Estetica lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) reprezinta punctul culminant atins, in uimitoarea ei dezvoltare, de gindirea estetica germana. Hegel rezuma dar in mod creator ideile lui Kant, Schiller, Schelling si Solger, pentru a-i mentiona doar pe cei mai remarcabili dintre predecesorii sai, conto-pindu-le intr-un sistem estetic care, la rindul lui, reprezinta doar o mica parte dintr-o atotcuprinzatoare filozofie a spiritului, istoriei si naturii. Astazi sintem in masura sa spunem ca Hegel este una dintre figurile cele mai influente din istoria omenirii, in filozofia politica, atit materialismul dialectic marxist, cit si multe teorii conservatoare sau liberale privind statul, descind din gindirea lui, chiar daca o serie dintre acesti urmasi n-ar fi fost recunoscuti de Hegel. Rolul lui in istoria logicii este urias. Istoria filozofici scrisa de el e prima in care gasim mai mult decit un simplu repertoar de carti. in filozofia istoriei si a religiei, gindirea lui a avut un rasunet inca si mai mare. in istoria esteticii a jucat un rol nu mai putin important, daca ne gindim la lungul sir de hegc-lieni din Germania si la influenta pe care a exercitat-o asupra lui Taine, De Sanctis, Bielinski, Pater, Croce si a multor altora. Aceasta influenta se traduce de obicei prin preluarea metodei si a citorva idei centrale. Hegel a avut foarte putini discipoli care sa-1 urmeze indeaproape, deoarece se parc ca pentru majoritatea ginditorilor de dupa el structura Esteticii s-a dovedit inacceptabila in detaliile ei. Spre deosebire de enunturile lui generale privind frumosul, arta si idealul, teoria literara a lui Hegel este foarte putin cunoscuta astazi ca sistem de gindire distinct, in ciuda faptului ca Prelegerile de estetica dedica poeticii un lung capitol final si sint, si in rest, presarate cu reflectii asupra teoriei literare si comentarii asupra anumitor opere literare.
Privite ca o carte, Prelegerile de estetica ne apar destul de nesatisfacatoare: contin numeroase repetitii, mari inegalitati in tratarea detaliilor, multe pasaje descriptive (in special referitoare la miturile orientalE) care nu sint absolut pertinente si; din cind in cind, observatii glumete adresate unui auditoriu format din studenti germani. Aceste scaderi se datore se faptului ca Prelegerile au fost publicate postum, in 1835, de catre Heinrich Gus-tav Hotho, elev al lui Hegel, avind la baza mai multe seturi de note luate de studenti in anii 1820. Acestea au fost combinate, revizuite si prelucrate masiv de Hotho, astfel incit nu reprezinta formularile finale ale lui Hegel1. Din nefericire, scrierile lui Hegel publicate in timpul vietii sale contin foarte putin material care sa poata servi la verificarea Prelegerilor: mult mai scurtele expuneri de estetica din Phanomenologie des Geistes (1807) si din Enzyklopadie der philosofthischen Wissenschaften (1817) prezinta o etapa mai veche din gindirea lui Hegel, iar seria de articole critice dedicate lui Hamann si Solger si nota referitoare la Wallen-stein al lui Schiller completeaza prelegerile numai in unele chestiuni minore-. Totusi, Prelegerile au un mare avantaj pentru majoritatea cititorilor moderni: desi mai putin sistematice, mai putin cizelate in formularea lor, ele sint mai atragatoare tocmai datorita digresiunilor, folosirii frecvente a exemplelor concrete si numeroaselor incursiuni in istorie.
Dar dificultatile generate de modul in care ni s-a transmis estetica lui Hegel sint mici fata de dificultatile legate de interpretarea si evaluarea ei. Se pare ca in chiar miezul ei exista o contradictie fundamentala. Pe de o parte, este sistemul cel mai impresionant al timpului, in care istoria si teoria se imbina cu succes, iar principalele idei ale esteticienilor germani sint asimilate intr-un tot ce defineste natura si delimiteaza domeniul artei cu mul- t ta claritate. Pe de alta parte, teoria lui Hegel, in special teoria lui literara, ne apare in unele privinte ca o revenire la atitudini si concepte rationaliste mai vechi, care, aplicate ingust de unii discipoli, au determinat reintoarcerea la vechea interpretare gresita, intclcctualista, a artei si la judecarea literaturii dupa unicul criteriu al continutului si chiar al mesajului moral si religios.
Principalele idei estetice ale lui Hegel ne vor fi familiare, caci le cunoastem de la Kant, Schiller si Schelling. Ca si ei, Hegel subliniaza ca in arta sensibilul este spiritualizat, deoarece in ea spiritualul apare sensibilizat", ca in arta universalul trebuie individualizat, generalul particularizat, iar ideea si forma, identificate3. Cel mai vestit enunt al lui Hegel, care stabileste ca frumosul se afirma ca aparenta sensibila a ideii"4, este tocmai o astfel de reformulare a unitatii dialectice a sensibilului si ideii pe care am intilnit-o la Schelling si la Solger. Frumosul este universalul concret insusi. Opera de arta este o totalitate, organizata in fiecare detaliu, croind o lume inchisa in sine, fara scop exterior. Aceasta conceptie, comuna predecesorilor lui Hegel, este interpretata intr-un mod original. Ideea hegeliana nu e nici ideea platonica situata deasupra lumii lucrurilor si persoanelor, nici, desigur, un concept abstract. El o face sa fie complet istorica, o identifica cu procesul istoric insusi. Astfel, teoria artei si istoria artei se implica reciproc, chiar mai strins decit la fratii Schlegel, care in aceasta privinta se apropie cel mai mult de Hegel.
Din pacate, faptul ca la Hegel teoria si istoria fuzioneaza il face sa lege clasificarea artelor de succesiunea etapelor din istoria artei. Cele trei etape pe care le distinge in evolutia artei simbolica, clasica si romantica pot fi justificate. Prin arta simbolica" Hegel intelege ceea ce noi astazi am numi arta alegorica", adica o arta in care nu exista o imbinare concreta a semnificatiei si formei5. in acceptiune strict hegeliana, o astfel de arta ar fi de fapt non-arta, o productie preliminara artei, exemplele careia Hegel le vede mai ales in Orient, in India si in Egipt. Aici el gaseste numai o relatie vaga intre forma si continut, o ruptura intre idealul abstract si realitatea complexa a naturii6. Arta clasica, in special arta elina, realizeaza unirea continutului si formei, fuziunea si identificarea lor, in timp ce arta romantica, adica, in conceptia lui Hegel, intreaga arta produsa din antichitate incoace, e o arta ce desparte din nou launtricul de exterior, subiectivismul facind ca forma externa sa devina din nou fortuita si arbitrara7.
Adaugarea artei simbolice" la perechea arta clasica-arta romantica" a fratilor Schlegel poate fi considerata o ameliorare a schemei acestora, prin aceea ca recunoaste un al treilea stadiu (desi inferior sau cel putin preliminaR) si prin aceea ca introduce arta orientala in tabloul universal. insa, in continuare, Hegel identifica aceste stadii cu diferitele arte. Stadiului simbolic ii corespunde arhitectura; celui clasic, sculptura; celui romantic, toate cele trei arte moderne: pictura, muzica si poezia. Sistemul e stingaci si artificial, desi ar putea fi interpretat in sensul ca in anumite perioade o anumita arta a predominat saua fost cea mai caracteristica. in orice caz, el pare a stabili ca sculptura, arta clasica, este arta cea mai desavirsita; totusi, aceasta concluzie e contrazisa de multe alte pasaje, care exalta poezia, considerind-o arta cea mai inalta, arta suprema. in cele din urma, aceasta noua schema predomina: este un intelectualism deghizat sau, mai degraba, dat fiind ca Hegel nu vrea ca ideea" sa fie confundata cu un concept abstract un idealism" in care arta nu are decit rolul de treapta spre religie si, in fine, spre filozofie. Hegel concepe aceasta serie de trepte ale constiintei, de la arta la religie si de aici la filozofie, nu ca pe o serie de valori pur si simplu coordonate, ci ca pe o ordine istorica, in care forma mai veche trebuie sa fie inlocuita de cea mai noua si mai inalta. Astfel, estetica lui Hegel devine o anti-estetica, un discurs funebru inchinat artei. Arta e perimata, s-a autodepasit, a incetat sa fie necesitatea suprema a spiritului"8. Conform acestei scheme, poezia apare la urma, fiind cea mai spirituala dintre arte, deoarece, dupa parerea lui Hegel, in ea nu exista nici un element senzual. E constituita in intregime din semne care n-au nici un sens in ele insele, capatind semnificatie numai prin intermediul spiritului9. Asadar, poeziei i se acorda rangul de arta suprema pentru ca se aseamana cel mai mult cu gindirea. Uneori Hegel insusi recunoaste ca poezia e amenintata de pericolul de a se pierde in domeniul spiritual, incetind astfel sa fie arta, dar in general el ramine sclavul logicii sistemului sau.
Se pare insa ca moartea artei, ideea ca arta ar fi perimata, ca s-ar fi autodepasit, nu trebuie interpretata literal, ca o profetie a disparitiei iminente a oricarei arte sau, in orice caz, a artei de calitate. Hegel are, mai presus de orice, sentimentul puternic al implicatiei totale a artei in propria sa epoca, al faptului ca arta e parte integranta a unei anumite epoci si societati. De aceea, astazi nu mai putem compune epopei si nici satire in sens roman, care necesita principii ferme, in contradictie cu prezentul, o intelepciune ce ramine abstracta, o virtute care, in energia ei rigida, isi este fidela numai siesi", numai putem sa dedicam poeme lui Venus, Jupiter si altor zei si nici chiar sa pictam Madone11. Hegel respinge convertirile romantice la catolicism, considerindu-le un mijloc artificial de a genera credinta: Artistul nu trebuie sa aiba nevoie sa ajunga mai intiila o intelegere cu propriul sau suflet si sa se ingrijeasca de mintuirea lui; din capul locului, inainte de a incepe sa creeze, sufleiul lui mare si liber trebuie sa stie ce vrea, sa fie sigur de el insusi si increzator in sine"1-. in conformitate cu acest punct de vedere, Hegel poate lua apararea anacronismelor din arta, sustinind, de pilda, ca prezentarea pe scena a chinezilor sau peruanilor in costume frantuzesti din epoca lui Ludovic XIV arata mai curind forta decit slabiciunea civilizatiei13. El nu e deloc de acord cu incercarile de reinviere artificiala a unor stiluri vechi, precum aceea a pictorilor germani nazarineni care ii imitau pe primitivii italieni, desi face unele concesii binevoitoare utilitatii si meritelor lor14. Aceasta conceptie a organicitatii" dezvoltarii istorice si a perfectului paralelism existent nu numai intre arte, ci intre toate activitatile umane il obliga pe Hegel sa vada in epoca sa o epoca de decadenta artistica, un stadiu tirziu din istoria artei. Declinul e reprezentat, in mare masura, de alunecarea in naturalism, pe de o parte, si de invierea artificiala a stilurilor istorice, pe de alta, dar si de devierea spre fantastic si grotesc pur, spre umor subiectiv distructiv si estetism iresponsabil. Ca diagnostic al viitoarei dezvoltari a artei secolului al XlX-lea, aceste observatii sint remarcabil de patrunzatoare, in special daca ne gindim ca au fost facute in anii 1820. Hegel considera ca Kotzebue si drama realista germana, precum si romanticii E.T.A. Hoffmann, Kleist, Tieck si Jean Paul, prezinta aceste trasaturi decadente ale epocii18. Totusi, in doua rinduri el sugereaza in mod curios reminiscenta a speculatiilor lui Schel-ling ca modernilor le-a mai ramas un subiect grandios pe care l-ar putea trata: o epopee universala, o Legende des siecles avindu-1 drept erou pe Humanus"16. Astfel, Hegel vorbeste ca un rationalist care prevesteste ca arta va fi inlocuita de stiinta, filozofie si estetica, mergind pina la a afirma ca arta isi gaseste adevarata ei confirmare abia in stiinta" probabil in propria lui estetica17. Pe de alta parte, a sesizat, de asemenea, cu precizie, dezagregarea stilurilor in secolul al XlX-lea, confundarea arte isi realitatii in naturalism, situindu-se astfel, implicit, pe o pozitie reactionara, de aparare a clasicismului, pe care 1-a recomandat modernilor ca un model vrednic de urmat.
Ar insemna sa-1 intelegem gresit pe Hegel (asa cum gresit l-au inteles multi hegelieni, care au discutat opera literara ca si cind ar fi fost vorba de un tratat didactiC) daca am crede ca a acordat poeziei filozofice locul cel mai inalt. Teoria lui privind universalul concret, natura artei, ramine ferma. Poeziei didactice si descriptive ii joaca chiar o festa, expulzind-o definitiv din schema genurilor poetice. Pentru Hegel, principalele genuri poetice sint cele trei genuri traditionale: epic, liric si dramatic. Primul e obiectiv, al doilea subiectiv, iar al treilea reprezinta sinteza acestora. Epicul, printr-o involutie ingenioasa dar artificiala, ar corespunde sculpturii, liricul muzicii, iargenul dramatic, imbinarii muzicii cu sculptura23. Aceasta ordine corespunde si ordinii istorice in care au aparut principalele genuri: mai intii genul epic, pentru ca apartine epocii eroice, trecutului, apoi genul liric, deoarece subiectivismul, constiinta de sine, introspectia apar, in istoria omului, mai tirziu, si la urma genul dramatic, care imbina obiectivul cu subiectivul, epicul cu liricul. in cadrul genului dramatic, comedia a aparut dupa tragedie, situindu-se mai aproape de stadiul de dezintegrare a artei, deoarece ea implica superioritatea artistului fata de materialul sau, suprema constiinta de sine24. Schema e in mod evident modelata dupa succesiunea Homer, Pindar, Sofocle, Aristofan iar pozitia finala acordata comediei concorda si cu teoria lui Schiller. Aceasta parc sa implice ca interpretarea hegeliana a comediei e similara cu cea a romanticilor, in care accentul se pune pe ironie. Dar trebuie sa ne ferim sa identificam punctul de vedere al lui Hegel cu cel al lui Eriedrich Schlegel sau chiar cu acela al lui Solger. Hegel 1-a desconsiderat intotdeauna pe Friedrich Schlegel, in parte din cauza convertirii lui la catolicism; iar despre prietenul sau Solger a avut parerea ca nu s-a eliberat complet de influenta lui Tieck si ca n-a ajuns la obiectivitatea necesara25. Totusi, conceptia lui Hegel despre comedie nu se deosebeste, de fapt, atit de mult de conceptia romantica asupra ironiei, daca o interpretam obiectiv. Hegel a condamnat doar ironia negativa, distructiva, care, lipsita de orice seriozitate, ridiculizeaza doar de dragul ridiculizarii. El a criticat sever ceea ce a considerat a fi lipsa de caracter, inconsecventa, iresponsabilitatea si misticismul arbitrar de care dadeau dovada fratii Schlegel, Tieck, Novalis si E.T.A. Hoffmann, dar n-a parasit ideea ca arta desa-viisita inseamna obiectivitate si superioritate absoluta26.
Pentru a completa aceasta schema generala a succesiunii genurilor, Hegel discuta unele specii minore si unele procedee literare, incereind sa arate ca ele sint specifice numai anumitor stadii ale dezvoltarii artei si refuzind astfel sa le dea un loc corespunzator in schema insasi. in partea dedicata artei simbolice, primul si cel mai rudimentar stadiu al artei, gasim prezentarea speciilor care, dupa parerea lui Hegel, ilustreaza relatia exterioara dintre forma si continut, fiind astfel tipice pentru acest stadiu. Aici Hegel discuta fabula, parabola, proverbul, apologul, enigma, epigrama si poezia didactica si descriptiva. El neaga ca aceste forme minore ar fi arta, deoarece toate prezinta o dicotomie completa a continutului si formei. in poezia descriptiva, continutul exterior ramine in particularitatea lui nespirituala; in poezia didactica el ramine in generalitatea lui conceptuala27. in acest context, Hegel trateaza nu numai aceste specii minore, ci si procedee poetice cum ar fi alegoria, metafora, imaginea" (metafora dezvoltata) si comparatia, pe care le atribuie tot acestui stadiu simbolic" al artei. E usor de inteles de ce in schema lui Hegel alegoria, ca forma abstracta, trebuie sa ocupe un loc inferior si de ce comparatia, cu cele doua laturi separate ale sale, imaginea si semnificatia, trebuie integrata in arta simbolica". Dar nu intelegem de ce metafora si imaginea sint incadrate aici, si astfel condamnate implicit, cind ele reprezinta tocmai unirea semnificatiei si formei sau, cum am spune noi, fuzionarea termenului-imagine cu termenul-obiect, in care Hegcl vede esenta artei28. Hegel face acest lucru pentru ca interpreteaza metafora ca o forma rudimentara a comparatiei, in care semnificatia si imaginea nu sint inca" opuse una alteia, si in consecinta o considera doar un ornament exterior al operei literare, o intrerupere a mersului reprezentarilor si o continua dispersare"20. Hegel nu este orb la marele rol al limbajului figurat in poezie: el citeaza numeroase exemple din
Shakespeare si admite ca operele dramaturgilor spanioli, precum si cele ale lui Jean Paul si Schiller sint, si ele, foarte bogate in metafore30. Dar se pare ca in mintea lui Hegel limbajul figurat era atit de puternic asociat cu poezia orientala, simbolica", incit trebuia sa ramina caracteristic numai si numai pentru acest stadiu. Cu destula consecventa, Hegel sustine cam pripit, daca ne gindim la comparatiile homerice ca Homer si Sofocle se opresc aproape intotdeauna la expresiile proprii"31. Putem presupune ca el considera ca aceasta e o trasatura a tuturor marilor artisti.
Arta clasica este centrul artei, miezul, momentul" frumusetii, pe care Hegel o vede exemplificata in primul rind in sculptura si mitologia greaca32. Aici, ca si in alte pasaje din Prelegerile de estetica, distinctiile dintre arta si religie sau mit se estompeaza, arta fiind identificata cu religia sau, cel putin, folosita ca o ilustrare a conceptelor religioase. in mai vechile discutii despre arta ale lui Hegel, cele din Fenomenologia spiritului si din Enciclopedie, ideea identitatii artei si religiei apare ca parte integranta a sistemului filozofic general. Termenul Kunstreligion, luat de la Schlciermacher, e folosit ca un cuvint compus menit sa exprime aceasta unire completa33. in Prelegeri, distinctia dintre arta si religie e sau pastrata, sau, uneori, pur si simplu evitata abil prin folosirea cuvintului poezie" cu sensul platonizant de activitate a imaginatiei in general34. in practica insa, cel putin cind se refera la sfera necrestina, Hegel discuta in permanenta mitul si religia ca si cind ar fiarta. Conceptele religioase indiene, persane, ebraice si egiptene sint folosite pentru a ilustra arta simbolica, chiar daca nu e vorba despre vreun monument artistic sau despre vreo opera literara; zeii elini, asa cum. apar la Homer sau cum ii reprezinta sculptura sau pur si simplu ca sistem mitologic, sint considerati tema principala a artei clasice; iar in arta romantica, temele religioase Cristos, patimile lui, Fecioara Maria, martirii si sfintii sint toate examinate ca si cind ar tine de domeniul esteticii. Se introduce totusi un corectiv: Cristos, ca incarnatie a lui Dumnezeu, este mai real decit orice zeu antic, prin aceasta ridieindu-se de fapt deasupra artei35. Fiind o intrupare, Cristos nu mai arc nevoie sa fie reprezentat artistic, face ca arta sa devina superflua. Dumnezeul evreilor nu poate fi nici el reprezentat adecvat, in toata maretia si perfectiunea lui, prin nimic lumesc, deci nici prin arta. in
Psalmi si in alte parti ale Bibliei care cinta metaforic maretia lui Dumnezeu, Hegel vede arta simbolica, o arta inca nedesavirsita, inca neideala, pentru ca in ea launtricul si exteriorul nu se intrepatrund. Religia ebraica e sublima" si, prin urmare, simbolica. Crestinismul e romantic. Religia greaca c clasica.
Astfel, pentru Hegel zeii elini reprezinta centrul artei aproape in aceeasi masura ca si pentru Schelling. Ideal, elin si clasic sint sinonime, iar discutia generala privind idealul in arta urmeaza indeaproape discutia asupra artei clasice. in ambele se fac mereu variatii pe tema principala a esteticii lui Hegel: frumosul este reprezentarea sensibila a adevarului. Dupa cum ne atrage atentia Hegel, pozitia lui n-are nimic de-a face cu clasicismul platonic al lui Winckelmann, al carui ideal ii pare sters si gol37. Idealul nu e separat de realitate, nu e, ca in platonism, frumosul insusi. El ne apare numai noua, este subiectiv in sens kantian. Idealul nu e general sau abstract, ci concret, individual, caracteristic" si, in acelasi timp, universal si general38. Din cind in cind Hegel vorbeste ca un clasic din secolul al XVIII-lea, subliniind efectul purificator al artei, armonia si seninatatea ei, faptul ca arta se ridica deasupra contingentului si fapticului39. Hegel condamna mereu simpla imitatie, expresia cu caracter pur personal, orice apel la interes". El impartaseste prejudecatile specifice ale clasicismului atunci cind sustine ca boala sau foamea nu trebuie sa devina subiecte ale artei, cind declara categoric ca grijile materiale sau munca pentru cistigarea existentei nu-si au locul in arta sau cind condamna ca inestetica prezentarea raului si a diabolicului40. Hegel nu tolereaza in arta supranaturalul grotesc. Pentru a putea accepta vrajitoarele din Macbeth sau fantoma din Ilamlet, el trebuie sa le transforme in alegorii, sa le reduca la proiectari ale unor stari de spirit interioare. in arta n-au ce cauta fortele oculte, magicul, magneticul, pentru ca in ea totul e clar si transparent"41.
Hegel nu apreciaza deloc realismul burghez modern: nici teatrul lui Kotzebue si nici romanul de moravuri. El face chiar o distinctie subtila intre preotul din Luise a lui Voss, care bea cafea, si hangiul si oaspetii lui din llermann si Dorothea a lui Goethe, care beau vin. Primul, un filistin, consuma produse de import, cafea si zahar; ceilalti, figuri ale unei lumi epice si eroice, inchise in sine, consuma produsul local42. Satira e si ea privita cu rezerva, deoarece Hegel n-o considera poezie in adevaratul sens al cuvintului. Facind o noua intercalare in cunoscuta triada a genurilor, el plaseaza satira intr-o perioada istorica precisa, la sfirsitul artei clasice. Ea reprezinta o forma de tranzitie din cadrul procesului de destramare a idealului clasic: nici epica, nici lirica, ga-sindu-si locul potrivit la prozaicii romani in preajma caderii imperiului lor43.
Arta clasica e senina, dar mi sublima. Totusi, o eterna seriozitate, o liniste imuabila troneaza pe fruntea zeilor si se revarsa asupra intregii lor fapturi"44. Aceasta seninatate a zeilor este insa oarecum melancolica: Fericitii zei isi jelesc parca fericirea"; in insasi frumusetea lor exista o adiere si o mireasma de tristete, deoarece zeii simt ca vor fi rasturnati, iar arta stie ca va trebui sa cedeze locul gindirii46. Idealul clasic este un echilibru precar, greu de realizat si usor de distrus. in poezie el parc a fi ilustrat doar de Homer si de Sofocle.
Cind ajunge sa discute arta romantica, Hegel nu poate insa continua sa respinga, implicit, tot ceea ce nu e ideal. Arta romantica e privita ca o arta care incorporeaza realismul, desi nu trebuie niciodata sa devina o imitatie completa a naturii. Hegel pledeaza viguros in favoarea picturii de gen olandeze si cauta sa justifice locul pe care-1 ocupa vulgarul si grotescul, banalul si obisnuitul in opera lui Shakespeare. Strajile din Hamlet, servitorimea din casa Julietei, nebunii si mitocanii, circiumele, oalele de noapte si purecii se situeaza pe acelasi plan cu detaliile realiste din picturile religioase medievale infatisind nasterea lui Cristos si adoratia magilor, la care boul si magarul, ieslcle si paiele nu trebuie sa lipseasca pentru ca si in arta sa se implineasca cuvintul ca cei umili vor fi inaltati"46. Aici Hegel dovedeste o fina intelegere istorica a relatiei dintre aparitia realismului si crestinism. La fel de subtila este si asocierea realismului special al olandezilor cu protestantismul lor47.
Ca intotdeauna, atitudinea lui Hegel e indecisa. Din punctul de vedere al idealului elenic, arta moderna e inferioara. Dar el isi da seama de necesitatea ei istorica, de implicatia ci in evolutia sociala, care ducea spre societatea burgheza. Nu s-ar putea spune ca Hegel nu agreeaza umorul lui Hippel si Sterne sau conceptia ca prin poezie pina si cel mai neinsemnat lucru un copac, un scoc de moara poate capata viata si semnificatie48. Exista o poezie in care gasim o placere pura produsa de obiecte, un inepuizabil rasfat al fanteziei, un joc nevinovat" si Hegel e dispus s-o admire pina cind, in incheiere, se opreste si decreteaza ca in arta continutul e cel care hotaraste", deoarece unica menire a artei e sa prezinte substantialul intr-o forma sensibila adecvata"49. Din nefericire, termenul Gehalt capata la Hegel conotatii filozofice, fiind identificat cu adevarul, Ideea, Absolutul, Divinul. Sarcina suprema a artei este sa sesizeze si sa exprime divinul, cele mai profunde interese ale omului, cele mai cuprinzatoare adevaruri ale spiritului"60. Ea reprezinta o cale pe care se poate ajunge mai usor la idee: Spiritului ii este mai greu sa patrunda pina la idee prin scoarta tare a naturii si a lumii obisnuite decit prin operele artei"51. Arta a redevenit astfel un succedaneu popular al filozofiei si religiei.
Sublinierea insistenta nu numai a esentei religioase a artei ci si a ideii ca arta ilustreaza conceptiile religioase fundamentale ale unei epoci e si ea prezenta in intreaga teorie hegeliana a genurilor si in multe judecati emise de Hegel asupra diferitilor autori. Conflictul dintre teoria universalului concret", a artei ca ideal, care exalta sculptura si mitologia greaca, si conceptia ce pune accentul pe Idee si pe Divinul ascuns in arta ramine nerezolvat si ireconciliabil. in schema genurilor, genul liric e minimalizat. Comentariile, mai scurte si mai superficiale decit cele privind genurile epic si dramatic, sint, de asemenea, mai putin remarcabile. Hegel vede cheia liricului in principiul subiectivitatii, dar atrage mereu atentia ca aceasta subiectivitate nu trebuie sa fie o dispozitie trecatoare, ci ceva permanent, general valabil62. Clasificarea subgemirilor lirice nu se bazeaza pe principii clare decit atunci cind e vorba de un amestec evident de liric si epic, ca in cazul baladei si romantei. Liricul pur, exprimarea unor stari sufletesti si reflectii intime, e foarte prost cotat. Cintecul popular, care lui Hegel ii pare lipsit de claritate", exprima doar un simtamint popular", fiind national" intr-un sens considerat limitativ. Hegel face; chiar afirmatia ciudata ca nu putem simti cu adevarat decit cintecele propriei noastre natiuni". Lirica e legata de prezent, de sunet, de muzica si de imagistica, avind deci trasaturile artei din stadiul timpuriu, simbolic53. Schita evolutiei liricii este destul de inconsistenta: ea culmineaza cu o apreciere generoasa a odelor lui Klopstock, temperata insa de atitudinea puternic dezaprobatoare manifestata de Hegel fata de orice reinviere a mitologiei teutonice, deoarece aceasta ii pare a duce la o literatura arhaizanta, falsa si artificiala54.
Discutarea genului epic e mult mai detaliata si mai calda, in ciuda faptului ca in schema lui Hegel poezia epica, forma de arta mai veche, o precede pe cea lirica. Hegel are in vedere in primul rind epopeea homerica, pe care o considera expresia unei epoci eroice si a unui spirit national, Biblia unei natiuni. Dar spre deosebire de majoritatea contemporanilor sai, Hegel, care a fost impresionat de teoriile lui Wolf, sustine cu tarie originea individuala a epopeii: Oricit ar exprima o epopee cauza intregii natiuni, ea nu e compusa de popor in totalitatea lui, ci doar de anumiti indivizi"55. Conceptia ca o epopee n-are nici inceput, nici sfirsit, ca ar putea fi continuata la infinit, este respinsa cu hotarire deoarece distruge natura insasi a operei literare, care reprezinta intotdeauna un intreg56. Hegel pledeaza pe larg in favoarea unitatii Iliadei, sus-tinind ca actiunea continua sa-si pastreze interesul si dupa moartea lui Hector: Jocurile de la mormintul lui Patroclu, rugamintile zguduitoare ale lui Priam, imbunarea lui Abile, care ii inapoiaza tatalui lesul fiului sau, pentru ca sa aiba si el parte di; cinstirea cuvenita mortilor, se adauga in chip fericit intimplarilor precedente, formind incheierea cea mai frumoasa"57.
Despre Cinlccul Nibclungilor Hegel scrie insa cu raceala, deoarece aici nu gaseste acea evocare a realitatii concrete care la Homer e atit de izbutita: Nu reusim sa vedem lucrurile, observam doar neputinta si truda poetului". incercarea celor care vor sa faca din Cinlccul Nibclungilor o carte nationala isi atrage dezaprobarea lui: Istoria lui Cristos, Ierusalimul, Betlecmul, dreptul roman si chiar razboiul troian au pentru noi mult mai multa actualitate decit intimplarile nibclungilor"58. Personajele poemului sint dure, salbatice si crude. in rigiditatea lor abstracta ele ii evoca niste rudimentare figuri cioplite in lemn. Cinlccul Nibclungilor nu poate fi pus alaturi de epopeile homerice. in mod similar, Hegel critica Edda din cauza miturilor ei obscure si confuze si condamna poemele ossianice, pe care le considera autentice, pentru caracterul lor liric, vag, imprecis59. Totusi, nu putem spune ca Hegel este pur si simplu sclavul unor prejudecati clasice. El a facut aprecieri pline de caldura la adresa Ciclului, spaniol, calificindu-1 drept epic, plastic, comparabil cu cele mai bune poeme produse de antichitate, iar lui Dante i-a dedicat doua pagini superbe, care dezvolta o tema centrala a esteticii hegeliene: arta eternizeaza, divinizeaza. Dante cufunda lumea vie a actiunii si suferintei umane sau, mai precis, a faptelor si destinelor individuale, in aceasta existenta imuabila Caci asa cum au fost in preocuparile si suferintele, in intentiile si realizarile lor, asa sint oamenii infatisati aici, pentru totdeauna, incremeniti ca niste chipuri de bronz". Personajele lui Dante sint eterne nu in reprezentarea noastra, ei in ele insele". Trecerea prin infern, purgatoriu si paradis incearca sa ne ofere o imagine si o relatare a celor vazute aievea plina de energica miscare, dar totusi incremenita plastic in chinuri, luminata terifiant, dar totusi estompata tinguitor de mila lui Dante, in Infern; mai blinda, dar inca densa si pregnanta, in Purgatoriu; in fine, clara si luminoasa, cu figuri tot mai putine, dar incarcata tot mai mult de eternitatea gindului, in Paradis"60. Aici se formuleaza, poate pentru prima data, paradoxul central al planului lui Dante: contopirea umanului cu eternul, a sferei lumii pamintesticu sfera celeilalte iumi. Hegel are foarte putine lucruri de spus despre Ariosto; Tasso si Camoes. Pe ultimii doi ii considera imitatori ai lui Vergiliu, poeti artificiali". Eneida lui Vergiliu ii pare o opera fara valoare, o simpla inventie", plina de minunatii nascocite la rece" si de efecte artificiale61. Pasajul dedicat lui Milton sufera din cauza ca Hegel c obsedat de puritatea genurilor. Cind 1-a discutat pe Dante a admis, fara sa-si faca procese de constiinta, ca Divina comedie nu este o epopee propriu-zisa. in schimb,
Paradisul pierdut isi atrage criticilc lui pentru ca e prea dramatic, prea liric si prea didactic si e situat mult mai prejos de opera lui Dante62. Fireste, Hegel a condamnat Messiada lui Klopstock, gasind-o bombastica si retorica, iar dintre epopeile moderne a apreciat numai Hcrmann si Dofothea, in care a vazut o idila clasica cu un fundal epic63.
Pentru Hegel, epopeea apartine .in mod categoric trecutului, fiind produsul unei epoci eroice sau cel putin romantice. Lumea de azi, cu sisteme administrative si politienesti bine organizate, nu poate servi ca teren pentru o actiune cu adevarat epica, iar industrializarea si diviziunea muncii ii impiedica pe oameni sa aiba acea legatura vie cu natura pe care o pretinde epopeea"4. Hegel recunoaste ca lumea moderna a gasit un inlocuitor in roman, epopeea burgheza", dar deoarece acestuia ii lipseste suportul unei stari poetice a lumii, il considera proza, non-arta, simpla imitatie05. Iii ridiculizeaza cu subtilitate romanul educativ german, in caro intotdeauna la sfirsit tinarul se casatoreste cu fata iubita, isi face o situatie si in cele din urma devine un filistin intocmai ca si ceilalti86.
Hegel manifesta un foarte viu interes pentru genul dramatic, in special pentru tragedie. Ca sinteza a epicului si liricului, a sculpturii si muzicii, drama se preteaza cel mai bine la o interpretare prin prisma dialecticii hegeliene; Pentru Hegel tragedia insemna conflict, ciocnire. Ea isi alege ca tema divinul, marile forte morale in care e intruchipat acesta sau, in terminologia derutanta a lui Hegel, substanta etica".
Ciocnirea dintre doua substante, ambele reprezentind forte morale adevarate si, prin urmare, ambele justificate, duce la tragedie, care trebuie sa se termine prin impacare. Pentru a da exemplul favorit al lui Hegel, discutat anterior in Fenomenologia spiritului, Antigona lui Sofocle prezinta ciocnirea dintre doua obligatii, cea fata de stat si cea fata de familie. Atit Antigona cit si Creon sint vinovati in devotiunea lor exclusiva fata de idealul propriu. Antigona moare, iar Creon e pedepsit prin moartea fiului si sotiei sale. Dupa parerea lui Hegel, moartea Antigonei e subordonata stabilirii armoniei finale, rezolvarii conflictului. El chiar considera ca Antigona e fidela unui principiu inferior: zeii venerati de ea sint zeii inferiori ai Hadesului, zeii launtrici ai sentimentului, ai iubirii, ai singelui, nu zeii luminosi ai vietii libere, constiente de sine, a poporului si a statului"67. Tragedia, sustine Hegel, nu cere neaparat moartea fizica a eroului, in Eumenidele lui Eschil exista o ciocnire intre dragostea pentru tata si dragostea pentru mama. Solutia e impusa de hotarirea zeitei Atena, si Oreste supravietuieste, spalat de vina matricidu-lui. La sfirsitul lui Oedip la Colonos exista o impacare interioara": Oedip cunoaste o transfigurare, devenind constient de unitatea si armonia substantei morale insasi"88. Literatura moderna ne ofera si ca exemple de conflicte intre diferite forte morale: conflictul dintre iubire si onoare din Cidul lui Corneille sau cel dintre drepturile iubirii si drepturile familiei din Romeo si Julieta. Dar in general Hegel critica tragedia moderna (care pentru el se reduce la Shakespeare, Goethe si SchilleR) pentru ca nu formuleaza aceste conflicte in mod clar, ba chiar le ascunde prin punerea accentului pe trasaturile individuale ale caracterelor. Astfel, Hegel considera ca Wallenstein al lui Schiller e un esec: Viata impotriva vietii; dar numai moartea se ridica impotriva vietii si, lucru de necrezut, oribil!
moartea invinge viata. Nu e ceva tragic, ci ceva inspaimintator: iti sfisie sufletul"69. Tasso al lui Goethe, de asea menea, nu afirma cu adevarat drepturile vietii ideale. Tasso e doar obiectul simpatiei si compatimirii poetului, nu un autentic erou tragic.
Eroii lui Shakespeare ii pun lui Hegel aceleasi probleme. El ii considera prea individuali, prea caracteristici, cu teluri prea personale, egotiste si adesea chiar rele. Macbeth, Othello, Romeo isi urmaresc propriile lor scopuri personale, oricit de mult ar fi stapiniti de o pasiune coplesitoare: ambitie, gelozie sau iubire71, in Hamlet nu se ciocnesc doua forte etice, caci razbunarea lui Hamlet e, fara indoiala, morala. Conflictul este transferat in sufletul nobil al eroului, care nu c facut pentru o astfel de activitate energica si, scirbit de lume si de viata piere datorita propriei lui ezitari". Moartea lui Hamlet, remarca Hegel, este numai aparent intimplatoare. De la inceput, in adincul sufletului lui Hamlet pindeste moartea. Pe el nu-1 retine pragul de nisip al finitului"72. in Romeo si Julieta iubirea e frinta ca un trandafir gingas din valea acestei lumi a intimplarii". Sfirsitul piesei nu ne inspira sentimentul unei rezolvari tragice, ci un sentiment de durere, de fericire nefericita in nenorocire"73. Hegel isi exprima dezacordul cu sfirsiturile tragediilor lui Shakespeare, pe care le considera de o tristete nctragica. in Regele Lear, Hamlet si Romeo si Julieta cei buni si inocenti mor, si mor din intimplare. in Macbeth si Richard 111 eroii sint criminali care nu pot trezi adevarata compatimire. in interpretarea lui Hegel, Macbeth apare mult mai dur, mult mai hotarit, cu mult mai putine ezitari, indoieli si remuscari decit reiese din textul piesei74. Trebuie sa tragem concluzia ca Hegel nu reuseste sa-1 asimileze pe Shakespeare conceptului sau de tragedie deoarece respinge ideea unui univers incomprehensibil si refuza sa aiba intelegere pentru un protagonist rau, desi eroic in razvratirea lui.
Este usor sa punem sub semnul intrebarii interpretarile date de Hegel pieselor pe care le discuta: toti vom protesta impotriva faptului ca oscileaza intre Creon si Antigona. Putem contesta conceptia lui despre caracterul lui Hamlet, mostenita de la Goethe, sau despre Macbeth, in care vede un criminal inrait. Dar toate acestea au prea putina insemnatate in comparatie cu obiectia fundamentala pe care o putem aduce teoriei lui Hegel. El reduce tragedia la un conflict in care personajele, ca simple purtatoare ale unor idei, sint doar accidentale. Afirmatia lui ca eroii tragici sint reprezentanti individuali ai zeilor ce domnesc in pieptul omului"75 nu e justificata nici chiar de Antigona. Nici chiar in aceasta piesa fortele morale care se ciocnesc nu sint egale. Conceptia despre tragedie a lui Hegel pune in umbra eroul si ascunde vederii iratio-nalitatea si cruzimea soartei. Odata cu Hegel ne intoarcem din nou la o teodicee -ca la Lessing -, la un optimism cosmic in care realul este rationalul, iar rationalul, realul"*. Cind vedem ca eroul tragic moare, trebuie sa spunem: Asa este!
" pentru ca, dupa parerea lui Hegel, in orice arta durerea trebuie sa fie frumoasa si senina78.
Astfel, Hegel reuseste sa integreze tragedia in filozofia sa, facind din ea o ilustrare grandioasa a dialecticii si ordinii universale. La Eschil sau Sofocle, adica in punctul considerat de el drept cel mai inalt din istoria artei, poezia devine filozofie. De atunci, nu mai e vorba, de fapt, decit de un declin continuu. Shakespeare si ceilalti moderni sint fie simpli zugravitori de caractere, simpli portretisti, fie dramaturgi in ale caror piese generatoare de sentimente sumbre, de groaza, Hegel refuza sa vada tragism sau chiar arta.
Daca divinul e tema oricarei arte, el trebuie sa fie si tema comediei. Dar aici el se afirma doar intr-un mod negativ: comedia incepe cu impacarea urmarita de tragedie, dar duce, prin insasi raceala si libertatea ei, la disolutia artei77. Ea marcheaza un sfirsit atit in antichitate, odata cu Aristofan, cit si in epoca lui Hegel, odata cu umorul autodistructiv al lui Jcan Paul si cu ironia romantica. Hegel discuta doar in treacat comedia de moravuri. Tartuffe al lui Moliere nu-i pare o piesa cu adevarat comica, deoarece prezinta demascarea unui ticalos78. Comediile spaniole de intriga si comediile sentimentale moderne franceze si germane nu sint nici ele comice in acceptiunea hegeliana. Shakcspeare este singurul exemplu din timpurile moderne pe care Hegel poate sa-1 aprobe fara rezerve. O figura ca Falstaff, desi cufundata in vulgaritatea »ei", este totusi o inteligenta", o existenta libera". La Shakcspeare nu gasim nici o justificare, nici o condamnare, ci doar meditatie asupra destinului comun"79. Astfel, Shakespare este din nou adevaratul filozof popular" care ilustreaza superioritatea geniului, obiectivitatea lui, atitudinea lui de acceptate a lumii asa cum este. Seninatate, intelepciune, reconciliere iata suma invataturii etice si estetice a lui Hegel.
Hegel ni se infatiseaza asadar ca un ginditor cu un ciudat cap de lanus: o fata priveste inapoi, spre trecut, tinjind dupa idealul elin de seninatate, dupa arta desavirsita, dupa contopirea perfecta a formei si continutului pe care a vazut-o in sculptura greaca si in operele lui Homer si Sofocle; cealalta fata e intoarsa spre viitor, privind cu nepasare si chiar cu satisfactie la moartea artei ca stadiu depasit al evolutiei spirituale a umanitatii. Despre el si opera lui se poate spune, pe buna dreptate, ca reprezinta o culme, un sfirsit mai exact, un impas.
