in calitatea lui de coeditor al culegerii Des Knaben Wunder-honi (1803 1808), Achim von Arnim (1781 1831) face parte dintre cei care au initiat voga poeziei populare. in eseul sau suplimentar Von Volkslicdern (1806), el prezinta cintecele populare in termeni cit se poate de vagi, dar cu mult entuziasm, ajungind chiar sa sugereze ca decaderea poeziei populare a facut posibila Revolutia franceza1. intr-o scrisoare mai veche, propusese fondarea in Elvetia a unei scoli de poezie si cintec care sa raspin-deasca poezia in popor, facind ca, in cele din urma, limba germana sa fie acceptata de toate natiunile pamintului2. Dar curind Arnim s-a trezit din aceasta betie si in corespondenta lui cu fratii
Grimm a aparat un punct de vedere foarte judicios. El afirma ca poezia populara i-a stirnit entuziasmul nu pentru ca ar fi fost produsul unei naturi si al unei arte diferite de natura si arta contemporana, ci pentru ca a rezistat la proba timpului, asa cum vor rezista si multe lucruri din epoca lui. Arnim jura", in numele homerizilor, cintaretii de cintece populare, ca nu exista om care sa cinte mai mult de un vers fara o anumita intentie artistica, chiar daca aceasta c mica in comparatie cu ceea ce creeaza el in mod inconstient3. Arnim a admis contrastul dintre poezia naturala si cea culta, dar a sustinut ca fratii Grimm l-au formulat mult prea categoric. De la poezia colectiva la cea individuala exista o evolutie lenta. Poezia veche contine elemente de arta constienta si, mai mult, nu este intotdeauna perfecta: bunul Homer motaie uneori, iar in Cintecul Nibclungilor exista multa artificialitate si numeroase versuri de umplutura. Caracterul anonim al poeziei populare nu e nici el intotdeauna strict. Arnim a gasit un cintec cintat in multe sate situate la distante de pina la o suta de mile unele de altele si abia mai tirziu a descoperit ca autorul lui era un poet de la sfir-situl secolului al XVlII-lea. Pe de alta parte, nu orice poezie culta e facuta": el insusi a scris versuri fara sa se gindeasca la metru, in timp ce multe poezii populare, de exemplu baladele eroice daneze, respecta un model metric fix. Izvoarele eterne ale poeziei curg in toate epocile, chiar si in acelea in care nu se scrie poezie. De aceea Arnim considera ca modernizarea si pastisarea cintece-lor populare e justificata4. El se simte, in primul rind, un artist doritor sa se amestece cu poporul si sa devina el insusi poet popular, in anii maturitatii sale, Arnim a ajuns la o conceptie mai realista, istorica, despre literatura. in prefata la romanul sau istoric Dic Kronenwachter, el declara ca izvoarele eterne ale poeziei sint pamintul, trecutul, adevarul si realitatea*. Critica lui n-a dobindit insa niciodata o adevarata coerenta. Afirmatii ocazionale arata ca Arnim impartaseste tendinta anti-intelectualista a grupului sau. El a fost, in fond si inainte de toate, un artist imaginativ, care i-a putut scrie lui A.W. Schlegel: o opera literara e mai valoroasa decit intreaga istorie a literaturii"8. Apa-rind o piesa de Oehlcnschlager, el apeleaza doar la sensibilitatea artistica: cel care n-are simtul artei, n-o sa-1 dobindeasca nici chiar daca i se dau cele mai ample explicatii. Celui care il are, acestea ii sint de prisos"6.
Romanticii din acest grup n-au preluat cuceririle teoretice ale fratilor Schlegel: recunoasterea colaborarii dintre constient si inconstient in procesul de creatie, sesizarea unitatii organice a. continutului si formei, conceptia despre poezie ca un intreg universal care se dezvolta de-a lungul istoriei. Fratii Grimm au respins cit se poate de energic aceasta conceptie prin dicotomia dintre poezia artistica si poezia naturala. Cind se cauta numai mitul, fara a se tine seama de forma poetica specifica pe care o imbraca, se abandoneaza unitatea formei si continutului. Ideea colaborarii dintre constient si inconstient a fost pusa in umbra de reinvierea teoriilor inspiratiei. Pentru a dovedi acest lucru, putem examina pe scurt unele pasaje din alti scriitori vestiti ai timpului, care n-au lasat o opera critica suficient de substantiala pentru a merita o discutie speciala. Bettina Brentano (care s-a casatorit cu ArniM) a propus o revelatie nemijlocita a poeziei fara limitele stricte ale formei, care sa patrunda in spirit mai repede si mai firesc"7. Heinrich von Kleist (1777 1811) s-a pronuntat si el pentru o poezie fara forma. Limba, ritmul, eufonia sint un adevarat rau, chiar daca un rau firesc si necesar; si arta nu-si poate propune, in privinta lor, decit sa le faca, pe cit posibil, sa dispara" spune el intr-o scrisoare deschisa catre un tinar poet8. Cel mai remarcabil eseu al sau, Uber das Marionettentheater (1810), ne ofera o imagine impresionanta, menita sa pledeze pentru creatia inconstienta. Un mare dansator care frecventeaza teatrul de marionete ii explica interlocutorului ca marioneta are calitatea hinecuvintata a automatismului si inconstientei. Pentru a arata tulburarile produse de luciditate, povestitorul ne relateaza despre un tinar frumos care, incereind sa-si scoata o aschie din picior, s-a vazut din intimplare reflectat intr-o oglinda, ceea ce 1-a facut sa-si dea seama de asemanarea dintre postura lui si cea a vestitei statui antice de bronz reprezentind aceeasi actiune. De atunci, tinarului i-a fost imposibil sa mai repete gratioasa miscare, oricit de mult a incercat. in lumea organica, pe masura ce reflectia devine mai neclara si mai slaba, gratia apare din ce in ce mai splendida si mai dominatoare"9. Kleist ne ofera doar o slaba speranta, si anume aceea ca omul, mincind din nou din pomul cunoasterii, ar putea sa se intoarca la starea de inocenta. Dar acesta va fi ultimul capitol al istoriei lumii.
Iesirea brusca si tragica din inconstienta este frecventa in scrierile lui Kleist: i se intimpla Alkmenei din Amphitryon, Pen-thesileei la vederea trupului neinsufletit al lui Ahile, lui Kohl-haas inainte de proclamatia lui Luther. intelegem de ce Kleist poate afirma ca orice prima miscare, tot ce e neintentionat este frumos; si strimb si intortocheat e totul de indata ce se intelege pe sine. O, minte!
Minte nefericita!
"10 Acest irationalism fundamental, negat, in mod curios, de criticii care nu vad decit complexa dialectica dramatica a lui Kleist, 1-a impiedicat pe acesta si pe multi contemporani ai sai sa se afirme in critica si teoria literara. in ceea ce priveste insa productia literara propriu-zisa, in timp ce, cu exceptia lui Novalis, romanticii timpurii au lasat opere care astazi par de mica valoare, cei din generatia urmatoare se pot mindri cu opere artistice mult mai mari: Brentano si Arnim, Kleist si E.T.A. Hoffmann au creat autentice lumi ale imaginatiei. Dar ei sufera de lipsa spiritului autocritic si de o fundamentala lipsa de forma, care nu ne permite sa-i punem alaturi de cei mai mari scriitori. Anti-intelectualismul lor s-a intors din plin impotriva lor. Unul singur dintre ei (si acesta n-a facut beletristica) se detaseaza ca un critic adevarat si, dupa parerea mea, important: Adam Muller.
