Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


Critica literara





Despre Critica literara

alte articole, referate, eseuri si sinteze literare


Denis Diderot (1713-1784) critic literar
Critici literari francezi
Samuel Johnson reprezentant al neoclasicismului englez
Criticii englezi si scotieni minori
Critica italiana
Lessing (critic german) si precursorii sai
Sturm und Drang si Herder
Goethe - activitatea lui de critic literar
Kant si Schiller
Friedrich Schlegel (1772-1829) - activitatea lui critica
August Wilhelm Schlegel - natura poeziei si criticii
Romantismul german timpuriu - Schelling
Novalis - critic romantic german
Wilhelm Heinrich Wackenroder (1773 1798) si prietenul sau Ludwig Tieck (1773 1853)
Jean Paul (Johann Paul Kichter 1763-1825) prezenta sa in istoria criticii literare
Critica literara de la Jeffrey la Shelley
Critica literara a lui William Wordsworth (1770 1850)
Samuel Taylor Coleridge (1772 1834) filozof si critic literar
Hazlitt, Lamb si Keats
Doamna de Stael si Cliateaubriand
Stendhal si Hugo
Criticii italieni
Gorres - critic literar german
Fratii Grimm
Arnim si Kleist
Adam Muller
Filozofii germani - Solger
Friedrich Schleiermacher (1768-1834)
Arthur Schopenhauer (1788 1860)
Estetica lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)
Critica franceza pina la 1850
Charles Augustin Sainte-Beuve (1804 1869) - critic din suprematiei criticii franceze
Critica italiana de la Scalvini la Tenca
Critica engleza
Thomas Carlyle (1795-1881)
Thomas de Quincey (1785-1859)
Leigh Hunt (1784-1859)
Thomas Babington Macaulay (1800-1859)
John Stuart Mill (1806-1873)
John Ruskin (1819-1900)
Critica americana
Edgar Allan Poe (1809-1849)
Ralph Waldo Emerson (1803-1882)
Critica germana De la Grillparzer la Borne
Heinrich Heine (1797-1856)
Germania Tinara si criticismul
Georg Gottfried Gervinus (1805-1871)
Hegelienii
Friedrich Hebbel (1813-1863)
Arnold Ruge (1802-1880)
Karl Marx (1818 1883) si Friedrich Engels (1820 1895) - Teoriile si opiniile literare
Critica rusa
Vissarion Belinski (1811-1848)
Dilemele unei istorii a criticii literare
Critica franceza: realista, naturalista, impresionista
Honore de Balzac (1799-1850)
Gustave Flaubert (1821-1881)
Guy de Maupassant (1850-1893)
Emile Zola (1840-1902)
Jules Lemaitre (1853-1914)
Anatole France (1844-1924)
Hippolyte Taine
Istoria literara franceza Ferdinand Brunetiere (1849-1906)
Gustave Lanson (1857-1934)
Critici francezi minori Jules Barbey d Aurevilly (1808-1889)
Edmond Scherer (1815-1889)
Emile Montegut (1826-1895)
Paul Bourget (1852-1935)
Emile Hennequin (1859-1888)
Francesco De Sanetis
Critica italiana dupa De Sanctis
Critica engleza: istorici si teoreticieni
Matthew Arnold (1822-1888)
Walter Bagehot (1826-1877)
Leslie Stephen (1832 -1904)
Critica americana Walt Whitman (1819 -1892)
James Russell Lowell (1819-1891)
William Dean Howells (1837-1920)
Henry James
Criticii rusi radicali - Nikolai Cernisevski (1828-1889)
Nikolai Dobroliubov (1836-1861)
Dmitri Pisarev (1840-1868)
Criticii rusi conservatori - Apollon Grigoriev (1822-1864)
Feodor Dostoevski (1821-1881)
Nikolai Strahov (1828-1896)
Aleksandr Veselovski (1838-1906)
Lev Tolstoi (1828-1910)
Critica germana
Wilhelm Dilthey
Friedrich Nietzsche
Danezul singuratic: Georg Brandes
Miscarea estetica engleza
Algernon Swinburne (1837 -1909)
Walter Pater (1839 -1894)
John Addington Symonds (1840-1893)
Oscar Wilde (1854-1900)
George Saintsbury (1845-1933)
George Bernard Shaw (1856-1950)
Simbolistii francezi
Charles Baudelaire (1821-1867)
Stephane Mallarme (1842-1898)





Heinrich Heine (1797-1856) despre Critica literara





Fata de contemporanii sai germani, Heine este atit de scin-teietor, de spiritual, de sprinten si de percutant, si are, ca poet, o reputatie atit de mare (in special in afara GermanieI), incit chiar si scrierile lui critice au fost ferite de uitarea care a acoperit lucrarile celorlalti. Critica lui Heine ar putea fi privita ca un comentariu asupra dezvoltarii lui ideologice, politice si religioase, ca polemica autodefinirii sale. in numeroasele observatii asupra lui Goethe, Heine il situeaza pe acesta intr-un trecut irevocabil, prezen-tindu-1 ca pe un clasic olimpian" admirat, dar depasit. in Die Bader von Lucea (1829), satira brutala la adresa lui Platen, se rafuieste cu formalismul academic virtuoz, desi atacul vizeaza in mare masura inclinatiile homosexuale ale lui Platen. in Die ro-manlische Schule (1833), cea mai inchegata dintre scrierile lui critice, Heine isi repudiaza propriul sau trecut: o rupe cu fratii Schle-gel, Tieck, Jean Paul, Novalis, Hoffmann, Arnim si Brentano, care au fost modelele tineretii lui, si respinge orice medievalism, misticism, visare sentimentala si patriotism teutonic. in Der Schwabenspiegel (1838) extinde critica antiromantica la imitatorii locali, provinciali si ieftini ai poeziei populare germane. in Lud-wig Borne (1840) isi delimiteaza pozitia fata de cea a aliatilor sai radicali si revolutionari, cu care opinia publica il identificase din cauza exilului sau la Paris si a etichetei de membru al Germaniei Tinere" ce i-a fost aplicata prin hotarirea parlamentului federal. Heine vede in Borne tipul noului fanatic. Nazarinenii, evreii, spiritualistii ascetici urzesc distrugerea elenilor, a paginilor, a sen-zualistilor, a artistilor din partida lui Heine. Heine, evreu prin nastere si liberal prin convingerile sale de-o viata, imbratiseaza doctrina saint-simoniana a emanciparii carnii" si se teme ca victoria democratilor egalitarieni va pune in primejdie civilizatia moderna, cuceririle anevoioase ale atitor secole, rodul stradaniilor celor mai nobile ale inaintasilor nostri"1. in pasajele razlete in care ii ridiculizeaza pe Freiligrath, Herwegh si Dingelstedt, numindu-i poeti prudenti ai libertatii in general", Heine incearca sa se elibereze de orice asociere cu noua poezie politica retorica. in ceea ce ne priveste insa, in cartea de fata am refuzat sistematic sa ne ocupam de critica doar pentru lumina pe care o arunca asupra biografiei autorului si asupra celorlalte scrieri ale sale. in proza lui Heine (sau in cea mai mare parte a ci, scrisa dupa sosirea lui la Paris in mai 1831) am putea vedea, de asemenea, un episod al relatiilor culturale franco-germane. Die romanlische Schule (1833) si perechea ei, Zur Geschichte der Religion und Phi-losophie in Dcutschland (1834), au fost, in versiunea lor franceza, replici ia De l AUemagne a Doamnei de Stael. Heine a dorit sa corecteze imaginea Germaniei prezentata francezilor de Doamna de Stael. Minata de ura ei impotriva lui Napoleon, Doamna de Stael a glorificat spiritualitatea, onestitatea, virtutea si cultura germana si n-a vazut inchisorile, bordelurile si cazarmile noastre"2. Filozofia germana a abordat-o in spirit complet diletant, inghitindu-i pe Kant ca serbet de vanilie, pe Fichte ca fistic, pe Schelling ca inghetata de tutti-frutti". Admiratia pentru romanticii germani o face oarba la semnificatia reala a operelor lor3. Heine le spune francezilor ca filozofia germana e departe de a fi inofensiva: ca este ateism deghizat, ca deschide calea celor mai mari prefaceri revolutionare; iar romantismul german nu e decit obscurantism romano-catolic voalat. Poetii romantici germani sint o gramada de viermi pe care Sfintul Pescar din Roma stie foarte bine sa-i foloseasca pentru a momi cu ei suflete"4. in celalalt grup de articole scrise la Paris cele reunite in Franzosische Maler (1831) si Franzosische Zustande (1832) si cele scrise in ultimii sai ani de viata si strinse sub titlul Lutezia (1854) Heine le vorbeste germanilor nu numai despre politica metropolei Europei, ci si despre pictura, muzica, teatrul si literatura vremii. Aceste excelente reportaje, pline de spirit si de patrundere, sint alimentate de intinsele contacte personale pe care le-a avut Heine la Paris.



Ele reusesc sa ne faca sa simtim extraordinara efervescenta care domnea in Franta acelor ani, vitalitatea atmosferei intelectuale franceze in comparatie cu atmosfera sufocanta din Germania oprimata de cenzura. Totusi, astazi aprecierile si judecatile de valoare ale lui Heine ne par deformate de perspectiva lui politica si de optica lui personala. A fost un admirator constant al lui George Sand, numind-o cel mai mare scriitor pe care 1-a dat noua Franta"5. Pe Musset 1-a considerat cel mai mare poet francez in viata (in orice caz, cel mai mare dupa BeYangeR)", desi 1-a etichetat drept o haimana" si s-a referit, critic, la falimentul vietii lui personale pline de excese. Pretuindu-i comediile, care ii par shakespeariene prin fantezia lor ciudata, Heine considera ca pesimismul byronian din primele scrieri ale lui Musset a fost o simpla poza desi o poza pe care, din nefericire, viata a confirmat-o drept realitate6. Aprecierea ca Balzac e un cunoscator al femeilor, pe care le studiaza asa cum un naturalist studiaza o specie animala, sau un patolog o boala"7, pare rostita cam de sus. Ne este greu sa luam in serios laudele exagerate aduse lui Edgar Quinet, numit un mare poet si un german, un neamt adevarat", cind Heine face haz de persoana si de ghetele lui8; sau sa consideram convingatoare afirmatia ca talentul si spiritul lui Vigny sint orientate spre ceea ce este delicat si miniatural".



Heine a avut numeroase rezerve fata de literatura franceza. Nu i-a placut niciodata alexandrinul francez, care i-a parut a fi doar un rigiit rimat"10. Drama romantica franceza a condamnat-o in mod sistematic. Hugo i-a stirnit antipatia din mai multe motive : piesele lui ii par artificiale, reci si fara gust; Hugo este cocosat nu numai fizic, ci si pe plan spiritual; Les Burgraves este varza acra versificata"11. Sainte-Beuve se aseamana cu vestitorul care merge inaintea regelui din Darfur, provincia din fundul Africii, si care striga cit il tine gura: Priviti bivolul, vlastar de bivol, taurul taurilor; toti ceilalti sint boi, numai acesta e bivol adevarat". De fiecare data cind Hugo se prezenta in fata publicului cu o noua opera, Sainte-Beuve suna din trimbita si-1 ridica in slavi pe bivolul poeziei"12. Nu ne va surprinde ca Heine il considera pe Chateaubriand un adevarat bufon, un Polichinelle care, ara-tindu-le oamenilor marota lui, le spune: A«Ecco ii vero croceA»"13. Daca Heine e cuprins, brusc, de entuziasm pentru Lamartine, al carui spiritualism, dupa cum singur marturiseste, i-a displacut intotdeauna, cauza este numai orientarea liberala din Histoire des Girondins1*. Criteriul politic primeaza; considerentele literare vin pe planul al doilea.



Nici polemicile purtate cu contemporanii sai germani, nici rolul sau de intermediar intre Franta si Germania, n-ar fi de-a-juns pentru a face din Heine un critic important. Multe lucruri nu s-ar putea spune nici in favoarea unei carti simpla afacere de librarie cum ar fi Shakespeares Madchen und Frauen (1838), in care comentariul asupra personajelor romantice se inspira substantial din Hazlitt, Anna Jameson si Guizot15, interesante fiind doar unele aspecte pur incidentale: de pilda, faptul ca Heine ia apararea lui Shylock sau il critica pe Tieck pentru interpretarea data Lady-ei Macbeth si Ofeliei. Lunga introducere la o editie ilustrata a lui Don Quijote (1837) este de acelasi nivel: repeta, intr-un stil plin de vioiciune, cunoscutul punct de vedere romantic german.

Importanta reala a criticii lui Heine rezida mai curind in curioasa ambiguitate a pozitiei lui teoretice. Heine intelege natura poeziei si pozitia artei, lucru cu atit mai remarcabil cu cit aproape tot ceea ce a scris el are o nota personala si poarta pecetea orientarii Ini ideologice. Dintre liberalii care s-au rupt de trecutul romantic, Heine e singurul care a luat cu sine o teorie coerenta a poeziei. Faptul ca 1-a denigrat, cu malitiozitate, pe A.W. Schle-gel cauza fiind mai ales vanitatea acestuia, relatiile sale cu Doamna de Stael si scandalul celei de a doua casatorii a lui nu 1-a impiedicat pe Heine sa adopte doctrinele fundamentale ale vechiului sau dascal. Teoretic, Heine condamna poezia cu tendinta" (TendenzpoesiE) si afirma autonomia artei. Arta nu trebuie sa joace rolul de servitoare a religiei sau a politicii, deoarece, intocmai ca si lumea, ea este propriul sau scop final"1". Discutin-du-1 pe Goethe, Heine a fost initial de acord cu conceptia sublima" potrivit careia arta creeaza o a doua lume, independenta", deoarece in arta nu exista scopuri, asa cum nu exista nici in univers, in care numai gindirea omului introduce notiunile de A«scop si mijlocA»: arta, ca si lumea, exista doar de dragul ei". Mai tirziu, modifieindu-si optica, a precizat: Nu pot insa imbratisa fara rezerve aceasta conceptie"17. Nu incape nici o indoiala ca Heine contrazice de multe ori ideea independentei artei. El ii lauda pe scriitorii Germaniei Tinere" pentru ca refuza sa faca vreo deosebire intre viata si scris, nu separa niciodata politica de stiinta, arta si religie, si sint, in acelasi timp, artisti, tribuni si apostoli"18. Cind c pus in fata contemporanilor, Heine ii judeca mai ales dupa criterii ideologice. Anticlericalismul, liberalismul, aversiunea fata de teutonomanie ii coloreaza fiecare afirmatie. A fost absolut sincer cind a spus ca se considera, inainte de toate, un ostas din razboiul de eliberare al omenirii".



Aceste contradictii dispar insa daca sesizam faptul ca Heine are o conceptie evolutionista asupra istoriei, conceptie de derivatie hegeliana si schlegeliana. Artele, sustine el, se dezvolta in strins paralelism, fiecare reprezentindu-si perioada, fiecare fiind patrunsa de un spirit unificator. Heine jongleaza cu analogiile romantice, comparind Cintecul Nibelungilor cu o catedrala in versuri si explicind perspectiva deformata a picturilor medievale ca un rezultat al spiritualismului crestin. Dezaproba arhitectura neogotica, pe motiv ca mentalitatile mai vechi nu pot si nu trebuie sa fie reinviate19. Comentindu-si o vizita la catedrala din Amiens, el observa, cu regret, ca noi, modernii, avem numai pareri, nu convingeri; iar pentru a ridica o asemenea catedrala gotica, este nevoie de ceva mai mult decit de o simpla parere"20. Aceeasi unitate organica o vede si in Renastere, cind operele artistilor erau reflectarea visatoare a epocii lor", cind artistii traiau in sfinta armonie cu societatea", pentru ca nu rupeau arta lor de politica zilei". in schimb, epoca clasica germana a fost o perioada de separare artificiala a artei de viata, arta aflindu-se in contradictie cu spiritul vremii. in ceea ce priveste epoca lui Heine insusi, ea reprezinta o etapa de tranzitie, in care subiectivismul si individualismul pot si trebuie sa se dezlantuie fara oprelisti. Exista speranta vaga a aparitiei unei arte noi, care se va impaca iarasi cu viata si cu societatea. Ea nu-si va imprumuta simbolistica din trecut si s-ar putea chiar sa descopere o tehnica noua de exprimare21. Astfel, Heine poate jongla cu trei perioade si trei criterii: arta clasica, obiectiva, universala, care tine de trecut; arta prezentului subiectiva, ironica, plina de contradictii , al carei exponent si victima este el insusi; si arta viitorului, pe care o concepe, nedeslusit, ca o emancipare de contradictiile romantice, ca o reconciliere cu societatea si cu viata. Autonomia artei ramine pentru Heine postulatul unei anumite perioade. Contopirea artei cu viata contemporana poate fi privita ca sarcina unei noi epoci. Dar aceasta reconciliere nu e conceputa ca o orientare spre didacticism sau spre realism.

Heine s-a opus intotdeauna dogmei realismului. Arta nu este o imitare a realitatii: in arta, forma este totul; materia n-are nici o valoare"22. intr-un pasaj care urma sa fie citat de Baude-laire, el se proclama supranaturalist" in arta (in timp ce in religie se considera naturalist"). Cred ca artistul nu-si poate gasi toate tipurile in natura, tipurile cele mai importante fiindu-i oarecum revelate in suflet, ca simboluri innascute ale unor idei native". Tonurile si cuvintele, culorile si formele, in general toate elementele care tin de aparenta sint doar simboluri ale ideii, simboluri care iau nastere in sufletul artistului cind e miscat de spiritul sfint al universului"23. Heine merge pina acolo incit vorbeste, aproape ca Oscar Wilde, despre capacitatea artei de a transforma viata: trasaturile frumoase ale italiencclor trebuie sa se datoreze influentei artelor plastice. Natura care in trecutul indepartat i-a furnizat artistului modele, astazi copiaza operele marilor maestri24. Desi aici s-ar putea sa avem de-a face doar cu un jeu d esprit, cu o gluma, nu incape indoiala ca Heine impartaseste ideea goetheana si schellingiana a colaborarii strinse dintre arta si natura, conceptia ca opera de arta este o a doua lume, o lume obiectiva de semnificatie universala, creata spontan prin analogie cu procesele din natura. Heine crede in inspiratie. in arta ratiunea are doar rolul de a mentine ordinea25. Desi, dupa cum ni s-a spus, arta este supranaturala, ea este si naturala spontana, originara, primara. Heine nu osteneste sa laude cintecele populare si legendele germane. El il critica pe Platen pentru ca poezia lui e lipsita de acele sunete naturale profunde, pe care le gasim in cintecele populare, la copii si la alti poeti". ingrozitoarea tortura la care trebuie sa se supuna pentru a spune ceva o numeste A«o fapta mareata in cuvinteA». Ignorind complet natura poeziei, nu stie nici macar ca numai pentru retor cuvintul este o fapta, in timp ce pentru poetul adevarat este un eveniment"26. Heine ii reproseaza lui Goethe faptul ca n-a pastrat legenda populara a lui Faust, ca nu i-a respectat sufletul launtric"27. El crede cu tarie in creativitatea poporului si ramine, in ciuda rezervelor lui anticlericale, un cercetator si un iubitor al literaturii germane medievale si al folclorului. Desi ii apreciaza foarte mult pe fratii Grimm, din a caror Deutsche Mythologie a luat numeroase informatii pentru Gotter im Exil, Elementargeister si scenariul de balet Der Doktor Faust, conceptiile lui se apropie mai mult de cele ale fratilor Schlegel, Arnim si Rosenkranz28. Poezia populara nu este complet moarta, asa cum o considera fratii Grimm; ea poate fi reinviata si este reinviata de Heine insusi. Cintecul, muzica si dansul sint temele si modelele multora dintre poemele sale29.

Cele mai mari opere ale trecutului au fost obiective, universale si adesea, precum Cintecul Nibelungilor, anonime. Heine a vazut intotdeauna in obiectivitate un ideal. El ii imputa lui Borne prejudecatile subiective: Borne n-a putut intelege libertatea obiectiva", deoarece forma artistica o considera [la Goethe] lipsa de inima"30. Shakespeare e apreciat de Heine pentru universalitatea lui: el nu este o oglinda a naturii, ci poarta in sine insusi, din nastere, o lume; cel mai mic fragment al lumii ii revela poetului intreaga conexiune universala31. Heinc, care aproba si repeta adesea opozitia stabilita de fratii Schlegel intre romantic si clasic, critica in schimb deosebirea pe care o fac ei intre arta plastica si arta muzicala, pentru ca, dupa parerea lui, orice arta trebuie sa fie plastica31!

   . Poetii au pastrat frumoasele fapturi din mitologia greaca. De la victoria bisericii crestine incoace, ei au fost o comunitate tacuta in care bucuria vechii iconolatrii, credinta jubilanta in zei s-a transmis din generatie in generatie"33. Goethe, la care Heine critica sever servilismul politic, atitudinea indiferenta si preferinta pentru mediocritati, ramine totusi obiectul admiratiei lui pentru ca a creat figuri plastice de barbati si femei vii, pentru ca a avut un ochi grecesc senin" si pentru ca a folosit o imagistica pagina34.

Ironia, o alta trasatura a artei ideale, este pentru Heine un concept identic, in teorie, cu ironia obiectiva a lui Friedrich Schlegel. intr-un pasaj pe care apoi 1-a sters, Heine deplinge faptul ca fratii Schlegel au abandonat teoria ironiei ca esenta a artei" (dezvoltata mai tirziu de SolgeR) in favoarea filozofiei identitatii a lui Schelling35. Ironia ii pare a fi elementul principal al tragediei": el cere chiar ca fiecare comedie romantica sa fie tragica36. Ironia este antidotul sentimentalismului si medievalismului. Poetii moderni nu doresc sa nascoceasca o armonie catolica a sentimentelor", ci, cu neindurare iacobina, diseca sentimentele, de dragul adevarului"37. Elogiile aduse de Heine lui Aristofan, lui Shakespeare pentru Troilus si Cresida, in care vede o amaraciune jubilanta, o ironie care-si bate joc de intreaga lume" , lui Cervantes, Moliere si Steme ne lasa sa intelegem ca pe acestia ii considera predecesorii sai. El a ajuns sa-i priveasca tot mai critic pe cei care i-au fost modele mai apropiate: pe Hoffmann, pe Jean Paul si pe teoreticianul ironiei, Friedrich Schlegel, caruia nu i-a putut ierta convertirea la catolicism si serviciile aduse Austriei reactionare38.

Stilul este si el, pentru Heine, o calitate obiectiva. Maestrii cuvintului minuiesc stilul cu dezinvoltura: ei scriu obiectiv, iar caracterul lor nu se tradeaza in stilul lor"38. Desi in critica sa a exploatat in permanenta, si adesea intr-un mod complet lipsit de eleganta, informatiile biografice, Heine reactiona violent cind asemenea informatii erau folosite impotriva lui40. Probabil ca a regretat ca in Atta Troll a formulat atit de categoric ideea divortului dintre viata si opera: Kein Talent, doch ein Charakter"; pentru ca dupa aceea s-a spus despre el ca are talent", dar nu caracter". Uneori Heine insista asupra presupusei opozitii dintre stil si personalitate. Buffon, sustine el, n-are deloc dreptate cind spune: Le style, c est l homme". Stilul lui Villemain, observa Heine cu malitie, este frumos, nobil, binecrescut si curat"41. Armonia dintre om si opera este doar un ideal indepartat. in epoca noastra poetul nu poate sa nu fie subiectiv, liric si reflexiv"42. Weltschmerz-vl byronian, sfisierea interioara (ZerrissenheiT) sint o necesitate a timpului. Lumea insasi s-a rupt in doua. Si fiindca inima poetului e centrul lumii, se-ntelege ca in prezent a ajuns sa fie jalnic de sfisiata"43. Desi vorbeste usuratic despre martiriul poetului, desi ride de el, in adincul sufletului sau Heine e convins ca poetul e un martir, deoarece este atit reprezentantul epocii sale, cit si profetul nerecunoscut si persecutat al unei noi epoci. Dar viitorul poeziei ramine obscur. Fireste, acesta nu putea sa fie poezia didactica a Germaniei Tinere". Poezia viitorului se contureaza mai degraba in poeziile tirzii ale lui Heine insusi, cele scrise in Matratzengruft* un martiriu prozaic si cit se poate de real. Aceste poezii anticipeaza sensibilitatea moderna contradictorie si complexa: amaraciune si groaza, ironie si spirit, vis si realitate cenusie. Ele ii anunta pe Baudelaire si Laforgue.

Astfel, pozitia lui Heine in istoria teoriei poetice este de tranzitie si ambivalenta: romantica si liberala, estetica si didactica. Dar in teoria si metoda criticii literare afinitatile lui sint evidente. Critica, sustine el, trebuie sa ia in consideratie intentiile autorului. Criticul e dator sa se intrebe nu ce s-ar cuveni sa faca artistul, ci: Ce vrea artistul? sau, mai degraba, ce este silit sa faca artistul?"44 Critica trebuie sa fie simpatetica. Fratii Schlegel, recunoaste Heine, au avut mari merite in critica estetica. in critica evocatoare, in care frumusetile unei opere de arta se cer zugravite in mod pregnant, in care e necesara sesizarea subtila a particularitatilor domnii Schlegel sint categoric superiori batonului Lessing"45. Totusi, Heine il admonesteaza pe A.W. Schlegel pentru ca a ignorat relativitatea istorica atunci cind a comparat nefavorabil baladele lui Biirger cu cele culese de Percy: Vechile poeme engleze reflecta spiritul epocii lor, iar poemele lui Burger reflecta spiritul timpului nostru"46. Idealul final este cosmopolitismul lui Herder: Herder a privit intreaga omenire ca pe o harfa uriasa tinuta in mina de Marele Maestru; fiecare popor i-a parut a fi o coarda cu un anumit ton a acestei harfe gigantice; si a inteles armonia universala a diferitelor lor sunete"47. Metoda lui Heine este cu precadere metaforica, nu speculativa sau analitica. Doar doua recenzii de tinerete, dedicate pieselor unor prieteni, se lupta, scolastic, cu categoriile aristotelice: intimplarile, pasiunile, caracterele, limba etc.48. Mai tirziu, inspi-rindu-se din Jean Paul, Gorres si Hazlitt, critica lui Heine devine aproape in intregime caracterizare prin metafora atunci cind nu e polemica ideologica sau satira la adresa unor persoane. Vorbind despre o opera literara, Heine ii poate evoca atmosfera prin-tr-o serie de comparatii cautate, fara sa acorde prea multa atentie continutului real al textului. Astfel, in basmele lui Tieck,



cititorul se simte ca intr-o padure fermecata; aude izvoarele subterane susurind melodios; uneori i se pare ca frunzisul copacilor sopteste propriul sau nume; din cind in cind, plantele agatatoare cu frunze late ii prind piciorul, speriin-du-1; minunate flori necunoscute il privesc cu langurosii lor ochi multicolori; buze invizibile ii saruta obrajii, tachi-nindu-1 dragastos; ciuperci inalte, cu palarii ca niste clopote de aur, cresc vibrind la radacina copacilor; mari pasari tacute se leagana pe ramuri, apleeindu-si ciocurile lor lungi si intelepte; totul respira, totul e auz incordat, totul e intr-o asteptare infiorata cind deodata rasuna dulce cornul de vinatoare, si pe un buiestras alb trece in goana o frumoasa doamna, cu pene fluturind la palarie, cu soimul pe mina"49.



Prin aceeasi metoda, W est-O stlicher Divan al lui Goethe ne este prezentat ca si cind ar fi un tablou oriental luxuriant in stilul lui Thomas Moore50. Critica lui Heine este adesea arabesc, fantezie, arta decorativa fermecatoare, care se transforma repede in satira spirituala, caustica si, de multe ori, vulgara si brutala. in paginile cele mai bune ne poate oferi evocari stralucitoare sau aforisme pline de ascutime; in paginile cele mai proaste poate cadea in simpla defaimare, in sentimentalism sau in umor ieftin si agasant. O parte a acestei critici ne duce spre viitor, spre Nietzsche, cealalta, spre jurnalismul senzational de duzina51.



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 


Copyright © 2009 - 2014 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.