Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Hegelienii despre Critica literara



Dintre toate sistemele filozofice idealiste germane, cel hegelian a avut, in mod categoric, cele mai largi reverberatii in critica literara. Prelegerile de estetica ale lui Hegcl au fost publicate postum,, abia in 1835, dar scrierile lui mai vechi si, lucru mai important, metoda lui dialectica si schema lui generala a evolutiei istorice i-a stimulat pe multi elevi si adepti ai sai sa-si incerce priceperea in domeniul teoriei si interpretarii literare inca pe cind maestrul era in viata. Din nefericire, putini au inteles pozitia foarte bine echilibrata a lui Hegcl: accentul pus de el pe unirea ideii si imaginii, continutului si formei. Discipolii lui si-au insusit, ca sa spunem asa,, doar o parte a lectiei: ideea", care la ei a devenit curind pur si simplu continutul filozofic, moral sau religios al unei opere literare. Indiferent daca au acceptat sau nu intregul sistem al maestrului,, hegelienii au fost, in critica literara, cei mai zelosi vinatori de idei centrale" sau principale". Intcrpretind opera literara ca o alegorie, au redus-o la ilustrarea unei teorii filozofice sau la un document din istoria evolutiei intelectuale.

Faust al lui Goethc s-a pretat la o asemenea abordare chiar si inainte de publicarea partii a doua. in Vber Goethe s Faust und dessen Fortsetzung (1824), Cari Friedrich Goschel (1784 1862) 1-a interpretat pe Faust pur si simplu ca pe o anticipare si confirmare poetica a filozofiei lui Hegel. Calea pe care merge Faust este calea necesara pe care trebuie s-o urmeze gindirea, pentru ca aceasta, in cursul evolutiei ei, cunoaste toate formele de manifestare ale conflictului si deosebirii dintre om si Dumnezeu, dintre subiect si obiect, dintre individual si general, dintre lumea aceasta si lumea cealalta"1. Un an mai tirziu, Hermann Friedrich Wilhelm Hinrichs (1794 1861) a publicat Aesthetische Vorlesungen uber Goethe s Faust (1825), volum pe care Goethe 1-a privit cu respect, desi nu fara perplexitate, si care s-ar putea sa-1 fi stimulat sa-si reia lucrul la partea a doua a lui Faust2. Hinrichs explica" Faust prin triadele hegeliene, pe care le gaseste in fiecare act, scena, situatie si personaj. Teoria 1-a invatat ca orice tragedie adevarata trebuie sa aiba drept continut impacarea dintre Dumnezeu si om, si de aceea prezice cu incredere ca Faust va cunoaste mintuirea dupa ce va marturisi, ele buna voie, ca a pacatuit"3.



A doua mare victima a acestei abordari a fost Shakespeare. Eduard Gans (1798 1839), filozof al jurisprudentei, a interpretat Hamlet ca o tragedie a intelectului, sau a intelectului devenit independent de ratiune: Hamlet violeaza moralitatea prin faptul ca o diseca. La sfirsit Ratiunea triumfa prin Fortinbras, personificarea statului4. Acelasi conceptualism arid strabate si prima interpretare germana sistematica a lui Shakespeare, dupa cea a lui A.W. Schlc-gel, lucrarea lui Ulrici Vber Shakespeare s dramatische Kunst (1839). Hermann Ulrici (1806 1884) n-a fost un hegelian in sens strict; el chiar a criticat filozofia lui Hegel, construindu-si propriul sau sistem de teism filozofic5. Dar scrierea lui mai veche Geschichle der hellenischen Dichtkunst (1835) e complet patrunsa de dialectica hegeliana (si poate schellingiana), urmarind dezvoltarea diferitelor ramuri ale artei in ideea lor necesara"0. Cartea despre Shakespeare contine numeroase date istorice luate din surse engleze, inclusiv date despre alti dramaturgi elisabetani, dar scopul ei prin-ciapl este sa demonstreze ca Shakespeare a avut o conceptie crestina coerenta. Tragedia shakespeariana ilustreaza intotdeauna actiunea imediata a justitiei divine si a necesitatii morale"7. Analizele lui Ulrici cauta ideile fundamentale ale pieselor, care sint prezentate intr-o ordine ideala": de la iubirea nuptiala" din Romeo si Julieta, trecind prin iubirea matrimoniala" din Othcllo, iubirea parinteasca" din Regele Lear si tragedia vointei si actiunii politice din Macbeth, la tragedia cea mai nobila si mai universala, tragedia gindirii din Hamlet. Ulrici pare sa fie primul scriitor care a condamnat sarcina de razbunator a lui Hamlet dintr-un punct de vedere crestin. Incapacitatea lui Hamlet de a actiona este mai degraba o virtute decit un defect. El moare pentru ca incearca sa fuga de mina calauzitoare a lui Dumnezeu", vrind sa fie el insusi stapin absolut, Dumnezeu"8. in practica, modul in care Ulrici cauta filozofia lui Shakespeare duce adesea la afirmarea celui mai rudimentar tip de justitie poetica: Julieta, Cordelia, Desdemona sint pedepsite pentru pacatele lor mai mari sau mai mici; Paris, petitorul Julietei, pentru conceptia lui superficiala despre iubire; Ofelia, pentru stralucitoarele ei vise de placere senzuala si fericire lumeasca"9.



Heinrich Theodor Rotscher (1802 1871) se aseamana foarte mult eu Ulrici in interpretarea lui Shakespeare. El merita atentia noastra pentru modul in care a sustinut, pe plan teoretic, metoda hegeliana si pentru influenta pe care a exercitat-o asupra a doi mari scriitori, Belinski si Hebbel. Belinski 1-a admirat si uneori 1-a parafrazat; Hebbel a vazut in el un mentor in critica si citva tini]) i-a urmat sfaturile10. in perioada 1845 1863, la Berlin, Rotschcr s-a manifestat ca un critic de teatru plin de autoritate si ca teoretician al artei dramatice11. Dar primele lui eseuri, dedicate mai ales lui Shakespeare si lui Goethe, ilustreaza critica hegeliana ortodoxa in toata puritatea ei. in studiul introductiv la culegerea Abhandlungen zur Philosophie der Kunst (1837 1842), Rotscher analizeaza raportul dintre filozofia artei si criticii si opera de arta individuala"12, dovedind o constiinta clara a problemelor implicate. Scopul criticii, sustine el, este sa inteleaga marile opere de arta in rationalitatea lor interna, in unitatea gindirii si reprezentarii", sa ne faca sa pricepem necesitatea organismului". Dificultatea, sesizeaza Rotscher, consta in a arata modul in care gindul intuit liber capata forma si limite, modul in care infinitul capata aspect finit"13. in practica, Rotscher, ca si ceilalti hegelieni, formuleaza mai intii o idee generala, dominanta, si apoi incearca sa incadreze fiecare detaliu in schema stabilita. Astfel, ideea" Negutatorului din Venetia este dialectica dreptului abstract" care se autoanuleaza. Rotscher se simte obligat sa demonstreze ca pina si cele mai mici episoade cel in care Launcelot Gobbo isi paraseste stapinul, cel in care Jessica fuge cu iubitul si cel al inelelor din ultimul act ilustreaza aceasta idee. Melancolia lui Antonio e generata de faptul ca in el actioneaza, fara ca el sa-si dea seama, contraditia dintre natura lui ideala si interesele si scopurile activitatii lui mercantile". Respectind ultima dorinta a tatalui ei in legatura cu cele trei casete, Portia ridica o hotarire arbitrara la rangul de obligatie morala: ea are incredere in providenta divina, in calitatea mizericordiei crestine14. Cu aceeasi neobosita ingeniozitate, Rotscher apara fiecare detaliu din Romeo si Julieta si din Regele Lear. El respinge cu usurinta acuzatia ca moartea celor doi indragostiti e provocata doar de o intimplare nefericita, in dialectica lui, intimplarea nu face decit sa contribuie la revelarea inevitabilului"lf Lear sufera pentru vina lui initiala, ingrozitoarea greseala de a pune cuvintul in locul faptei, vorba in locul caracterului". Nebunia lui, care nu trebuie explicata psihologic, se datoreste tocmai acestui dezacord interior dintre cuvint si fapta"1. Se cuvine totusi sa recunoastem ca. in ciuda verbiajului abstract, Rotscher ridica probleme reale din Regele Lear. Sfir-situl piesei ii pare a fi o judecata de apoi: Lear si Gloucester, absolviti de pacate prin suferinta lor excesiva, devin figuri sanctificate de nenorocire"17. Multe dintre ideile lui Rotscher le-ar placea acelor exegeti moderni ai lui Shakespeare care cauta in opera lui simboluri, corespondente si doctrina crestina. Ei acorda textului shakespearian mai multa atentie decit i-a acordat Rotscher, dar au in comun cu hcgclienii gresita interpretare intelectualista a artei.



Mult mai erudit decit Rotscher, Karl Rosenkranz (1805 1879), biograful lui Hegel, s-a ocupat cu precadere de istoria literaturii, in Geschichle der deulschen Poesie im MiUelalter (1880) el aplica o schema hegeliana la literatura germana medievala. Aceasta a evoluat de la intuitie (epopeeA) la sentiment (liricA) si de aici la gindire (poezia didactica). in cadrul fiecareia dintre aceste etape se observa un proces de dezvoltare tot in trei trepte. Lirica, de exemplu, a evoluat de la Minnesang la Meistersang si de la acesta la cintecul popular. Fortele spirituale care s-au infruntat in literatura sint tot in numar de trei: individualismul teutonilor primitivi, universalismul bisericii, misticismul importat din Orient. in ciuda acestui schematism, Rosenkranz reuseste sa ne ofere numeroase informatii concrete si, de asemenea, unele comentarii critice. De pilda, acorda o mare valoare lui Titurel1*. Lucrarea Handbuch einer all-gemeinen Geschichte der Poesie (1832 1833) este inca si mai schematica si arbitrara in clasificarile ei. in timp ce era intemnitat in Castel del Ovo din golful Napoli, De Sanctis a tradus-o in italiana: dorea sa invete germana si nu ducea lipsa de timp1". in operele lui de mai tirziu, Rosenkranz s-a eliberat treptat de armura grea a conceptelor hegeliene. Substantiala Goethe und seine Werke (1847) mai apeleaza inca la o schema evolutiva hegeliana: Goethe a evoluat de la cultura la natura si de la aceasta la ideal, iar de la ideal, in cele din urma, la idee"20. Dar Diderots Leben und Werke (2 volume, 1866) foloseste o abordare pur si simplu istorica, psihologica si descriptiva. Este o opera de pionierat, remarcabila in Germania acelei epoci pentru simpatia si intelegerea manifestate de Rosenkranz fata de Diderot, un ateu si un materialist, un scriitor avind foarte proasta reputatie de individ imoral.

Cea mai interesanta carte a lui Rosenkranz este Aesthetik des Hasslichen (1853), care tradeaza, daca nu capacitate speculativa, cel putin o mare inventivitate in domeniul clasificarilor. Chiar si simpla idee a unei estetici a uritului (desi nu complet noua)21 trebuie sa ne frapeze. Rosenkranz sustine ca uritul nu este doar un termen de comparatie care face sa iasa in evidenta frumosul din arta, ci reprezinta o adevarata negare, in sens hegelian, a frumosului, care necesita o teorie asa cum e nevoie de teoria raului in etica si de teoria bolii in biologie22. El elaboreaza o scara ascendenta a uritului: de la inform" la incorect" si de aici la diform". Uritul inform e subimpartit in amorf", asimetric" si nearmo-nios". Uritul diform e subimpartit in comun" (pipernicit", becis-nic", pitic") si dezgustator". Uritul dezgustator se subimparte tot in trei tipuri: greoi", mort si gol" si oribil". Acesta din urma poate fi insipid", gretos" si rau" (care se divide si el in trei tipuri: criminal", spectral" si diabolic", expresia extrema a urituluI). Dar chiar si uritul diabolic este subimpartit in demonic", vrajitoresc" si satanic"23. Rosenkranz inceraca de asemenea sa defineasca si sa exemplifice categorii cum ar fi bizarul, barocul si grotescul si sa discute caricatura si parodia. Barocul, pe care il distinge cu greu de bizar, incearca sa dea o semnificatie banalului, fortuitului si arbitrarului prin caracterul extraordinar al formei"24. Ceea ce ni se ofera aici e, in mare parte, o discutie psihologica sau lexicografica privind sensul termenilor, dar Rosenkranz o invioreaza prin numeroase ilustrari neobisnuite, luate mai ales din literatura, care nu evita obscenul sau scatologicul dovada de rara indrazneala in epoca si tara lui. Relatia finala dintre urit si frumos ramine insa nerezolvata, iar greoaia aparatura dialectica nu-si prea gaseste justificarea. Rosenkranz recunoaste ca un contrast strident poate deveni frumos", ca exista o legitima sinteza a unor contrarii eterogene" (e evident ca 1-a citit pe SolgeR) si este fascinat de manifestarile uritului in toate formele lui. Dar invataturile idealismului german si convingerile lui clasice l-au dus la concluzia ca arta trebuie sa idealizeze si uritul, adica sa-1 trateze dupa legile generale ale frumosului"25. El ramine tributar vechii conceptii care identifica arta cu crearea frumosului ideal.



Aceeasi dorinta de a largi si modifica schema esteticii hegeliene anima si opera lui Friedrich Theodor Vischer (1807 1887). Dar ea il duce mai departe, la psihologia empirica, la noul realism. Vischer a scris o Aesthetik oder Wissenschaft des Schonen (1846 1857), un fel de summa aestheticae in sase mari volume in-cvarto. in afara de aceasta monumentala enciclopedie, a scris multa critica aplicata despre Goethe si Shakespeare si despre contemporanii sai imediati: Eduard Morike si Gottfried Keller, Hebhel si Uhland26.

De-a lungul intregii sale activitati, Vischer a criticat violent partea a doua a lui Faust, considerind-o intentionat obscura, arbitrar alegorica, suspecta din punct de vedere etic, absurda, afectata, rigida, respingatoare, ridicola"27. Nu numai ca a scris o parodie completa a poemului, Faust (Der Tragodie dritter TeiI), aparuta in 1862, dar a avut chiar cutezanta de a arata, intr-o schita,, cum ar fi trebuit sa conceapa Goethe continuarea lui Faust I. Acest exercitiu curios de critica pozitiva"18 dovedeste limitele gustului si imaginatiei lui Vischer. Este o schema artificiala, conform careia Faust trebuie sa treaca prin mai multe sfere fixe: religia, politica si stiinta. El trebuie sa comita o crima adevarata, sa cunoasca saracia abjecta si sa moara eroic, sacrificindu-se de buna voie pentru patrie. Vischer admira foarte mult prima parte a poemului, extrage din ea o anumita conceptie despre figura eroului si despre stil, si confrunta partea a doua cu acest model. El stie ca Goethe s-a schimbat si ca in partea a doua a lui Faust a realizat ceva foarte diferit de prima parte, dar ignora acest fapt in mod deliberat. incercarea lui Vischer esueaza chiar si ca experiment mintal, pentru ca el nu intelege in mod corect stilul primei parti, vrind sa corecteze si sa imbunatateasca textul lui Goethe in directia propriului sau ideal estetic: un Shakespeare purificat", mai putin baroc". Este idealul care domina eseurile si prelegerile lui Vi; ctier despre Shakespeare28. Acestea il preamaresc pe Shakespeare ca pe marele realist" original, dar formuleaza in permanenta rezerve fata de manierismele, stilul bombastic, exprimarile artificial spirituale si intrigile neglijente din piesele lui. in practica, interpretarile lui Vischer sint in mare masura psihologice. Hamlet este privit mai degraba ca om al imaginatiei excesive decit ca om al sensibilitatii si intelectului sau ca exemplu de vointa paralizata. Hamlet c dur, impulsiv, chiar rautacios si viclean, e un spirit ironic si un actor pe care constiinta de sine il condamna sa fie un invete-rat bilbiit al actiunii"30. Piesele-cronici ale lui Shakespeare sint marele model recomandat germanilor, care trebuie sa creeze o noua drama nationala, istorica si politica, o combinatie intre cea a lui Schiller si cea a lui Shakespeare31.

Mult mai vie decit aceasta preocupare academica pentru impacarea finala a idealismului cu realismul, a clasicismului german cu Shakespeare, a fost preferinta concreta a lui Vischer pentru lirica intima a prietenului sau Eduard Morike si in special pentru realismul plin de umor al lui Gottfried Keller. Propriul sau roman, bizarul Auch Einer (1857), arata cit de mult s-a indepartat de clasicismul german. Vischer vrea realism, dar un realism vesel, blajin, insorit", un realism poetic" care sa evite satira aspra, critica sociala severa sau uritul respingator, in uriasa structura a Esteticii, spiritul comic este cel mai inalt ideal al lui Vischer, iar comedia, genul suprem.

Estetica e formata din paragrafe numerotate, care enunta o teza, culeasa cu litere aldine, urmata de lungi comentarii, culese cu litere mai mici, care rezuma si discuta intreaga estetica germana anterioara. Volumul al cincilea (1857) este dedicat in intregime unei foarte complicate poetici. Aparent, Estetica este doar o expunere modificata, corectata, a esteticii hegeliene, dar in esenta ei ea rastoarna intregul sistem hegelian. Spre deosebire de Hegel, Vischer acorda mare atentie frumosului natural. Un intreg volum analizeaza existenta obiectiva a frumosului", incepind cu frumusetea luminii, culorii, aerului, apei si pamintului, trecind la frumusetea plantelor, pestilor, pasarilor etc. si terminind cu frumusetea omului. Aceasta scara a frumosului este pusa in contrast cu forma subiectiva a existentei frumosului", imaginatia, pe care Vischer o analizeaza, o imparte si o subimparte fara sa acorde o atentie vadita artei. in cele din urma arta apare ca sinteza naturii si imaginatiei3 -. Desi Vischer continua sa foloseasca triade hegeliene, de fapt el abandoneaza dialectica si implicarea specific hegeliana a artei in istorie. Vischer recunoaste ca istoria artelor coincide, in cea mai mare parte, cu enumerarea genurilor lor, dar introducind notiunea de intimplare", deci admitind irationalul si fortuitul, anuleaza pretentia dialecticii de a deduce conceptele ei33. Admiterea intimpiarii" il face pe Vischer sa puna accentul principal pe imagine", nu pe idee, pe arta ca o eternizare a individului" si pe comic in pozitia lui negativa fata de idee". Comicul se impotriveste patrunderii ideii, pentru ca spiritul lui este spiritul imanentei"34. in timp ce Hegel a tratat satira, comedia si romanul comic modern ca momente din istorie, Vischer analizeaza detaliat farsa, spiritul si umorul ca pe niste categorii independente. De asemenea, el aboleste triada hegeliana a stilurilor simbolic, clasic si romantic ,sustinind ca exista doar doua mari principii plastic si pictural , care se afla intr-un conflict tradus in opozitia dintre stilul concret, individualizator, realist si traditia clasica35.



Volumul dedicat poeticii ne dezamageste profund pentru ca reprezinta, in cea mai mare parte, un simplu compendiu al tuturor locurilor comune ale esteticii idealiste germane. Vischer prezinta si sustine cu luciditate teoria ca ideea si imaginea, continutul si forma se intrepatrund, ca opera literara trebuie sa fie o totalitate care sa ofere in fiecare imagine o imagine a lumii", ca imagistica si muzica, reprezentarea si atmosfera, limbajul figurat si ritmul trebuie sa formeze o unitate3". Dar in continuare se dedica unei expuneri conventionale a teoriei genurilor, care pleaca de la obisnuita triada a epicului, liricului si dramaticului, epicul fiind orientat spre trecut, liricul spre prezent, iar dramaticul spre viitor37. Capitolele tratind despre epopee sint complet tributare conceptiilor lui Wil-hclm von Humboldt si A.W. Schlegel: epopeea e obiectiva, indiferenta, continua etc. in discutarea liricii gasim obisnuita caracterizare potrivit careia poezia lirica e subiectiva si se ocupa de un punct" din timp, dar si o nota mai originala, si anume, ingenioasa clasificare a subgenurilor ei: lirica inaltarii spre obiect" (imnul sau ditirambuL), lirica dizolvarii pure a obiectului in subiect" (cintecuL) si lirica detasarii lente si apoi tot mai pronuntate de obiect" (poezia contemplativa si meditativa, de pilda elegiA)38. Genul dramatic este considerat genul cel mai inalt. Tragedia e discutata in termeni hegelieni, ca lupta si reconcilierea unor forte etice, desi Vischer admite existenta unor tipuri inferioare de tragedie. El recunoaste ca in tragedie cei nevinovati pot muri si apara cu inflacarare inocenta Desdemonei, Cordeliei si Ofeliei impotriva maniacilor piosi ai justitiei poetice"39. Comicul este un act al libertatii pure a constiintei de sine". Comedia este genul cel mai inalt pentru ca ii permite subiectivitatii cel mai mare grad de libertate. Ea cuprinde in sine sublimul si tragicul"40. Dar comedia poate cadea oricind in proza, rationalism si retorica. Vischer nu poate crede in prezicerea lui Hegel privind moartea iminenta a artei, dar impartaseste sentimentul contemporanilor sai ca arta se afla in declin. El chiar subscrie la teoria lui Gcrvinus care sustine ca, cel putin temporar, epoca poeziei s-a sfirsit, si ii critica aspru pe scriitorii Germaniei Tinere" si pe poetii politici ai timpului (in special pe HerwegH) ca oameni nearmoniosi, corozivi, sfisiati, care nu pot sa produca si nu au produs poezie adevarata41. Vischer nu are decit dispret pentru Heine, iar la Hebbel critica nihilismul din Maria Magdalena, desi admira piesa ca studiu psihologic42. Din punct de vedere temperamental, Vischer este un optimist vesel, chiar un filistin. Atit in politica (unde a inceput prin a fi democrat radical, pentru ca la sfirsit sa devina un admirator al lui BismarcK), cit si in literatura, el cauta aurita cale de mijloc, echilibrul, bunul-simt si simtul umorului. Nu ne surprinde ca a abandonat hegelianismul sau din tinerete, incadrindu-se in orientarea spre pozitivism si realism moderat. in anii batrinetii, Vischer a publicat o ampla critica a propriei sale Estetici (doua disertatii, 1866 si 1873), o retractare si autoaparare de un rar curaj intelectual. El renunta la structura si la metoda generala a Esteticii, respinge miscarea conceptelor" din teoria hegeliana si accepta punctul de vedere kantian potrivit caruia frumosul se naste numai prin intuitie, iar frumosul natural" nu poate fi discutat independent de imaginatie43. Pe de alta parte, in aceste doua disertatii si intr-un articol mai vechi, Uber das Ver-haltnis von Inhalt und Form in der Kunst (1858)44, el apara cu forta si patrundere unitatea formei si continutului, forma plina de continut" care are expresie", si ataca noua estetica formalista herbar-tiana, in special estetica lui Robert Zimmermann, pentru baroca ei imbinare de mistica si matematica". Pentru Vischer forma pura" nu exista ca fapt estetic, deoarece forma nu adera la materie, ci ia nastere din ea". Forma nu este altceva decit forma continutului, exteriorul interiorului"45. Vischer recunoaste ca el si ceilalti hegelieni au minimalizat problemele legitime ale structurii si formei exterioare48, dar nu poate fi de acord cu o teorie care separa forma de sens si ignora rolul crucial al simbolului in arta.

Ultimul articol al lui Vischer, Das Symbol (1887), marcheaza etapa cea mai avansata a evolutiei lui spre o estetica psihologica si empirica, desi el continua sa adere la ceea ce considera a fi esenta pozitiei idealiste. Vischer analizeaza cu atentie diferitele sensuri ale termenului simbol", aratind ca simbolul este mai mult decit contopirea imaginii si sensului (asa cum in impartasanie piinea si vinul devin identice cu trupul lui CristoS), ca nu este tot una cu mitul", care trebuie crezut ca o realitate, ci mai degraba cu credinta noastra poetica moderna in mit. in afara de acest prim sens al simbolului, cel religios, Vischer admite un al doilea sens, superior, legat de insufletirea naturii de catre poet. in acest al doilea sens, de animism sau de antropomorfism, simbolul c inspirat de adevarul tuturor adevarurilor, ca universul, natura si spiritul trebuie sa fie, la origine, una". Este un act de empatie", pe care Vischer il analizeaza acum in termeni pur psihologici. El distinge diferite stadii: cel al empatiei pur senzoriale, cel al empatiei motoare si cel al identificarii finale. Vischer cauta dovezi ale existentei ultimului stadiu in visurile provocate prin stimulenti fizici, in fizionomie si in limbajul gesturilor. Empatia, sustine el, nu este numai asociatie adaugata relatiilor formale care constituie frumosul pur. Chiar si frumosul matematic si logic poate fi asimilat empatiei. in arta nu exista doua principii armonia" si mimica" , ci doar unul: empatia imaginativa. Cel de al treilea sens al cuvintului simbol", acela de simbol creat in mod constient, de reprezentare poetica a ceea ce este universal semnificativ si tipic, ii pare lui Vischer a se apropia primejdios de mult de alegorie, pe care n-a incetat s-o condamne in Faust II si in opera lui Dante. Simbolul este baza tuturor artelor; dar la Vischer el inseamna in primul rind empatie, insufletirea naturii, antropomorfism, venind astfel in sprijinul unei metafizici panteiste. Vischer il citeaza pe Fichte: Arta popularizeaza punctul de vedere transcendental"47.

Vischer este o figura extraordinar de reprezentativa, deoarece poate servi ca o ilustrare aproape perfecta a trecerii de la hegelianism la psihologism. Estetica lui va ramine intotdeauna marele compendiu al perioadei respective, iar revenirile si polemicile lui de mai tirziu privind problema formei si continutului si simbolul abordeaza subiecte care sint si astazi de actualitate. De Sanctis, caruia Vischer nu i-a placut ca om, a invatat totusi ceva de la Vi-scher-criticul. Ernst Cassirer si Susanne K. Langer se apropie foarte mult de Vischer in conceptia lor despre simbolistica si despre forma simtita.



Reactia impotriva hegelianismului se poate observa si la multi dintre contemporanii lui Vischer. in majoritatea cazurilor ei au abandonat pur si simplu estetica si teoria, orientindu-se spre istoria literara pura. Dar Theodor Wilhelm Danzel (1818 1850) poate fi considerat o exceptie, datorita neobisnuitei lui luciditati teoretice si claritatii pozitiei lui estetice, care in unele privinte il anticipeaza pe Croce. in unul dintre primele lui articole, liber die Aesthetik der Hegelschen Philosophie (1844), Danzel critica la Hegel confundarea artei cu religia, si intelectualismul care nu sesizeaza ca fiecare opera de arta este o opera individuala, si anume, una cu adevarat concreta". Pentru Hegel arta este doar o anumita forma a exprimarii si reprezentarii adevarului". Atacindu-i pe hegelieni, Danzel observa: Filozofarea [lor] despre arta consta in aceea ca sfarima forma si apoi, folosind opera literara ca un pretext, repeta, cu referire la continutul ei, chestiuni binecunoscute din filozofia xeligiei si a dreptului"48. intr-o recenzie la Shakespeare al lui Ulrici, Danzel respinge intreaga teorie conform careia Shakespeare sau oricare alt poet ar avea o conceptie sistematica despre lume. Ideea" este o expresie nefericita, care a condamnat o intreaga epoca la munca sisifica, de a reduce obiectul [adica opera literara] la activitatea intelectului si ratiunii. Ideea unei opere literare nu este nimic altceva decit ceea ce se vede, constituind nu ceva reprezentat in opera literara, ci opera literara insasi. Ideea artistica nu poate fi niciodata exprimata prin concepte si cuvinte Nu voi putea niciodata sa comunic continutul ei altfel decit prezenjind-o privirilor exact asa cum este". Elementele ei fiind intuitia si atmosfera", care sint comunicabile numai prin experienta, rezulta ca intr-o opera literara nu exista nimic esential sau neesential". O opera literara a carei idee fundamentala am putea-o formula, n-ar fi o opera literara autentica. Este inca si mai absurd sa crezi ca o idee ar putea reprezenta o parte dintr-un sistem, deoarece pur si simplu nu exista un sistem in care sa poata fi incadrata. Daca ar exista ceva mai general decit opera literara, acest ceva ar putea fi doar dispozitia" artistului care da stil" operelor lui. Dar aceasta este numai o generalitate subiectiva, o unitate subiectiva"49. Critica poate mijloci intuirea unei opere in intreaga ci individualitate". Compararea operei cu sursele ei il poate ajuta pe critic sa arate in ce consta realizarea autorului. in cele din urma, sustine Danzel, va trebui sa se constituie o adevarata istorie artistica a poeziei", care sa urmareasca nu numai formele externe, ci si interpretarea interna a materialului la diferitii poeti". Aceasta ar scoate in evidenta deosebiri stilistice si in final ar stabili un curs al evolutiei"50. Fara sa priveasca la stinga sau la dreapta", o viitoare istorie literara va trebui sa prezinte metamorfozele productiei poetice refe-rindu-se numai si numai la aceasta"51. Iata de ce Danzel critica istoria literara care inflorea pe atunci, considerind-o simpla istorie culturala. El constata, cu regret, ca istoria literara scrisa in Germania a sarit peste stadiul intermediar dintre compilatiile erudite de tip vechi si istoriile filozofice si politice de genul celei a lui Gervi-nus. Lipseste prezentarea simpla si practica a materialelor. Este nevoie, sustine Danzel, de monografii privind influentele exercitate din afara asupra literaturii germane (care este parte componenta a literaturii universale si, in consecinta, nu poate fi tratata independenT) si de studii asupra istoriei criticii si esteticii52.

Danzel si-a urmat sfaturile. intr-o disertatie strins argumentata, Vber den gegenwartigen Zustand der Philosophie der Kunst tind ihre nachste Aufgabe (1844 1845), a trecut in revista istoria esteticii germane, punind accentul pe Kant, Schiller, Schelling si Solger. in alte articole a analizat cu mare patrundere unele dintre ideile estetice ale lui Moses Mendelssohn, Goethe si Schiller53. Apoi a editat corespondenta lui Gottsched si a inceput o ampla monografie a lui Lessing, din care a terminat doar un volum inainte de moartea lui prematura54. Era prima lucrare solid documentata despre viata si epoca" unui autor german clasic: o biografie detaliata prezentata in cadrul ei istoric, un minutios studiu cronologic al operei, care se ocupa chiar si de cele mai efemere scrieri ale lui Lessing, acordind permanent atentie surselor, ideilor si stilului. Din nefericire, Danzel nu a asimilat materialele in suficienta masura si a lasat nerezolvate multe dintre problemele pe care le-a ridicat. El a renuntat la visul de a deveni Winckelmann-ul istoriei poeziei"55 la idealul indepartat al unei istorii artistice a literaturii, ideal neatins complet nici chiar astazi si s-a dedicat cercetarii", acumularii unui urias volum de date, de informatii privind sursele, comparatiile posibile, influentele. in a doua jumatate a secolului acestea s-au transformat, treptat, in obiectul principal al studiilor literare din Germania.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.



Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.