Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Danezul singuratic: Georg Brandes despre Critica literara



Cind, in iunie 1914, George Brandes (1842 1927) se afla la New York pentru a tine o conferinta despre Shakespeare, autoritatile politienesti au fost nevoite sa intervina spre a imprastia o multime de o mie de persoane care nu reusisera sa isi gaseasca loc in sala Comedy Theatre"1. Astazi, Brandes este aproape necunoscut in Germania si Franta, iar in Anglia si Statele Unite este stiut mai mult dupa nume. S-ar putea sustine ca uitarea lui este meritata, intrucit, asa cum s-a mai afirmat, Brandes n-ar fi fost decit un intermediar, lipsit de originalitate si substanta. Walter Ra-lcigh, primul profesor de literatura engleza la Oxford, a exprimat fara menajamente acest punct de vedere in 1905: Brandes nu are nici o importanta: nu este decit un evreias european colportor de cultura. Nu stie ce-i aceea poezie. il preocupa doar crezul sau iluzoriu, facut din rationalism, progres, luminism notiuni perfect abstracte"2. Nietzsche se exprimase, intr-o scrisoare catre Brandes din 1887 in termeni mai politicosi, numindu-1 cin guter Europacr und Kultur-Missionar3".

Cele sase volume ale operei sale majore Hovedstremninger i det 19dc Aarhundrcdes Litteratur, pubicate mai intii in daneza intre 1872 si 1890, iar apoi sub titlul Hauptstromungen der Literatur des ncunzchnten Jahrhunderts, in limba germana (4 volume, 1872 76), sint o lucrare polemica care a stirnit o imensa senzatie in Danemarca mai intii si, dupa aceea, in Germania. in 1901 1905 apare versiunea engleza; cea franceza s-a oprit la volumul dedicat scolii romantismului francez.* Lucrarea lui Brandes este o istorie comparata a literaturilor franceza, germana si engleza din prima jumatate a secolului al XlX-lea, tratate potrivit unui plan inspirat din principiile liberalismului european. Tema centrala este reactiunea impotriva secolului al XVIII-lea si infringcrea acesteia. Revolutia reprezinta teza", Restauratia antiteza" iar miscarea liberala sinteza," cea care a pastrat in stil tipic hegelian ceea ce era valoros in reactiunea romantica.5 Cele sase acte ale dramei" corespund celor sase volume ale lucrarii lui Brandes: trei trateaza literatura franceza, doua, literatura germana, iar unul literatura engleza. Primul volum. (1872) despre Literatura emigratiei franceze, infatiseaza reactiunea impotriva revolutiei, inca puternic patrunsa totusi de elemente revolutionare: eroina acestui moment este Madame de Stael. Al doilea volum (1873) Scoala romantica germana, ofera, nu din punctul de vedere al simpatizantului, o privire de ansamblu asupra valului crescind al acestei reactiuni: culminatia se afla in volumul Reactiunea franceza de dupa Restauratie, careia Brandes ii dedica tomul al treilea al operei (1874). in cel de-al patrulea, intitulat Naturalismul englez (1875), Byron marcheaza punctul cotiturii, anul mortii sale (1824) aparind, in chip simbolic, ca momentul de mijloc al marei drame. Grupul urmator, descris in volumul al cincilea (1882) Scoala romantica franceza, putin inainte de Revolutia din iulie, marcheaza triumful liberalismului; in sfirsit, al saselea grup, Tinara Germanie, face obiectul prezentarii din volumul final (1890): miscarea ajunge la incheiere si izbinda, pregatind calea pentru ceea ce Brandes numeste anul biblic al bucuriei" (1848).6 Nu ni se spune nimic despre Italia sau Rusia, dar aplicatiile la Danemarca sint constant prezente in mintea autorului.7 Danemarca sustine Brandes a ramas din nefericire in urma, neizbutind sa se imbarce pe marea nava a progresului: ea lincczeste inca in apele moarte ale reactiuhii.



Brandes numeste psihologica" aceasta schema a sa, intrucit concepea psihologia" ca psihologie nationala" si isi propunea sa considere mereu literatura ca expresie umana, ca parte a vietii8. Dar, fundamental vorbind, schema lui Brandes ramine tributara aceleiasi vechi conceptii romantice despre istoric ca istorie a spiritului national, sau a spiritelor nationale: o istorie a ideilor, mai ales politice si religioase, in stilul practicat de Hettner sau Gervinus. Literatura este judecata prin prisma chestiunii daca pune probleme in dezbatere", daca contribuie la progres, la liberalizarea politica, la libera cugetare in materie religioasa, si la simpatie fata de stiinta moderna, de doctrinele ei deterministe si evolutioniste. Brandes este perfect sigur de criteriile judecatilor sale: literatura trebuie judecata prin a sa Tendenz, care nu este decit spiritul secolului," care, la rindul sau, este singele datator de viata al adevaratei poezii."10 Reactiunea, pe plan politic, n-are dreptate: la fel obscurantismul si orice tip de religie revelata. Feuerbach, este de parere Brandes, a rezolvat, odata pentru totdeauna, problema teologiei: Dumnezeu este o nascocire a oamenilor. Teologia este antropologie ori psihologic. Stiinta a dezlegat toate misterele: credinta in liberul arbitru este la fel de depasita ca si credinta in pricolici11. Mersul falnic inainte al progresului este o premisa constanta a judecatii lui Brandes. De pilda, atunci cind se refera la Walter Scott, criticul deplora faptul ca, privit de pe culmea epocii noastre", Scott nu a izbutit sa duca la realizare eliberarea personalitatii de traditie". Reputatia romancierului a intrat in declin tocmai pentru ca el a ramas neatins de evolutia intregii stiinte moderne12." Chateaubriand este deplins caci nu a cunoscut stiinta secolului al XlX-lea", si, nici o noua credinta". Chiar in probleme strict literare, credinta intr-un progres neabatut e implicata; de pilda, in afirmatia ca prezenta lui Nodier va coincide cu stadii mai inalte ale evolutiei literaturii franceze", sau in cazul parerii dupa care Merimee ar reprezenta un pas inainte, ca erudit si ca scriitor, in comparatie cu Stendhal.



Pentru Brandes, critica este exhortatic si propaganda. Critica urneste muntii: muntii care se numesc credinta in autoritate, prejudecati, putere fara idei si traditii moarte"14 intrebarea pe care Brandes si-o pune intotdeauna este: a contribuit oare scriitorul la victoria liberalismului, a agnosticismului, a conceptiei stiintifice? A fost el oare progresist"? Criticul recurge la imaginea mult utilizata a istoricului literar ca botanist", preocupat in egala masura de urzici si de trandafiri18 dar abtinindu-se sa spuna ca urzicile sint daunatoare sau ca, daca ar fi dupa el, ar plivi locul de ele. Brandes nu calca, asadar, pe urmele lui Taine, in pofida profesiunilor sale de indatorinta si chiar a admiratiei sale reale fata de om si de opera sa10. Nicaieri Brandes nu incearca sa explice literatura in termeni de milieu, moment, race. El nu practica sociologia literara, ci trateaza literatura dupa formula lui De Bonald ca expresie a societatii". Orice mare scriitor trebuie sa fie imbibat de spiritul epocii sale; el trebuie sa fie, sau este de presupus ca este, reprezentativ. Din cind in cind Brandes stabileste si cite o corelatie naiva intre literatura si societate. Scrie de pilda ca in timpul perioadei imperiale, in Franta n-a existat poezie", pentru ca genul epic si tragedia aveau drept scena viata17. Dar, inainte de orice, Brandes este inclinat sa ofere drept fundal de tablou o istorie politica, zabovind indelung asupra unor evenimente deseori fara nici o legatura cu operele sau personalitatile literare: ne vorbeste astfel pe larg despre revoltele irlandeze din 1789 si 1799, sau da relatari amanuntite despre evenimentele de la Berlin din anul 1848. Uneori nu da decit schite sumare pentru profilul unor ginditori si al ideilor lor, bunaoara, in cazul tratatului lui De Bonald despre divort; alteori figuri ale vietii publice considerate caracteristice pentru epoca sau pentru spiritul ei, sint prezentate la fel de schematic. Gasim in schimb, un capitol intreg dedicat Doamnei de Krudener, altul lui Charlotte Stieglitz care s-a sinucis pentru a stimula pe sotul ei, sub imperiul suferintei, sa scrie poezie majora18. in ceea ce priveste literatura de imaginatie, pe Brandes il intereseaza, in primul rind, tipurile": Werther este un simbol major in care au gasit expresie pasiunile, dorintele si durerile unei intregi ere". Un al doilea tip", modern este considerat a fi Rene, la care poezia dorintei" a fost inlocuita de poezia deziluziei". Rene este un melancolic si un mizantrop. El reprezinta tranzitia de la Werther al lui Gocthe, la Ghiaurul si la Corsarul lui Byron". Adolphe al lui Benjamin Constant este alta varia-tiune pe acelasi tip" fundamental. Balzac scoate la lumina un nou tip feminin, lafemme de trente ans, care domina autoritar scena moderna a Frantei19. Brandes deplinge faptul ca literatura daneza nu are tipuri," nici un fel de personaj comparabil cu Nathan inteleptul, Faust, Prometeu sau Marchizul Posa. Eroii lui Oehlen-schlager sint abstracti si ideali", ei reflecta epoca lor in mod imperfect". Nici unul din ei este de parere Brandes nu poate fi inchipuit ca Posa strapungind cu sabia pe Filip al II-lea, ca Prometeu ridieindu-se de pe stinca si curatind Olimpul, ca Faust supunind pamintul cu ajutorul aburelui, electricitatii si cercetarii metodice.20

Asemenea idei ne pot da cu anticipatie o mica idee despre judecatile lui Brandes. Volumul dedicat romanticilor germani este cu totul negativ, cu toate ca Brandes descrie opera multor scriitori cu oarecare grija, adeseori dind traduceri forte fidele si ample din autori precum Haym si Goedeke21. Brandes este deosebit de iritat de ruptura romantica a iluziei, de interesul scriitorilor respectivi pentru divizarea personalitatii, pentru latura naturala si nocturna a omului". El opteaza pentru aspiratie, vointa si ho-tarire", calitati care fac omul intreg22. Reactiunea franceza stir-neste indignarea si dezgustul sau: evoca, astfel, pe un ton amuzat-satiric episodul Doamnei de Krudener, stind alaturi de tarul Alexandru la parada celor 150 000 de soldati rusi defilind peChamps des Vertus; de asemenea, amestecul pompos de sentiment religios si erotic la Lamartine23. in volumul dedicat englezilor, accentul asupra naturalismului are drept rezultat o viziune complet deformanta a laturii vizionare, nelipsita la marii poeti romantici. Naturalismul" este un termen aplicat iubirii de natura la Words-worth, sensualismului lui Keats, ca si liberalismului revolutionar al lui Byron. Este de inteles ca punctul de vedere al lui Brandes depreciazape Wordsworth si Coleridge: curios, dragostea lui Words-worth pentru natura este privita ca un simplu stadiu in evolutia poetului, iar un poem precum Inima, sari bine este ales, dintre toate, ca cea mai buna creatie a sa24. Poezia lui Coleridge este dispretuita: nimic interesant, sustine Brandes, in Christabel, iar Batrinul Marinar i se pare lipsit de miez poetic. Criticul nu gaseste poeziei lui Coleridge alta calitate decit dulceata;" fiecare vers are gustul si greutatea unei picaturi de miere26". Filosoful si criticul abia daca sint mentionati. Keats, considerat sensualist si estet, primeste din partea lui Brandes mai putina atentie decit Tom Moore. Moore a cintat gloria nationalismului irlandez fiind totodata si un poet erotic, unul din cei mai valorosi poeti, cel mai muzical din citi au trait vreodata26." Gindirea politica a lui Landor are asentimentul lui Brandes, iar Shelley este laudat pentru al sau naturalism radical. Shelley este cel mai mare poet liric al Angliei si al secolului". Viata lui are o importanta mai mare si mai durabila pentru eliberarea spiritului uman" decit tot ce a survenit in Franta in august 1792 (luna cind Shelley s-a nascuT)27. Byron, sustine Brandes, a preluat mostenirea sa intelectuala. Volumul se incheie cu un elogiu superlativ adus lui Byron, omul si poetul, care astazi suna cu totul deplasat, nu numai pentru ca Brandes trece peste episodul incestuos din biografia scriitorului, considerindu-1 o grosolana calomnie, ci si pentru ca vede in Byron inceputurile spiritului modern in poezie. Cain, este de parere criticul, a insemnat o adevarata revolutie in poezia europeana. Don Juan este poemul cel mai uman al secolului, singurul care suporta comparatia cu Faust. Romantismul francez si liberalismul german izvorasc, sustine el, direct din naturalismul lui Byron28.



Grupul romanticilor francezi se bucura de simpatia superlativa a lui Brandes: fara exagerare este cea mai mare scoala literara a secolului nostru"29. Brandes reconciliaza aversiunea sa personala fata de romantismul german cu o admiratie nemarginita fata de francezi, nu numai pornind de la evidenta distinctie politica intre cele doua, ci si prin scoaterea in relief a caracterului traditional frantuzesc. Asadar toti romanticii francezi sint clasici. Merimee, Gautier, George Sand, pina si Hugo, sint clasici"30. Gcorge Sand este un geniu feminin, atit de important, atit de complet, incit se poate spune ca nici o femeie din istoria lumii n-a posedat o forta de creatie atit de bogata"31.

Balzac este admirat nu numai in calitate de fondator al romanului modern si de observator stiintific al realitatii, ci si in aceea de vizionar82; Merimee si Gautier i se par lui Brandes scriitori de prima marime care au atins, fiecare in felul lor, perfectiunea.

Brandes isi face mai putine iluzii cu privire la valorile poetice ale literaturii liberale din Germania. il intereseaza in chip deosebit Borne ca si el, evreu botezat , si este, poate unul dintre cei mai ferventi admiratori ai lui Heine. Eseurile tratind despre poezia si proza lui Heine depasesc, in forta analitica si critica, majoritatea celorlalte scrieri mai timpurii ale lui Brandes: el da lecturi de remarcabila acuratete unor poeme separate, dezvoltind cu precizie si finete implicatiile pasajelor33; Brandes judeca in spirit critic poezia de tinerete a lui Heine, socotind-o sentimentala si conventionala, admira pe merit, ultimele poeme adresate lui Mouche. Pe baza de argumente, criticul compara pe Heine cu Rem-brandt pentru incercarile de a realiza clarobscurul, si cu Aristofan, in ceea ce priveste imaginatia comica; este evidentiata puternic descoperirea, de catre Heine, a marii ca tema, absenta pina la el din poezia naturii, in literatura germana. Pentru Brandes, Heine este cel mai spiritual om care a trait vreodata", si totodata cel mai rafinat dintre poetii lirici, comparabil, in aceasta, doar cu Shellcy; si, desigur, iu pofida citorva inconsecvente, Heine este un vajnic luptator pentru eliberarea umanitatii34.

Volumul dedicat romanticilor francezi cuprinde pagini de apreciere pozitiva la adresa lui Sainte-Beuve, socotit fondator al criticii moderne. Sainte-Beuve a stiut sa explice geneza operei literare si sa descopere omul in spatele hirtiei." Pe buna clreptaie, si-a ales drept motto pentru scrierile sale cuvintele lui Setrac de Meilhan: Nous sommes mobiles et nous jugeons des etres mobiles"35.

Acestea ar fi putut, tot atit de bine, sa constituie un motto pentru Brandes, caci ar fi, in definitiv, o nedreptate, sa il reducem la schema ideologica a volumului Curente majore, o colectie panoramica de prelegeri, deseori tributare anumitor surse secundare, strabatute de comparatii facile si categorisiri grabite. Partea cea mai buna din critica lui Brandes se gaseste in alta parte. Nu trebuie uitat ca Brandes isi trage seva din radacini aflate insolul Danemarcei si ca opera lui cea mai valoroasa este tocmai aceea de critic al propriei sale literaturi, ilustrata stralucit cu descrieri si portrete literare, anterioare seriei de prelegeri. Citind aceasta portiune a operei sale critice, intelegem ca Brandes era inzestrat cu un gust bine definit si cu un simt al frumusetii deseori in contradictie cu vederile sale ideologice.

Prima sa carte Aesthetiske Studier (1868) ne arata un Brandes cititor asiduu al lui Hegel si F.T. Vischer, carora li se opune dintr-un punct de vedere pe care l-am putea numi formalism herbartian. Eseul intitulat Ideea de soarta in tragedia antica (1863) sustine, in maniera scolastica, ca vina tragica nu este nici metafizica, nici etica, ci se cuvine considerata in termeni strict estetici; alt studiu, despre Teoria comicului (1866) dezvolta vechea idee a contradictiei: rizibilul trebuie iluminat prin ideea de poezie pentru a deveni comic. Cartea mai contine si studii dedicate lui Ibsen, fata de a carui uritenie bruta si asperitate morala Brandes isi ia, totusi, distantele.

Cotitura spre un punct de vedere mai pozitivist survine odata cu cele doua sederi ale lui Brandes la Paris: in 1867, cind are prilejul sa-1 asculte pe Taine vorbind la Ecole des Beaux Arts, si in 1870, cind frecventeaza pe Taine si intilneste pe Renan si Chas-les. Cu toate acestea, cartea sa Den franske Aesthetik i vore Dage (1870), scrisa intre cele doua popasuri pariziene, nu este citusi de putin un expozeu necritic asupra lui Taine. Brandes renunta la estetica speculativa, in sens hegelian, dar formuleaza multe rezerve impotriva metodei lui Taine. Taine ar considera arta ca psihologie, ca material istoric. Opera de arta este un monument sau o curiozitate si niciodata o revelatie a frumusetii". in sprijinul acestui punct de vedere este invocata estetica lui Herbart: Taine ar fi incapabil de a distinge intre frumos si urit. iti dai seama cit de mult le lipseste francezilor estetica herbartiana a masurii, inca necunoscuta lor "3AĞ. Dar Brandes recunoaste, pe de alta parte, propria sa carenta de claritate cu privire la aceste probleme. O carte publicata simultan cu volumul de estetica franceza, Criliker og Portraiter (1870) contine in primul rind critica teatrala, alaturi de eseuri despre Andersen, Merimee si cunoscutul studiu despre Sainte-Beuve, la care se fac numeroase referinte in seria ulterioara de prelegeri. Brandes, intr-adevar, inainta simultan in ambele directii; insusindu-si, pe de o parte, metoda istorica pentru care criticase pe Taine, iar pe de alta parte, dind friu liber gustului sau pentru portret si psihologia individuala.

Cartea despre Soren Kierkegaard (1877) nu are numai un merit istoric major in traducere germana (1879) ea 1-a facut pe Kierkegaard pentru prima oara cunoscut in afara Danemarcii , ci in chiar tara sa de bastina, a reprezentat primul studiu serios dedicat filosofului. Pe de alta parte, este vorba de prima si cea mai fina dintre incercarile lui Brandes de a face portret psihologic, o monografie scrisa cu adinca penetratie si simpatie. Felul in care criticul reconstituie, din scrutarea operelor, avatarurile nefericitei povesti de dragoste dintre Kierkegaard si Regina Olsen, de pilda in interpretarea Antigonei ori a jertfei lui Isaac constituie o dovada cit se poate de elocventa si de convingatoare. De buna seama, insa, ca psihologia lui Brandes produce rezultate reductive: criticul nu poate intelege religia si filosofia lui Kierkegaard37. Pe planul ideilor, Brandes simpatizeaza doar cu anticlericalismul lui Kierkegaard si cu semetia individualismului sau. Brandes este de parere ca Kierkegaard a descoperit America personalitatii, a marilor pasiuni si a marii independente", dar ca, in schimb, a fost nebunie incurabila" din partea lui sa insiste s-o denumeasca India" traditiei si ortodoxiei. Kierkegaard este asadar deseori criticat pentru faptul ca nu impartaseste conceptia lui Brandes: el nu poate si nu vrea sa inteleaga ca istoria literaturii moderne este identica cu eliberarea ei de conceptiile morale si religioase ale traditiei"38. Aceasta este o buna descriere a Curentelor majore, de Brandes: o carte complet straina de etosul lui Kierkegaard, desi acesta exercita o atractie adinca asupra unui anumit nivel al personalitatii criticului. Kierkegaard este acela care 1-a ajutat pe Brandes sa devina prezentatorul fervent al lui Ibsen si principalul arhitect al faimei sale internationale.




Critica lui Brandes 1-a insotit de altfel pe Ibsen de-a lungul intregii sale activitati creatoare. Eseurile din 1867 au fost, intr-adevar, primul studiu dedicat afirmarii lui Ibsen. Brandes este inca rezervat, desi admira caracterul ibsenian drept ceva combativ, rebel, violent si melancolic" si intuieste, aici, o relatie cu Kierkegaard. Totusi piesa Brand este criticata pentru lipsa de motivatie" ; figurile principale i se par mai curind idei intruchipate", decit fiinte omenesti adevarate; Peer Gynt este in mai multe rin-duri apreciat drept nici frumos, nici adevarat", din cauza dispretului lui Ibsen pentru umanitate si a antipatiei fata de sine3Ağ. in schimb, cea de-a doua monografie (1882) beneficiaza enorm de pe urma contactului personal al criticului cu dramaturgul si, totodata, de pe urma unei schimbari de perspectiva asupra noilor creatii ibseniene. Brandes este, acum, in masura sa defineasca si sa ia apararea pesimismului lui Ibsen, facind distinctia intre acesta si cel al lui Schopenhauer si Flaubert; el poate descrie concret vederile politice ale dramaturgului si sa demonstreze conflictul dintre o tendinta innascuta spre misticism si o tendinta la fel de puternica spre ratiune puternica, seaca". Brandes este de parere ca, dupa Strigoii, Ibsen cu cit a devenit mai modern, cu atit a devenit un artist mai mare"40. Un al treilea grupaj de articole (1898) trateaza despre Ibsen ca despre un clasic necontestat. Brandes ia in consideratie aici cele dintii piese ale dramaturgului, cautind sa surprinda in ele anticipari ale creatiilor de maturitate, si sa identifice o anume continuitate si relatie intre diverse personaje ale teatrului sau de-a lungul pieselor. Hedda este una dintre figurile vechi, romantice, legendare ale lui Ibsen, o amazoana intr-un costum de calarie modern. Jorgen Tesman este Bengt sau Gunnar in postura conferentiarului stiintific din ziua de astazi"41. Pe de alta parte, insa, Brandes este cit se poate de stingherit atunci cind vine vorba despre improbabilitatile si simbolurile lui Ibsen. intreaga poveste a manuscrisului pierdut si ars in Hedda Gabler i se pare suspecta, iar Constructorul trebuie conceput ca reprezentare a unui univers magic. Farmecul nu trebuie spulberat de suflarea simtului cotidian comun. Totusi, aceasta este ceea ce Brandes insusi face atunci cind sugereaza ca maretia unui constructor nu are drept criteriu daca el ameteste sau nu atunci cind se urca in clopotnita unei biserici"42. intreaga conceptie a lui Brandes-graviteaza in jurul ideii ca realismul si simbolismul au inflorit foarte bine laolalta" in creatia de mai tirziu a lui Ibsen, cu toate ca, personal, criticul ar fi fost mai multumit daca dramaturgul ar fi ramas la realismul sau initial43.

Aceasta preferinta se vede limpede in numeroasele eseuri scrise de Brandes despre literatura franceza si rusa. Flaubert, Zola si Maupassant sint prezentati cu simpatie si pricepere: dar atentia criticului se indreapta doar asupra Doamnei Bovary si a Educatiei sentimentale, nu si asupra fantazarilor istorice. Brandes apreciaza pe Zola realistul, dar suride in fata retoricii pompoase si a simbolismului din romanele sale de pe urma44. Brandes se arata cu dcsavirsire perplex in fata lui Mallarme si nu gusta citusi de putin majoritatea poeziilor lui Verlaine, in special poezia religioasa. Poezia franceza de la sfirsitul secolului al XlX-lea este cea mai vaga poezie din Europa", conchide el45.

In mod asemanator, din toata literatura rusa, simpatiile criticului se fixeaza asupra traditiei realiste, in special asupra lui Turgheniev si a creatiei lui Tolstoi de la inceputul carierei scriitoricesti. Brandes respinge, se intelege, pe Tolstoi de dupa convertire; Sonata Kreutzer jigneste bunul sau simt, iar in spatele ascezei scriitorului banuieste nesinceritatea: mujicul in rubasca, la coarnele unui plug de lemn, isi comandase singur tabloul, pictat de Ilia Repin46. Dupa de Vogiie, Brandes este totusi cel dintii critic european care discuta pe Dostoevski. Dar vederile lui nu se deosebesc decit prea putin de cele ale lui de Vogiie, dupa cum reiese foarte clar din afirmatia facuta intr-o scrisoare adresata lui Nietzsche: A fost un mare poet dar un om respingator, complet crestin in sentimentele lui, dar totodata sadic. Moralitatea lui ar merita numele de moralitate a sclavului"47. Dintre toti scriitorii rusi Brandes admira cel mai mult pe Lermontov. Un erou al timpului nostru fusese una din lecturile sale favorite de tinerete. Liberalismul lui Lermontov, dispretul lui pentru conventii, pesimismul sau romantic gaseau ecou adinc in preferintele personale ale lui Brandes. Puskin, insa, care i se pare inferior lui Byron, il lasa rece. Boris Godunov este mult sub nivelul operei lui Merimee Les Ddbuts d un aventurier, care trateaza aceeasi tema a pretendentului48.

In 1887 Brandes descoperise pe Nietzsche: era in corespondenta cu el si tinuse deja primele sale prelegeri la Copenhaga despre scriitorul german. Din acestea avea sa se nasca un eseu despre radicalismul aristocratic", o expresie pe care Nietzsche personal o accepta drept cea mai inteligenta observatie pe care a citit-o despre sine insusi"49. Eseul a reprezentat cea dintii apreciere serioasa si elogioasa data filosof iei lui Nietzsche: astazi aceeasi judecata ne frapeaza prin faptul ca ramine la suprafata cugetarii lui Nietzsche, concentrindu-se asupra lucrarii Genealogie der Moral, a psihologiei si imoralismului nietzschean. Totusi, Brandes face citeva comparatii limpezi si corecte: cu Schopenhauer, Eduard von Hartmann, Duhring, Ree si, in mod surprinzator, Kierkegaard, pe care singur il recomandase lui Nietzsche; citeva din aprecierile sale par sa-si mentina validitatea si astazi. Brandes, de exemplu, nu poate impartasi propria preferinta a lui Nietzsche pentru Aho Sprach Zarathustra50. Nietzsche sufera prea devreme pierderea facultatilor sale mintale spre a putea beneficia din plin de pe urma prozelitismului lui Brandes: totusi, Brandes il pune in legatura cu Strindbcrg, alt proaspat protejat al criticului, despre care scrisese cu relativa simpatie condescendenta: admirativ, dar cu atitudinea unui parinte fata de un copil incapatinat51.

Partial sub influenta lui Nietzsche, in atmosfera schimbata, de fin de sieclc, Brandes se orienteaza acum tot mai mult catre venerarea personalitatilor majore, a supraoamenilor si Cezarilor, tot mai departe de liberalismul optimist al anilor de inceput. Biografia literara este genul pe care il cultiva cu precadere in partea finala a carierei. Lucrarea voluminoasa dedicata lui William Shakespeare (2 tomuri 1895-96; traducere engleza, 1898) este realizarea sa majora cu ecoul cel mai larg in lume. Pe nedrept neglijata astazi, aceasta carte este departe de a fi rodul unei simple speculatii fanteziste, precum Shakespeare, omul de Frank Harris; lucrarea lui Brandes cuprinde, dimpotriva, istorie bine asimilata, istorie literara si expuneri critice simple si directe. Acest sumar de eruditie shakespeariana, oblitereaza intrucitva scopul central al lui Brandes: respingerea ideii impersonalitatii lui Shakespeare. Parerea autorului este ca fiind in posesia a mai bine de patruzeci de opere importante ale unui om, singuri noi purtam vina daca nu stim absolut nimic despre el. Poetul si-a incorporat intreaga lui individualitate in aceste scrieri si acolo cu conditia de a sti sa le citim corect il vom gasi"82. Brandes isi da seama de importanta problemei lecturii corecte"; el stie ca este absurd sa atribuim valoare autobiografica constienta si deliberata unor discursuri rupte din contextul lor din diferite piese", dar, pe de alta parte, in practica, intra si el in rindurile acelor interpreti biografici" ai lui Shakespeare, judecind dupa ureche. Ca si Dowden, Brandes surprinde timbrul lui Shakespeare insusi in personajul Biron, dupa cum i se pare neindoielnic ca vocea lui Jacques Melancolicul este vocea dramaturgului. Hamlet izvoraste din interior, el isi are obirsia intr-o simtire coplesitoare a sufletului poetului". Criticul stie ca Shakespeare a trecut prin experientele lui Hamlet"53, formula adevarata si comuna daca o aplicam imaginatiei shakespeariene, dar cu siguranta neverificabila si neconcludenta, daca o luam in sensul pe care i-1 da Brandes, anume ca trebuie sa fi existat o fundamentare empirica pentru sentimentele lui Hamlet de umilire, deziluzie, si sete de razbunare. De unde ar fi putut Brandes sa stie ca Shakespeare a cunoscut pe Iago in carne si oase, sau ca, in Regele Ioan, suplicatiile lui Arthur implorind crutare pentru viata sa tinara, nu sint decit rugaciunile personale ale lui Shakespeare pentru sanatatea copilului sau suferind, ori ca moartea mamei sale ar fi inspirat dramaturgului personajul Volumniei din Coriolanus?bi Brandes accepta teoria Pembroke Mary Fitton Chapman cu privire la Sonete atunci cind sustine ca numai aici il gasim marturi-sindu-se". Pare, apoi, de un gust mai mult decit indoielnic pe marginea personajului Cleopatrei afirmatia lui Brandes dupa care Shakespeare a fost un gentilom, un proprietar de pamint, un mic rentier agricol; dar in inima lui palpita totusi artistul-nomad, facut sa se insoteasca cu o tiganca"55. Vocea cea mai personala, cea care place cel mai mult lui Brandes, este aceea a lui Troilus cxprimindu-si dispretul fata de sexul feminin, si vocea lui Timon din Atena, marturisindu-si mizantropia generala. Brandes simte acolo vina anglo-saxona in care se regaseste forta vitala a unui Swift sau Hogarth si chiar a unui Byron in citeva din operele sale cele mai valoroase"58: asa numitul spleen" englezesc, contrariu mitului veselei Englitere". Admiratia pentru Imogen, cea mai admirabila femeie din cite a zugravit Shakespeare" da prilej altor speculatii cu privire la modelul acesteia din viata reala. Cymbeline intriga pe Brandes suficient de mult ca sa isi puna intrebarea Ce a vrut Shakespeare sa spuna prin aceasta piesa?" si sa isi dea seama ca n-a raspuns niciodata direct acestei intrebari, caci ceea ce si-a propus mereu sa afle a fost ce 1-a indemnat pe Shakespeare s-o scrie". Enigma este rezolvata prin interpretarea piesei ca o alegorie despre etica intentiei". Toate personajele bune comit acte de inselaciune, de violenta si falsitati, sau chiar traiesc o viata intreaga sub culori false, fara a deroga ci-tusi de putin de la valoarea lor morala. Ei ating raul fara sa fie contaminati de el". Brandes este sigur de faptul ca, in aceasta privinta, impresii pur personale"57 l-au invatat pe Shakespeare. Dramaturgul si-a depasit dispretul fata de umanitate, ajungind sa vada meritul omului in existenta insasi a bunatatii si frumusetii. in substanta, Brandes ofera o noua versiune a tranzitiei de la perioada intunecata si amara a tragicomediilor, spre seninatatea plina de sperante a ultimelor piese.



E cit se poate de limpede ca o astfel de preocupare fata de presupusa dezvoltare etica a lui Shakespeare n-are nimic de-a face cu consideratii estetice, de vreme ce Brandes trece cu vederea piesele care nu se preteaza acestui gen de interpretare. in Richard al Il-lea el vede mina incepatorului manifestata in modul in care poetul lasa personajele si intimplarile sa vorbeasca de la sine, fara nici o incercare de a le rindui intr-o schema generala de perspectiva. El se ascunde prea mult in spatele operei sale"58. Mai dezagreabila este marturisirea lui Brandes despre Macbcth care i se pare una din stradaniile cele mai putin interesante ale lui Shakespeare; nu din punct de vedere artistic, ci dintr-un punct de vedere pur uman. Este o melodrama puternica, foarte morala, dar numai in anumite momente simt pulsind in ea bataia inimii lui Shakespeare"59. Oricum, e foarte limpede ca bataia inimii lui Shakespeare" nu poate constitui in critica literara un criteriu valabil.

Ultimele carti ale lui Brandes despre Goethc (1914 5) si despre Voltaire (1916 17) urmeaza aceeasi modalitate: o combinatie de istorie, biografie, si critica literara, dominate de criterii psihologice de sinceritate. Cartea despre Voltaire demonstreaza completa identificare a lui Brandes cu conceptia rationalista si seculara (aceeasi care 1-a determinat sa consacre o carte lui Isus, cu scopul de a dizolva comod personalitatea acestuia in simplu miT). Brandes accepta, de exemplu, fara nici o ezitare ca Voltaire ar fi demonstrat inanitatca lui Pascal, fara a observa cusururile caracterului voltairian si limitele sale intelectuale si artistice60. Aceasta lipsa de distantare este cu atit mai surprinzatoare cu cit, nu cu mult timp inainte, Brandes scrisese o carte voluminoasa despre Goethc, scotind in evidenta viata scriitorului ca model de auto-cultura, libera de legaturile supranaturale, demonstrind totodata intelegere pentru aptitudini ale inteligentei si sufletului, totalmente inaccesibile lui Voltaire. Brandes face o apreciere vie si pozitiva a cunoscutului Westostliches Divan si chiar a partii secunde din Faust, vazut prin prisma impresionista. Elogiul adus unei lucrari ca Die Natiirliche Tochter este neasteptat, iar aprecierea data baladelor si poeziei lirice goetheene arata ca Brandes avea, intr-adevar, un filon de simtire autentica pentru poezie, mergind dincolo de gustul sau pentru Byron, Heine si Musset. Cartea dedicata lui Goethe este deseori fragmentara, imperfect organizata, dar vadeste efortul criticului de a pune in lumina dezvoltarea spiritului goethean, trecind dincolo de distinctiile de genuri si specii. Stradaniile lui Goethe in domeniul stiintelor naturii (interpretate prea rigid, drept o anticipare a lui DarwiN) sint prezentate ca parte componenta a preocuparii scriitorului fata de viata, crestere si evolutie personala61. Sint multe pagini pline de penetratie, dar accentul cade, o data mai mult, in afara literaturii. Brandes insusi o spune pe ton programatic: Istoria literara obisnuia sa trateze despre carti. Autorul acestor rinduri are slabiciunea si forta de a fi mai interesat de oameni decit de carti, si de a cauta, de obicei, sa vada, prin carte, omul din spatele ei"62.

Brandes nu poate asadar fi clasat drept un simplu critic de turnura ideologica. Uriasa sa energie si curiozitate fac din el o importanta veriga de legatura intre mai multe literaturi. Pentru propria sa tara, Danemarca, el ramine pionierul unei ere noi. Dar chiar luat in afara contextului sau istoric, consider ca se cuvine sa-i recunoastem calitati aparte, de efervescenta sensibilitate, penetratie psihologica, abilitate in clasificarea curentelor si miscarilor, ceea ce cum el insusi prea bine stia reprezinta o adevarata artaAğ13. Ca simplu critic, l-am putea vedea drept un urmas al lui Sainte-Beuve, mai curind decit al lui Taine: un Sainte-Beuve cu orizont mai amplu dar cu mult mai putina subtilitate si finete.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2018 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.