Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Adam Muller despre Critica literara



Dintre criticii romantismului german tinar, Adam Muller (1779 1829) este cel care se apropie de fratii Schlegel si de metafizica speculativa a lui Schelling si Novalis. in afara de meritul de a fi adaptat ideile lor generale despre critica si despre natura poeziei si artei la un nou context, facind sublinieri noi, personale, Adam Muller 1-a avut si pe acela de a fi scris o critica aplicata de mare discernamint si elocventa. Astazi e foarte putin cunoscut chiar si in Germania, desi doua dintre cartile lui au fost retiparite in 1920, data la care s-a manifestat un oarecare interes pentru el ca filozof politic. Convertirea lui la romano-catolicism in 1805 si relatiile lui de mai tirziu cu Austria lui Metternich au contribuit la neglijarea lui, deoarece in Germania reputatiile au fost stabilite, in mare masura, de istoricii liberali protestanti. Astazi insa nu mai poate fi ignorat din asemenea motive; de fapt, parerile lui literare au rareori o coloratura specific romano-catolica. El face parte in mod clar din grupul ginditorilor monisti si pante-isti ai timpului sau, indiferent de mijloacele particulare pe care le-a gasit pentru a impaca aceasta conceptie cu credinta lui religioasa.

Muller a tras, in mod foarte convingator, concluziile logice ale istorismului fratilor Schlegel. El decide, cel putin teoretic, in favoarea unei critici relativiste, mediatoare". in Vorlesungen uber deutsche Wissenschaft und Literatur (1806) dezvolta ideea ca in literatura nu exista modele eterne, perfectiune absoluta, ca nu trebuie sa existe un despotism al epocilor de aur. Marele merit al miscarii critice germane care a inceput cu Winckelmann si a culminat cu Friedrich Schlegel este faptul ca a conceput arta sau literatura ca un tot ce se dezvolta asemeni istoriei naturale a unui organism: operele de arta individuale sint privite ca si cum ar fi membre sau sisteme nervoase sau musculare ale unui corp mare. Muller il critica pe Friedrich Schlegel pentru ca nu a sesizat aceasta continuitate completa a traditiei literare, pentru incapacitatea lui de a rezolva dualismul artei eline si germane si pentru decizia lui dogmatica in favoarea unei singure arte, si anume, arta romantica. Nu trebuie, sustine Muller, ca din cauza unui singur poet sa-1 uitam pe poetul cel marc, Umanitatea, iar din cauza unui singur poem sa uitam poemul cel mare, Istoria. Exista o critica superioara, o critica eterna, mediatoare, care stie nu numai cum sa lupte, ci si cum sa reconcilieze luptind . Dupa parerea lui Muller, aceasta critica mediatoare nu implica o abdicare completa a judecatii; fiecare opera literara trebuie sa fie judecata dupa locul pe carc-1 ocupa in intregul literaturii; ea isi are locul ei ca o greutate sau, cel putin, ca o contragreutate. Nu exista nici o opera care sa nu aiba semnificatie; fiecare, la locul ei, contribuie la realizarea intregului si, prin aceasta, modifica intregul2. Critica nu trebuie sa-si piarda severitatea, chiar daca se combina cu libertatea si cu toleranta perspectivei istorice3. Scopul ci este sa realizeze reconcilierea dialectica a judecatii de valoare si a punctului de vedere istoric4. Muller insa nu arata nicaieri cum se poate stabili greutatea" sau locul operei fara sa se recurga la criterii extraistoriec.



Miillcr si-a incadrat convingerile intr-un sistem ce foloseste dialectica universala a impacarii contrariilor imprumutata de el de la Fichte si Schelling si expusa in prima lui scriere, Die Lchrc von Gcgensatz (1804). Aceasta dialectica a impacarii ar trebui, de asemenea, sa inspire Germania sa devina un mediator, o natiune sintetizatoare, sa devina mijlocul, centrul Europei. impacarea contrariilor este conceptul-cheie si in teoria lui Muller despre frumos si poezie dezvoltata in Von der Idee des Schonen (1809). Frumosul nu este nici complet subiectiv, nici complet obiectiv. El e miscarea ritmica, armonia, reciprocitatea dintre om si om. Poezia nu este pur si simplu arta de a scrie in versuri, si nici spiritul lumii, poezia tineretii si iubirii, poezia poeziei despre care vorbeste Friedrich Schlegel. Ea nu e doar o tehnica, o simpla selectie dintr-o lista de cuvinte date, si nici nu e identica cu sentimentul universului. Poezia reprezinta o sinteza: e prezentarea artistica a vietii in cuvinte, e o lume intreaga, inchisa, facuta". Intentia poetului nu conteaza: dorinta lui de a prezenta lumea nu poate fi niciodata realizata complet. Viata, crearea vietii, este un scop suficient5. In poezie se impaca toate contrariile: universalul si particularul, individualul si generalul, caracteristicul si idealul. Poetul nu poate niciodata combina indeajuns de multe elemente contradictorii: opera lui nu poate fi indeajuns de bogata, de mare, de particulara, daca tinde sa fie general comprehensibila, cu adevarat simpla, semnificativa, universala. Mai mult, opera literara e o identitate contradictorie: si suflet si trup, si forma si continut. Despre o parte a ei ne putem exprima numai avind in vedere intregul si, invers, intregul il putem judeca numai daca luam in consideratie partile6. Opera literara e un organism care a crescut si continua sa creasca. Artistul trebuie sa se situeze in punctul unde se unesc idealismul si realismul, libertatea si necesitatea, arta si natura7. Polaritatea, unitatea contrariilor iata ideea centrala a lui Muller. El repeta aceste formule, cu variatii, stabilind polaritati si analogii intre toate lucrurile care exista. Uneori metafora opozitiei sexelor, compararea permanenta a polilor cu femininul si masculinul, este atit de obsedanta, incit nu poti sa nu ai suspiciuni in privinta motivelor lui Muller. Elocventa lui pedanta, etalata in fata unui public format in mare parte din temei, ne pare a preamari nu numai unitatea cosmica, ei si pansexualismul sentimental.

Oricare ar fi excesele acestui punct de vedere dialectic, el a insemnat respingerea, in practica critica a lui Adam Muller, a obisnuitei atitudini categorice, in favoarea unei atitudini conciliatoare clare si constiente. in timp ce majoritatea germanilor din epoca lui recunosteau numai un singur ideal, poezia romantica teutonica, Muller a fost unul dintre foarte putinii care au inteles idealul latin de poezie, bunul-gust francez, poezia retorica si opera lui Racine. Atit in prelegerile Ober dramatische Ktmst8, cit si in Zwolf Rcden iiber die Bercdsamkeit und deren Verfall in Deutsch-land9, exista luari de pozitie in favoarea literaturii franceze. Miil-ler protesteaza impotriva dispretului germanilor fata de poezia franceza, sustinind ca nimeni nu poate spune ca ii intelege pe greci si pe poetii romantici daca ii lasa la o parte, dispretuitor, pe francezi si pe latini, si invers. Nu exista decit un unic si etern simt al artei, si acesta trebuie sa fie in stare sa strabata, linistit si insufletitor, formele de arta ale tuturor timpurilor"10. Muller opune caracterul reprezentativ al poeziei franceze si romane caracterului personal al poeziei eline si germane. El stie ca teatrul francez tinde spre masura, totalitate, forma inchisa, artificiu, claritate, universalitate.



Discutia privind tragedia franceza e reluata in discursurile despre elocinta, unde devine o apologie a bunului-gust. Bunul-gust nu trebuie dispretuit pe motiv ca ar fi superficial: epocile de bun-gust, cele ale lui Pericle, August, Leon X si Ludovic XIV, urmeaza intotdeauna dupa epocile marilor poeti originali, ale lui Homer, Dante, Shakespeare. Noi insa trebuie sa vedem atit maretia poetilor originali cit si valoarea celor de gust"; trebuie sa ne transpunem in conditiile in care au scris si sa ne conducem dupa sentimentele si opiniile care au stat la originea operelor12. Muller pledeaza chiar si in favoarea celor trei unitati (lucru fara precedent in Germania la acea data) desi, fireste, nu cu argumentele naturaliste ale teoreticienilor neoclasici francezi, caci teoriile lor despre verosimilitate si natura" ii par absolut absurde. Publicul francez nu tinea la naturalete, vrind, dimpotriva, ca arta sa se evidentieze in mod clar. El accepta exagerarile exact asa cum grecii acceptau mastile pe scena. Adevarata justificare a celor trei unitati nu poate fi naturalista. in realitate, Scena tragica franceza este o tribuna desfasurata, construita pentru acest loc anume, pentru acest timp anume, pentru aceasta curte, pentru aceasta adevarata adunare populara de talente care si-au dat intilnire de-a lungul secolului lui Ludovic XIV. Tragedia franceza urmareste un efect foarte precis in fata mesei sale de scris, Racine are portretul marelui sau monarh, si intregul lui cortegiu de eroism si frumusete ii staruie in suflet el vrea sa placa Frantei, si nu se gindeste decit la aceasta Britannicus trebuie sa apara in acest costum de curte francez: respectarea costumului roman ar fi lipsita de gust, pentru ca ar face ca oratorul sa iasa din limitele tribunei sale; schimbarea scenei ar fi lipsita de gust, pentru ca ar implica o pretentie de naturalete care ar distruge tot restul operei si caracterul ei. Scena tragica franceza le cerc tuturor actorilor sa adopte un ton comun, oarecum psalmodie, pentru ca astfel sa nu se uite ca de fapt vorbeste doar unul singur: poetul, poetul retoric. Daca fiecare actor ar folosi un ton si un ritm propriu, ar fi la fel de lipsit de gust ca si cind un avocat si-ar schimba glasul pentru a-si imita clientul cind ii reda vorbele. Tragedia franceza nu tolereaza moartea pe scena, caci, in genere, actiunea oratorica nu trebuie intrerupta prin nici un moment dramatic, prin nici un spectacol de orice natura si prin nici un fel de recuzita inutila".



Astfel, gustul este capacitatea de a actiona, de a vorbi si de a trai conform scopului, circumstantelor, convenientelor, pe scurt, conform conditiilor impuse de societate. El inseamna evitarea excesului, completarea a ceea ce lipseste; intr-un cuvint, gustul inseamna apreciere corecta14.

Muller a putut sa faca o asemenea apologie a tragediei si gustului francez pentru ca a avut un neobisnuit simt al locului literaturii in societate. El a conceput scriitorul (sau, in orice caz, un anumit tip de scriitoR) ca un om care actioneaza asupra societatii, ca un orator sau chiar ca un politician in sens superior. El insusi a fost orator si politician si i-a admirat pe marii oratori din istorie, in special pe Edmund Burice, cu ale carui idei se simtea complet de acord.



Asa cum vede actiunea scriitorului asupra societatii, Muller vede si influenta societatii asupra sciitorului. El comenteaza limitele unui poet-cetatean ca Hans Sachs15, recunoscind ca existenta politica, economica si poetica se conditioneaza reciproc". Poetul nu poate fi indiferent la conditiile sociale ale tarii sale. Literatura germana sufera din cauza caracterului ei livresc; scrierile ei erudite nu se adreseaza unui anumit public, iar poetii ei cinta pentru ei insisi, in completa izolare. Ca remediu, Muller recomanda lectura cu voce tare, recitarea, oratoria si teatrul, care este arta sociala par excellcncc. Astfel, spre deosebire de fratii Schle-gel, Muller il apreciaza pe Schiller, in care vede un orator man-que. Aceasta nu e o critica, ci un elogiu: Schiller a fost un om cu instincte politice si sociale sanatoase, pentru exprimarea carora n-a putut gasi, in Germania timpului sau, nici o alta cale decit teatrul.

Drama insasi ar putea si ar trebui sa devina mai sociala printr-o colaborare mai directa cu publicul. De aceea Muller recomanda intreruperea iluziei dramatice, incercarile de atragere a spectatorului in actiunea piesei. El e de acord cu procedeul de a pune personajele sa se adreseze publicului (asa cum face Harpagon la sfirsitul Avarului lui MolierE), cu corul grecesc, cu bufonul din piesele lui Shakespeare si chiar si cu completa desfiintare a barierei dintre scena si public din comediile romantice ale lui Tieck. Drama ar trebui sa se intoarca la forma ei originara, devenind o festivitate obsteasca, nu sa ramina un simplu spectacol sau o palida oglinda a moravurilor16. Ca si Friedrich Schlegel, Muller este un mare admirator al ironiei lui Aristofan, pe care si el o interpreteaza ca o manifestare a libertatii artistului"17.

Mai surprinzator si cit se poate de neobisnuit pentru acea epoca este faptul ca Muller apreciaza chiar si scenele comice vulgare si blasfematoare din misterele medievale tratind patimile lui Cristos. Muller le aproba pentru ca isi da seama ca ele nu-si bat joc de religia insasi (asa cum face VoltairE), ci de credinta slaba si nevrednica a omului18. in acelasi fel, Socrate si Euripide s-au putut vedea parodiati pe scena si au putut ride alaturi de ceilalti spectatori, pentru ca scena era prezidata de un zeu. Muller ii admira pe Holbcrg si Gozzi si recomanda procedeele comediei italiene, improvizatiile si mastile, care sint intr-adevar sociale. Ele creeaza un contact strins intre poet, actor si public. Mastile ne amintesc spectacolele din trecut. Pantalone, Brigella, Tartaglia si Truffaldino acumuleaza parca un capital de placere" din care pot lua mereu19. Este clar ca aici se afla sursa parerii surprinzator de bune a lui Muller despre comedia populara vieneza, despre Casperl, Tadadl, Tinterl20.

Comedia nu poate fi niciodata indeajuns de contemporana sau de actuala, pentru ca ea e de ncconccput in absenta unei societati adevarate. intr-adevar, o istorie a comediei ar arata ca ea a inflorit in perioadele de intensa viata politica21. intr-o societate adevarata, Arlechin s-ar simti la largul sau atit printre spectatori cit si pe scena. La spectacol ar putea lua parte si un vorbitor din rindul publicului. S-ar putea chiar sa vina o vreme cind cortina se va ridica nu numai pentru ca publicul sa-1 vada pe actor, ci si pentru ca actorul sa vada publicul22. Abia de curind, teatrul expresionist a realizat acest ideal mullerian al colaborarii dintre spectatori si scena. in paginile critice dedicate de Muller teatrului exista si alte idei de un interes considerabil, chiar daca putem avea indoieli in legatura cu valabilitatea lor. Muller, ca si Eriedrich Schlegel in operele lui mai tirzii, formuleaza foarte categoric deosebirea dintre literatura antica si cea moderna, exprimind-o prin superioritatea crestinismului fata de paginism. Prin aceasta el apartine antielenismului german, care nu era modern" doar in acceptiunea secolului al XVIII-lca, ci se opunea elenismului si din fervoare crestina. MiiUer spera ca se va ajunge la un teatru mai religios decit cel pe care l-au putut crea grecii23. Tragedia greaca a ramas pentru el o tragedie a destinului. Ideea coplesitoare a destinului e inexorabila: anticii ne invata sa dispretuim moartea, nu s-o invingem24. Spre deosebire de fratii Schlegel si de Schelling, Muller, desi convertit la catolicism, isi da seama de serioasele limite ale lui Cal-deron, pe care colegii lui romantici l-au ridicat in slavi, vazind in el marele tragic crestin. Calderon e alegoric, muzical, pitoresc, neputind astfel sa stea alaturi de cu adevarat dramaticul Shake-speare. intinsa discutie privind opera lui Shakespeare (care, nu trebuie sa uitam, a precedat Prelegerile despre arta si literatura dramatica ale lui August Wilhelm SchlegeL) este totusi dezamagitoare, deoarece in afara de sublinierea obisnuita a creativitatii lui Shakespeare nu gasim in ea o conceptie unitara. in schimb, contine numeroase observatii interesante si, cred eu, originale: Visul unei nopti de vara e discutat ca un dans cu figuri, iar analiza lui Hamlet, desi inca romantica in conceptia asupra caracterului eroului, semnaleaza ceea ce Muller numeste sccnelc-oglinda"25, de exemplu, prezentarea piesei in piesa si scena de la mormintul Ofe-liei, in care Hamlet vede oglindit efectul uciderii tatalui sau asupra lui insusi sau efectul uciderii lui Polonius asupra copiilor acestuia.

Lucru destul de ciudat, Muller gaseste ca teoria lui despre tragedia religioasa este exemplificata cel mai bine de ligmont si de Tasso ale lui Goethe. in acestea, supunerea calma in fata destinului este in cele din urma rasplatita printr-o viziunea libertatii eterne". Muller considera ca momentul inaltarii la cer" ii este necesar tragediei crestine2". El a privit viitorul cu increderi : prietenul sau Tleinrich von Kleist i-a satisfacut speranta pe care si-a pus-o intr-o noua tragedie german-crestina. Amphitryon (la care Muller a scris o prefata entuziasta) realizeaza o izbutita imbinare a clasicului cu crestinul. Muller a sperat, de asemenea, intr-o renastere a ciocnitei cu adevarat crestine, pe care o preamareste ca arta a viitorului, situind-o deasupra conversatiei franceze si a oratoriei parlamentare engleze. in aceste pasaje auzim vocea restauratiei anti-napoleoniene, a noului conservatism european. Este latura gindirii lui Muller care astazi nu prezinta decit un interes istoric. Ea a facut ca meritul extraordinar al ideilor sale depre drama ca arta sociala si despre traditia vie a poeziei latine" retorice sa ramina in umbra.





 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.



Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.