Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Istoria literara franceza Ferdinand Brunetiere (1849-1906) despre Critica literara



Reputatia lui Ferdinand Brunetiere este astazi in eclipsa. in parte, numele lui sufera reversul inevitabil al imensei puteri de ordin practic, exercitata de critic in timpul vietii sale. Din 1893 devine redactor sef al cunoscutei Rcvue des Deux Mondcs, in ale carei coloane, incepind inca din 1875, contributiile sale fusesera dintre cele mai importante. intre 1886 si 1900 este considerat drept cea mai importanta personalitate profesorala la Ecolc Normale. Devine membru al Academiei franceze in 1893. Din inaltul acestor pozitii, Brunetiere si-a pronuntat, in timpul vietii, judecatile cu vocea si tonul autoritatii. Privirile criticului erau, in general, intoarse spre marea traditie franceza, intruchipata de modelul secolului ai XVII-lea, spre idealurile morale si clasice ale trecutului. Catre sfirsitul vietii, din motive mai ales sociale si politice, Brunetiere s-a convertit, imbratisind crezul romano-catolic, dupa opinia lui, unicul antidot impotriva anarhiei moderne.

Brunetiere ar putea fi, asadar descris si totodata respins , ca unul dintre exponentii traditionalismului francez, un succesor al lui Desire Nisard, care trebuie sa-1 fi influentat puternic in anii de tinerete. Faptul ca ridica in slavi secolul al XVII-lea atacind in schimb naturalismul si realismul literaturii franceze, si, totodata romantismul, acestea toate nu erau nici noi, nici surprinzatoare. Atit realismul cit si naturalismul erau contrarii moralismului si idealismului sau; romantismul, cu exaltarea eu-lui, cu vederile sale tolerante asupra elementelor de ordin personal, cu subiectivismul sau cunoscut in materie de morala si literatura, viola principiul autoritatii si traditiei. Brunetiere mai este ignorat si pentru faptul surprinzator de a fi imbratisat intr-un gest de plauzibila contrazicere a traditionalismului ideile stiintifice ale epocii sale. inca din tinerete, devenind un adept inflacarat al darwinismului, criticul incercase sa-i aplice principiile la studiul literaturii. Astfel, Brunetiere incropeste teoria evolutiei genurilor. Dar aceasta teorie, datorita careia, poate, in primul rind, ne reamintim astazi de el, este, in generai, socotita nesatisfacatoare, pentru ca se bazeaza pe anumite false analogii; si tocmai acesta este unul din motivele pentru care Brunetiere nu stirneste astazi prea mult interes. Criticul ajunge sa fie, asadar, de doua ori uitat.



Totusi, se comite aici o nedreptate, nu numai impotriva importantei pozitii istorice detinuta de Brunetiere, ci si a valorii cu caracter permanent a unora dintre ideile sale. Nu intra in intentiile mele sa-1 apar ca traditionalist, ca moralist, sau in calitatea lui de clasicist, cu toate ca, plin de clarviziune si persuasiune, Brunetiere ofera suficient temei pentru un atare punct de vedere. De pilda, teoria locului comun1 reprezinta o memorabila apologii a generalitatii clasice; morala sa stoica, prin accentul pus pe izbinda vointei asupra instinctelor si apetiturilor, este, practic, aceeasi cu aceea a noului umanism american; pe de alta parte, Brunetiere apara in mod convingator traditia franceza impotriva modernei hipertrofii a individualismului, ca si impotriva cruditatilor naturalismului si a principiilor din care acesta se inspira. Kste drept ca Brunetiere dezaproba constant pe Zola, din ratiuni atit morale cit si artistice, si ca socoteste inutila teoria romancierului cu privire la romanul experimental, dupa cum, in mod consecvent, dintr-o perspectiva istorica mai larga, are dubii despre caracterul inovator al pretentiilor si procedeelor naturaliste. Criticul ataca atit reportajul" de tip gazetaresc in roman, cit si tehnica impresionista a fratilor Goncourt, tot atitea tentative neingaduite si, in ultima instanta, falimentare, de a estompa deosebirile dintre arte.

Le Roman naturaliste ofera o analiza penetranta si deosebit de elogioasa a romanului Madame Bovary, a citorva romane de Alphonse Daudet, a povestirilor lui Maupassant, si o admirabila si laudativa prezentare a lui George Eliot. Atitudinea criticului fata de Klaubcrt este, intrucitva, ambivalenta: gaseste fara sens maniera de pe urma a lui Flaubert, dupa el, o cadere in pura virtuozitate, dar face o analiza laudativa a romanului Madame Bovary. Desi excursurile si relatarile teoretice ar putea crea impresia contrara, Brunetiere dovedeste o extraordinara capacitate de observator in probleme de stil. El descrie, de exemplu, felul in care Flaubert traduce, cu exactitate, un sentiment printr-o anume senzatie, perfect corespunzatoare2. Sau, cum o comparatie inceteaza de a fi un ornament al discursului si, cu atit mai putin, o interventie personala a naratorului in povestire, ea devenind, mai curind, un instrument de analiza si de experiment psihologic, expresia unei corespondente intime intre sentimentele si senzatiile personajelor de pe scena. Si, de ce n-am spune-o, in termeni aproape meta-fizici, ea nu serveste numai ideii de a masca raportul tainic dintre o fiinta omeneasca si mediul sau, dar o uneste ba chiar o reuneste cu acest mediu?"3 Brunetiere comenteaza, in continuare, utilizarea neobisnuita, de catre Flaubert, a timpului imperfect in naratiune, cu scopul de a contopi si amesteca, mai intim inca, istoria unei fiinte omenesti cu descrierea mediului in care imprejurarile au asezat-o"4, o manevra stilistica care permite prozatorului sa intre in medias res, in spiritul insusi al persoanei. Cu toate ca Brunetiere nu foloseste termenul propriu-zis, de fapt el descrie asa numitul stylc indirect libre si, in acest sens, comenteaza admirativ cunoscuta scena a distribuirii premiilor la serbarea agricola, si felul in care actiunea este infatisata cititorului din douazeci de puncte de vedere diferite5. Brunetiere dovedeste, de asemenea, o intelegere adecvata a atitudinii lui Flaubert fata de propriile sale personaje: ironia scriitorului, felul in care mijloacele insesi ale romantismului slujesc de instrument acestei luari in deriziune a romantismului"". Brunetiere are desigur dreptate atunci cind vede atit forta cit si limitarea lui Flaubert, in preocuparea romancierului fata de o psihologie in care sentimentul se afla inca prins in mrejele senzatiei, in care vointa se confunda cu dorinta"7. Aceasta, dupa el, ar explica succesul Doamnei Bovary: Flaubert nu avea sa mai izbuteasca niciodata dupa Brunetiere sa realizeze aceeasi, convergenta intre mijloace si subiect, intre forma si materie8 Criticul este, in schimb, extraordinar de aspru cu Trois Contes Le Coeur simple fiind o bucata compromisa de aparitia acelui detaliu grotesc, papagalul in chip de Sfintul Duh; cit despre celelalte doua, ele i se par simple exercitii pe tarimul orientalisticii si reconstructiei erudite9. Cu toate acestea, inalta apreciere data povestirilor si romanelor lui Maupassant dovedeste ca Brunetiere nu era un moralist oarecare, plin de mofturi. in fapt, priveste cu pesimism natura umana asa cum o intilncste in operele lui Flaubert, Taine si Maupassant. Spre sfirsitul vietii, in 1906, Brunetiere dedica o carte lui Balzac, un studiu din care emana o profunda simpatie nu numai fata de opiniile romancierului, ci si fata de arta si de telurile artei sale. in ciuda polemicii cu Zola, Brunetiere se considera pe sine insusi un realist un realist in dreapta acceptiune a termenului, unul dintre aceia care precum orice bun clasic este insufletit de cautarea adevaratelor realitati. Totusi, a-1 eticheta drept realist in sens clasic ar fi inexact. Brunetiere, intr-adevar, va merge pina acolo incit sa-si manifeste simpatia fata de simbolism, in care vedea un aliat salutar impotriva naturalismului atotbiruitor10. Avea intelegerea limpede a teoriei si o expunea cu luciditate. Simbolul precede comparatia si alegoria: acestea din urma ,/disting, divizeaza, separa simbolul, in schimb, uneste, aduna, preface intr-unui si acelasi lucru"11. Dar Brunetiere sustine ca simbolismul se bucura de o vechime multiseculara, ca procedeu propriu oricarei arte, de la Diana lui Euripidc la Beatrice, eroina lui Dante si la Eloa a lui Vigny12. Dupa el, nu exista linie de demarcatie intre simbolismul" sfirsi-tului de secol 19 si simbolismul romantic, de felul celui practicat de Vigny, Lamartine si Hugo sau in Antigone de Ballanche teoria merge inca mai departe, pina la Gorres si Creuzer13. Practic, Brunetiere s-a marginit sa elogieze citeva poeme de Henri de Regnier15 si de Verlaine. Mallarme il intriga, iar majoritatea poetilor clin grupul sau ii creeaza o reactie de neincredere15. Cu toata simpatia pentru simbolism care il face chiar sa exprime plauzibile afinitati dintre acest curent si Wagner, .Scoala Pre-rafa-elita engleza, Carlyle si Puskin Brunetiere s-a straduit sa delimiteze, in masura posibilului, pe Baudelaire de simbolisti, facind clin autorul Florilor raului un simplu decadent, un adevarat roi des mystificateurs"11 . Nu trebuie inteles de aici ca Brunetiere ar fi negat originalitatea si talentul lui Baudelaire: el intelege, dimpotriva, foarte bine sensul teoriei corespondentelor, ca si noutatea interesului pentru mirosuri, dar, in ansamblu, este mult prea socat de sadism, satanism si cele ce privesc homosexualitatea, ca sa poata privi, fara prejudecata, pe Baudelaire poetul. Reticenta pentru Baudelaire ca persoana merge pina acolo incit implica si teoria acestuia despre decadenta si artificialitate: in simbolism Brunetiere vecie un mijloc de atingere a naturii, e vorba de natura adevarata, cea launtrica; Baudelaire, in aceasta lumina, i se pare a. fi segregat arta de realitate, de a fi exaltat cu buna stiinta o arta cu caracter personal, bazata pe dibacie tehnica. Brunetiere nu poate vedea mai departe de dandy-ism: Baudelaire ramine pentru el un sarlatan, si nimic nu i se pare mai neadevarat decit incercarea lui Barbey d Aurevilly de a imprumuta poetului o fata crestina17. .Simpatia lui Brunetiere pentru simbolism este, asadar, departe de a fi lipsita de rezerve. Cu toate acestea, el demonstreaza suficienta intelegere pentru fenomen, ceea ce infirma vederile dupa care criticul ar fi fost doar un adept al neo-clasicismului, un rationalist fara simt pentru poezie. Lui Brunetiere, trebuie s-o spunem, ii lipseste insa puterea evocatoare, ascutisul duhului; gratia si chiar simpla simpatie imaginativa sint, la el, deficitare.



Forta lui nu rezida in aceea ce, astazi, am numi critica aplicata, ci in teoria criticii si in istoria literara. in aceasta privinta, trebuie spus ca aportul sau este substantial si important. Nimeni, in afara lui, cel putin in Franta, n-a dat formulari mai clare anumitor adevaruri critice ocupind, s-ar putea spune, un rang de prim ordin in ierarhia acestei discipline. Dupa Brunetiere, critica literara trebuie sa se preocupe in primul rind de operele literare ca atare, si sa stie sa faca distinctiile de rigoare intre studiul literaturii pe de o parte, si biografie, psihologie, sociologie si alte discipline pe de alta parte. Mai mult decit atit, Brunetiere a pledat cu curaj pentru punctul de vedere potrivit caruia telul final al criticii este de a formula judecati si chiar de a stabili clasamente; el stabileste o distinctie categorica intre un asemenea act de judecata si orice preferinta, impresie sau satisfactie personala, in sfirsit, el a expus si ilustrat o teorie a istoriei literare care (in ciuda extravagantelor si extremismelor eI), pune problema fundamentala a unei istorii interne a literaturii, care sa evite pericolul de a deveni un simplu dictionar de fapte cronologice ordonate, sau o istorie sociala deghizata. Pina si conceptul de evolutie a genurilor (in ciuda faptului ca poate parea prea strins calchiat dupa analogiile din biologiE) este un concept fructuos, pe nedrept ignorat astazi.

Brunetiere a fost constient de faptul ca critica nu poate ambitiona sa devina o ramura a cunoasterii, cu un cadru de referinta sistematic, decit definindu-si cu claritate obiectul; acest obiect, in mod evident, este opera literara insasi, nu sufletul autorului sau fundalul social. Altminteri critica risca sa devina (asa cum, in practica, a si deveniT) psihologie, sociologie sau istorie sociala. Caci operele artei si literaturii, pot intr-adevar sa fie senine, dar mai inainte de orice, ele sint opere de arta si literatura si se cer considerate ea atare Neincetind sa fie o marturie despre sufletul poetului, un poem este un poem, iar daca critica uita de acest aspect atunci cind pretinde sa-si suspende judecata, critica inceteaza de a fi critica, ea devine istoric1, sau psihologie"18. Scopul criticii este de a formula judecati, de a clarifica, si de a explica opera literara. Explicarea este primul pas: ioane putina lume stie sa citeasca un text. Abia apoi putem merge dincolo, spre a compara opera cu spiritul autorului sau cu mediul. Totusi, stilul nu este omul, iar opera nu este un semn, o marturie, o imagine fidela a ceea ce autorul a fost in realitate19. Brunetiere citeaza cu predilectie exemplul lui Bernardin de Saint-Pierre, a carui viata lasa o impresie total diferita de aceea pe care cititorul o desprinde din lectura romanului Paul ct Virginicm. Clasificarea si comparatia constituie urmatorul pas. Brunetiere merge pina acolo incit sa recomande comparatii intre drama shakesperiana si tragedia lui Racine, ori intre lirica lui Musset si cea a lui Heine cazuri in care, invederat, nu exista legaturi genetice de nici un fel , drept procedura de neinlocuit a oricarei judecati critice. El pledeaza consecvent pentru studiul literaturii comparate, si vede in literatura franceza o parte componenta a literaturii europene si universale21. Dupa clasificare si comparatie, urmeaza pronuntarea judecatii critice. Brunetiere se simte dator sa apere necesitatea judecatii critice impotriva a doua puncte de vedere: cel strict stiintific, utilizind analogia cu stiinta pentru care nu exista preferinta intre fluture si broasca sau paianjen, intre trandafir, muschi sau balarie; si, pe de alta parte, impotriva criticii de tip impresionist care refuza sa aplice valorii alte optiuni decit acelea de preferinta personala, sau cele izvorind din zugravirea unor experiente si satisfactii. Brunetiere, deseori acuzat de a identifica in mod gresit operele de arta cu organismele, stie, de fapt, foarte bine ca atare identificare nu este, in fond, decit o metafora si ca operele de arta nu sint fiinte vii22. Este vorba de lucrari, mai mult sau mai putin izbutite, facute de oameni pentru oameni. incercarea de critica stiintifica" practicata de Henne-quin, in sensul abtinerii de la orice fel de blam sau elogiu, este, dupa el, condamnata unui esec inevitabil. Brunetiere este in masura sa arate ca Taine la care apelase Hennequin a pronuntat intotdeauna judecati si ca insusi Hennequin judeca cu consecventa, de pilda, atunci cind afirma ca Flaubert isi compune la perfectie frazele si paragrafele, in mod mediocru capitolele, si in mod nesatisfacator cartile"23.

Brunetiere ataca mai insistent pe impresionisti. in prefata scrisa pentru La Vie liltcraire, Anatole France formulase punctul de vedere in termeni extremi. Adevarul este ca omul nu-si poate niciodata iesi din piele." Din nefericire, nu putem vedea lumea prin ochii unei muste si nici sa intelegem natura cu creierul unui uragu-tan24. Brunetiere ii raspunde ca omul nu este nici musca, nici uragu-tan, ci om: Sintem oameni mai ales prin faptul ca ne sta in putere sa iesim din noi insine spre a ne cauta pe noi insine, spre a ne regasi si a ne recunoaste in altii Este fals sa-ti inchipui si sa propovaduiesti ca nu putem iesi din propria noastra piele, atunci cind tendinta principala a oricarei vieti tocmai din asta consta in afara ei n-ar exista nici societate, nici limbaj, nici literatura, nici arta."25 in realitate impresionistii insisi emit neincetat judecati, si faptul ca iau in deridere pe criticii doctrinari nu trebuie sa induca in eroare asupra adevarului ca exista diferente de rang intre Racine si Campistron, ca Victor Hugo nu poate fi clasat sub Madame Dcsbordes-Valmore, si nici Balzac sub Charles de Bernard. Nici domnul France, nici domnul Lemaitre, nici domnul Desjardins n-ar incerca sa faca asa ceva, si nici nu vor incerca vreodata."2" Brunetiere este prefect constient ca critica zisa personala dispenseaza de a citi cartile despre care vorbesti, si subiectele despre care acestea trateaza."27 in conditiile unei astfel de critici, istoria literara piere, si odata cu ea traditia. Cu toate acestea, Brunetiere exagereaza cumva calitatile de stabilitate a naturii omenesti, tagaduite de adversarii sai. in critica (ca si T.S. Eliot mai tirziu, si utilizind aceleasi cuvintE), Brunetiere vede un efort comun"- Ağ si tinde sa subaprecieze neconcordantcle reale.



Opiniile nu sini libere Nimeni nu este liber de a ave-a o opinie, opinia sa proprie sau, cum se spune, gustul sau personal: exista mereu un criteriu, un fundament obiectiv pentru orice judecata critica. Desigur, pot exista greseli in aplicarea, acestui criteriu, ceea ce, dealtfel, sta la obirsia diversitatii opiniilor intre oameni. Este posibil sa nu stim de unde sa luam acest criteriu, in care caz obligatia care se impune este aceea de a incerca sa-1 gasim. Dar despre faptul ca el exista nu incape nici o indoiala".



Brunetiere poate, desigur, sa-si manifeste in acest fel confidenta, deoarece stabileste o distinctie intre opinia personala si recunoasterea unei valori, si, in mod corespunzator, intre elementul frumusete si perfectiune apreciabile intr-o opera de arta. Dupa el, frumusetea este subiectiva, perfectiunea fiind, in schimb, un lucru verificabil in chip obiectiv. Simpla satisfactie nu poate fi un criieriu de valoare. Se ride mai mult la Voiajul domnului Verrichon dccit la Mizantropul"a"˘. Putem sa pasim afara din noi insine; putem sa ne ridicam deasupra propriilor noastre gusturi; se cade sa facem aceasta" 1. inceputul criticii", mai spune el, consta din a judeca, intii si intii, propriile noastre impresii personale, cu scopul de a ie aproba mai apoi, dar, mai adesea inca, de a le contrazice"3 . Trebuie sa ne intrebam in legatura eu unele opere daca nu cumva s-ar putea sa n-avem dreptul sa gasim satisfactie citindu-ie, si dimpotriva, daca nu cumva altele, care ne displac, ne displac din vina noastra"33. Divortul dintre simpatie si judecata, dintre sensibilitate si ratiune este aici exagerat peste masura: se prea poate ca tocmai conflictul launtric din spiritul lui Brunetiere sa-1 fi dus la aceasta pozitie. Respingerea acestui punct de vedere nu se poate, totusi, face, prin simpla afirmare a faptului ca aprecierea trebuie sa creasca din simpatic, ca a iubi si a lauda sint unui si acelasi lucru. Desi legatura intima dintre inima si creier ramine de netagaduit, in viata de toate zilele ea este adeseori contrazisa (de pilda, cind indragim lucruri pe care nu le aprobaM); de asemenea, in arta (ori de citc ori ne simtim plictisiti de lucruri pe care le stim majore, in timp ce altele, pe care le stim ieftine si efemere, ne procura satisfactiI).



Desigur, se poate discuta daca Brunetiere a descris normele judecatii intr-un mod foarte eficient. Desi recunoaste ca orice critica care nu aplica o estetica, nu este critica decit cu numele"34, el insusi nu acorda decit prea putina importanta principiilor generale ale esteticii, in afara accentului pe care il pune, constant, asupra distinctiei dintre arte. Ele nu urmaresc una si aceeasi tinta, orice s-ar spune; nu utilizeaza aceleasi mijloace; si, intrucit nu se adreseaza acelorasi simturi, nu opereaza aceleasi efecte"35. Brunetiere se situeaza pe o pozitie opusa la extrem lui Croce, nu numai prin faptul ca crede in distinctii ferme intre arte, dar si prin aceea ca crede in granite la fel de ferme intre genurile literare, ca si prin faptul ca sustine puritatea lor. Caci fiecare isi are legile ei, determinate de natura lor proprie"30. Brunetiere este nu numai gata sa descrie aceste distinctii, clar si sa judece operele in functie de aderenta lor la acestea. in acelasi fel, criticul accepta modelul neoclasicist al ierarhiei genurilor, cu tragedia ocupind locul cel mai inalt, genul liric fiind considerat o specie inferioara37. Ajuns la batrinete, Brunetiere avea insa sa marturiseasca ca nu stie chica exista o ierarhie reala intre genuri38. Desi formulata mai sistematic si in termeni mai limpezi decit o facusera criticii din secolele al XVll-lea si al XVIII-lea, condamnarea amestecului dintre arte si genuri, respingerea neabatuta a formelor hibride si mixte, sint, de fapt, expresii ale unui punct de vedere cuminte, neo-clasic. Acesta capata insa un inteles diferit, intrucit Brunetiere, spre deosebire de neoclasicisti, poseda un simt istoric puternic, un sentiment al istoriei si evolutiei literaturii. El este constient de faptul ca estetica, critica, si istoria literara se afla intr-un strins raport de interdependenta39.



Cea mai mare realizare a lui Brunetiere este teoria istoriei literare. Criticul este constient, mai inainte de orice, de faptul ca obisnuita acumulare de informatie cu privire la trecut nu defineste in chip satisfacator istoria literara. El nu se sfieste sa rezerve aceasta nota anticara istoriei literare", prin opozitie cu istoria literaturii", o distinctie preluata de la Nisard. Majoritatea istoriilor literare nu sint, intr-adevar, istorii, ci un fel de dictionare in care numele sint clasate in ordine mai curind cronologica decit alfabetica10. Alte istorii literare, sub pretext ca literatura este o expresie a societatii, amesteca istoria literaturii cu istoria moravurilor41. Dupa Brunetiere, idealul de dorit este acela al unei istorii interne a literaturii. Orice istorie literara poseda in sine, de la bun inceput, principiul suficient propriei ei dezvoltari"42. Preocuparea de capetenie a istoricului literar este, astfel, stabilirea unei filiatii a operelor; or, in orice epoca in literatura ca si in arta lucrul ce apasa cu maxima greutate asupra prezentului, este trecutul"43. Ceea ce se cerc stabilit este, aici, cauzalitatea interioara, in literatura, dupa influenta individului aceasta este cea mai importanta forta activa: forta operelor asupra operei"" 4. Influenta este dubla: pozitiva si negativa; imitam sau respingem. Pleiada, in secolul al XVI-lea isi propunea sa faca altceva" decit scoala lui Clement Marot. Racine, in Andromaca urmareste sa faca altceva" decit Corneille in Pertharite; iar Diderot in al sau Pere de familie tinea sa creeze altceva decit crease Moliere prin Tartuffe. Romanticii nostri, de astazi, vor sa faca altceva" decit exponentii modelului clasic"45. Literatura, am spune noi, progreseaza prin actiune si contra-actiune, prin conventie si revolta. Miscarea, fireste, nu este automata, ci rezultatul direct al fortelor umane. Orice opera originala schimba directia dezvoltarii unei literaturi; o opera conventionala nu face decit sa confirme sau sa repete. Individualitatea scriitorului capata un rol istoric de enorma importanta in cadrul acestui model cuminte, de tip neoclasic; astfel, el introduce in istoria literaturii si artei un lucru mai inainte inexistent, un ce care n-ar exista fara de el, lucrul care va continua sa existe si dupa ci "16. Schimbarea vine, totodata, si prin modificarea unor conditii de ordin social si istoric. Dezvoltarea este, dupa critic, o noua dispunere" a unor elemente identice; o AĞmodificare de frontAğ, daca mi se permite expresia; o modificare in relatiile ce mentin partile unui intreg impreuna. Aceasta inseamna cuvintul AĞevolutieAğ; nimic altceva"47. Metoda istoriei literare va fi aceea de a determina si selecta punctele de cotitura, tipice pentru acel moment care dupa acceptia speciala data de Taine termenului apare investit acum cu o importanta mai mare decit acela de rasa sau mediu. Doriti sa cunoasteti adevarata cauza a tragediei voltairiene? Cautati-o mai intii in individualitatea lui Voltaire, si, mai inainte de orice, in necesitatea ce apasa asupra lui, aceea ca mergind mai departe pe pasii lui Racine si Quinault sa infaptuiasca totusi altceva decit ei."38 Opera care schimba o directie atrage atentia generala. Brunetiere isi asuma cu curaj raspunderile acestei convingeri atunci cind sare peste Madame de Sevigne si ducele de Saint-Simon in al sau Manuel, pentru simpla ratiune ca operele lor n-au exercitat nici un fel de influenta asupra evolutiei imediat urmatoare: lucrarile lor au fost publicate in 1734 si, respectiv, 1824, mult timp dupa ce au fost scrise49. Periodizarea literaturii nu va urma asadar schema cronologica a secolelor sau domniilor unor monarhi, ci va trebui sa se bazeze, dupa Brunetiere, pe aceste puncte literare de cotitura50, in cele din urma, o harta generala a intregii evolutii literare se precizeaza. Operele vor fi intelese, plasate, clasate si, finalmente, judecate, in fluxul istoriei.



Nu parc plauzibil sa ne indoim de justetea acestui scop si de metoda sa generala. Brunetiere traia insa in momentul cind dar-winismul facea cea mai puternica impresie, si criticul s-a inspirat de aici nu numai in ceea ce priveste ideea de evolutie istorica in sine, ci si, in mod specific, in privinta ideii de evolutie a speciei. Genurile literare exista ca institutii si, in acest sens, pot fireste deveni subiect pentru istorie, dar nu sint specii biologice, asa incit analogia dintre istoria genului si evolutia speciei este firava. Se a- cere operata o distinctie intre doua tipuri de evolutie: aceea ilustrata, de pilda, de dezvoltarea ce porneste de la ou si duce la pasare, si aceea exemplificabila prin mutatiile creierului de la peste la om. Potrivit primului concept (de tip ontogeniE) ia nastere un animal specific, el se dezvolta, se modifica, se maturizeaza, intra in declin si moare; potrivit celui de-al doilea sens (de tip filogeniC), nu exista dezvoltare seriala de creiere derivind unele a- din celelalte, ci doar o abstractie conceptuala de un anume tip, creierul," definibil in termenii functiei respective si putind fi supus comparatiei, infatisat drept supus schimbarii. Creierele animalelor pot fi rinduite intr-o serie care sa conduca la un tip ideal inspirat de creierul uman. Brunetiere este de parere ca ambele analogii sint valide. Orice gen se naste, creste, atinge desavarsirea, intra in declin si, in cele din urma, moare"51. Spre a cita exemplul dat de Brunetiere, tragedia franceza se formeaza in epoca lui Jodelle si Garnier, atinge maturitatea cu Corneille si Racine, intra in declin cu Quinault si Voltaire si se stinge odata cu La Harpe si Lemercier. Dar, in ce sens putem oare vorbi de evolutia unui gen, in termenii unei atit de strinsc analogii cu viata umana? Tertium comparationis, la nasterea tragediei este, aici, pur si simplu, faptul ca, inainte de Jodelle, Franta n-a cunoscut tragedia. Iar mai tirziu, tragedia moare numai in sensul ca potrivit lui Brunetiere - dupa Lemercier, nimeni nu va mai scrie, in Franta, o tragedie importanta. Iata de ce incercarile de mai tirziu ale unui Fran-cois Ponsard, nazuind sa reinvie tragedia clasica, nu pot fi apreciate critic decit ca niste esecuri.52 Brunetiere va fi totodata nevoit sa defineasca tragedia de asa maniera incit piesele lui Hugo oricit de tragice prin atmosfera si dcznodamint sa fie excluse din serie caci apartin unui gen nou si diferit. in realitate, genurile nu se sting din viata ca indivizii: facind o trecere in revista a starii poeziei la 1852, Sainte-Beuve recunostea ca pina si cele mai batrine genuri continuau sa fie cultivate: tragedii de tip clasic, fabule in stilul lui La Fontaine, epopei, imitatii dupa stravechile chansons, poeme burlesti. Genurile nu mor; ele pot intra in eclipsa, unele se pot lasa dominate de altele, mai in voga; dar ele dureaza, se perpetueaza si sint prezente, in rezerva, asteptind sa ofere talentelor proaspete atunci cind acestea se ivesc cadre si puncte de sprijin gata pregatite"53. Posibilitatea in viitor, ca o mare tragedie sa apara in limba franceza ar ramine conform acestui punct de vedere o eventualitate intotdeauna deschisa. Dupa schema lui Brunetiere, Phedre de Racina ocupa un loc la inceputul momentului de declin al tragediei; dar ea ne frapeaza si astazi, ca proaspata si noua, in comparatie cu tragediile erudite si reci ale Renasterii care, potrivit, lui Brunetiere, ar reprezenta tineretea" tragediei franceze. Analogiile dintre evolutia unui gen si ciclul vietii personale a unui individ se clatina la fiecare pas: este vorba de un sirag de metafore, riscante, e drept, prin implicatiile lor, devreme ce sugereaza fatalitatea declinului si mortii, sustinind totodata punctul de vedere dupa care orice modificare n-ar fi decit o lenta si continua mutatie, precum schimbarea biologica, ca n-ar exista salturi si goluri, si nici intoarceri neasteptate inapoi, ci doar crestere si declin. Natura nonfacit saltum nu este un principiu aplicabil artelor (si nici istorieI). Ca argument invocat spre a demonstra inevitabilitatea decadentei sau a progresului, acest principiu continua sa pagubeasca pe plan practic gindirea (Spengler, ToynbeE) si comportamentul uman.

Cel de-al doilea concept privind evolutia comporta alte dificultati. Brunetiere nu stabileste intotdeauna o distinctie foarte clara intre el si conceptul precedent, dar, in practica, se foloseste de el mai frecvent, cu mai multa consecventa si eficienta. Conform acestor vederi, se admite ca transformari reale ale entitatii denumite gen nu se produc, de fapt; survine doar ordonarea din exterior a operelor de arta (asa cum pot fi rinduite tipurile de creier ale diferitelor animalE) intr-o serie care sa conduca la un scop specific. Acest scop se cere sa fie o valoare sau o norma, in masura sa permita divizarea seriei in aparenta nesemnificativa in partile ei esentiale si neesentiale, sa aplice un concept regulator", un tipar de adincime, real adica eficient tocmai pentru ca modeleaza concret scrierea unor opere concrete. Din punctul de vedere al dogmei neo-clasice, Brunetiere este frecvent tentat sa postuleze un singur scop, un singur punct culminant intr-o serie, acordind asadar tuturor operelor ce preced modelul, rolul inferior de trepte neindividualizate intr-un urcus, si tuturor simptomelor de dizolvare si decadere, rolul de repetare a tiparelor antecedente. Brunetiere abordeaza frontal dificila problema de a explica rolul caracteristicilor individuale in abordarea morfologiei. Conceptul sau de valoare este prea static: cumva, el apare ca adus din afara si nu recunoaste faptul ca procesul istoric va produce forme mereu reinnoite ale valorii, pina la momentul nasterii lor necunoscute si de neprevazut. Criticul este absolutist daca vede procesul istoric doar ca o elaborare de valori eterne: ca pasi catre Marele Templu. Dar ideea evolutiei in sine, desi adeseori aplicata in mod rigid si mecanic, este ireprosabila. Nu este adevarat ca Brunetiere s-a limitat s-o postuleze in teorie: criticul a precizat-o practic, macar in linii generale, in raport cu fiecare dintre cele trei genuri recunoscute de el, tragedia, genul liric si romanul, iar pe de alta parte a furnizat exemple ilustrind evolutia in cazuri individuale. Cele doua volume de prelegeri despre Victor Hugo si abordarea mai timpurie intitulata L Evolution a un poete: Victor HugoM, demonstreaza trecerea poetului prin diferite stadii de evolutie, de la modul oratoric la cel liric, apoi la cel dramatic, si, in cele din urma la epic, intr-un chip schematizator aplicabil, se intelege, si istoriei pe plan mai general. (Poetul este considerat, intrucitva, o versiune abreviata a istorieI). Evolutia de la subiectiv la obiectiv, de la romantism la naturalism"55 (intr-un sens curios, in acest caZ) reprezinta totodata progresul etic al omului.



Evolutia romanului apare schitata in mai multe rinduri. Pentru inceput sint enumerate tipurile succesive, chansons de A°este, roman courtois, roman epique (prin acesta criticul intelege monstrii baroci nascuti de La Calprenede, Madame de Scuderv si altiI), si, in cele din urma, romanul de moravuri56, sugerindu-se ca fiecare stadiu, in aceasta succesiune, ar fi fost pregatit de cei care 1-a precedat. De pilda, romanul eroic din secolul al XVII-lea devine treptat mai realist, prin deghizarea in roman istoric, sau prin includerea unor scandaluri contemporane, in chip de roman a dej. A doua tentativa de abordare din cadrul aceleiasi prefete57, descrie inflorirea romanului in termenii asimilarii de catre acesta a unor materii preluate de la alte genuri: de la darwinism Brunetiere adopta sugestia unei lupte pentru existenta, a unei rivalitati intre genuri. Desi este vorba, cumva, doar de o noua metafora, problema ridicata fusese nu numai deosebit de reala dar si indelung neglijata: de buna seama, ierarhia genurilor se schimba de la o epoca la alta, iar intensitatea si amploarea cultivarii lor este si ea variabila, dupa vremuri. Lesage si Marivaux au iesit in cistig din pierderile succesive suferite de comedie, de comedia de caracter, de comedia de moravuri si de comedia cu intrigi"58. Odata cu Pre-vost si Rousseau, romanul absoarbe materia tragediei, cu si Madame de Stael si cu George Sand capata dreptul de a trata chestiuni morale si ideologice. Schema este firava si deloc precisa iar Brunetiere o si abandoneaza in ultima sa carte despre Balzac (1906) cind descrie in termeni concreti ascensiunea romanului. Romanul picaresc, romanul epistolar (amindoua concentrate, de regula, asupra unui singur naratoR), confesiunea" care duce la romanul analitic si psihologic de tipul Adolphe, romanul exotic si istoric al lui Cha-teaubriand si al lui Scott, si in cele din urma romanul sub-literar, de intrigi (ceea ce limba engleza numeste roman gotic") toate acestea, dupa Brunetiere, au contribuit la constituirea romanului social balzacian. Balzac este atit de distinct prezentat drept punctul culminant al romanului, incit formele mai timpurii ale genului ramin ca niste simple trepte intermediare in drumul spre aceasta eminenta. Afirmatia ca exista genuri sau specii a caror soarta si chiar existenta sint legate de anumite circumstante, de un anumit moment precis al evolutiei lor si care se sting din viata de pe urma propriei lor izbinzi"59, echivaleaza cu o repetare ;i falsei analogii cu lupta speciei. Romanul istoric a cunoscut o reinnoire spectaculoasa in numeroase tari si el va dainui, fara indoiala, continuind sa fie productiv pina la sfirsitul lumii.

Evolutia poeziei lirice din Franta in secolul al XlX-lea constituie tema unei serii de prelegeri tinute la Sorbona (1893 1894) si publicate in doua volume. Exaltarea sensibilitatii personale si revirimentul elocintei la Rousseau, exotismul, culoarea locala, amploarea luata de simtul naturii si reintegrarea sentimentului religios la Bernardin de Saint-Pierre si Chateaubriand acestea toate conduc treptat la infaptuirile majore ale lui Lamartine si ale tinarului Hugo. Originile liricii moderne furnizeaza lui Brunetiere un nou exemplu pentru alta analogie predilecta, aceea cu evolutia biologica: genurile, chipurile, s-ar transforma in alte genuri. Genul oratoric francez din secolele 17 si 18, preluat si transformat, reapare in poezia lirica a miscarii romantice. Dupa Brunetiere, tragedia si elocinta amvonului din acea epoca sleisera genul liric: apoi genul oratoric decade si dispare. Criticul sustine chiar ca vreme de o jumatate de secol (intre 1704 si 1749) ar fi cu neputinta sa gasesti o singura pagina elocventa" in proza franceza110. Rousseau, intr-un registru diferit, reinsufleteste forma si materia elocintei amvonului, care apoi reapare, cumva, turnata in vers, odata cu poezia lui Lamartine si Hugo. Dar analogia nu rezista la o analiza mai atenta: cel mult, s-ar putea spune ca oratoria amvonului exprima sentimente similare cu cele exprimate de lirica moderna (de pilda, vremelnicia lucrurilor omenestI) sau ca indeplinea, la timpul ei, functii sociale intrucitva similare (definirea metafizicului, ca senS).



Tragedia apare mai intim legata de cerintele publicului decit celelalte forme ale literaturii scrise, si tocmai de aceea se preteaza mai bine unei tratari prin prisma istoriei genului. Brunetiere a schitat de mai multe ori prezentari ale subiectului, infatisind dezvoltarea tragediei la vechii greci si la scritorii francezi. Numarul redus de materiale din antichitate si seria, grijuliu selectionata, de piese apartinind secolului 17 francez permit, intr-adevar, elaborarea unei succesiuni pe stadii. Indiferent ce s-ar putea spune in amanunt, spre a corecta abordarea lui Brunetiere (intr-un ciclu in de prelegeri pe marginea unor piese reprezentative, Les Epoques du theatre frantais, 1892), metoda, fara doar si poate, este justificata. O astfel de evolutie a existat si poate fi recompusa; un fenomen similar poate fi intilnit in drama elizabetana, incepind de la mistere si interludii, trecind prin forme hibride ca King John de Bale, si pina la Marlowe si Shakespeare, cam in acelasi fel in care, am putea descrie evolutia si dezvoltarea perspectivei in pictura evului mediu tirziu. Ne aflam, de fapt, confruntati cu problema unei istorii a artei literare, privita din interior. Brunetiere pune chestiunea limpede si incearca sa-i dea un raspuns curajos, dar, din nefericire, prestigiul darwinismului exercitase asupra lui o seductie exagerat de mare, facindu-1 sa imite si sa transfere un numar de concepte din biologie, intr-o maniera servila; genurile literare nu sint specii, ele nu se transforma in alte specii, mai inalte. Inovatiile provocate de geniu nu sint comparabile cu variatiile de tip mecanicist afectind caracteristicile naturale, cu notiunea darwi-niana de sport," sau chiar cu aceea de mutatie" introdusa de De Vries. Valorile literare nu pot fi reduse la simplul element de noutate sau la acela de maturitate si de puritate. Cu toate ca analogia biologica la Brunetiere nu este convingatoare, criticul a intuit o problema inca actuala si astazi, si care este chemata, cu siguranta, sa devina din nou o preocupare de prim ordin pentru orice viitoare istorie a literaturii considerate ca arta, supusa mutatiilor in cursul istoriei.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.



Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.