Critica rusa prezinta un interes deosebit pentru cel care studiaza critica literara, nu numai pentru ca arunca o puternica lumina asupra marii literaturi ruse a secolului al XlX-lea, ci si pentru ca a constituit un fel de laborator in care s-a incercat rezolvarea cea mai radicala a unor probleme stravechi. Majoritatea realizarilor ei in aceste directii se situeaza la sfirsitul secolului al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Unii critici au cautat esenta literaturii in ideile ei filozofice si religioase, concentrindu-se cu precadere asupra interpretarii lui Dostoevski. in marele antipod al acestuia, Lev Tolstoi, gasim un critic moralist de cel mai pur tip si de cea mai indrazneata severitate. Extrema cealalta, formalismul, a aparut abia la inceputul secolului al XX-lea, prin activitatea unui grup de talentati cercetatori ai literaturii, dar pozitia acestora fusese pregatita in secolul al XlX-lea de opera comparatistului Aleksandr Vcselovski si a lingvistului Alcksandr Potebnea. De-a lungul primelor decenii ale secolului al XlX-lea in Rusia a predominat insa abordarea istorica si sociologica a literaturii. In versiunea ei marxista, ea a devenit curenta la criticii sovietici, excrcitind o profunda influenta in intreaga lume. in preocuparile ei politice si sociale, aceasta abordare a fost anticipata de intregul sir de critici radicali", care a inceput cu Vissarion Belinski in deceniul 1830 1840 si a continuat, in deceniul al saptelea, cu cei trei discipoli ai sai, Nikolai Cernisevski, Nikolai Dobroliubov si Dmitri Pisarev. Ei reprezinta, in general, opozitia liberala si revolutionara fata de tarism; dar chiar si unii critici conservatori din punct de vedere social, ca, de pilda, Apollon
Grigoriev, au pus accentul pe interpretarea literaturii ca reflectare a istoriei sau a esentei spiritului national.
Aceste pozitii opuse s-au definit, tragindu-se linii de bataie clare, ca urmare a miscarilor scciale din a doua jumatate a secolului al XlX-lea. inceputurile criticii ruse, oricit de importante pentru istoria literara rusa, sint neremarcabile in ele insele, repre-zcntind doar ecouri vagi ale ideilor din Franta si Germania.
Pentru prezentarea noastra consideram ca va fi suficient sa aruncam o privire asupra secolului al XVIII-lea, cind primii poeti rusi moderni au introdus in tara teoriile neoclasicismului francez. Fapt elocvent, primul poet rus modern, Antioh Cantemir (1709 1744), se plingea, in 1739, ca in limba rusa nu exista un cuvint care sa corespunda cuvintului francez critique1, iar Vasili Tredea-kovski (1703 1769), cea de a doua figura importanta din istoria poeziei ruse, a tradus in versuri Arta poetica a lui Boileau (1752). Cea mai mare figura literara de la mijlocul secolului, Mihail Lomo-nosov (1711 1765 om de stiinta si autor al unor ode sublime, a dezvoltat, pentru uzul scriitorilor rusi, vechea teorie a celor trei niveluri stilistice: stilul inalt trebuia sa se inspire din vocabularul slavei vechi, stilul mijlociu, atit din slava veche cit si din rusa vorbita, iar stilul umil trebuia sa se limiteze la cuvinte rusesti 2. Lomonosov vedea un avantaj special in folosirea a doua limbi, pentru ca aceasta ii permitea sa defineasca ierarhia genurilor si din punct de vedere stilistic. Pentru toti poetii de curte, scopul poeziei era in primul rind didactic, patriotic, civic. Oda, care preamarea victoriile ostilor rusesti, era genul cel mai inalt; satira, desi gen umil, isi avea functia ei importanta ca biciuitoare a viciului.
Treptat, in cursul celei de a doua jumatati a secolului al XVIII-lea, s-a trecut de la neoclasicismul rigid de tip francez la un gust" mai tolerant. Publicul cititor a crescut, si-au facut aparitia periodice concepute in stilul lui The Spectator. Criteriul de apreciere a literaturii a devenit gustul, care a inlocuit regulile. Ca si in celelalte tari, s-a trezit si aici interesul pentru istoria literara: Nikolai Novikov (1744 1818) a compilat un Dictionar istoric al autorilor rusi (1772), care mentiona chiar si citiva scriitori de dinainte de Petru cel Mare si incerca sa includa cit mai multi autori nearistocrati3. Dar cronica literara propriu-zisa, critica literara ca institutie, a aparut foarte tirziu in Rusia. Marele istoric Nikolai Karam-zin (1766 1826), care a fondat si editat revista Vestnik Evropi (1802), declara in programul sau: critica noilor carti rusesti nu o consideram o necesitate reala a literaturii noastre"4. Critica trebuie sa laude si sa incurajeze, nu sa judece: estetica este o doctrina a gustului, iar gustul este, in ultima instanta, misterios. Karamzin citise lucrarile unor scriitori germani din secolul al XVIII-lea precum Sulzer si chiar Platner5. Influenta teoriilor clasicismului francez a slabit, iar la primul poet preromantic, Vasili Jikovski (1783 1852), care i-a tradus pe Gray, Biirger, Goethe si Schiller, ne regasim in atmosfera ideilor engleze si germane potrivit carora poezia inseamna sentiment si imaginatie. Jukovski este unul dintre primii rusi care au incercat sa-si caracterizeze predecesorii: a scris studii despre fabulistul Krilov si despre satirele lui Cantemir8.
Dar critica rusa a cunoscut o inviorare abia odata cu introducerea dezbaterii despre clasicism si romantism. Printul Piotr Veazemski (1792 1878) a prezentat romantismul mai ales ca pe o eliberare de reguli. El a preconizat o literatura populara si nationala, o literatura exprimind caracterul si opiniile natiunii, libera de tirania regulilor si plina de culoare locala7. Era logic ca el sa scrie o prefata entuziasta la Prizonierul din Caucaz al lui Puskin (1823).
Aleksandr Puskin (1799 1837), care s-a afirmat ca poetul cel mai mare al timpului sau, lasindu-si mult in urma contemporanii, nu era departe de a gresi cind se plingea: tocmai critica ne lipseste. Nu avem nici un singur comentariu, nici o singura carte de critica"8. in ceea ce-1 privea, a ramas poet, ocu-pindu-se de critica doar ocazional, desi scrisorile lui ne pot furniza o mare bogatie de opinii literare, iar cele citeva articole critice publicate si numeroasele ciorne, insemnari si extrase pe care le-a lasat dovedesc o avida sete de cunostinte literare. Puskin n-a fost un teoretician, dar, in general, conceptia lui despre poet si despre functia poeziei e suficient de clara pentru a putea fi caracterizata. La prima vedere este o conceptie cam contradictorie. Ea oscileaza intre enuntarea ideii ca poetul e complet independent de publicul sau si manifestarea increderii in rolul maret al poetului ca tutore al poporului sau si in faima lui nemuritoare. Pe de o parte, Puskin si-a exprimat dispretul pentru gloata si a protestat vehement impotriva cenzurii tariste. Poetul nu este obligat sa dea socoteala nimanui". El poate alege subiectul cel mai neinsemnat". Scopul artei este idealul, nu morala"9. intr-o scrisoare catre Jukovski, care il intrebase ce scop a urmarit in poemul Tiganii, Puskin a raspuns: Telul poeziei e poezia"10. in schita introductiva la Noptile egiptene (1835), el este in mod evident de acord cu improvizatia: poetul isi alege el insusi subiectul versurilor sale; multimea n-are dreptul sa-i dirijeze inspiratia"11. Pe de alta parte, dupa cum dovedesc unele dintre poeziile lui cele mai vestite (Profetul, PoetuL), Puskin vede in poet un profet si un preot: el este un cintaret inspirat si, in consecinta, in sensul cel mai inalt, dascalul natiunii sale si al omenirii. E suficient sa ne amintim splendida versiune a odei horatiene Exegi monumentum, pentru a ne da seama cit de nobila ii aparea lui Puskin misiunea sa. in mod clar, numitorul comun al acestor doua atitudini este ideea independentei absolute a poetului. Puskin nu-1 putea concepe pe poet ca pe un cintaret nepasator al unor clipe de trindavie, dar nu si-1 putea imagina nici ca pe un purtator de cuvint al autoritatilor sau ca pe un slujitor al nevoilor imediate ale comunitatii. El a respins atit estetismul cit si didacticismul. in polemica literara a timpului sau, Puskin s-a situat de partea romanticilor, desi propria sa arta era imbibata de traditia franceza a secolului al XVIII-lea. Chdnicr, Parny, Voltaire au fost pentru el modele importante, iar lui Boileau i-a pastrat intotdeauna afectiune12. Dar nu c mai putin adevarat ca a fost nebun" dupa Byron, iar pe
Shakespeare si pe Scott i-a glorificat ca poeti autentici si mari romantici13. Fata de scoala romantica franceza care incepea sa se afirme a avut rezerve, desi a manifestat interes pentru Stendhal si pentru poeziile de tinerete ale lui Sainte-Beuve14. Despre romanticii germani a stiut putine lucruri. Gustul sau a fost bine definit: la scriitorii romantici prefera ceea ce pastra o legatura cu trecutul si privea cu suspiciune tot ceea ce era extravagant, inform si grotesc. Pentru Puskin gustul insemna simtul proportiei si armoniei"15 si el a fost la inaltimea acestei definitii. Iata de ce a condamnat opera lui Radiscev, considerind-o mediocra", scrisa intr-un stil barbar". El are un dispret incult fata de intregul trecut, o admiratie obtuza pentru propria lui epoca, o pasiune oarba pentru nou; cunostinte superficiale, limitate"16. Puskin a avut rezerve chiar si fata de Belinski, tinarul critic care urma sa-1 preamareasca, situindu-1 pe culmile literaturii ruse. Daca in afara de independenta opiniilor si de perspicacitate ar avea mai multa eruditie, lecturi mai bogate, mai mult respect pentru traditie si mai multa prudenta, daca, intr-un cuvint, ar fi mai matur, am putea avea in el un critic cu adevarat remarcabil"17. Puskin n-a trait indeajuns pentru a-1 vedea atingind aceasta maturitate.
