirmatiei literatura este expresia societatii". Literatura, spune el, exprima adesea ceea ce e ascuns este o confidenta care ne dezvaluie ginduri si sentimente secrete, ceea ce a fost latent, inabusit; este asemenea ecourilor ce repeta pina departe cuvinte rostite in soapta. Uneori ne arata nu dominatia unui fapt, ci o reactie impotriva acestuia. Ea exprima dorinte, legaminte, un anumit ideal aflat in adincul sufletelor. Mai mult, nu c intotdeauna glasul momentului in care a fost creata; uneori este rasunetul a ceea ce a fost, ultimul suspin al lucrurilor care mor, primul strigat al celor care vor trai"29.

Ampere a zabovit prea mult in aceasta perioada incetosata, fapt pentru care urmatoarea lui carte, Histoire de la litterature francaise au moyen age comparee aux litteratures etrangeres (1841), nu indeplineste marea promisiune facuta in titlu. Ea contine o Histoire de la formation de la langue francaise" proiectata a fi primul volum al unei noi serii , un tratat de filologie inevitabil depasit, cu o lunga prefata care trece in revista literatura franceza medievala. Secolele al Xll-lea, al XlII-lea si al XlV-lea reprezinta, respectiv, ascensiunea, apogeul si declinul. Se sugereaza o comparatie cu situatia din alte tari si cu stadiile arhitecturii gotice. Apoi se examineaza genurile literaturii franceze si influenta lor peste hotare. Dar Ampere accepta cu prea multa docilitate teza lui Fauriel privind dominatia literaturii provensale si pare a sovai in probleme cum ar fi influenta araba sau deosebirea dintre poemul epic (chanson de gestE) si romanul cavaleresc.

Planuita continuare a operei lui Ampere trebuie reconstituita din articolele sale despre Le Roman de la Rose, despre Joinville si despre Amyot30. Din tot acest proiect ambitios n-a ramas decit un fragment, deoarece, descurajat de primirea rece facuta primelor sale volume (primire ce nu ne surprinde, dat fiind caracterul lor arhivistic si filologic Ampere s-a dedicat studiului altor subiecte, in special studiului istoriei romane.

Din preocuparile de mai tirziu ale lui Ampere s-a nascut o carte atractiva, La Grece, Rome et Dante: Litudes litteraires d apres nature (1848), construita ca o critiquc en voyage". Motto-ul ei este: Compara arta cu realitatea care a inspirat-o si explic-o prin aceasta". Poetii greci sint studiati in peisajul care i-a inconjurat; Dante e urmarit intr-o calatorie dantesca" de la Florenta la Ravena, cu convingerea ca e bine sa vezi ce a vazut el, sa traiesti unde a trait el"31.

Marea Istorie a lui Ampere s-a impotmolit in evul mediu timpuriu. Patrunderea lui teoretica si viziunea istorica clara n-au reusit sa insufleteasca materialele studiate. Frumoasele declaratii-program si sperantele indreptatite de calitatile de critic pe care le-a demonstrat in eseurile asupra literaturii germane nu s-au realizat. Opera lui n-a supravietuit, dar a fost eficienta din punct de vedere istoric, constituind un stimulent pentru Sainte-Beuvc si pentru lungul sir de cercetatori ai literaturii franceze vechi. in epoca lor, atit Fauriel cit si Ampere au fost umbriti de succesul lui Abel Francois Villemain (1790 1870). Brunetiere, Chaslcs si altii l-au proclamat fondatorul istoriei literare, uitind de Sis-mondi si de toti englezii, germanii si italienii de dinaintea lui32. Cea mai mare parte a operei sale este de un academism dezolant: pompoasele elogii ale lui Montaigne si Montesquieu cu care si-a inceput cariera; biografiile fade si slab documentate ale lui Shakc-speare, Milton, Pope, Thomson si Byron; disertatiile despre romanele grecesti, despre elocinta crestina, despre discursul funebru etc.33 Ori de cite ori scrie academic, devine plicticos, conventional, vag, bombastic si hiperprecaut. Singura lucrare in care stilul lui prinde viata este Tableau de la litteralure frangaise au XVIII" siecle (4 volume, 1828 1829), transcrierea revazuta a unor prelegeri de un rasunator succes tinute la Sorbona. Aici el se lasa in voia avintului oratoric, isi permite sa faca aluzii politice si merge pina acolo incit noteaza si reactia publicului (Vifs applaudissc-ments", on rit"). in discutarea secolului al XVIII-lea francez, Villemain s-a bazat pe cunoasterea directa a principalelor texte. Dar ca mai toti francezii din acea vreme, a avut o atitudine prudenta, antirevolutionara, fata de problemele ideologice. De aceea el nu are aproape nimic nou de spus despre ideile epocii si adesea denatureaza proportiile si caricaturizeaza persoanele. Nu acorda nici o atentie Enciclopediei, iar pe Diderot il condamna in termeni brutali. Ceea ce-1 intereseaza cu precadere e contrastul dintre secolul al XVlI-lea, dominat de religie, de antichitate si de monarhie, si secolul al XVIII-lea, dominat de scepticism, de imitarea literaturilor moderne si de preconizarea reformelor politice34, intr-un eseu de mai tirziu, Villemain a cerut ca problemele degust si critica literara sa devina un apendice al istoriei sociale", sustiriind ca o mare literatura este intotdeauna implicata in interesele morale generale ale societatii respective35. Dar in Tableau dependenta efectiva a literaturii de societate ramine vaga: tonul prozaic al lui Gil Blas s-ar putea explica prin aceea ca poarta pecetea epocii", reflectind spiritul ultimilor ani ai domniei lui Ludovic al XlV-lea". De cele mai multe ori Villemain se multumeste sa imbine biografia cu o critica de un gust destul de flexibil, dar totusi categoric clasicist, si cu istoria politica. Ceea ce e nou si meritoriu in prelegerile sale este incercarea de a aduce in discutie si celelalte literaturi europene, de a arata influenta exercitata de geniul francez peste hotare, asupra mai multor opere celebre ale Angliei si Italiei". Villemain incearca sa arate, intr-un tablou comparativ, ce a luat spiritul francez din literaturile straine si ce le-a dat in schimb". El vrea sa descrie focul incrucisat" dintre Franta si Anglia3". Aceste intentii sint insa departe de a fi realizate. Prelegerile ne ofera prezentari nepertinente ale unor scriitori englezi, iar despre literatura italiana sau germana ne spun foarte putine lucruri. A fost insa ceva fara precedent ca intr-un context francez sa se sublinieze atit de puternic importanta vizitei lui Volt ai re in Anglia, sa se trateze operele lui Pope, Addison, Bolingbroke, Swift si ale altora, sa se vorbeasca despre oratoria parlamentara engleza, despre Pitt, Sheridan, Fox si Burke. in comparatie cu prelegerile dedicate secolului al XVIII-lea, cele st nnse sub titlul Tableau de la liltevalure au moyen age en France, en Espagne el en Engleterre (2 volume, 1830) sufera de defecte de inform an- si de sensibilitate. Un fapt care merita sa fie remarcat este ca ele au fost tinute inainte de publicarea operelor lui Fauriel si Ampere. Prelegerile clin aceasta serie apara noul istorism cu mult mai multa claritate decit cele despre secolul al XVIII-lea. Villemain se declara un eclectic", in sensul ca ne place tot ce este frumos, ingenios, nou, indiferent de scoala. Credem chiar ca nu trebuie sa vrem sa apartinem vreunei scoli, nici chiar scolii geniului". Critica moderna se distinge prin cautarea originilor celor mai indepartate, prin descoperirea imprumuturilor de la o literatura la alta, prin interesul ei pentru tipul cel mai expresiv si mai reusit" al fiecarei epoci. Astfel, Divina Comedie este cel mai complet monument al imaginatiei si al credintelor unui popor". Villemain nu are incredere in schemele ce prezinta evolutia in mod rigid si in istoriile psihologice ale raselor, indiferent daca sint luate de la Vico sau de la germani. Ideea ca antichitatea si evul mediu se aseamana indeaproape in declinul si prabusirea lor i se pare falsa. El afirma, in spirit antiromantic, ca scriitorii medievali sint mostenitorii grecilor si romanilor. in judecatile lui critice, refuza sa se lase tirit de entuziasm: cind poti discuta, cu justetea eruditului, lucrurile potrivite fiecarei epoci, nu esti sub vraja propriilor tale cuvinte; nu esti inselat si nu inseli". A nu fi inselat inseamna pentru Villemain a nu se abate de la gustul sau neoclasic. Oricit de bogat ar fi geniul unui scriitor din vremurile vechi, in el ramine intotdeauna ceva gotic si straniu". in Franta cel putin, adevarata poezie n-a fost niciodata contemporana cu altceva decit cu bunul gust". Villemain deplinge incercarile de discreditare a marilor poeti francezi si de exaltare a poetilor Germaniei si Angliei. Goethc este artificial, alexandrin, de o naturalete subtila, de o indrazneala laborioasa"; Byron cultiva un dezgust de viata sofisticat"37. Shakespeare este mare, dar apartine englezilor si al lor trebuie sa ramina. El ii place lui Villemain cel mai mult atunci cind ii permite sa afirme ca este eminamente clasic", in concordanta cu Euripide"38. in istoria generala a criticii, pozitia lui Villemain poate fi comparata cu cea a lui Thomas Warton: un gust esentialmente neoclasic care admite, intr-o pozitie subordonata, interesul erudit pentru alte gusturi si traditii. Nu ne surprinde ca Villemain a fost ales secretar pe viata al Academiei franceze, calitate in care timp de unsprezece ani (1846 1856) a compus discursurile solemne tinute cu ocazia distribuirii anuale a premiilor.





Primul critic de un cosmopolitism declarat a fost Philarete Chasles (1798 1873). Chasles a petrecut mai multi ani la Londra (1817 1823), ca zetar, a desfasurat o indelungata activitate de cronicar literar la Revue britannique, care prezenta rezumate ale unor reviste englezesti, si la Journal des debats, iar incepind din 1841 a fost profesor de limbi si literaturi germanice (inclusiv profesor de engleza) la College de France. Scrierile lui fara a pune la socoteala prefetele, colaborarile sau nenumaratele articole ingropate in arhivele periodicelor insumeaza cam treizeci de volume. Studiile lui asupra literaturii franceze, tratind in special secolele al XVI-lea si al XlX-lea, debuteaza cu Tableau de la marche et des progres de la litterature frangaise au XVIe siecle (1828), incununat cu premiul Academiei in cadrul concursului pentru care si Sainte-Beuve a proiectat initial lucrarea sa pe aceeasi tema. Dar studiile lui Chasles abordeaza intreaga literatura si toate subiectele: literatura clasica, literatura engleza incepind din Renastere, literatura si viata americana, literatura germana, subiecte privind Spania si Italia40. Ni se prezinta o vasta harta a literaturii occidentale; accentul se pune pe influentele si afinitatile literare care, dupa cum afirma Chasles, pot arunca o punte peste secole: Bayle protestantul se intilneste cu Montaigne catolicul; ghibelinul Dante, cu slujitorii provensali ai iubirii; Moliere da mina cu Terentiu". Pentru a face un studiu aprofundat al literaturii, trebuie sa studiem politica, religia, societatea insasi; altfel, critica literara risca sa devina un labirint fara lumina"41. Obiectivul ideal este o istorie intelectuala generala. Literatura ca arta se dizolva in istorie.



Ceea ce-1 inspira pe Chasles este simpatia, el pronuntindu-se nu pentru excluderea altor literaturi, ci pentru armonia variatelor tipuri de opere ale spiritului; acea Weltliteratur despre care vorbea Goethe; adica impacarea punctelor de vedere opuse". Frantei ii revine rolul de grand-sympathique"42, misiunea de a raspindi si, in acelasi timp, de a primi si transforma idei. Chasles recunoaste insa rolul de initiator al criticii germane si i-a citit pe criticii romantici englezi. Germania este singura regiune unde critica s-a sprijinit pe baze largi, unde geniului national i s-a acordat atentie, unde s-a inteles imensa varietate a naturii umane si influenta acestei varietati asupra artelor, unde s-a acceptat gindirea fiecarui popor, cu toate modificarile politice si sociale carora le este supusa, si s-au admirat, rind pe rind, miile de forme pe care frumosul si idealul le pot imbraca de-a lungul istoriei"43. intr-o lista a marilor critici, Chasles ii mentioneaza pe Coleridge (pe care 1-a vizitat la HighgatE), Hazlitt, Villemain, A.W. Schlegel si Sainte-Beuve; in alt context, il elogiaza pe Lamb, considerindu-1 primul critic modern care a patruns cel mai adinc in studiul limbii vechi si al autorilor englezi ai secolului al XVI-lea". Chasles cauta spiritul cel mai larg, capabil sa reconcilieze totul".



Sfera de cuprindere a lui Chasles e uriasa, cunostintele lui sint bogate (desi adesea inexacte sau perimatE), iar observatiile si intuitiile lui se dovedesc de multe ori subtile si noi pentru vremea aceea. El face cu mare usurinta legaturi, confruntari si comparatii ample. Totusi, in opera lui e destul de greu sa gasesti un eseu satisfacator; cele mai multe din articolele lui sint prea prolixe, prea incarcate cu citate lungi, prea descriptive sau pur informative pentru a depasi functia efemera a jurnalismului literar si comentariului cultural. Exista si exceptii, dar, dupa parerea mea, foarte putine. Printre acestea am putea cita stralucita cronica la Hernani (1830), care sesizeaza faptul ca Hugo nu s-a eliberat de sistemul dramatic francez: el n-a facut decit sa condenseze puternic" procedeele folosite pina atunci; nu le-a schimbat, ci mai degraba le-a multiplicat45. Ar trebui sa adaugam apoi necrologul lui Balzac (cu care Chasles a fost prieten si pe care 1-a ajutat sa imite limbajul rabelaisian in Contes drolatiqueS). Aici apare ideea ca Balzac a fost un vizionar (voyanT), idee preluata de Sainte-Beuve si dezvoltata in ultimele decenii46. Chasles ne-a lasat, de asemenea, un articol in care apara cu abilitate Fedra lui Racine impotriva criticii aspre a lui August Wilhelm Schlegcl, corectind comparatia facuta de acesta intre tragedia raciniana si Hipolit al lui Euripide 47. Meritorie pentru acea data a fost si stabilirea unei apropieri intre Shakespeare si Montaigne: Shakespeare ii pare lui Chasles un poet sceptic, observator calm si adesea crud, frate cu Montaigne, cuprins de o mila usor ironica fata de oameni"48. Chasles a fost printre primii francezi care i-au apreciat pe Jean Paul si Heine. Articolele despre cartile de tinerete ale lui Melville si scurta prezentare a lui Holderlin, pe care 1-a vazut, nebun, la Tiibingen, in 1840, constituie niste curiozitati interesante49.

Cu toate ca o antologie judicioasa ar putea duce la reinvierea prestigiului lui Chasles, acesta nu va fi niciodata considerat un mare critic. El cade la o serie de examene hotaritoare: nu are forta si personalitate, si nu compenseaza aceste lipsuri prin profunzimea eruditiei sau prin subtilitate teoretica. Teoria lui literara este cu totul nesistematica si vaga: respingind distinctia dintre literatura si istoria sociala, el nu se poate concentra asupra obiectului literar si nici nu e pregatit sa abordeze problemele unei sociologii a literaturii. De exemplu, critica scepticismul lui Sainte-Beuvc, exprimind cea mai profunda credinta in cauzalitate", dar, pe de alta parte, se fereste de determinismul lui Taine, deoarece esenta sufletului e libertatea, iar libertatea e viata"50. Solutia de mijloc, desi justificabila si poate chiar corecta, nu este dezvoltata, analizata. Gustul lui Chasles oscileaza si el deconcertant intre entuziasmul nemarginit in fata marilor clasici francezi si aprecierea nu numai a lui Shakespeare, ci si a lui Caldcron, Rabelais si chiar Jean Paul (al carui Titan 1-a traduS) si Carlo Gozzi. in opera lui, simpatia istorista a dus la un relativism lipsit de orice discernamint, la abandonarea normelor si, in consecinta, la disparitia criticii. Lui Chasles ii lipseste un centru in jurul caruia sa graviteze, ii lipseste o convingere. El a fost eclipsat tot mai mult de rivalul sau Sainte-Beuve, care era mult mai personal, mai sensibil si mai exact. La inceput cei doi au fost prieteni, dar mai tirziu Chasles a ajuns sa-1 critice pe Sainte-Beuve din cauza mobilitatii lui extreme, numindu-1 tradator din principiu" si Don Juan-ul fascinant al haremului intelectual"51. in ceea ce-1 privea, Chasles era convins ca si-a fost credincios lui insusi convingere pe care a putut-o nutri doar pentru ca nu a avut nici o cauza de tradat. A fost adeptul cosmopolitismului cultural, al unui relativism generos, tolerant, pozitie ce putea fi mentinuta la infinit, in orice imprejurari.



Noul istorism, cu perspectiva lui internationala mai larga si cu atitudinea lui toleranta fata de diferitele forme de arta, a fost departe de a inregistra o victorie in epoca in care a aparut. Cind polemica privind clasicismul si romantismul s-a stins dupa ce Musset, in spiritualele Lettres de Dupuis et Cotonet (1836), a scris epitaful ei comic s-a produs o reactie in favoarea clasicismului. Repertoriul clasic, prin rolurile interpretate de Rachel, si Lucrece, tragedia clasica" a lui Ponsard, faceau mare impresie, in timp ce drama lui Hugo Les Burgrave?, (1843) a suferit un esec. in critica, aceasta reactie a fost reprezentata mai ales de ziaristul polemist Gustave Planche (1808 1857) si, cu o forta formidabila, de istoricii literari Saint-Marc Girardin si Dosire" Nisard. La vremea lui, Planche a parut a fi un serios rival al lui Sainte-Beuve. Ca o sfidare, si el a dat unei culegeri de eseuri titlul de Portraits litteraires (1836); astazi insa nu ni-1 mai amintim decit ca dusman inveterat al dramei romantice. Planche ataca piesele lui Hugo, considerind ca ele violeaza istoria si natura umana. in Notre Dame de Paris emotia e inlocuita prin simpla uimire". Piatra si pinza sint principalii, ba, mai curind, singurii actori ai acestei carti". Ruy Blas este o ingramadire puerila de scene imposibile un act de nebunie"52. Planche il desfiinteaza in acelasi mod si pe Chateau-briand. in Les Martyres musteste plictiseala, Essai sur la litterature anglaise este incoerent si slab documentat, traducerea Paradisului pierdut e o fituica de scolar plina de greseli grosolane. Chateaubriand se refugiaza in spatele lui Shakespeare si Milton pentru a respira mai in tihna mirosul tamiiei pe care a aprins-o singur"53. Lamartine, Vigny si ceilalti se bucura de acelasi tratament. Planche pune intotdeauna intrebari simple: reflecta opera realitatea? este ea verosimila? este morala? are coerenta? El nu e un clasicist in sensul ca ar idolatriza secolul al XVII-lea sau ca ar apara regulile. Este mai degraba un sustinator aprig si independent al bunului-simt", ceea ce in practica se dovedeste a echivala cu negarea imaginatiei si poeziei.



Facind teoria criticii, Planche subliniaza insistent ca in critica e nevoie de severitate, impartialitate si circumspectie. El condamna o scrie de tipuri de critica cea comerciala, cea erudita, cea doar amuzanta, spirituala si paradoxala, cea necritic admirativa pentru a evidentia, prin contrast, critica severa si principiala practicata de el insusi5*. Conflictul cu Sainte-Beuve, care mocnea de multa vreme, a izbucnit in recenzia lui Planche la Causeries du Lundi (1851). Faptul ca Sainte-Beuve s-a intors impotriva celor admirati de el in tinerete ii pare lui Planche a exprima cainta pentru elogiile excesive pe care le-a revarsat asupra poetilor romantici. Admit sinceritatea, atit a acuzatiilor cit si a laudelor, dar in aceasta mobilitate a judecatii vad, pur si simplu, o boala morala"55.

Dar rigiditatea sau fermitatea lui Planche, care ar putea constitui o admirabila trasatura de caracter, nu se imbina, din pacate, cu un adevarat discernamint critic. inalta exigenta proclamata e mereu indulcita, nu numai pentru George Sand, pe care a admirat-o mult, in parte din motive personale, ci si pentru BA£ran-ger si pentru mediocritati ca Barbier sau Jules Sandeau. Planche a stat citva timp in Anglia (1835), dar ceea ce a scris despre literatura engleza se reduce la niste simple relatari. Un articol despre Fielding e in mod tacit copiat dupa versiunea franceza a articolului lui Walter Scott. Buna lui parere despre romanul lui Bulwer Eugene Aram, pe care il socoteste comparabil cu operele lui Euripide si Shakespeare, si atentia acordata lui Henry Mackenzie dovedesc mai degraba lipsa de simt critic decit ingustime neoclasica56. Planche a admirat multe opere bune (de exemplu, Manon Lescaut, poeziile lui Che^nier si Adolphea"˘), dar eseurile lui se limiteaza la comentarea subiectului, cu referire la caractere si la intriga, sau la clasificarea poeziilor dupa gen si dupa presupusa lor desavirsire. in ciuda faptului ca a facut parada de logica lui, are o foarte redusa capacitate de a analiza si caracteriza, si c aproape complet lipsit de sensibilitate. in el se va vedea mereu tipul criticului artagos un tip care, fara indoiala, este adesea satirizat pe nedrept. Combatind extravagantele poetilor romantici, Planche a indeplinit o functie utila.





Succesul lui Saint-Marc Girardin (1801 1873) a fost mult mai rasunator decit cel al singuraticului si boemului Planche. Saint-Marc Girardin a conferentiat la Sorbona timp de treizeci de ani in fata unui numar impresionant de studenti (uneori peste o miE), dezvoltind cu insistenta o singura teza: literatura moderna este imorala si constituie un pericol social; ea incurajeaza dezgustul de viata si duce, in ultima instanta, la sinucidere. Literatura clasica si cea neoclasica franceza sint bune si mari, bune pentru moravuri si pentru societate. Este evident ca Saint-Marc Girardin si-a invatat metoda din Genie du Christianisme al lui Chateaubriand, desi, spre deosebire de acesta, face tot timpul comparatii intre antici si moderni, in defavoarea acestora din urma. Mult-cititul Cours de litterature dramatique (5 volume, 1843, 1849, 1855, 1860, 1868) incepe cu excelenta idee ca fiecare sentiment isi are istoria lui, si aceasta istorie e interesanta pentru ca reprezinta, ca sa spunem asa, un compendiu al istoriei omenirii. Desi sentimentele inimii omenesti nu se schimba, ele sufera totusi influenta revolutiilor religioase si politice care au loc in lume"58. Din nefericire Saint-Marc Girardin nu este un istoric: e doar un moralist care face o apropiere intre sinuciderea Didonei si cea a lui Chatterton (din piesa lui VignY), compara dragostea paterna a batrinului Horace din tragedia lui Corneille cu cea a lui Triboulet din piesa lui Hugo Le Roi s amuse, sau stabileste deosebirea dintre ingratitudinea copiilor din Oedip la Colonos si ingratitudinea lui Regan si Goneril. Girardin nu-si da seama ca, din punct de vedere critic, abstractiuni precum dragostea paterna" si gelozia" sint lipsite de sens in afara contextului operei literare respective, ca preferindu-1 pe Horace lui Triboulet sau dojenind-o pe fiica lui, Blanche, pentru iubirea ei necugetata, nu dovedeste absolut nimic in sfera criticii58. Morala pe care o predica e ingust mic-burgheza o pledoarie pentru viata casnica, pentru buna dispozitie si moderatie, de o suficienta atit de flagranta, incit Girardin a fost proclamat modelul burghezului adept al caii de mijloc (le juste milieU), constituind un exemplu cu valoare de avertisment pentru Sainte-Beuve si De Sanctis60. Trebuie totusi sa recunoastem ca Istoria lui Saint-Marc, in special in ultimele ei volume, publicate sub Napoleon al 111-lea, cind romantismul nu mai reprezenta un pericol social, contine multe comentarii patrunzatoare, spirituale si agreabile, de tip psihologic si moralist, grupate pe teme sau subiecte: Dragostea conjugala la Shakespeare", Gelozia la Moliere", Sotia adultera pocaita" si asa mai departe.

Ca si Planche si Saint-Marc Girardin, Dosire Nisard (1806 1888) a debutat printr-un protest impotriva literaturii vremii. Sagetile pamfletului sau Contre la litterature facile (1833) vizeaza romanul senzational, falsul medievalism din romanele istorice si drama romantica singeroasa si stridenta61. Dar acest pamflet neinsemnat nu facea decit sa anunte formidabilele Etudes de moeurs et de critique sur Ies poetes latins de la decadence (2 volume, 1834K in care analiza critica aspra a latinitatii de argint Fedru, Seneca, Persiu, Statiu, Martial, Iuvenal si Lucan duce la infierarea explicita a literaturii epocii lui Nisard82. in istoria poeziei, Nisard distinge trei stadii: cel al poetilor primitivi, Homer, Dante, Shakespeare; cel al oamenilor de litere, avindu-1 ca reprezentant pe Ver-giliu; si cel al versificatorilor eruditi discutati in cartea sa. Poezia franceza moderna cunoaste o decadenta similara cu cea din acest ultim stadiu, manifestind aceleasi simptome ca si antichitatea tirzie: slabiciune morala, cultivarea descrierilor pur exterioare, violenta, stil baroc, obscuritate, lipsa de precizie63. Cartea are o considerabila importanta istorica, deoarece a stirnit intreaga discutie asupra decadentismului in literatura franceza (termen care, nu peste mult timp, urma sa fie folosit de Gautier si de Baudelaire in sens laudatiV). in lucrarea lui asupra literaturii romane, Nisard condamna literatura franceza a timpului sau la modul general. El se refera explicit la marile nume ale romantismului francez abia mai tirziu, in doua eseuri tratind despre Hugo si Lamartine (1836 1837). Hugo este atacat pentru ca substituie imagini realitatilor, culori gindurilor", pentru ca foloseste o limba pestrita, ametitoare, pe care o vedem cu ochii trupului; o paleta turnata pe o pinza, dar nu un tablou". La Hugo totul e descriere materiala, stralucire orbitoare, pompa, deoarece sufera de sterilitate a inimii si de senzualitate a imaginatiei. Nu gasim la el ratiune, un scop clar, gust, simt critic, ci doar o imaginatie dezlantuita, exprimindu-se fara retineri, fara control. Lamartine e poetul generalitatilor nebuloase, incapabil de autocritica, manifestind un panteism vag, un umanitarism expansiv si sentimental84.



Aceste eseuri energice anticipeaza conceptia fundamentala asupra poeziei si istoriei care anima cea mai intinsa opera a lui Nisard, Histoire de la litterature frangaise (volumele 1 si 2, 1844; volumul 3, 1849; volumul 4, 1861). Lucrarea lui Nisard a fost prima istorie completa a literaturii franceze conceputa intr-un spirit unitar, formulata limpede si dusa la bun sfirsit cu fermitate. in aceasta Istorie si intr-o cronica favorabila dedicata lui Saint-Marc Girardin (1849), Nisard si-a definit conceptia despre critica si despre istoria literara prin opozitie cu celelalte doua orientari ale vremii: noua forma de istorie generala care analiza influenta societatii asupra scriitorilor si a scriitorilor asupra societatii, reprezentata de Villemain, si critica sub forma portretelor biografice, inspirata de sentimentul diversitatii vietii individuale (Nisard se gindea probabil la Sainte-BeuvE). Tipul de critica propus de Nisard urmareste eliberarea operelor de tirania metodei fiecare dupa gustul sau" si transformarea criticii intr-o stiinta exacta"05. Nisard formuleaza idealul potrivit caruia operele literare trebuie sa exprime spiritul uman universal, apoi idealul oglindirii geniului specific al Frantei si, in fine, un ideal al limbii franceze, si stabileste locul fiecarei carti si al fiecarui autor prin raportare la acest triplu ideal. Operele care se ridica la inaltimea lui sint pretuite, cele care se abat de la el sint condamnate. Tipul ideal isi afla sinteza numai in Franta secolului al XVII-lea. in literatura franceza a acestei mari epoci gasim echilibrul perfect al facultatilor umane, al sentimentului si imaginatiei, ambele dominate de ratiune. Literaturile nordice sint, e drept, mai personale, dar in acelasi timp mai locale, mai putin universale. Astfel, la baza intregii critici a lui Nisard sta idealul omului universal, armonios, rational, capabil sa-si tina in friu emotiile si imaginatia. Universalitatea ca ideal este impusa chiar si stilului si limbii. Tocmai aceasta asemanare necesara a stilurilor, in cadrul varietatii subiectelor si al geniului specific al marilor scriitori, da frumusete literaturii noastre: este unitatea limbii in diversitatea scrierilor. L-as desfide chiar si pe cel mai experimentat critic sa recunoasca daca nu stie pasajul din memorie cui ii apartine o cugetare exprimata perfect"68. Criteriile folosite de noi in judecarea stilului, caruia ii cerem sa fie caracteristic, individual, concret, n-ar putea fi respinse mai explicit.



Avind in minte asemenea universalii, Nisard nu putea concepe istoria decit ca pe o serie de apropieri si de abateri de la acest ideal. Efectul cartii lui se aseamana cu acela al unui roman fara suspans, in care omniscienta naratorului e flagranta. intreaga literatura de dinaintea epocii clasice e considerata ca o pregatire a acesteia; tot ce s-a scris dupa ea e decadenta. Ultimul volum al Istoriei lui Nisard, dedicat secolului al XVIII-lea, prezinta aceasta schema in toata goliciunea ei. Nisard face bilantul cistigurilor si pierderilor, comparind mereu secolul al XVIII-lea cu al XVII-lea, in dezavantajul primului. Lucrarea abordeaza literatura pe genuri, incepind cu poezia lirica. Pierderile" inregistrate in poezie sint ilustrate de slaba calitate a versurilor lui Jean-Baptiste Rousseau si ale lui Voltaire. Poezia a fost redescoperita doar de Chenier. Cistiguri" pot fi identificate in proza lui Montesquieu, Voltaire si Buffon. Rousseau insa, cu utopismul sau himeric, e privit cu indignare87. Cele 120 de pagini dedicate lui Bossuet in cel de al treilea volum, in comparatie cu numai 30 de pagini rezervate pentru La Fontainc si 50 pentru Moliere, indica preferintele lui Nisard: el este un conservator militant, care condamna imaginatia", vazind in ea o facultate inferioara, un element anarhic. Imaginatia influenteaza multimea, impiedieind-o sa perceapa adevarurile eterne. Asa se explica popularitatea lui Ronsard; chiar si Racine place prin aceasta trasatura inferioara a operei sale; succesul poetilor romantici moderni se datoreaza exploatarii imaginatiei senzuale88. Nisard nu-si da seama ca, implicit, condamna intreaga poezie, intreaga arta; ca criteriile lui sint pur si simplu religioase, moraliste, intelectuale, politice in sens larg; si ca, practic, critica lui impartiala, pe care o apara impotriva criticii frumusetilor, a abandonat complet sfera literaturii. Imaginatia e distrugatoare, ineficienta, inovatoare si revolutionara; arta este un pericol social. Nisard a oferit epocii sale formula unui clasicism reinviat, a exaltarii secolului al XVII-lea, a permanentei spiritului si gustului francez o formula care supravietuieste, in esenta, la Brunctierc si chiar la Lasserre si Irving Babbitt.



La Nisard, Planche si Saint-Marc Girardin conservatismul literar si clasicismul au o motivare politica si morala. Alexandre Vinet (1797 1847) se inspira din adinci surse religioase. Nisard e catolic: modelul sau e Bossuet. Vinet este un pastor calvin din Lausanne, care timp de douazeci de ani a predat franceza la Basel si a murit ca profesor al Academiei din Lausanne. Modelele lui sint Pascal si jansenistii de la Port-Royal; criteriile lui sint, in mod clar si categoric, religioase. Scrierile sale, in majoritate prelegeri publicate postum, trateaza intreaga literatura franceza de la inceputul secolului al XVII-lea pina in zilele lui. Prelegerile au adesea un caracter pur expozitiv; sint presarate cu lungi extrase, difuze, moralizatoare, uneori di o piosenie excesiva, si nu ne-ar fi greu sa le ignoram, etichetindu-le drept pedagogie serioasa, de moda veche. Nici chiar marea pretuire exprimata de Sainte-Beuve pentru Vinet, pe care 1-a cunoscut pe cind conferentia la Lausanne despre Port-Royal, sau recentele tentative ale elvetienilor de a-1 readuce la viata pe Vinet ca moralist si teolog, ca un Pascal protestant", n-ar fi de ajuns pentru a-i asigura un loc in rindul criticilor literari. Dar in Etudes sur la litteralure jrancaise au XIX" siecle (3 volume, 1848) gasim nu numai judecarea principalilor romantici francezi (Doamna de Stael, Chateaubriand, Lamartine, Hugo, Michelet, Quinet, Sainte-BeuvE) dupa normele unui crestinism protestant sustinut cu fermitate si trait cu profunzime, ci si o conceptie despre poezie ca simbol si revelatie care este aproape unica in critica de limba franceza a vremii. in timpul sederii sale la Basel, Vinet a studiat probabil unele aspecte ale gindirii germane, desi rareori citeaza scriitori germani (Jean Paul, Friedrich SchlegeL) si il critica pe Goethe pentru excesiva lui obiectivitate siAğ raceala69. El a inteles (indiferent care a fost sursa lui exacta de informarE) ideile centrale ale esteticii idealiste germane: universalul concret, incarnarea generalului in particular, materializarea spiritualului, unitatea organica a operei literare perfecte. Vinet, de obicei considerat un spiritualist", a stiut ca in literatura doctrina ideii pentru idee este la fel de falsa ca si aceea a artei pentru arta, ca dispretuirea particularului si concretului e contrara naturii artei70. Vocatia poetului nu este sa stie, ci sa vada. Facultatea lui caracteristica c intuitia". El vede si intelege cu sufletul71. Vinet ia in serios teoria cunoasterii prin inima si de aceea il apara pe Pascal impotriva lui Cousin, care il acuzase de scepticism radical72. Inima isi arc ratiunile ei. De aici ideea ca poezia este reproducerea mereu noua si suprinzatoare a unui mister care nu se schimba", revelatia cea mai completa si cea mai profunda pe care o poate avea omul", apropiata de Revelatia insasi73. Poezia este Cuvintul (le verbE) naturii decazute. Poetul are menirea de a reface universul, de a-i reda splendoarea originara74. Dar aceasta revelatie prin intermediul inimii, aceasta cunoastere intuitiva se realizeaza in poezie numai in lumea concreta a personajelor sau in imagini si metafore. in general, poezia nu defineste obiectele: ea le arata, le da o forma Noi nu-i cerem poetului ideea unui obiect, ci obiectul insusi, concret, complex, viu"75. Poezia, repeta el cu insistenta, nu va trai niciodata din idei pure si din generalitati cititorul va cauta in ea intotdeauna un individ, pentru a se gasi in el pe sine insusi"7". Iata de ce metafora nu este inventata arbitrar, ci e gasita in adincul sufletului". Ea coloreaza vorbirea nu din exterior, ci dinauntru. Nu e un suliman, ci e culoarea carnii"77. intr-o entuziasta lauda a lui Milton, Vinet prezinta mai multe variante ale conceptiei potrivit careia metafora face vizibil nevazutul si palpabil abstractul. Poezia materializeaza totul", individualizeaza, incarneaza idei. Paralela cu incarnarea lui Isus Cristos e formulata explicit78. Apoi Vinet ia apararea mitului, chiar si a mitului clasic. Fabulele lui Orfeu si Amfion sint adevarul insusi: ele ne duc la punctul de jonctiune a binelui cu frumosul, a realului cu idealul si, am putea spune, la adevarata ratiune a poeziei"79.



Conceptia lui Vinet despre universalul concret, incarnatio-nismul sau se leaga strins de viziunea lui organicista asupra operei literare. Continutul si forma constituie un intreg. Unitatea lor depinde de personalitate. Cu cit e mai puternica individualitatea operei, cu atit e mai puternica unitatea ei interna. Ceea ce e asamblat din exterior ceea ce, in loc sa creasca asemenea unei plante, e construit ca un edificiu nu poate avea adevar poetic"80. Vinet este singurul critic francez al vremii care, cel putin in teorie, n-a acceptat divortul dintre continut si forma, dintre didacticism si formalism divort ce avea sa afecteze critica franceza (si nu numai franceza) de-a lungul intregului secol. intelegerea punctului de vedere dialectic si a

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.