Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Thomas Babington Macaulay (1800-1859) despre Critica literara



Uriasa reputatie de critic a lui Macaulay a apus mai repede decit reputatia oricaruia dintre ceilalti critici victorieni importanti, in Estetica lui Croce el e mentionat, ca reprezentantul criticii engleze, alaturi de Lessing, Sainte-Beuve si De Sanctis1. Macaulay insa nu s-a leganat in iluzii in privinta talentelor lui. intr-o scrisoare din 1838 prin care comunica refuzul de a scrie un articol despre Scott pentru The Edinburgh Review ii spune redactorului sef: Nu ma pricep sa fac analize izbutite ale efectului operelor de geniu. Am scris citeva lucruri despre probleme istorice, politice si morale, lucruri de care, reexaminindu-le cu toata seriozitatea, nu mi-e rusine si dupa care mi-ar placea sa fiu judecat; dar n-am scris nici macar o pagina de critica a poeziei sau a artelor frumoase pe care n-as arde-o daca mi-ar sta in putinta"2. Ar fi nedrept sa nu luam in serios aceasta autocritica. Macaulay este un istoric, un biograf, un publicist in domeniul social si politic, dar numai sporadic un critic literar. Rareori il intereseaza analiza operei literare sau teoria literaturii. Conceptia lui despre politica si despre viata in general se caracterizeaza printr-o puternica tendinta antiteoretica. in eseul dedicat lui Bacon, el declara ca teoria este nefolositoare" si ridiculizeaza filozofia greaca si, implicit, intreaga filozofie speculativa, precum si teologia pentru ca ,,a umplut lumea cu cuvinte lungi si barbi lungi". Macaulay vrea utilitate si progres, fapte, nu vorbe, pledind pentru filozofia fructelor" si impotriva filozofiei spinilor"3. Neincrederea in teorie isi are radacina in ura lui fata de Revolutia Franceza si in efortul lui constant de a se distanta, ca reformator whig, de radicalii timpului: utilitaristii de care par sa-1 lege multe teluri comune, dar pe care i-a criticat pentru rationalismul si utopismul lor.





Macaulay respinge speculatia teoretica, dar in acelasi timp priveste cu egala suspiciune analiza minutioasa, disecarea a ceea ce lui ii pare a fi inaccesibil intelectului. Un element va scapa intotdeauna si necesarmente cercetarilor criticii, si acesta e tocmai elementul care face ca poezia sa fie poezie". intre observatiile criticii si imaginile poeziei exista aceeasi deosebire ca si intre descrierea unui porc-tepos facuta de un naturalist si un porc-tepos adevarat. Ceea ce ea descompune atit de imperfect nu poate reface perfect"4. Un asemenea antiintelectualism reduce activitatea criticii la simple declaratii de gust sau lasa indeplinirea sarcinilor ei in seama istoriei si biografiei. Acest lucru s-a intimplat cu critica lui Macaulay, asa cum s-a intimplat cu o mare parte din critica secolului al XlX-lea.

De fapt insa afirmatia noastra se aplica numai operei de maturitate a lui Macaulay. in eseurile de tinerete el a expus o teorie foarte speculativa a istoriei poeziei, care implica o anumita conceptie despre poezie si anumite norme critice. Ea a fost formulata chiar in primul eseu al lui Macaulay, cel dedicat lui Dante (1824), a constituit si tema eseului despre Milton (1825), iar citiva ani mai tirziu a fost reluata in eseul despre Dryden (1828). Desi Macaulay pare sa-i fi citit pe Hazlitt si Peacock5, teoria lui e similara cu cea elaborata in secolul al XVIII-lea de un Warton, al carui dublu punct de vedere a imbinat primitivismul cu credinta in progres. Marile opere originale apar cel mai adesea in societati necivilizate". Odata cu progresul civilizatiei, poezia decade aproape in mod necesar"6. Macaulay imbratiseaza fara rezerve o conceptie colectivista. Legile de care depind progresul si declinul poeziei, picturii si sculpturii opereaza cu o precizie aproape tot atit de mare ca si cele care guverneaza revenirea periodica a caldurii si frigului, a fertilitatii si sterilitatii". Exista un spirit al epocii" impotriva caruia individul va lupta sa nu zicem absolut in van dar cu sorti de izbinda indoielnici si culegind prea putine aplauze"7. Poetul din societatea moderna este o ramasita a unei epoci mai primitive. Cel care, intr-o societate luminata si cu cultura literara, aspira sa devina poet mare, trebuie mai intii sa devina copil mic". Poetul modern va suferi de un anumit dezechilibru mintal", de un delir nobil, deoarece poezia e conceputa ca arta de a produce o iluzie cu ajutorul imaginatiei" iluzie insemnind aici o lume fictiva care contrazice complet judecata sanatoasa. Primele supozitii [ale poeziei] cer un grad de credulitate care aproape ca echivaleaza cu un deranjament partial si temporar al intelectului"8. Suspendarea voluntara a neincrederii" de care vorbea Coleridge a devenit dementa voluntara. Trebuie sa recunoastem ca eseul dedicat lui Dryden tempereaza exagerarile acestei pareri. E drept, mai gasim inca teoria familiara a alternarii epocilor creatoare cu cele critice (Judecata noastra se maturizeaza, imaginatia noastra se ofileste") si ideea ca imaginatia cea mai vie se intilneste la salbatici, la copii, la nebuni si la visatori". Dar acum Macaulay isi da seama ca cele doua principii nu se pot exclude complet unul pe altul. El observa ca oamenii din epoca Elisabetei gindeau mai bine decit cei din epoca lui Egbert; si au scris si poezie mai buna". Acum admite ca intre poezie ca act mintal si poezie ca gen de compozitie literara exista o distinctie, si recunoaste necesitatea experientei in comunicare. Primele opere ale imaginatiei sint sarace si grosolane, nu din lipsa de geniu, ci din lipsa materialelor. Fidias cu un copac batrin si un os de peste, sau Homer cu limba din Noua Olanda, n-ar fi putut face nimic"9.

Totusi, conceptia primitivista domina primele judecati literare ale lui Macaulay. Shakespeare este cel mai mare poet din citi au existat" atunci cind se lasa in voia impulsului imaginatiei sale. Dar de indata ce intra in joc capacitatea lui critica, se coboara la nivelul lui Cowley; sau, mai precis, face prost ceea ce Cowley a facut bine. Tot ceea ce e slab in opera lui este lucrat cu migala, este slab cu premeditare". Putinele opere mari ale imaginatiei aparute intr-o epoca de inflorire a criticii sint operele unor oameni fara cultura: Bunyan, Defoe, Burns10. Iata de ce Milton, atit un om de cultura, cit si un om de imaginatie", reprezinta o exceptie intr-o epoca a filozofilor si teologilor. Macaulay incearca sa explice aceasta eludare a spiritului vremii prin faptul ca poetul a trait izolat in orbirea lui si prin independenta vederilor lui teologice si politice. Dar Milton nu ne ofera doar o atitudine de revolta impotriva timpului sau, ci si o solutie de compromis pentru aplanarea presupusului conflict dintre imaginatie si ratiune. Solutia consta in faptul ca el scrie o poezie mai curind sugestiva" decit picturala". Dante este mult mai pictural, mai concret; Milton face, in mod intentionat, o prezentare ambigua a lumii spiritelor. in special demonii lui sint creatii minunate. Nu sint oameni rai. Nu sint fiare hidoase. Nu au coarne, nu au coada"11. Macaulay impartaseste conceptia secolului al XVIII-lea conform careia limba primitiva era picturala, o limba a imaginilor si, in consecinta, poetica, in timp ce limba moderna, devenind o limba abstracta, de simboluri (in sensul de semne arbitrarE), este mai putin potrivita pentru poezie. El vede in Dante un poet al imaginilor, al tablourilor impresionante, iar in Divina Comedie o opera fara seaman, cea mai marc opera a imaginatiei de la Homer incoace"111. Desi protestant vajnic, Macaulay considera ca religia catolica e cea mai poetica" deoarece este cea mai picturala. Detaliile grotesti din opera lui Dante ii par mai miscatoare" decit sublimitatea vaga" a lui Milton. El lauda la Dante reprezentarea umanizata a fiintelor supranaturale", fictiunile pagine" din lumea cealalta, si sesizeaza faptul ca metaforele si comparatiile inspirate de obiecte lumesti se armonizeaza cu atmosfera de puternica realitate" pe care reuseste s-o creeze Dante13. Milton, desi a gasit, prin insasi sugestivitatea lui, un mijloc de a-si atinge scopul, trebuie considerat un poet inferior lui Dante. in aceasta privinta, poemul lui Milton se deosebeste de cel al lui Dante asa cum se deosebesc aventurile lui Amadis de cele ale lui Gulliver". La baza acestor afirmatii sta mereu ideea ca poezia lucreaza cu imagini, nu cu cuvinte. E drept ca poetul foloseste cuvinte; dar ele nu sint decit instrumentele artei, nu obiectele ei. Sint materialul pe care poetul trebuie sa-1 dispuna in asa fel, incit sa ofere un tablou ochiului mintii"14. Astfel, justificarea lui Milton este istorica. intr-o epoca de afirmare a criticii el a gasit singurul mijloc de a convinge spiritele sceptice: folosirea sugestiei, nu a reprezentarii picturale.

Dicotomia imagine-semn sau imaginatie-critica ii permite lui Macaulay sa-si continue teoria asupra istoriei literaturii. Dupa epoca imaginatiei urmeaza o epoca a criticii. Dar in zelul lor de a corecta prostul gust al epocii imaginatiei, primii critici au cazut in extrema cealalta, elaborind canoane arbitrare ale gustului", reguli de corectitudine. Macaulay condamna critica neoclasica aproape fara rezerve. Rymer este cel mai prost critic din citi au existat". Critica lui Addison e tot atit de superficiala ca si cea a Doctorului Blair". Observatiile lui Johnson asupra pieselor lui Shakespeare si a poemelor lui Milton sint la fel de jalnice" ca si cele ale lui Rymer. Editia operelor lui Shakespeare ingrijita de el este fara valoare" si toate judecatile lui sint viciate de prejudecati si de superstitii15. Evident, Macaulay nu apreciaza deloc pledoaria lui Byron in favoarea celor trei unitati si a corectitudinii lui Pope16. in Istoria Angliei Macaulay s-a ocupat de perioada Restauratiei si de expulzarea Stuartilor. Majoritatea eseurilor lui literare trateaza figuri din cea de a doua jumatate a secolului al XVII-lea si din secolul al XVIII-lea (Bunyan, Dryden, Temple, autorii de comedii ai Restauratiei, Addison, Johnson, Boswell, Horace Wal-pole, Goldsmith, Fanny BurneY). Pentru aceasta perioada Macaulay a avut cunostintele biografice si istorice cele mai solide si cea mai mare simpatie umana. Desi a citit mult din scriitorii clasici, din marii scriitori italieni si chiar si din citiva germani, de pilda din Schiller, simtim intotdeauna ca patria lui spirituala se afla in perioada amintita. Totusi, teoria lui asupra istoriei poeziei 1-a facut sa considere aceasta perioada drept o perioada de declin. Nici chiar Dryden, pe care 1-a admirat ca pe cel mai mare dintre poetii critici", ca pe un neasemuit cugetator in versuri", nu i-a parut a fi un om cu spirit creator", deoarece n-a avut originalitate in sensul inalt al cuvintului"17. Macaulay n-are nimic bun de spus despre spiritul dramaturgilor Restauratiei, care i-au socat sensibilitatea morala si i-au aparut drept purtatorii de cuvint ai partii celei mai corupte a unei societati corupte". El respinge pledoaria lui Lamb in favoarea lor, deoarece isi da seama ca, de fapt, codul moral propus de ei nu este un produs al imaginatiei lor, ci un cod cu adevarat acceptat si respectat de un mare numar de oameni"18. Pe Pope nu 1-a agreat ca om si 1-a socotit inferior lui Defoe in ceea ce priveste originalitatea si forta nativa a imaginatiei19. Desi pe omul, moralistul si eseistul Addison 1-a prezentat cu deosebita caldura, nusi-a facut iluzii in legatura cu valoarea poeziei si teatrului sau. in ciuda faptului ca a fost sensibil la farmecul lui Oliver Goldsmith, n-a putut sa nu declare ca intriga romanului The Vicar of Wake-field este intr-adevar una dintre cele mai slabe din cite s-au construit vreodata" si ca poemul The Desertei Vittage nu respecta deloc adevarul istoric20. Dupa parerea lui, opera literara a lui Johnson era data uitarii pe buna dreptate. Nici chiar pe favorita sa Fanny Burney n-a supraevaluat-o, recunoscind ca este inferioara atit lui Maria Edgeworth, cit si lui Jane Austin, romanciera care ii parea a se apropia cel mai mult de Shakespeare prin subtilitatea caracterizarii personajelor21. Antipatia lui fata de scepticii si mondenii de tipul lui Temple si Walpole este atit temperamentala cit si politica.





Singura exceptie, paradoxala, este colosala admiratie nutrita de Macaulay pentru Viata lui Johnson scrisa de Boswell, pe care o prefera operelor lui Tacit, Clarendon, Alfieri si Vietilor poetilor a lui Johnson. Este, sustine el, o carte a carei valoare exceptionala s-a constituit aproape inconstient, in ciuda autorului ei. Boswell a fost un om cu cel mai ordinar si mai nevolnic intelect", caruia i-a lipsit logica, elocventa, spiritul si gustul". Daca n-ar fi fost un mare prost, n-ar fi ajuns niciodata un mare scriitor"22. Avem de-a face aici cu acea neimpacata, neexplicata si inexplicabila antiteza care urma sa fie tema eseului despre Bacon: un judecator servil si corupt, o fiinta omeneasca de rind a fost, in acelasi timp, cel mai mare binefacator al omenirii: fala si rusinea omului. Aceste manunchiuri de antiteze sint lipsite de finete psihologica si superficiale din punct de vedere istoric.

Perioada 1750 1780 ii pare lui Macaulay perioada celui mai mare declin din literatura engleza. Revirimentul se produce odata cu Cowper, a carui pozitie istorica e comparata cu aceea a lui Alfi-eri. Macaulay saluta noua tendinta de imitare a elisabetanilor, tot asa cum 1-a laudat pe Monti pentru ca 1-a imitat pe Dante23. El sesizeaza unitatea noii miscari, chiar daca n-o numeste romantica". Eseul dedicat lui Byron sustine ca acesta a fost, poate in mod inconstient, interpretul dintre Dl. Wordsworth si multime", ca a fondat ceea ce s-ar putea numi o Scoala a Lacurilor exoterica"24. Macaulay apreciaza scrisorile lui Byron, dar formuleaza criticile obisnuite la adresa egotismului sau intunecat si a sistemului sau etic, in care cele doua mari porunci erau sa-ti urasti aproapele si sa iubesti femeia aproapelui tau". Totusi, a recunoscut ca Byron nu poate fi considerat un simplu actor: Simularea a actionat asupra constiintei sale. Poate ca si lui i-ar fi fost greu sa spuna in ce masura personajul pe care-1 intruchipa era autentic si in ce masura teatral"25. Desi ca istoric si ca autor de balade trebuie sa fi resimtit profund influenta generala a lui Scott, Macaulay n-ar fi spus nimic in favoarea acestuia daca ar fi scris eseul cerut de The Edinburgh Review. in politica, un fanatic inversunat si fara scrupule; cheltuind excesiv si ostentativ sacrificind mereu perfectiunea scrierilor sale si trainicia faimei sale setei lui de bani; scriind cu graba neglijenta a lui Dryden"2". Este greu sa ne dam seama pe care dintre contemporanii sai i-a admirat Macaulay, sau din ce motive exceptind consideratiile liberalismului critic doctrinal s-a situat de partea curentului romantic. in aceasta privinta, pozitia lui Macaulay e similara cu cea a maestrului sau Jeffrey, despre care a spus ca s-a apropiat de calitatea de geniu universal mai mult decit oricare alt om al timpului nostru"27.

Cu trecerea anilor, parerile lui Macaulay despre contemporanii sai au devenit inca si mai severe. in special in scrisori si in Jurnalul sau (nepublicat in intregimE) s-a exprimat fara nici o retinere. Carlyle a fost un netot si un ignorant bombastic". Filozofia lui e absurda, iar stilul scilciat. Am cel mai profund dispret pentru el"28. Aurora Leigh este maculatura nerascumparata de nimic filozofie de duzina, stil de duzina, versificatie de duzina, imagistica grosolana si uneori indecenta". Mbby Dick al lui Melville e un roman absurd"29. Macaulay n-a manifestat nici un interes pentru Dickens si socialismul mohorit din Timpuri grele"30. in schimb se pare ca Thackeray i-a placut atit ca romancier, cit si ca persoana.

Atitudinea negativa a lui Macauly s-a extins si la romantici. A avut cea mai proasta parere despre Coleridge, despre bolboroseala lui cetoasa" si acel hocus-pocus" privind ratiunea si intelectul31. Preludiul lui Wordsworth, pe care 1-a citit la aparitie, i-a parut o Excursie mai slaba. Gasim si aici vechiul extaz in fata muntilor si cascadelor, vechea filozofie ieftina despre efectul peisajului asupra spiritului uman, vechea si subreda metafizica mistica, nesfirsitul pustiu de palavrageala prozaica, plata si searbada"32. Numai anticii, Shakespeare si citiva romancieri, printre care Ri-chardson si Jane Austin, i-au ramas tovarasi constanti33. Dar placerea lecturii si cunoasterea autorilor au o ciudata raceala, parind sa actioneze prea putin sau deloc asupra parerilor si sensibilitatii lui Macaulay.

Criticul devenise judecator, sau un herald versat in legile precedentei literare, care trebuie sa-1 conduca [pe autor] la locul exact ce i se cuvine"34. Dar criteriile acordarii titlurilor de noblete ramin obscure: ele sint, cel mult, ceva atit de vag ca judecata sanatoasa", fidelitatea imitatiei", prezentarea unor caractere umane"35. Probabil ca Macaulay si-a dat seama de limitele teoriei lui asupra istoriei literaturii si a inceput sa se indoiasca de orice teorie evolutionista. A recunoscut singur ca ii este imposibil sa faca analize rationale si aprecieri imaginative. S-a multumit tot mai mult cu declaratii arbitrare de preferinte si antipatii si a cazut exact in pacatul pe care i 1-a reprosat lui Johnson: o extraordinara pasiune pentru ierarhizarea scriitorilor si a operelor lor38. Rezolva problemele literare ca un avocat, nu ca un legislator. Nu examina niciodata temeiurile"37.

Evidentele insusiri de scriitor ale lui Macaulay vor ramine intotdeauna impresionante: cunostintele si memoria, claritatea prozei, arta expozitiva, vioiciunea prezentarii. Dar intoleranta si tonul de certitudine absoluta, lipsa rabdarii analitice si dispretul pentru teorie indica limitele spiritului sau. Macaulay n-a putut patrunde nici in sferele cele mai inalte ale intelectului, nici in strafundurile sufletului. A fost, in acceptiunea data cuvintului de Matthew Arnold, un filistin.



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.



Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.