Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Algernon Swinburne (1837 -1909) despre Critica literara



intre scriitorii si criticii englezi ai epocii, Swinburne este singurul care propune in mod expres o doctrina a artei pentru arta". Pasajul capital din cartea sa William Blake (1868) suna astfel: Arta pentru arta mai inainte, de orice, apoi putem presupune ca toate celelalte ni se vor adauga pe deasupra (iar daca nu, atita paguba); celui insa care se dedica operei de arta cu un scop moral, i se va lua si ceea ce are". Swinburne apeleaza la genul de critic al zilelor noastre, dotat cu o intuitie neasemuit de delicata si cu un bun simt de inalta subtilitate, el insusi AĞimpecabilAğ ca artist". Swinburne retraduce din franceza l heresie de l enseignement", sub forma de marea erezie morala", dar nu este clar daca a cunoscut sursa originala, expresia lui E.A. Poc erezia didacticului"1. Astfel Baudelaire ca si Gauticr a carei lucrare Mademoiselle de Maupin este socotita de Swinburne drept cea mai perfecta si mai delicata carte a timpurilor moderne"2 sint, si unul si celalalt , inspiratorii recunoscuti si autoritatile pe care crezul lui Swinburne se bazeaza. Tonul este nou: ceea ce inaintea lui Swinburne era apologie sau cel mult, atitudine apologetica, devine acum afirmare necomplexata, pretentie fatisa la superioritate. Swinburne respinge nu numai Puritanismul, in care vede un inamic al artei, dar si tentativa de a utiliza arta pentru a pune la macinat grinele moralei in morile filistinilor". Sa nu mai auzim vorbindu-se despre misiunea morala a artei oneste"2, este concluzia sa intransigenta3. Aceasta judecata sunatoare nu defineste, totusi, intru totul pozitia lui Swinburne. Adeziunea sa la principiul artei pentru arta" a fost foarte ambigua la inceput. in 1862, Swinburne ia apararea volumului de versuri al lui Meredith Iubire moderna, invocind argumentul ca nu este necesar ca poetul sa exprime convingeri; in acest sens, el ataca, cu oarecari menajamente, si pe Victor Hugo pentru scopul fatis social al Mizerabililor 1. in elogiul adus lui Baudelaire pentru Les fleurs du mal (1862), el respinge cu indignare orice prescriptie didactica din tot ceea ce stim, treaba poetului este sa scrie versuri bune, nicidecum sa aduca rascumparare epocii, sau sa remodeleze societatea"; dar, totodata, catre incheiere, Swinburne descopera un fundal clar si pregnant de moralitate", constant prezent in poemele culegerii. Precum un predicator medieval, dupa ce zugraveste amorul pa-gin, Baudelaire asaza dc-a dreapta lui pacatul si, de-a stinga, moartea"8. Atunci cind propriul sau volum Poeme si balade (1866) stirneste ceva mai tirziu indignarea multor recenzenti, iar John Morley vorbeste de mintea infierbintata, de licean in calduri, a autorului, Swinburne va scrie un pamflet de auto-aparare cu titlul Note despre poeme si recenzii (1866). Aici gasim exprimat protestul sau impotriva a ceea ce numeste criteriul scolaresc" al gradinitei de copii, bazat pe intrebarea daca, da sau nu, cutare carte poate fi citita cu glas tare de o mama fiicei sale". Dar, in ceea ce priveste tema propriu-zisa a disputei, poetul se retrage, nu fara dibacie, in spatele afirmatiei: cartea este dramatica, multilaterala, dotata cu inzestrari multiple; nici o expresie de bucurie sau disperare, de credinta sau necredinta, nu poate fi interpretata ca exprimind vreun sentiment personal al autorului, sau credinta sa"7. in 1868, cind ii apare cartea despre Blake, dominanta gindirii lui Swinburne era entuziasmul fata de cuceririle liberalismului italian. in realitate, poetul cazuse chiar concret in genunchi inaintea lui Mazzini, caruia ii si sarutase mina. Swinburne scrisese deja Oda la insurectia din Candia (1867) si curind apoi, in 1869, avea sa dea Cintece inaintea zorilor glorificind cauza republicii italiene. in 1872, poetul isi modifica explicit vederile teoretice. Binecunoscuta formula a artei pentru arta cuprinde, precum alte doctrine, o latura de adevar si una de neadevar. Luata in sens afirmativ, ea reprezinta un adevar pretios si etern. Nici o opera de arta nu arc pic de valoare sau de viata in ea daca nu a fost faurita de autor in termenii absoluti ai artei". Swinburne citeaza pasajul crucial din propria sa carte despre Blake si reafirma preferinta sa marcata pentru Goethe, in comparatie cu Kor-ner, si pentru Safo, in comparatie cu Tirteu. Sintem de parere ca valoarea unui poem nu are, propriu-zis, nimic de-a face cu sensul sau cu intentiile lui morale pe de alta parte refuzam sa admitem ca arta cea mai inalta nu s-ar putea alia cu pasiunea morala sau religioasa, cu etica sau politica unei natii sau a unei epoci"8. Mai tirziu, Swinburne a pretins chiar a ignora acele creaturi imaginare sustinind despre poezie ca nu trebuie sa fie niciodata morala sau didactica"9. Aceasta declaratie se poate interpreta ca o retractare fata de o pozitie mai inainte exagerat afisata, dar ar fi, cred, gresit sa acuzam pe Swinburne de a-si fi abandonat conceptia de baza.





Adevarul este ca Swinburne se face campionul doctrinei pure a artei pentru arta doar in cartea sa despre Blake, unde gasim

dar numai acolo afirmata ideea divortului dintre continut si forma. Dezbracati sentimentele, apoi reinvesmintati-le in versuri proaste; ce reziduu va ramine, prezentind citusi de putina importanta pentru arta? Inversati retinind adica materia sau forma (presupunind ca lucrul, cine stie, ar fi cu putinta) si arta n-a pierdut nimic. Pastrati forma: arta se va ingriji de suflet pentru binele cititorului"10. Dar, nu la mult timp dupa aceea, Swinburne devine constient de faptul ca un atare experiment este imposibil si recunoaste existenta unei ingemanate muzici egale

prin gindire si cuvint , fara de care nu este posibila nici o poezie superioara"11. Swinburne ajunge chiar sa se indoiasca ca frumusetea si puterea de expresie s-ar putea acorda cu golul sau sterilitatea continutului"12. El tine insa puternic la obiectiile sale anterioare impotriva restrictiilor victoriene, impotriva nebuniei de a judeca poezia doar in functie de continutul ei doctrinar, sau prin prisma dreptatii caracterizind (sau dimpotriva) critica vietii. Este, de pilda, absurd, sa consideri pietatea nationala si inflacararea patriotica a regelui Henric al V-lea mai presus de frumusetea gratuita, aparent fara finalitate, din Visul unei nopti de vara 13; dar Swinburne ajunge cu timpul sa inteleaga si greseala punctului de vedere opus, dupa care poetul s-ar putea multumi cu simpla armonie verbala". El recunoaste valabilitatea argumentului avind in vedere intregul ca un tot organic: Proba poeziei majore si adevarate este una: sa poata trece, la nevoie, printr-un atare proces de anatomie ori analiza; din aceasta proba a focului, trecuta prin creuzet, sa re-iasa neatinsa, in unitatea ei, fara fisura, intreaga si indisolubila"14.

Din nefericire, in practica sa de critic, Swinburne nu s-a dovedit intotdeauna capabil de a pune in aplicatie aceste vederi teoretice, in concret, un proces de analiza sau anatomie" nu ii sta intotdeauna la indemina, caci Swinburne se multumeste doar cu schitarea unor gesturi in directia de neatins a inefabilitatii finale a poeziei. Dupa opinia lui, nici o definitie a poeziei nu este posibila. Proba poeziei celei mai inalte rezida in aceea ca eludeaza toate probele"15. in baza acestei convingeri el poate sa respinga cu indreptatire valabilitatea conspectelor metrice sau a statisticilor in studiul lui Shakespeare si prefera, tocmai de aceea, propria sa ureche digitatiei erudite a unor Furnivall si Fleay. Dar Swinburne trage si concluzia pripita dupa care este cazul sa se increada exclusiv in propriul sau instinct ultima resursa, ratiunea ultima a oricarui critic, in fiecare caz si in orice chestiune", sustinind ca principala menire a criticii se reduce la nobila placere de a lauda"16.

Fara indoiala, Swinburne s-a complacut mult in aceasta delectare, cultivind insa totodata trebuie s-o recunoastem , si mai putin nobila placere a vituperatiei. Critica lui Swinburne sufera de pe urma a doua extremisme: superlativele de lauda cu care copleseste, de pilda, pe Victor Hugo, pe Shelley si pe dramaturgii elizabetani; modul abuziv si extravagant cu care loveste in dusmanii si antipatiile sale. Elogiile lui sint uneori atit de hiperbolice si se repeta atit de des, incit ajung sa prejudicieze chiar scopul avut de el insusi in vedere: in numai citeva pagini, Hugo este numit cel mai mare poet dramatic si tragic nascut pe lume dupa Shakespeare", cel mai mare om nascut dupa moartea lui Shakespeare", in mod incomparabil si indiscutabil cel mai mare poet al epocii sale, unul din cei mai mari ai tuturor timpurilor", cel mai eminent francez al tuturor timpurilor", Suveranul spiritual al secolului al XlX-lea"; in aceleasi pagini, La legende des siecles, este numita cea mai mare carte a secolului al XlX-lea" iar Mizerabilii cea mai mare opera de proza epica si dramatica din cite sau creat si conceput vreodata"17. Vituperarea unor scriitori ca Euripide, Musset, Heinc, Carlyle sau Emerson (maimutoiul acela cu strungareata"), sau ironiile muscatoare la adresa lui J.A. Symonds, George Eliot, sau G.H. Lewes, pot adeseori sa para amuzante prin virulenta lor, dar, in cele din urma, ajung sa plictiseasca si chiar sa fie respingatoare prin lipsa de masura, nedreptate, ca si prin extravaganta lor verbala. intre aceste doua extreme necritice, Swinburne exercita un joc de comparatii si clasificari. Este vorba, desigur, de un joc legitim, si nici un critic nu ar trebui sa evite actul judecatii, sau judecata comparativa; numai ca Swinburne judeca adeseori fara sa dispuna de argumente in sens propriu, intr-un mod atit de arbitrar si recurgind atit de putin la criterii limpezi, incit categorisirile lui isi pierd tot interesul, in afara faptului ca, fireste, pot satisface curiozitatea cititorului relativ la opiniile personale ale poetului. Este drept, eseul Wordsworth si Byron (1884) se detaseaza totusi ca o incercare ele a articula o judecata de tip comparatist. Iritat de clasificarile facute de Arnold poetilor romantici, Wordsworth si Byron trecind inaintea lui Shelley si Keats, Swinburne se simte obligat sa lanseze un atac furibund impotriva lui Byron ca poet cu toate ca intr-o introducere la Selectiile din opera lui Byron (1866) clogiase cu multa generozitate atit poetul cit si omul19. Iata-1 afirmind acum ca Byron este un poet de categoria a treia, ale carui opere reprezinta un haos de imagini false", Byron nu are pic de muzicalitate autentica, nici o licarire de imaginatie reala"; el nu poate crea nici un personaj, scrie versuri bilbiite si proaste. Swinburne ii recunoaste grandoarea doar ca scriitor bernesc", admitind ca Byron a scris din toata inima atunci cind a scris despre politica"; Swinburne admira puternica si sustinuta elocventa dintr-o bucata ca Insulele Greciei, dar refuza consecvent sa acorde credit lui Byron ca poet autentic. Judecata mai este viciata si de faptul ca ia peste picior unele comparatii byroniene, trecind in acelasi timp sub tacere unele din cele mai izbutite opere satirice ale poetului. Pretentia de a formula o judecata estetica pura este data uitarii cind criticul ia la rost pe Byron, omul, pentru vanitatea sa, pentru absenta sentimentului cavaleresc, pentru vulgaritatea sa innascuta2.

Swinburne exalta in schimb pe Shelley, ridicindu-1 cu mult mai presus de Wordsworth si Keats. in fata armoniilor Odei catre vintul de vest, stelele firmamentului wordsworthian palesc in ochii nostri, privighetoarea gradinilor lui Keats amuteste". Incomparabila transfuzie din muzica in cuvinte emanate din spirit si intruchipind cintarea ciocirliei" lui Shelley risipeste zor-naielile disonante din rindurile bilbiite dedicate de Wordsworth ciocirliei". Accentul pus de Arnold pe calitatea pastorala a poeziei lui Wordsworth este o greseala. Wordsworth trebuie mai curind apropiat de Milton si Pindar, decit de Cowper si Burns". Wordsworth se dovedeste a fi poetul eroic al epocii sale" in Sonete, unde este si un poet al meditatiei si al compasiunii. Swinburne nu considera capital Preludiul si nici macar poemul Oda semnelor nemuririi culese din amintirile -primei copilarii. Admira, in schimb, Oda datoriei, Sarbatoare la Brougham Castle, Hotarire si neatirnare si Tintem Abbey, Drama lui Wordsworth Marginenii este stigmatizata drept proba unei isterice si spasmodice excentricitati, proprie perversiunii morale si imaginative; Swinburne se arata necrutator fata de multe alte poeme ale lui Wordsworth, asa incit de intrebi cum este posibil ca, in final, sa vina totusi cu aprecierea dupa care poetul apartine categoriei imediat urmatoare numelor celor mai mari: Vergiliu, Chaucer si Spenser.





Swinburne se arata, in general, preocupat de poezia pura", pe care o analizeaza insa in doar doua din elementele ei componente: imaginatia" si armonia". Am putea interpreta aceasta distinctie in sensul distinctiei dintre imagistica vizuala si muzica verbala. Dupa Swinburne, poezia lui Shelley reuseste sa atinga ambele idealuri. Eminenta marelui romantic din punctul de vedere al lui Swinburne, se datoreaza si optiunilor sale politice si religioase, ca si unui sentiment firesc de solidaritate fata de un aristocrat ca si el, ostracizat de societate. Coleridge este clasat ca poet imediat dupa Shelley, desi Swinburne e de parere ca Shelley este moralmente mult superior lui Coleridge, asa cum este si Milton fata de Dryden, ori Sofocle fata de Horatiu22. Filosofia lui Coleridge este insa respinsa: Swinburne vede in ea o sacra si pestilentiala jungla"; doar Balada Batrinului Marinar, Kubla Khan si Christabel sint considerate poeme majore si pure. Asupra lor ploua, de altfel, cu superlative. Kubla Khan este cel mai minunat dintre poeme", Batrinul Marinar este fara doar si poate un triumf suprem al poeziei". Totusi, intreaga conceptie dupa care Coleridge ar fi o pasare a paradisului cu picioarele taiate", un revers al lui Anteu (contactul cu pamintul 1-a sleit de toata vlaga"), interpreteaza gresit omul, si distorsioneaza chiar cele trei poeme majore discutate. Pentru Swinburne, Coleridge este cel mai mare visator" a carui fluctuatie sufleteasca si sensuala absoarbe orice alta emotie, de dragoste sau credinta, orice vibratie de eroica frumusete a pasiunii morale", calitati pe care Swinburne le recunoaste unor Dante, Shelley, Milton sau Victor Hugo23. Chiar daca am accepta acest standard al poeziei pure" fiorul strafulgerarii vizuale si al frazarii muzicale , chiar daca am admite iscusinta lui Swinburne in antologarea si cintarirea acestor momente poetice, ne vine foarte greu sa intelegem cum isi fundeaza, practic, majoritatea judecatilor sale. intelegem, de pilda, de ce Chaucer este retrogradat, pe temeiul ca forma narativa pura si simpla este esentialmente, si in mod evident, inferioara formei lirice sau dramatice a poeziei" (am putea totusi sa ne intrebam pentru cine anume este evidenta aceasta doctrina)24, dar ramine dificil de inteles motivul pentru care Swinburne deplinge anumite defecte ale lui Spenser, cum ar fi acel simt innascut pentru regula si pentru precizia liniei", acea fluida si luminoasa nebulozitate planind deasupra boarei si florilor tarii lui de basm"25. Este clar de ce Swinburne nu se putea entuziasma pentru Dryden si Pope, dar ne intrebam de ce este depreciat Gray si, dimpotriva, ridicat in slavi un poet precum Collins pentru incomparabila si ncgreselnica sa ochire asupra peisajului" comparata mereu cu realizarile plastice ale unor Corot, Millet, Millais si Cour-bet? intre cartile de critica ale lui Swinburne, William Blake (1868)

ca volum unitar este cea mai semnificativa, datorita tocmai faptului ca se dovedeste alimentata de interese multiple: simpatie pentru magia liricii lui Blake, pe care Swinburne incearca sa o reproduca intr-unui din cele mai admirate si nobile pasaje ale creatiei sale;27 intelegere fata de artistul izolat si devotat cu totul mestesugului sau; aprobare entuziasta fata de vederile revolutionare ale lui Blake in materie de morala, crestinism si politica. Swinburne a fost intr-adevar cel dintii care a abordat cartile profetice si doctrina lui Blake cu un oarecare simt de patrundere si intelegere. Nu o data i s-a intimplat sa capituleze dezorientat in fata cosmogonici nebunesti, a mitologiei stridente, a sonorei aberatii de cugetare si teorii," caracteristice lui Blake, sau inaintea infundaturilor si bancurilor de nisip ale discursului sau profetic"18. Swinburne s-a concentrat mai ales asupra Casatoriei Cerului cu Iadul la urma urmei un fel de breviar al filosofiei lui Blake

cea mai mare dintre toate cartile lui: o opera in care vedem pe drept cuvint, creatia majora a secolului al XVIII-lea in genul poeziei inalte, de speculatie spirituala";29 Swinburne stabileste, in final, o paralela intre Blake si Whitman in care vede doi pasionati propovaduitori ai libertatii sexuale si politice"30. Totusi, criticul nu merge pina acolo incit sa-1 asimileze pe Blake propriilor sale conceptii atee si liberale, caracteristice secolului al XlX-lea, asa cum se afirma deseori. Swinburne intelege foarte bine ca Blake era posedat de o fervoare si o furie a credintei", ca nici un artist inzestrat cu aceeasi putere n-a avut vreodata o preocupare mai profunda fata de intelesul si de caracterul educativ fata de morala artei"31. Cu toate ca Swinburne nu a avut nici rabdarea nici instrumentele necesare pentru a desface si patrunde mecanismele simbolismului lui Blake, el recunoaste importanta capitala a misticismului si mitologiei sale si face un efort sustinut pentru a explica daca nu detaliile cel putin trasaturile generale ale pozitiei poetului in istoria intelectuala. Studiile despre Blake in editiile si comentariile din ultimul timp, de pilda interpretarile sistematice date de Northrop Frye , au mers mai departe, lasind mult in urma efortul de pionier al lui Swinburne; dar meritele sale majore se cer recunoscute, iar cartea despre care vorbim trebuie considerata ca o prezenta aparte in marele corpus al criticii sale, deoarece inglobeaza fapte si texte la modul concret si se dovedeste mai putin impiedicata de acele declamatii gaunoase ce pagubesc multe din eseurile sale de mai tirziu.



Swinburne discuta mai rar, in amanunt, creatia poetilor romantici pe care ii admira. in calitate de critic aplecat asupra textului, studiaza, de pilda, pe Shelley, comentind, cu sensibilitate si bun simt, unele din punctele controversate ale interpretarii puse in discutie de William Michael Rossetti32. Pe de alta parte, insa, nu-i mai putin adevarat ca nu avem, din partea lui, nici o critica detailata a poemelor. Lauda lui Keats si admiratia extravaganta fata de Landor ramin curios de generale si abstracte. Critica facuta de Swinburne lui Tennyson este neasteptat de ideologica, ca sa nu spunem moralista. Swinburne recunoaste, de buna seama, eminenta poetului si alege drept exemplu Rizpah, revarsindu-si asupra acestui poem toate elogiile; impotriva faimoasei comparatii facuta de Taine, Swinburne considera pe Tennyson mai valoros decit Musset; are totusi obiectii impotriva Idilelor regelui. Tennyson, sustine Swinburne nu vede in Arthur decit un incornorat, in Guinevere o intriganta iar in Launcelot un simplu pandant" al cuplului. Vivien este, poate, cea mai josnica si respingatoare figura din cite s-au infatisat vreodata in literatura serioasa"33. Atitudinea fata de Browning este mult mai favorabila; intr-un opuscul dedicat lui George Chapman (1875), Swinburne recurge la o digresiune pentru a justifica obscuritatile poeziei lui Browning, sustinind ca, dimpotriva, scrisul sau se distinge printr-un exces de stralucire si subtilitate, printr-o calitate de iluminare spirituala". Browning, subliniaza el, este dificil un obscur". Taisul argumentului de aparare este, intrucitva, dublu. Avem intr-adevar impresia ca Browning este pus la locul lui scos din sfera poeziei propriu-zise. El este un analist, un psiholog, dar nu implica Swinburne un rival pentru Swinburne34.






Mai ambivalenta inca este atitudinea fata de Arnold. De timpuriu, pe cind era inca student, Swinburne atacase discreditarea epocii elizabetane de catre Arnold35. Pe de alta parte, recenzia Poemelor noi de Arnold (1867) este, aproape fara rezerve, pane-girica. Arnold este socotit aici ca un fel de elen reinviat. Pretutindeni sustine el , descoperim calitatea dominatoare, regala si unica, a operei clasice: o excelenta egala si sigura a tusei"3B. Singurul aspect prilejuind o politicoasa dezaprobare este critica arnoldiana a literaturii franceze. Mai tirziu insa in parte datorita unui dezacord real fata de ierarhizarea facuta de Arnold poetilor- romantici, in parte datorita faptului ca s-a simtit personal ofensat de calificativul un fel de pseudo-Shelley"37 dat lui de catre Arnold Swinburne incepe sa lanseze, impotriva acestuia, comentarii din ce in ce mai muscatoare. in replica, Swinburne il numeste un fel de pseudo-Wordsworth" si se intreaba: Depose-dati-1 de invatatura si de modele, ce mai rarnine din el?"38 Arnold este, asadar, cel mai stralucit descreierat dintre minuitorii excentrici ai paradoxului obtuz si necugetat", comparabil cu Rymcr si Emerson drept unul din cel mai rai critici".

Fata de Rossetti, Swinburne nu manifesta o atitudine la fel de dezaprobatoare si distanta. Facind recenzia Poemelor lui Rossetti (1870) el parcurge intreaga culegere, laudind fiecare poem in termeni luminosi, ierarliizind cu grija, impartind superlative nu fara un anume cvasi-scolastic simt al discriminarii: Cintecul boitei este cel mai nobil intre toate"; Povara Ninivei cel mai mare poem al sau"; Sora Elena cea mai mare balada in engleza moderna"; Cetatea Troiei si Boschetul Edenului sint capodoperele magnificei facultati lirice a domnului Rossetti". Elogiul culmineaza cu afirmatia ca avem dc-a face cu o desavir-sita unitate intre continut si forma. Potopul de aur, al imaginilor si cuvintelor in culori de giuvaer, nu mascheaza niciodata conturul ferm, rectitudinea si curatia formei". in mod suficient de curios, Swinburne sustine chiar ca poemele lui Rossetti nu sint supra-picturale", si ca imaginile lui nu sint exagerat de poetice". Rossetti, dupa Swinburne, sta alaturi de Tennyson, Browning, Arnold si Morris39.

Schimbarea radicala de atitudine fata de Whitman se datoreaza unor cauze externe, dar nu este lipsita de logica. Elogiul timpurui din cartea dedicata lui Blake, se adresa lui Whitman, ereticul; admiratia exprimata in volumul Sub microscop (1872) apare mai masurata. Pe buna dreptate, Swinburne selecteaza bucati precum Din leaganul leganat fara incetare si Cind liliacul infloreste, carora le consacra elogii deosebite; se declara insa indispus de vederile doctrinare ale lui Whitman fata de Europa si de versul liber. Swinburne este constient de pe atunci (si viitorul avea sa confirme aceasta parerE) ca Whitman nu poate fi fondatorul scolii de poezie a viitorului"40. Totusi, eseul critic de mai tirziu, intitulat Whitmania (1887) subliniaza, intr-o maniera poate exagerat de pitoreasca, neplacerea lui Swinburne. Dar, pina si grotesca prezentare a Evei lui Whitman: o betiva zar-zavagioaica, cu merele ei, tavalindu-se, indecenta, in tina si scursorile ulitei, printre poamele putrede, rostogolite de pe taraba" nu trebuie sa ne faca sa pierdem din vedere ca obiectiile lui Swinburne cu privire la jargonul haotic" whitmanian, sau la lipsa sa de farmec liric,41 isi aveau fundamentul.

Masivul corp de scrieri si comentarii despre dramaturgii englezi (ma abtin sa spun critica dramatica") este mult inferioara discriminarilor si judecatilor sale despre poeti si poezie. Swinburne avusese ambitia sa scrie o istorie a teatrului englez, de la Marlowe la Shirley, si, in aceasta ordine de idei, a luat in discutie aproape fiecare dramaturg, pina la Kobert Davenport, John Day si Thomas Nabbes. Din pacate, insa, lui Swinburne i-a lipsit interesul real fata de scena propriu-zisa, fata de tehnica si structura dramei. Spre deosebire de Lamb, model pe care il admira , Swinburne nu se limiteaza la elogierea anumitor pasaje, scene sau personaje, ci se lanseaza in afirmatii si speculatii dogmatice, adeseori total nefundate, cu privire la paternitatea operelor discutate, la colaborari, atribuiri de paternitati toate acestea pornind de la unica autoritate a propriilor sale urechi, de la simtul sau personal al deosebirilor sau concordantelor de stil. Autorii sint insa discutati cu atita pioasa admiratie, criticul le aplica asemenea superlative, incit abia daca mai este loc pentru o concesie, facuta, ici si colo, criticilor constienti de cruditatile si improvizatiile dramei elizabetane.

Un studiu despre Shakespeare (1880), in ciuda cotei inalte a preocuparilor, constituie o contributie modesta si dezamagitor de neoriginala. Swinburne isi propusese sa reconstituie progtesiu-nea si dezvoltarea stilului, modificarile exterioare si launtrice de mod si de substanta deopotriva de metoda si de plan", preluind ca atare impartirea creatiei lui Shakespeare in cele trei perioade cunoscute, si caracterizindu-i piesele in termenii cei mai generali cu putinta42. Atunci cind ajunge sa faca critica propriu-zisa, Swinburne recurge, cu o curioasa rigiditate, la criterii morale, justitiar poetice. Se declara, de pilda, socat de deznodamintul piesei Masura pentru masktra, sau de comicul fetid si mascarile respingatoare ale lui Pandarus si Tersit", de istericalele" lui Troilus si de destrabalarile" Cresidei, fapte datorita carora personajele trec dincolo de limitele oricarei posibile simpatii rezonabile si omenesti"43. Multe din piesele canonului shakesperian sint discutate numai prin prisma personajelor. in privinta caracterului lui Hamlet, Swinburne nu este de acord nici cu sovaiala" sau lipsa de curaj sugerata de Goethe, nici cu dubiul" sugerat de Coleridge, si cauta sa demonstreze ca expeditia in Anglia este o proba a curajului lui Hamlet44. in mod curios, Swinburne, care nu este lipsit de simt si de cunoastere istorica, comite citeva extravagante, sustinind, de pilda modernitatea sociala si politica a lui Shakespeare: Revolutia sociala" este, sustine el, nota fundamentala, crezul si lozinca evangheliei dupa Shakespeare"; criticul este de parere ca Shakespeare a fost, macar potential", un spirit republican, asa cum reiese din Julius Caesar; Regele Lear, demonstreaza ca Shakespeare a fost spiritualmente daca nu politiceste un democrat si un socialist"4r .



Abordind restul teatrului englez, Swinburne isi manifesta preferinta pentru tragicul sublim, mergind pina la macabru si groaza din operele unor Webster, Tourneur si Marston. Webster este socotit aproape de talia lui Iischil, a lui Dante si Shakespeare. Nu exista poet moralmentle mai nobil" decit Webster; el nu coboara niciodata pina la socul vulgar al groazei ignobile si brutale4" afirma Swinburne, ca si cind Webster n-ar fi scris (si criticul insusi n-ar fi citiT) scena dementei sanguinare din Ducesa de Mal/i. Lauda extravaganta a melodramelor singeroase si fulminante din epoca regilor Iacob si Carol II vine in contrast cu relativa raceala cu care Swinburne comenteaza pe Jonson, Dekker si Massinger tratati, cu toate acestea, drept un fel de giganti dinaintea potopului. Cartea consacrata lui Ben Jonson (1889) ajunge la curioasa concluzie ca o singura pagina din Descoperiri face cit toate productiile lui lirice, mai mult decit toate tragediile, elegiile si epigramele luate laolalta", desi Descoperirile, in cea mai mare parte, nu sint decit un mozaic de traduceri din Seneca, Quintilian si alti autori din vechime47. Poezia lui Ben Jonson e considerata inferioara, din punctul de vedere al magiei, celei scrise de Herrick; doar Volpone, Fiecare cu toana lui si Alchimistul sint elogiate pe merit48.

Romancierii sint tratati si ei de Swinburne intr-un mod asemanator, cu accentele puse pe elementul imaginativ si sublim", in detrimentul laturii de realism, plauzibilitate si intelepciune. Dintre toti romancierii englezi, eroul lui Swinburne este Dickens englezul cel mai eminent al generatiei sale", indragit ca mare geniu al imaginatiei. Facind clasificarea romanelor dickensiene, Swinburne lauda in mod extravagant Barnaby Rudge; Povestea celor doua orase e considerata o opera fara cusur a artei si creatiei tragice". Swinburne admira Marile sperante, Martin Chuzzlemt, si David Copperfield in care vede capodopere din cele mai mari; Dombey si fii ar fi, dupa el, un relativ esec" iar Micuta Dorrit cel mai putin satisfacator dintre romanele lui Dickens". Swinburne apreciaza patosul muscator si inflacarat"49 al scriitorului, adica tocmai latura care, in ochii nostri, risca sa para cea mai perisabila. Surorile Bronte sint socotite la fel de importante ca Dickens. Charlotte este o femeie geniala de prim ordin", personaje ca Kochester si Paul Emanucl primesc elogii in calitate de creatii" majore. La rascruce de vinturi este o autentica tragedie", un poem in sensul cel mai plin si mai pozitiv al termenului"60. Opusculul dedicat Charlottei Bronte (J877) isi propunea sa scoata in evidenta contrastul dintre surorile Bronte, considerate spirite ,,creatoare", si George Eliot, considerata un spirit constructor", comparatia fiind aceea dintre geniu" pe de o parte si intelect" pe de alta parte. Swinburne ridica obiectii impotriva romanului lui G. Eliot, Daniel Deronda, in care vede un simulacru de cc;;ra"; preferabil lui Romola, tot de George Eliot, este dupa el , Schitul si vatra de Keade51. Era, desigur, in firea lucrurilor ca, aviml in vedere gustul sau, Swinburne sa ridice in slavi romanele lui Victor Hugo si sa atace pe Zola, un negustor de fotografii colorate si subiecte nementionabiie"62, cum il numeste. Desi s-a batut destul de multa moneda pe ideea unei influente a lui Sade asupra sensibilitatii lui Swinburne, adevarul este ca el nu s-a lasat amagit, si a stiut sesiza, lucid si prompt, esenta scrierilor marchizului: Justine i se pare o proza plata, dezumflata, impotenta, nefericita", ba chiar rizibila", o simpla demonstratie de panglicar"; marchizul de Sade nu este el insusi decit un schimnic tipic, cinrl bestial, cind spiritual"53. Nimeni astazi nu va avea nimic de obiectat impotriva admiratiei lui Swinburne fata de Cousine Betie (sau, mai curind, fata de Madame MarneffE). in 1859, Swinburne declara despre Madame Bovary: este una din cele mai perfecte si complete carti din citc ara cunoscut"5 1.

Limitarile si erorile; gustului lui Swinburne sint evidente, dar in pofida lor, putem afirma ca scriitorul a fost un critic autentic; el a reusit sa defineasca si sa se faca aparatorul unui gust specific si coerent, orientat spre sublimul imaginativ si spre momentul magiei poetice. Explozia fe!

   >rila a elocventei sale, declamarile sale repetate, lipsite uneori de acoperire, metaforele sale pretioase si pompoase55, aliteratiile si chiar hiperbolele exagerate de lauda sau ocara, nu trebuie sa ne impiedice de a vedea simburele substantial al unei structuri estetice indiscutabile. Sistemul sau este simplu, partial inspirat de Baudelaire si Gautier, partial de Leigh Hunt si Lamb; dar Swinburne este, cu toate acestea, cel dintii critic englez aplicind criterii pur imaginative intregii game a productiei literare, fara a face prea multe concesii criteriilor moraliste, realiste sau filosofice. Leigh Hunt si Charles Lamb, predecesorii sai cei mai apropiati, sint mai diluati, mai precauti si mult mai putin inclinati spre finetea discriminarilor critice. Aliatul si rivalul sau cel mai apropiat este Walter Pater, cu doi ani mai tinar ca el, care devine celebru prin cartea dedicata Renasterii, publicata in 1873.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.







Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.