Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont

Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



Critica italiana despre Critica literara



Italia a jucat un rol important in istoria criticii, si anume, in timpul Renasterii, la inceputul secolului al XVIII-lea si apoi, din nou, in secolul alXIX-lea (De SanctiS) si la inceputul secolului al XX-lea (CrocE). Dar in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea contributia ei este relativ minora.



Cartea lui Gian Vincenzo Gravina Della ragion poetica (1708) contine una dintre cele mai bune formulari ale conceptiei neoclasice. Poezia este adevar deghizat in haina populara, o stiinta in care abstractul este exprimat intr-o forma concreta. Poezia e o vrajitoare, dar una salutara, si un delir care alunga nebunia"1. Gravina s-a ridicat impotriva aderarii servile la reguli si a deplins intelectualismul extrem al unora dintre cartezienii francezi. intr-o lucrare mai veche, Discorso sopra l Endimione (1691), s-a pronuntat chiar impotriva conceptului de gen, desi mai tirziu a scris despre teoria tragediei*. in general insa ne este greu sa intelegem cum a putut fi salutat ca un predecesor al romantismului. Specialist in drept, esentialmente rationalist, el a vazut in poet o persoana care da conceptelor o forma concreta si foloseste farmecul einte-cului pentru a-i civiliza pe oameni2.

Contemporanii sai, de exemplu eruditul istoriograf Antonio Mu-ratori (1672 1750), se incadreaza, in linii mari, tot in aceasta traditie, care, combatind ceea ce se considera a fi fost aberatiile barocului, a incercat sa reinvie poetica Renasterii. Ei vorbesc despre bun-gust asa cum vorbeau francezii, apara miraculosul si exalta imaginatia, adica puterea de inventie, de reprezentare vizuala, dreptul fictiunii de a face neverosimilul probabil atitudini care fusesera adoptate de toti bunii neoclasici. Ei nu s-au deosebit aproape cu nimic de sustinatorii mai liberali ai crezului neoclasic din alte tari si nu au exercitat o influenta distincta in afara Italiei. Singurul ecou, foarte slab, a fost acela al micului tratat al lui Pietro di Calepio, Paragone della poesia tragica d ltalia con quella di Fran-cia (1732), care a fost remarcat de criticul elvetian Bodmer. Calepio a anticipat unele dintre argumentele lui Lessing impotriva teatrului francez, apelind, desigur, nu la ideea de libertate romantica, ci la textul lui Aristotel, al carui sens adevarat 1-a opus regulilor franceze3.



Dar in timp ce in Italia traditia neoclasica era statornicita, la Napoli traia si scria un filozof, Giambattista Vico (1668-1744), a carui Scienza miova (1725) continea o conceptie foarte diferita despre poezie si despre istoria literara. Aici poezia este opusa, cu ho-tarire, intelectului, este asociata cu simturile si identificata cu imaginatia si cu mitul. Poetii apartin vechilor timpuri eroice ale omenirii, cind oamenii vorbeau o limba a metaforei, a semnelor reale. Se parc ca Vico a fost primul care a considerat ca poezia este o necesitate naturala, prima operatie a spiritului omenesc4. Homer, care nu este altceva decit un nume dcsemnind natiunea elena ce-si spune istoria in cintec, si Dante, Homerul noii epoci barbare a evului mediu, sint reprezentantii veacurilor poetice; timpurile moderne nu pot produce decit retori, literati, filozofi5. Natura, nu arta; imaginatie, nu ratiune iata cum s-ar putea rezuma teoria lui Vico.

Aceasta conceptie uimitor de noua si de radicala privind poezia si istoria ei este impletita complicat intr-o impresionanta schema speculativa a unei filozofii a istoriei si omenirii: importanta ei n-a fost recunoscuta decit dupa ce Benedetto Croce a expus-o in Estetica sa (1902). Croce, care vede in Vico pe stramosul sau spiritual direct si pe fondatorul esteticii, subliniaza motivele considerate de el rodnice, minimalizind sau ignorind sistematic alte elemente, ceea ce face ca tezele lui Vico sa apara mult mai putin clare decit apar in stralucita lui expunere0. De fapt, Vico n-a fost capabil sa faca o distinctie intre poezie si mit, iar intelepciunea poetica" de care vorbeste el nu este intuitia lui Croce, ci pur si simplu o cunoastere de ordin inferior. Dupa cit se parc, conceptia lui nu se deosebeste prea mult, in practica, de aceea a compatriotului sau Gravina. Adevarul fantastic" este un tip inferior de adevar, la indemina societatilor primitive, iar poezia nu este nicidecum autonoma, ci a fost principala forta educativa care i-a scos pe oameni din barbarie.



Chiar admitind interpretarea lui Croce, putem totusi sa ne intrebam daca separarea completa a poeziei de intelect si identificarea poeziei cu limba reprezinta intr-adevar niste merite atit de mari. Pentru a vedea in Vico pe fondatorul esteticii, trebuie sa accepti sistemul lui Croce. Pentru un non-crocean, Vico este mai degraba un filozof al istoriei, sau chiar un sociolog, care incearca sa elaboreze o schema a evolutiei istorice. Capacitatea lui de a intelege literatura propru-zisa pare slaba: Homer si Dante sint tratati doar ca simboluri ale epocilor eroice pe care le studia. Interpretarea operei lui Dante, care elimina teologia si alegoria, subliniind caracterul sublim al imaginatiei poetului, a fost, desi limitata si discutabila, cea mai patrunzatoare analiza a unei opere literare facuta de Vico8.

Discutindu-1 pe Vico intr-o istorie a criticii, nu putem ignora faptul ca el s-a bucurat de foarte putina apreciere sau influenta in epoca sa9. Bineinteles ca aceasta nu-i micsoreaza meritele, dar ii micsoreaza rolul istoric. in critica italiana a secolului al XVlll-lea exista unele ecouri ale ideilor lui Vico, dar acestea sint slabe si nu tradeaza citusi de putin intelegerea importantei lui revolutionare, incercarile de a se dovedi ca in secolul al XVIII-lea el a avut o influenta, in special in estetica, in Franta, Anglia si Germania, au esuat. Nu exista nici cea mai mica dovada ca a fost citit de vreun englez inainte de Coleridge, caruia, in 1825, Dr. Prati i-a imprumutat un exemplar din Scienza nuova10. Totusi, nici chiar Coleridge n-a sesizat intreaga lui semnificatie pentru estetica si teoria literara. Se pare ca nu exista nici o dovada ca Condillac sau Rousseau s-ar fi inspirat direct din Vico. in Germania, de asemenea, influenta lui Vico apare foarte tirziu: Hamann a comandat un exemplar din Scienza nuova in 1777, cind toate ideile lui fusesera deja formulate. Goethe a capatat un exemplar la Napoli, in 1787, dar se pare ca nu 1-a citit. Herder se refera la Vico, in termeni vagi, dc-abia in 1797 si 1800, numindu-1 un foarte intelept filozof al umanitatii". Nu se poate aduce nici un argument, nici o dovada care sa sustina ideea ca Vico a fost inteles, in strainatate, in secolul sau: stilul dificil, obscur, planul neclar si intregul aer de invechita eruditie se-centista al lucrarii sale au constituit obstacole greu de trecut. Asemanarile care se pot gasi intre invataturile lui Vico si cele ale citorva contemporani trebuie explicate prin antecedente comune si printr-o situatie comuna. Nimeni n-a reprodus caracterul specific al gindirii sale, dar anumite idei, care par tipic vichiene, au fost bine cunoscute inainte de el. Distinctia dintre poezia artei si poezia naturii a fost facuta inca in Renastere. Ea a fost complet elaborata, de exemplu, in La deca disputata (1586) a lui Francesco Patrizzi. Puttenham si Samuel Daniel o accepta, iar in secolul al XVII-lea a fost mereu dezbatuta. Lucrarea lui Fontenelle Traite de la poesie en generale este o replica exacta a schemei istorice a lui Vico, desi evaluata din punctul de vedere opus. Fontenelle saluta sfirsitul epocii imaginilor fabuloase si materiale", a inspiratiei si talentului si spera intr-o viitoare poezie a intelectului12. Conceptia lui Vico despre Homer, care dizolva complet personalitatea acestuia, nu are corespondent la nici un alt critic; dar ideea ca Homer a fost un poet primitiv isi are sursa in antichitate si ajunsese suficient de comuna pentru ca in 1713 englezii Richard Bcnt-ley si Henry Felton sa vorbeasca despre cintecele spontane" si strunele de balada" ale lui Homer13. in secolul al XVIII-lea influenta lui Vico asupra esteticii si criticii a fost inexistenta.

Critica italiana din cea de a doua j umatate a secolului al XVIII-lea trebuie considerata tributara nu atit propriei sale traditii, cit criticii franceze si engleze a timpului. Ori de cite ori se elibereaza de conceptiile lui Gravina, o face doar pentru a absorbi ideile empirismului englez si senzualismului francez. Spre sfirsitul secolului, reinvierea esteticii neoplatonice, datorata lui Winckclmann si piciorului german Rafael Mengs, a inceput sa afecteze si Italia.

Cei mai remarcabili poeti din cea de a doua jumatate a secolului, Parini si Alfieri, sint de mica importanta ca critici. in seria de prelegeri Dei principi delle belle leltere (1773 1775), Giuseppe Parini repeta locurile comune ale timpului: el vorbeste despre bun-simt si ratiune, despre placere si gust, despre faptul ca motivarea poeziei e plictiseala, ca scopul ei este elevarea morala si utilitatea sociala si ca mijloacele ei trebuie sa-1 impresioneze si sa-1 emotioneze pe cititor. Dupa cit se pare, Parini a fost unul dintre primii italieni care au abandonat rationalismul, au apelat la principiul placerii si la impresia senzuala si au vorbit despre emotia sincera. Dar aceasta atitudine constituia o noutate numai in Italia. in esenta, Parini n-a fost altceva decit un moralist care a crezut in sentimentul natural al oamenilor, care le este comun tuturora si nu e supus nici unei schimbari"14.

Vittorio Alfieri, marele tragic, a expus pareri despre rolul literaturii care, fara a fi prea noi, sint totusi surprinzatoare prin tonul lor inflacarat, exprimind un extaz aproape profetic. Del principe e delle lettere (1788) este de fapt un ditiramb sau o diatriba (ne e greu sa precizaM) in favoarea vechii identificari a libertatii cu literele. Alfieri stabileste o opozitie intre Print, conducator, si omul de litere si considera ca acestia nu pot avea nimic de-a face unul cu altul. Literatura de curte, acceptarea patronajului, servilismul fata de autoritati este o tradare, la trahison des eleres", cum am spune noi folosind cuvintele lui Julicn Benda. Alfieri reconsidera istoria literaturii din acest unic punct de vedere: Vergiliu, Horatiuj Tasso, Ariosto si Racine au avut cu totii patroni si astfel au fost corupti; numai Dante (si, se subintelege, AlfierI) au fost cu adevarat si complet liberi. Glorificarea de catre Alfieri a geniului pasionat, a impulsului natural, pare sa aiba inflexiuni romantice, dar de fapt aceasta reprezinta mai degraba o ramasita a mindriei aristocratice, a atitudinii distante a umanistilor, un ultim imn inchinat orgoliului de vates insetat de glorie eterna15.

Lucrarile de poetica si de critica mai profesionale scrise in aceasta perioada au expus, in marc parte, ideile traditionale sau au reprezentat variatii ale noilor teorii empirice. Astfel, cartea lui Cosare Beccaria Ricerchc intorno alia natura dello stilc (1770) se bazeaza pe conceptia ca toate ideile noastre provin din senzatii si ca, in consecinta, stilul cel mai bun este acela care evoca senzatia cea mai placuta16. Este un argument in favoarea unui stil viu, concret, si impotriva traditiei retorice abstracte mostenite din Renastere. Conceptia opusa, tendinta spre o estetica a idealului, a fost reinviata spre sfirsitul secolului, mai ales prin scrierile unor teoreticieni ai artelor frumoase ca, de exemplu, Milizia, care a suferit influenta lui Winckelmann si a lui Mengs. Un abate putin cunoscut, Giuseppe Spalletti, a prezentat, intr-un mic Saggio softra la bellezza (1765), o versiune a teoriei frumusetii ideale, dar a admis, acordindu-i un rol secundar, si elementul caracteristic", specific, individual17. Termenul caracteristic", cunoscut inca de la Shaftcsbury, s-a bucurat de multa trecere la germanii Sulzer (caro se pare ca 1-a luat de la SpallettI), Hirth, Heinrich Meyer, Goethe si Friedrich Schlegel si la englezul Hazlitt. Bosanquet il numeste chiar ideea centrala a esteticii moderne"18, desi de fapt nu avem de-a face decit cu un nou termen referitor la problema principala a imitatiei. in critica aplicata a timpului se poate constata aceeasi lupta intre vechiul clasicism si noul empirism. Polcmicilc literare reflecta, ca pretutindeni, aparitia unui nou gust. in Leitere virgilianc (1757), Saverio Bcttinelli 1-a criticat pe Dante in conformitate cu gustul si cu argumentele generale ale lui Voltaire. Divina Comedie e un poem fara actiune despre drumuri si urcusuri, plecari si intoarceri", plin de prost gust, avind doar citeva pasaje frumoase19. Eroii lui Bcttinelli sint Vergiliu, Potrarca si Racine; el crede in aparitia unei literaturi noi, moderne, libere de ceea ce considera a fi efectul inhibitor al trecutului. Lucrarea lui Gasparo Gozzi Difesa di Dante (1758) repeta argumentele privind arta sublima a lui Dante, galeria de tablouri" pe care a creat-o, si incearca sa gaseasca unitatea poemului in persoana poetului: daca Divina Comedie s-ar fi intitulat Danteida, constiinta neoclasica a lui Gozzi ar fi fost satisfacuta20. Difesa di Dante nu e un document revolutionar; fapt caracteristic, in apendice ea contine versiunea italiana a Eseului despre critica al lui Pope.

Numai doi critici se afirma ca adevarate personalitati si adevarati inovatori: Melchiorre Cesarotti si Giuseppe Barctti. Cesa-rotti (1730 1808) a fost numit un Herder al Italiei si, la prima vedere, pozitia lui o similara cu aceea a criticului german. Cesarotti a tradus, sau mai degraba a adaptat, poemele lui Ossian in vers alb italian, vers care recent si-a gasit din nou admiratori inflacarati21, intr-o scrisoare catre Macpherson, Cesarotti isi manifesta preferinta pentru poezia naturii si sentimentului", pe care o considera superioara poeziei gindirii si spiritului"22. in notele la poemele lui Ossian, el il elogiaza pe acesta ca geniu al naturii salbatice si, citindu-1 pe Vico, arata ca oamenii primitivi si pasionati particularizeaza si vorbesc prin sentimente", lucru pe care il considera calitatea esentiala a limbajului poetic2;l. Ca si Herder, Cesarotti a fost foarte constient de diversitatea gusturilor nationale si de necesitatea unei istorii filozofice a literaturii.

Dar, de fapt, in ceea ce priveste sfera de interese, opera realizata si rolul istoric, Cesarotti nu se poate compara cu Herder. Desi traducerea lui Ossian tradeaza o noua sensibilitate, Cesarotti n-a abandonat niciodata conceptia fundamentala a secolului al XVIII-loa privind poezia. El a ramas un om al luminismului, asemanator, ca orientare, cu Blair, Percy si Warton, englezii care au pregatit aparitia lui Herder. in aprecierea lui Ossian el n-a fost atit de primitivist ca Blair. Chiar si preferinta lui pentru Ossian a fost o preferinta pentru elementele de civilizatie, rafinament si delicateta pe care Cesarotti era ineintat sa le descopere in mijlocul barbariei. Cesarotti a fost un modernist anti-grec de o oarecare violenta si chiar malitie.-Desi a fost profesor de greaca si a tinut numeroase cursuri de literatura elena sau poate tocmai de aceea 1-a declarat pe Lucian singurul autor grec care merita sa fie tradus in extenso, iar pentru filozofia greaca n-a avut decit dispret25.

Cesarotti n-a fost un primitivist si n-a avut sensibilitate pentru poezia populara, dar a admirat si a gustat pateticul, elementul grandios, emotional. Pe Metastasio il considera unul dintre cei mai mari poeti, iar spre sfirsitul vietii a fost puternic impresionat, desi profund descumpanit, de Jacopo Or tis al lui Foscolo26. Dupa parerea lui, Dante este haotic, iar tragedia engleza, lipsita de armonie si singeroasa27. Nu exista nici o contradictie in faptul ca a tradus trei tragedii de Voltaire si poemele lui Ossian, si ca 1-a admirat pe Metastasio. Toti acestia sint patetici. in teoriile lui literare, de asemenea, Cesarotti a fost o figura neobisnuita numai in contextul italian. in esenta, el are conceptiile lui Gravina, pe care adesea 1-a laudat cu inflacarare28. El respinge parerea lui Vico despre Homer, aratind ca pentru Vico poezia primitiva este limba fireasca a oamenilor" si ca Homerul sau nu este deloc acela al maestrilor antici si moderni29. in mod similar, spre sfirsitul vietii sale s-a ridicat impotriva teoriilor lui Wolf privind originile epopeilor homerice. intr-un eseu patrunzator despre teoria tragediei, Ragionamento sopra ii diletto della tragedia (1762), Cesarotti ii critica pe Dubos si Hume, precum si pe Aristotel. Tragedia, sustine el, provoaca o emotie reala si, intermitent, o iluzie completa. Faptul ca stim ca intimplarile sint nereale poate doar sa micsoreze senzatiile de oroare si de durere, dar nu le poate schimba in delectare. Efectul salutar al tragediei este dat doar de morala, de intriga ei. Noi o cautam pentru ca ca este o oglinda a pericolelor care ne ameninta"30. Cesarotti a fost nesatisfacut de discutia psihologista curenta, care ignora intriga tragediei, dezbatind doar principiul placere-durere. in ciuda faptului ca a criticat violent Poetica lui Aristotel si conceptul de purificare, el este mult mai aproape de Aristotel decit a crezut.

Cesarotti arc si alte merite: in Saggio sulla filosof ia delle lingue (1785), el ofera o interpretare cu vederi largi a schimbarilor lingvistice, interpretare foarte necesara intr-o Italie care mai venera inca imitarea gratuita a stilului arhaic. in Saggio sulla filosfia del gusto (1785), Cesarotti formuleaza in mod remarcabil cerintele bunului-gust: ureche fina, imaginatie vie, inima gata sa raspunda printr-un freamat instantaneu la cele mai mici vibratii ale sentimentului, capacitate de a te transpune cu promptitudine in situatia autorului, rapiditate in sesizarea sensurilor ascunse si sclipirilor fugitive ale expresiei", calitati pe care vrea sa le vada imbinate cu disciplina si cultura si cu un spirit deasupra prejudecatilor jalnice privind epoca, natiunea si scoala literara"31. O lucrare merituoasa este si postumul Saggio sul bello (1809), care in clasificarile lui scolastice manifesta noua preferinta pentru sublim si teribil. Ca exemple de stil grandios si patetic sint dati Demostenc, Tacit, Bossuet si Ossian32 o lista incongruenta dupa parerea noastra, dar potrivita pentru eclectismul emotional al timpului.

Desi in istoria criticii italiene meritele lui Cesarotti sint mari, in contextul general european el nu poate fi considerat o personalitate de rangul intii. El nu a fost un adevarat inovator sau un mare spirit sintetic, ci un om al compromisului, al caii de mijloc si asemenea oameni, oricit de intelepti, sint curind dati uitarii.



Singurul critic italian din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea cunoscut si astazi lumii de limba engleza este Giuseppe Baretti (1719-1789). indelungata si strinsa lui colaborare cu Samuel v Johnson, numeroasele lui compilatii utile pentru studiul limbii si literaturii italiene (dictionare si antologiI) fac ca numele lui sa fie familiar celor care studiaza secolul al XVIII-lea. Dar putini stiu ca Baretti si-a cistigat, sau recistigat, o deosebita reputatie in Italia, in mare parte datorita periodicului sau La frusta leltc-raria (1763-1765). in prezent el este considerat criticul prin excelenta, criticul de geniu, fiind reeditat, retiparit, antologat si mult dezbatut. Nu incape indoiala ca in contextul sau italian Baretti are mari merite istorice, caci el a atacat, cu talent satiric si fervoare morala, principalele mode literari- si poetice ale timpului: mascarada poeziei pastorale a Arcadiei", proza livresca si pretioasa creata prin imitarea lui Boccaccio, eruditia pedanta si inerta a academicienilor si iezuitilor, intreaga decadenta literara italiana. Criteriile lui de apreciere, desi rareori formulate teoretic, sint intotdeauna acelea ale vietii", bunului-simt, utilitatii, simplitatii, adevarului si bunelor moravuri. in cele mai izbutite pagini ale sale, Baretti a fost un scriitor plin de forta si agerime: el a intuit, cu acuitatea unui ziarist de succes, ceea ce era actual si util, si a avut darul limbajului grotesc, picant, exuberant. Sub influenta periodicelor englezesti care urmau modelul Spectatorului, el a creat un personaj fictiv, soldatul necioplit Aristarco Scannabue, sub a carui masca a putut sa-si spuna parerile cu toata franchetea. Metoda lui este aceea a apelului permanent la bun-simt, claritate si simplitate. El ia, de exemplu, o poezie conventionala si, pe marginea ei, pune o serie de intrebari: cum se face ca in decembrie anul este batrin si cu parul alb", probabil pentru ca ninge, in timp ce in ianuarie este copil, desi zapada continua sa cada?33 Ce e toata aiureala asta despre trandafirii rizatori ai buzelor dulci", sageti iesite din tolba lui Cupidon" etc, etc.?34 Cum se explica faptul ca eroul comediei lui Goldoni Labottegadel caffe, desi simplu servitor, da dovada de cunostinte medicale savante, discuta pretentios despre morala si in acelasi timp face fel de fel de aluzii obscene ?3r . Ce se poate spune in sprijinul Pamelei lui Goldoni, in care tatal fetei, un taran umil, se dovedeste a fi un nobil scotian, iar doamnele englezoaice isi beau ceaiul cu rom?36 Toate acestea sint absurditati; ele n-au nimic de-a face cu viata reala. Nici chiar Dante, desi admirat partial, nu poate fi citit repede si cu placere"; e nevoie de o mare doza de hotarire si de rabdare" pentru a-1 parcurge in intregime37. Petrarca are idei false, platonice, despre iubire, si trebuie si el sa fie indelung studiat pentru a fi bine inteles38. Boccaccio este imoral, murdar" si, in afara de aceasta, a initiat nefasta italiana latinizata pe care Beretti vrea s-o inlocuiasca cu o limba vie39. Baretti a redescoperit autobiografia lui Cellini si a fost unul dintre primii care au apreciat stilul sau extrem de viu si de pitoresc"40. Astfel, La frusta Ictteraria apartine luminismului, care a predicat lucruri", nu cuvinte". Desi conceptia sociala si politica a lui Baretti a fost conservatoare si extrem de ostila filozofiei franceze lui Voltaire si Rousseau el crede in utilitate, in omul obisnuit si intr-un realism care cu greu face distinctie intre arta si viata. Toate acestea au fost cit se poate de importante in Italia timpului sau, dar intr-un context general european valoarea operei critice a lui Baretti apare considerabil micsorata. in probleme teoretice el a exprimat idei simple si foarte comune la acea data: poezia trebuie sa fie inspirata, cu adevarat simtita, criticul trebuie sa aiba el insusi o anumita sensibilitate poetica; poezia consta in a spune lucruri firesti, lucruri frumoase, lucruri mari, multe lucruri, cu simplitate, cu forta, cu entuziasm"41. Acolo unde depaseste asemenea declaratii, el se inspira din Johnson, pe care chiar il copiaza: astfel, preia obiectiile lui specifice fata de poezia pastorala si, referindu-se la teatru, critica exact in termenii lui teoria iluziei absolute si unitatile de loc si de timp42. in Discours sur Shakespeare (1777) el urmeaza Prefata lui Johnson atit de fidel, incit a numi aceasta lucrare care, ce-i drept, e spirituala si plina de elocventa o opera geniala" inseamna a exagera foarte mult*. Ea a aparut prea tirziu dupa Johnson, Lessing si chiar si Herder pentru a adauga ceva nou argumentelor aduse impotriva sistemului francez. in ceea ce priveste critica aplicata a lui Baretti, nici despre ea nu putem spune ca ar fi deosebit de bine definita sau perfect argumentata. Realismul si moralismul sint trasaturi destul de clare; dar alaturi de acestea intilnim admiratia lui pentru Ariosto, pe care il considera cel mai mare poet italian, pentru Berni si intreaga traditie burleasca si, fapt cit se poate de surprinzator, pentru Metastasio43. Pe Metastasio il apreciaza pentru gindirea sa clara si precisa" si pentru faptul ca a prezentat sentimente si afecte pe care Locke si Addison cu greu le-au putut exprima in proza"44. Nu este de mirare ca Baretti a apreciat, de asemenea, multi poeti minori si poetastri ai timpului si n-a sesizat ceea ce era nou si mare in Goldoni, pentru ca i-a displacut scepticismul si moralitatea acestuia.



Datorita vicisitudinilor vietii sale, calatoriilor lui in Franta, Spania si Portugalia, si celor doua lungi sederi in Anglia (1751 1760 si 1766 1789), Baretti a devenit un om pe care l-au interesat indeaproape si alte literaturi decit cea italiana. Una dintre primele sale lucrari a fost o traducere din Corneille (1747), pe care a continuat sa-1 admire, vazind in el pe cel mai mare tragic francez, un poet pentru barbati", spre deosebire de Racine, pe care 1-a considerat, cu dispret, poetul doamnelor"45. Doua dintre lucrarile sale, Disscrtation upon Italian Poetry (1753) si Discours sur Shakespeare, (1777), sint scrieri polemice indreptate impotriva lui Voltaire. in prima, Baretti ii apara, destul de timid, pe Dante si pe Tasso impotriva atacurilor lui Voltaire din Essay on the Epic Poetry, aratind ca Voltaire a cunoscut foarte putin limba italiana si n-a avut dreptul sa-i judece compatriotii. in cea de a doua lucrare, el ataca criticile lui Voltaire la adresa lui Shakespeare, afirmind ca Voltaire n-a cunoscut prea bine limba engleza, ca a tradus gresit si malitios, si ca opinia lui n-arc nici o valoare. El demonstreaza, cu satisfactie, insolenta, rautatea, brutalitatea si prostia" lui Voltaire, dar in alta parte admite ca el este (dupa JohnsoN) cel mai mare scriitor al secolului46. Cu Rousseau a fost mai putin ingaduitor: in Emile n-a vazut nimic altceva decit sofistica47. in orice caz, Baretti a cunoscut bine limba franceza, iar aprecierile lui asupra literaturii Frantei au fost corecte, in limitele impuse de epoca sa si de ura pe care i-o inspira l esprit philosophique.

Baretti a stiut, de asemenea, multe lucruri despre literatura spaniola, fiind autorul uneia dintre primele prezentari ale acesteia in engleza. Despre Calderon si Lope de Vega a scris cu intelegere, desi cu multe rezerve neoclasice48. in ceea ce priveste literatura engleza, a cunoscut bine multi scriitori, printre care Shakespeare, Milton, Dryden, Pope si Addison. Conceptia lui despre Shakespeare este, in mod clar, aceea a lui Johnson. El il apreciaza pe Shakespeare pentru cunoasterea profunda a naturii umane, pentru faptul ca personajele sale nu sint indivizi, ci specii, si pentru ca se adreseaza unui public larg49. Baretti spune insa putine lucruri despre ceilalti scriitori, inclusiv despre admiratul si veneratul Johnson, pe care il citeaza in Frusta, prin gura lui Diogene Mas-tigoforo, dascalul lui Aristarco50. O mare parte din activitatea desfasurata de Baretti in Anglia a fost dedicata prezentarii si caracterizarii literaturii italiene: aici a scris Dissertation upon Italian Poetry (1753), pentru care a tradus pasaje din Marino si Dante, History of the Italian Tongue (1757) si alte lucrari. Dar punctul sau de vedere nu a fost acela al cosmopolitismului secolului al XVIlI-lea: el se exprima, mai degraba, in termeni familiari lui Goldsmith si Herder, considerind ca in domeniul literaturii si gustului exista sisteme nationale care sint, vor fi si trebuie sa ramina diferite. Din momentul in care in lume au existat doua natiuni, fiecare vorbindu-si limba proprie, a fost imposibil sa se gaseasca un gust comun amindurora"51. El este multumit de aceasta varietate si o studiaza cu placere, explicind dificultatile ce se intimpina la traducere si atragind atentia asupra unor divergente semantice dintre diferitele limbi pe care le cunoaste;. Bineinteles, toate acestea nu-1 impiedica sa-1 critice pe Voltairo pentru ca si-a afirmat gustul sau special, francez, caci, la urma urmelor, Baretti a fost un bun patriot italian si un admirator al lui Shakespeare.

Astfel, Baretti, la care inca nu intilnim primitivismul si dragostea pentru poezia populara, reprezinta un stadiu intermediar in evolutia spre nationalismul literar si spre- presupusa lui sinteza in teoria unei literaturi mondiale pline de varietate, sinteza realizata in acea vreme in Germania, de catre Herder. in afara de aceasta, in Italia el reprezinta acea. orientare spre realism si bun-simt pe care in Anglia a reprezentat-o Johnson. Dar ii este mult inferior lui Johnson in ceea ce priveste sfera de cuprindere, cultura si constiinta teoretica. Baretti va ramine interesant mai mult ca un caracter si un temperament aparte, ca un polemist plin de verva, placut la lectura, amuzant chiar si atunci cind se lasa tirit pe panta exercitiilor verbale fruste si a injuriilor vindicative.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.



Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.