Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Friedrich Schlegel (1772-1829) - activitatea lui critica despre Critica literara



Dintre cei doi frati Schlegel, Friedrich (1772-1829), cu cinci ani mai tinar dccit August Wilhelm (1767-1845), a avut spiritul cel mai original si mai fecund. Activitatea lui critica a precedat-o, in mare masura, pe aceea a lui August Wilhelm, iar efectele ei s-au facut simtite mai devreme. Desi, evident, in cazul a doi frati si prieteni intimi nu e deloc usor sa se stabileasca prioritati exacte, nu incape indoiala ca initiativa i-a apartinut aproape intotdeauna lui Friedrich. Dar August Wilhelm a elaborat si el teorii critice proprii, si de aceea nu poate fi considerat un simplu ecou al fratelui sau, chiar daca a avut rolul de a sistematiza si populariza doctrinele acestuia. Nu putem nega ca expunerile lui August Wilhelm au produs o impresie mai puternica, in special dincolo de granitele Germaniei. Prelegerile despre arta si literatura dramatica, tinute de el la Viena in 1808-1809 si publicate in 1809-1811, au influentat profund directia gindirii critice, mai ales dupa ce au fost traduse in franceza (1814), engleza (1815) si italiana (1817). Friedrich Schlegel a avut o influenta mult mai mica in afara Germaniei, deoarece convertirea sa la romano-catolicism, in 1808, 1-a impiedicat sa-si republice majoritatea primelor lui scrieri si, in general, a limitat ecoul lucrarilor sale de mai tirziu la publicul categoric conservator si catolic al perioadei Restauratiei. Volumul de Prelegeri despre literatura antica si moderna, tradus in engleza de J.G. Lockhart in 1815, a fost singura carte a lui Friedrich care a stirnit interes pe plan international.



Primele scrieri ale lui Friedrich Schlegel sint insa de cea mai mare importanta, atit pentru istoria romantismului, cit si pentru istoria generala a criticii literare. Situindu-se foarte aproape de Schiller (pe care a ajuns sa-1 detestE), Friedrich a reluat dezbaterea despre antici si moderni si din aceasta a dezvoltat teoria romanticului care, in versiunea fratelui sau, a facut, liter ralmente, inconjurul lumii. Dar Friedrich Schlegel n-a fost doar propagandistul unei devize, autorul unor manifeste literare ceea ce i-ar conferi o insemnatate pur istorica; el a fost, de asemenea, autorul unei teorii critice care anticipeaza multe dintre cele mai importante preocupari ale epocii noastre. Teoria lui despre romantic contine si implica teorii asupra ironiei si mitului in literatura care sint pertinente chiar si astazi. Mai mult, Friedrich Schlegel a facut reflectii atit de rodnice asupra teoriilor criticii, interpretarii si istoriei literare, incit se poate sustine ca a fost initiatorul hermeneuticii, teoria intelegerii" care, formulata mai tirziu de Schleiermacher si Bocckh, a influentat intregul lung sir de teoreticieni germani ai metodologiei. Acestor merite, prin care Friedrich Schlegel si-a cistigat drepturi solide la faima, trebuie sa le adaugam activitatea lui de pionier in filologia si filozofia indiana si cuprinzatoarele studii de critica istorica si aplicata dedicate lui Goethe, Lessing, Homcr, Camoes, Boccaccio si multor altor scriitori apartinind aproape tuturor epocilor si natiunilor.





Friedrich Schlegel a debutat ca specialist in filologia clasica. Ambitia lui era sa devina Winckelmann-ul poeziei eline" si primele lui publicatii, care includ doua carti*, tind spre acest tel. Dar, fireste, studiile lui asupra poeziei eline n-au fost contributii savante la istoria literaturii (desi fac dovada unei eruditii uimitoare pentru un om atit de tinaR). Daca ar fi reprezentat asemenea contributii, astazi ar fi, inevitabil, invechite, meritind sa fie mentionate doar intr-o istorie a studiilor clasice. insa pentru Friedrich Schlegel istoria literara era atit de strins impletita cu critica, incit in istoria literaturii eline a vazut atit solul hranitor, cit si terenul experimental al unei estetici. in aceste scrieri timpurii Friedrich Schlegel considera ca literatura elina se preteaza in mod unic si ideal la o astfel de abordare, deoarece operele eline ii par modele eterne de perfectiune, arhetipuri ale poeziei, iar istoria literaturii grecesti o concepe ca fiind naturala, spontana, netulburata de imixtiuni si completa in sine insasi. Cultura greaca este, dupa parerea lui, intru totul originala si nationala, un intreg desavirsit in sine, care prin simpla evolutie interioara a atins o culme suprema si, parcurgind un ciclu complet, s-a prabusit din nou in sine"1. Astfel, poezia elina contine o colectie completa de exemple ilustrind toate genurile, si anume, in ordinea fireasca a evolutiei lor. in ea gasim atit o teorie a genurilor, cit si un tablou al intregului ciclu al evolutiei organice a unei arte, un fel de laborator pentru teorie, o istorie naturala eterna a gustului si artei"2. Aceasta evolutie e conceputa prin analogie cu evolutia biologica, in cadrul ei distin-gindu-se un proces de crestere, proliferare, inflorire, maturizare, anchilozare si descompunere finala3, analogie care in secolul al XlX-lea a fost puternic incurajata de evolutionismul darwinist, ducind la curiozitati ale istoriei literare de tipul istoriilor evolutioniste ale lui Brunetiere sau al lucrarii lui John Addington Sy-monds Shakespeare s Predecessors in the Drama. Desi evolutia poeziei grecesti e prezentata ca un proces oarecum necesar si inevitabil, iar lista genurilor e considerata completa, Friedrich Schlegel n-a cedat implicatiilor relativiste ale teoriei sale. Cind afirma, insistent, ca cea mai buna teorie a artei e istoria ei"4, el nu exprima relativismul istoric obisnuit al secolului al XlX-lea, care mai paralizeaza inca studiile noastre literare. Schlegel n-a abandonat sarcina evaluarii si nu s-a ascuns in spatele istoriei neutre, in aceste scrieri timpurii el si-a gasit criteriul de evaluare in normele naturii, modelul ideal al marilor clasici greci; iar spre sfirsitul vietii a ajuns sa foloseasca tot mai mult criterii religioase extrase din filozofia lui crestina. Dar in etapa mijlocie a evolutiei sale, care astazi ne apare, fara indoiala, drept cea mai interesanta, a recunoscut ca grecii nu pot ocupa pozitia unica pe care le-a atribuit-o el si ca teoria lui despre relatia dintre istorie si critica trebuie sa fie extinsa la intreaga literatura, fara idolatrizarea vreunei natiuni sau epoci. El si-a dat seama ca intreaga istorie a artelor si stiintelor formeaza un sistem, un intreg sau, asa cum s-a exprimat el, un organism" sau o enciclopedie", si ca acest sistem este sursa legilor obiective pentru orice critica pozitiva"5. Astfel, in conceptia lui Schlegel, literatura formeaza un mare intreg, complet coerent si cu o organizare uniforma, cuprinzind in unitatea ei multiple lumi ale artei si constituind ea insasi o singura opera de arta"6. in Tradition and the Individual Talent, T.S. Eliot a spus, in esenta, acelasi lucru. Dar Schlegel, spre deosebire de anistoricul Eliot, poate afirma ca imi repugna orice teorie care nu e istorica"7 si ca desavirsirea [unei stiinte] nu e adesea decit rezultatul filozofic al istoriei ei"8. Astfel, Schlegel respinge atit teoretizarea neistorica, cit si relativismul istoric. El isi da seama ca rezultatul tolerantei universale a lui Herder e negarea oricarui criteriu general de evaluare, deci, de fapt, abdicarea criticii. Metoda lui Herder de a examina fiecare floare a artei, fara apreciere, numai dupa loc, timp si gen, nu ar duce in cele din urma decit la concluzia ca totul trebuie sa fie asa cum este si a fost"9. Mai tirziu, Schlegel a respins, de asemenea, conceptul similar de critica mediatoare" (vermittelnD), pus in circulatie de Adam Miiller, deoarece aboleste deosebirea dintre bun si rau si se reduce la a sustine ca Providenta orinduieste totul cum nu se poate mai bine, asa incit totul a trebuit sa se intimple intocmai cum s-a intimplat, potrivit filozofiei regelui Gorboduc, atit de indragita de contemporanii nostri, ca tot ce este, este". Dar punctul de vedere critic nu poate fi absorbit pur si simplu de cel istoric, deoarece cartile nu sint fapturi originare"10. Aceste proteste impotriva relativismului istoric sint oportune chiar si astazi, si au fost deosebit de oportune in Germania, unde in a doua jumatate a secolului al XlX-lea relativismul istoric a distrus critica mai mult decit in oricare alta tara. in afara de meritul de a fi formulat convingator raportul dintre istorie si critica si de a fi subliniat ca scopul criticii este sa stabileasca valoarea sau lipsa de valoare a operelor literare"11, Schlegel il are si pe acela de a fi facut multe sugestii fecunde privind natura metodei si interpretarii critice. Este evident ca el s-a format in spiritul traditiei filologice12, caci subliniaza mereu rolul filologiei in practica critica: nu se poate citi numai din interes pentru filozofie sau poezie, ignorind filologia"13. Pentru el filologia inseamna dragoste pentru cuvinte, studierea atenta a textului, lectura", interpretare. Un critic, spune el cu umor, e un cititor care rumega. S-ar cuveni, prin urmare, sa nu aiba numai un singur stomac"14. Prin lectura sau interpretare el intelege intotdeauna imbinarea corecta a studiului detaliilor cu studiul intregului: Ar trebui sa deprindem arta de a citi cind extrem de incet, facind o analiza constanta a detaliului, cind intr-un ritm mai alert si dintr-o suflare, pentru a avea perspectiva intregului"15. Nu trebuie sa fim doar sensibili la pasajele frumoase, ci trebuie sa putem sesiza impresia de ansamblu, deoarece prima conditie a oricarei intelegeri, asadar si a intelegerii unei opere de arta, este intuirea intregului".



Schlegel ii cere criticului sa afle ceea ce [poetul] a vrut sa ascunda, sau cel putin sa nu arate de la inceput, privirii noastre intentiile pe care le urmareste in taina si al caror numar, in cazul geniului, nu-1 putem presupune niciodata indeajuns de mare"17. Trebuie sa descoperim ceea ce e adinc ascuns, insondabil, sa-1 intelegem pe autor chiar mai bine decit s-a inteles el insusi18. Avem aici de-a face cu teorii primejdioase si paradoxale, conti-nind o parte de adevar care a fost exploatata de multi critici moderni intr-un sens ce nici nu putea fi visat de Friedrich Schlegel. De obicei insa Schlegel sugereaza principii de interpretare sanatoase si intelepte. El repeta locurile comune privind spiritul istoric, necesitatea de a ne transpune simpatetic in timpuri si tari indepartate, si subliniaza mereu ca trebuie sa cunoastem toate scrierile unui autor pentru a sesiza spiritul lor comun: in istoria artei, numai un ansamblu poate sa explice si sa ilumineze un altul. E imposibil sa intelegem o parte luata separat"19. Constructia si cunoasterea intregului [artei si poeziei] e conditia unica si esentiala a criticii"20. Istoria si critica sint una. Fiecare artist ii ilumineaza pe toti ceilalti; impreuna, ei formeaza o ordine.

Schlegel incearca sa defineasca elementele pe care trebuie sa le contina o critica buna: 1) un fel de geografie [a unei lumi a artei]; 2) o arhitectonica spirituala si estetica a operei, a esentei si tonului ei; si, in sfirsit, 3) o geneza psihologica, nasterea provocata de opera in virtutea unor legi si conditii ale naturii umane"21. El vorbeste mereu despre intreg, despre spirit, ton si impresie generala. De cele mai multe ori, critica ii apare ca un proces de reconstituire". Criticul trebuie sa reconstituie, sa sesizeze si sa caracterizeze trasaturile cele mai subtile ale unui intreg. Nu putem spune ca intelegem o opera si un spirit decit atunci cind sintem in stare sa-i reconstituim miscarea si structura organica. Aceasta intelegere profunda, care, atunci cind e exprimata in cuvinte precise, se numeste caracterizare, este scopul propriu-zis si esenta intima a criticii"22. Totusi, Schlegel nu acorda nici o valoare studiului psihologiei cititorului si ii condamna foarte sever pe criticii psihologisti britanici de tipul lui Kames23. El face o distinctie logica intre fantastica" (adica teoria creatiei, a imaginatieI) si patetica" (teoria psihologiei cititorului, a efectelor poezieI), dar apoi ajunge la concluzia ca pentru critica tot n-am cistigat prea mult prin aceasta, atita timp cit nu vrem decit sa explicam simtul artistic, in loc sa-1 exersam, sa-1 aplicam si sa-1 cultivam in toate privintele"24. De aceea el remarca, pe buna dreptate, ca aproape toate judecatile referitoare la arta sint fie prea generale, fie prea speciale. Criticii ar trebui sa caute media de aur nu in operele poetilor, ci aici, in propriile lor productii".



Schlegel sesizeaza, de asemenea, pericolele criticii pe care am putea-o numi exclamativa. Daca unii amatori mistici ai artei, pentru care orice critica inseamna disectie si orice disectie inseamna distrugerea placerii, ar gindi consecvent, atunci AĞei dracie!

   Ağ ar fi cea mai buna judecata critica asupra operei celei mai merituoase. Se si publica, de altfel, critici care nu spun cu nimic mai mult, numai ca o fac mult mai pe larg."26 in general, el considera ca scopul criticii este sa ofere un reflex al operei, sa comunice spiritul ei specific, sa prezinte impresia pura produsa de ea in asa fel incit insasi forma prezentarii sa ateste dreptul de cetatenie artistica al autorului ei; nu doar un poem despre un poem, care sa straluceasca trecator; nu doar inpresia pe care opera o face sau a facut-o azi sau ieri asupra unuia sau altuia, ci impresia pe care ar trebui s-o faca intotdeauna asupra tuturor oamenilor de cultura"27. Aici Schlegel admite ca orice judecata critica are un caracter universal, idee pe care uneori se pare ca o gaseste excesiva, multumindu-se sa afirme ca o parere formata asupra unei opere e intotdeauna un fapt critic"; ea nu poate pretinde sa reprezinte altceva decit o invitatie ca fiecare sa caute sa-si formuleze impresia la fel de clar si s-o defineasca la fel de exact"28 ca si criticul insusi. Alteori insa el imbratiseaza teoria eronata a criticii creatoare": Poezia nu poate fi criticata decit prin poezie. O judecata asupra artei care nu e ea insasi o opera de arta, fie prin continut, acesta prezentind impresia necesara in devenirea ei, fie printr-o forma frumoasa si un ton liberal, in spiritul vechii satire romane, nu are drept de cetatenie in imparatia artei"29. Cred insa ca precizarile facute intre virgule limiteaza exigenta formularii: de fapt, Schlegel considera ca o opera critica e artistica atunci cind reproduce precis o impresie sau cind are pur si simplu tonul satiric polemic, verva pe care o iubea si o admira la sine insusi si la altii.



Polemica" este unul dintre cuvintele si conceptele favorite ale lui Schlegel. Una dintre functiile criticii este negativa, con-stind in a indeparta ceea ce e fals, in a face loc pentru mai bine » si aceasta e polemica, asa cum a fost ea practicata de scriitori ca Lessing. Polemica" reprezinta doar aversul criticii productive", prin care Schlegel intelege ceva mult mai practic si mai util decit critica creatoare", si anume, o critica ce ar putea fi numita mai degraba incitatoare" sau anticipatoare", o critica ce ar constitui nu atit comentariul unei literaturi existente, incheiate, ofilite, ci dimpotriva, organon-ul uneia ce abia ar urma sa fie desavirsita, formata, ba chiar inceputa". Este vorba deci de o critica ce n-ar fi numai explicativa si conservatoare, ci ea insasi productiva, cel putin indirect, prin directionare, ordonare, incitare"30. Propria lui critica a fost in mod cert productiva" in anii lui cei mai fecunzi, cind a stimulat aparitia unei intregi literaturi si a contribuit la orientarea ei. A stimula, a orienta, a produce" o noua literatura va fi intotdeauna una dintre sarcinile criticii, care nu se poate limita asa cum e astazi la moda la pastrarea si cercetarea traditiei. Dar critica creatoare", producerea unei alte opere literare, este o aberatie, insemnind duplicarea inutila a operei, stergerea distinctiilor necesare.

Criteriile de evaluare ale lui Schlegel si conceptia lui despre poezie s-au schimbat de cel putin doua ori de-a lungul carierei sale: prin 1796, cind si-a abandonat grecomania" in mare parte sub influenta tratatului lui Schiller despre Poezia naiva si sentimentala si, mai lent si treptat, dupa 1801, cind s-a orientat spre o conceptie pur religioasa, care in cele din urma 1-a dus la convertirea din 1808. Dar poezia devenise subordonata, in mintea lui, filozofiei si religiei cu mult timp inainte. in primele lui scrieri despre poezia elina, in special in articolul Vber das Stu-dium ier griechischen Poesie, pe care, nu trebuie sa uitam, 1-a terminat inainte de a fi putut citi tratatul lui Schiller, Schlegel expune o conceptie despre opozitia dintre antici si moderni in multe privinte foarte asemanatoare cu aceea a lui Schiller. Ea se inspira, desigur, din Winckelmann, din Briefe ilber die asthetische Erziehung des Menschen ale lui Schiller si din Goethe, dar e dezvoltata intr-un stil foarte personal, pe un ton de o dogmatica certitudine. Idealul de poezie e poezia greaca: obiectiva, dezinteresata" (in sens kantiaN), perfecta in forma, impersonala, pura in genurile ei si libera de consideratii pur didactice si moraliste. Dar mai importanta decit aceasta repetare a trasaturilor familiare ale clasicitatii" winckelmannicne e caracterizarea negativa a modernilor pe care o face Schlegel.

Poezia moderna e artificiala, interesanta" (adica nu dezinteresata, ci servind scopurile personale ale autoruluI), caracteristica", manierista" (in sens goethean, maniera fiind opusul stilului obiectiV), impura prin amestecul si confuzia genurilor, impura prin punerea la un loc a didacticului si filozoficului, impura prin tratarea chiar si a uritului si monstruosului si anarhica prin respingerea legilor. Literatura moderna are dorinta teribila si totusi zadarnica de a se raspindi in infinit; setea fierbinte de a patrunde individualul"31. Ciclului inchis al antichitatii i se opune sistemul deschis spre infinit al modernilor, nesatisfacutul lor dor (SehnsuchT), cuvint care mai tirziu a devenit una dintre vocabulele distinctive ale romantismului32. Nici chiar Shakespeare, desi numit culmea poeziei moderne"33, nu e intru totul frumos. Opera lui e manierista de la un capat la altul, desi e vorba de maniera cea mai aleasa. Numai Goethe ofera speranta reintoarcerii la o arta obiectiva, la frumusetea clasica, desi Schlegel recunoaste ca el se situeaza inca la jumatatea drumului dintre interesant si frumos, manierist si obiectiv34. Bineinteles, clasicismul german visat de Schlegel nu e conceput ca o imitare propriu-zisa a anticilor, ci ca o renastere a unei filozofii obiective a artei. Nici unul dintre scriitorii si, cu atit mai putin, dintre teoreticienii si criticii greci nu poate deveni un model, o autoritate. Schlegel a avut intotdeauna o parere proasta despre Poetica lui Aristotel.



Vber das Studium der griechischen Poesie contine, asadar, germenele teoriei romanticului. Nu era nevoie decit ca semnul minus din fata caracterizarii modernilor sa fie schimbat in plus. Chiar si in acest eseu Schlegel admite ca necesara situatia literaturii moderne si lauda multi autori moderni. Probabil ca si-a dat seama ca visul si idealul lui, atingerea armoniei si obiectivitati poeziei grecesti, era complet opus inclinatiei reale a propriului saii spirit si tendintelor epocii. Lectura tratatului lui Schiller despre Poezia naiva si sentimentala i-a intarit aceasta idee (dupa cum a recunoscut el insusI) si a grabit schimbarea dispozitiei lui sau, mai degraba, a pozitiei lui de atac. incurajat de pledoaria lui Schiller in favoarea sentimentalului", in prefata la volumul Die Grie-chen und Romer (1797), care includea inca nepublicatul Uber das Studium, Schlegel adopta o pozitie de mijloc, admitind valoarea estetica provizorie a interesantului". Trecerea de partea modernilor e infaptuita cind, in acelasi an (1797), Schlegel isi numeste, in mod surprinzator, eseul Vber das Studium der griechischen Po-esie un imn manierist in proza inchinat obiectivului in poezie"38. Un an mai tirziu apare vestitul fragment" (nr. 116) din Athe-naeum, in care poezia romantica e definita ca o poezie universala progresiva". Acest fragment a fost citat de nenumarate ori, fiind considerat cheia interpretarii intregului romantism. Ar trebui insa sa ne dam seama ca aici avem de-a face doar cu unul dintre enunturile deliberat mistificatoare ale lui Schlegel, care foloseste termenul romantic" intr-o acceptiune cu totul aparte, abandonata de el insusi foarte curind. Folosirea termenului in acest fragment nu a avut de fapt nici o influenta asupra fixarii lui ca notiune opusa aceleia de clasic. Schlegel 1-a adoptat, preferindu-1 termenilor de modern" sau interesant", pentru ca nu avea conotatii peiorative sau strict cronologice si pentru ca la data respectiva el specula in mod clar pe marginea afinitatii lui etimologice cu cuvintul roman3,7. Fragmentul din Athenaeum oscileaza derutant intre caracterizarea poeziei viitorului si caracterizarea romanului viitorului. Menirea poeziei romantice nu e numai de a reuni toate genurile disparate ale poeziei si de a pune poezia din nou in legatura cu filozofia si cu retorica. Ea trebuie sa contopeasca poezia si proza, genialitatea si critica, poezia artistica si poezia naturala Modalitatea poetica romantica e inca in devenire; de fapt, esenta ei rezida tocmai in calitatea de a fi in permanenta devenire, neajungind niciodata la de-savirsire Modalitatea poetica romantica e singura care e mai mult decit o modalitate, fiind parca poezia insasi: caci, intr-un anumit sens, orice poezie este, sau ar trebui sa fie, romantica". Ceea ce ni se ofera aici e un program, o revendicare, perspectiva unei clasicitati in infinita crestere"38, dupa cum paradoxal se exprima Schlegel; ceva atit de complex, de atotcuprinzator si de vag, incit intregul fragment capata sens concret numai daca il privim in lumina aspiratiilor lui Schlegel privind romanul romantic, care urma sa imbratiseze toate genurile, si a speculatiilor lui mai vechi, in care evolutia ciclica a poeziei grecesti era opusa perfectibilitatii nelimitate a modernilor. in Gesprach uber die Poesie (1800), Schlegel se reintoarce la vechea semnificatie a termenului romantic. in schita despre Epocile poeziei", care face parte din Gesprach, el afirma ca Shake-speare a pus temelia romantica a dramei moderne"39, iar in discursul despre mitologie, o alta parte a cartii, arata ca Cervantes si Shakespcare apartin poeziei romantice". Astfel, romanticul" nu e pur si simplu identic cu sentimentalul" lui Schiller, deoarece Schlegel vede in Shakespeare un romantic, in timp ce Schiller il considera naiv. Legatura imediata cu realitatea, imitarea naturii e, in conceptia lui Schiller, naiva. Schlegel, dimpotriva, gaseste ca dorinta poetului de a reda deplinatatea vietii e o trasatura romantica. FZste clar ca termenii se suprapun in multe privinte. Schlegel merge insa mai departe, stabilind o distinctie intre romantic si modern. Dupa parerea lui, romanticul de deosebeste de modern asa cum o pictura de Rafael sau de Corrcggio se deosebeste de o foarte la moda gravura in cupru. Emilia Galotti a lui Lessing e numita nespus de moderna si totusi deloc romantica", in timp ce Shakespeare este centrul propriu-zis, miezul fanteziei romantice". Prin urmare, romanticul poate fi gasit mai degraba in Renastere si in evul mediu, in acea epoca a cavalerilor, a iubirii si a basmelor din care se trage lucrul si cuvintul [romantic] insusi"40. in continuare insa ni se spune ca romanticul nu reprezinta un gen, ci un element al poeziei, care poate fi cind dominant, cind mai mult sau mai putin atenuat, dar nu e niciodata cu totul absent. Schlegel conchide ilogic ca orice poezie trebuie sa fie romantica. Aceste pasaje contin principalele distinctii dintre romantic, clasic si modern (adica pseudo-clasiC). Dar FYiedrich Schlegel nu considera ca epoca lui ar fi romantica: romanele lui Jean Paul ii par a reprezenta singurele produse romantice ale epocii noastre neromantice"41. El nu stabileste in mod expres o opozitie intre clasic si romantic (desi face aluzie la unirea lor posibila)42. Formularile cele mai influente ale acestei mari dicotomii apartin exclusiv lui August Wilhclm, chiar daca toate elementele ei se afla in opera lui Friedrich.



Idealul poetic al lui Friedrich Schlegel capata o semnificatie mult mai concreta daca examinam argumentatia lui in favoarea ironiei, mitului, misteriosului, conceptia lui despre roman, de fapt noua ierarhie a genurilor pe care a stabilit-o. Schlegel n-a folosit termenul de ironie romantica". in toate pasajele mai vechi in care vorbeste despre ironie, el comenteaza ironia lui Socrate, sublima lui urbanitate", fara vreo aplicare speciala la literatura moderna42. Abia in articolul despre Wilhelm Meister (1798) si in Gesprach uber die Poesie (1800) ironiei i se da un sens in contextul literaturii moderne. Ea este asociata, in parte, cu conceptul schillerian de arta ca joc, cu conceptia kantiana despre arta ca activitate liberam Noi avem nevoie de ironie, pretindem ca intimplarile, oamenii, intr-un cuvint, intregul joc al vietii sa fie luat si prezentat intr-adevar ca un joc"44. Ironia e asociata cu paradoxul. Ea reprezinta o forma a paradoxalului. Paradoxal este tot ceea ce e bun si mare in acelasi timp"45. Pentru Schlegel ironia inseamna recunoasterea faptului ca lumea, in esenta ei, e paradoxala si ca numai o atitudine ambivalenta poate surprinde totalitatea ei contradictorie. Ironia e lupta dintre absolut si relativ, constiinta simultana a imposibilitatii si necesitatii redarii complete a vietii reale46. Astfel, scriitorul trebuie sa adopte o atitudine ambivalenta fata de opera lui, sa se situeze deasupra ei, la distanta, si s-o manipuleze aproape in gluma. Pentru a putea scrie bine despre un subiect, trebuie sa nu ne mai intereseze Atita timp cit artistul inventeaza si e inspirat, el se afla, in ceea ce priveste comunicarea, intr-o stare cel putin nelibera"47. Arta cere o stare de libertate", ii cere artistului sa aiba forta de a se ridica deasupra a ceea ce este mai inalt in el insusi48. Ironia e constiinta clara a naosului infinit de plin"49, a lumii obscure si inexplicabile, dar ea implica, de asemenea, in gradul cel mai inalt, constiinta de sine, pentru ca ironia e autoparodiere, bufonerie transcendentala", care se ridica deasupra artei, virtutii sau genialitatii proprii"50. Astfel, ironia e asociata cu poezia transcendentala", cu poezia poeziei" pe care Schlegel o gaseste la Pindar, Dante si Goethe. Pentru Schlegel ironia inseamna obiectivitate, superioritate absoluta, detasare, manipulare lucida a subiectului. El apreciaza in Wilhelm Meister ironia cu care e prezentat eroul, Goethe parind ca-si priveste capodopera zimbind de la inaltimea spiritului sau"51; si cauta atitudini similare la Aristofan, Cervantes, Shakespeare, Swift, Sterne si Jean Paul. Nimic nu dovedeste ca Schlegel gasea ironie in interventia permanenta a autorului in opera sa, in destramarea deliberata a iluziei. intr-un singur fragment (nr. 42 din LyceuM) exista o aluzie la actorul buf din comedia italiana care ar putea indreptati o asemenea interpretare". Dar aici Schlegel vorbeste despre poezie in general, nu despre teatru, iar prin referirea la actorul buf vrea sa spuna doar ca autorul ironic ride intotdeauna de imperfectul sau mijloc de exprimare, exact asa cum ii buffo ride de rolul sau comic. Nu gasim nicaieri la Schlegel recomandarea unor procedee cum ar fi prezenta dramaturgului pe scena, piesa in piesa, aparitia autorului in propriul sau roman, procedee foarte vechi care, folosite cu predilectie de Tieck si Brentano, E.T.A. Hoffmann si Heine, au ajuns sa fie cunoscute sub numele de ironie romantica". La data cind si-a formulat ideile despre ironie, Schlegel nu cunostea comediile lui Tieck, pe care, de altfel, nu le-a considerat niciodata cionforme cu idealurile sale. Marii autori ironici erau pentru el Goethe, Shakespeare si Cervantes, nu confratii lui romantici*.

Totusi, teoria lui Schlegel s-a pretat foarte usor la o interpretare subiectivista; in propriul sau roman, Lucinde, el a dat in mod cert un exemplu de subiectivism extrem, jucindu-se cu iluzia, cu iresponsabilitatea morala si artistica. intre aceste doua atitudini nu exista nici o contradictie: in gindirea dialectica o extrema trece usor in cealalta.



Friedrich Schlegel a introdus cuvintul ironie in critica literara moderna. inainte de el gasim doar unele prefigurari la Ha-mann. Acceptiunea data de Schlegel acestui termen se deosebeste atit de sensul lui mai vechi, pur retoric, cit si de sensul in care e folosit in teoria ironiei tragice sofocleene, teorie dezvoltata la inceputul secolului al XlX-lea de Connop Thirlwall. Conceptul schlegelian de ironie a fost preluat de Solger, care i-a acordat pentru prima data o pozitie centrala in teoria critica, intreaga arta devenind la el ironie. Hegel si, mai tirziu, Kierkegaard au criticat conceptul lui Schlegel, considerind, in mod cu totul eronat, ca ar reprezenta o consecinta a aderarii lui la filozofia fichteana a eului, o dovada evidenta de oportunism, de frivolitate artistica si morala**. Dar textele lui Schlegel nu justifica deloc o astfel de denigrare. Trebuie sa ne fie clar ca pentru Schlegel ironia constituie doar un element al constiintei de sine moderne, fiind imbinata cu deziderate specifice.

Dintre acestea, cel mai frapant e dezideratul crearii unui nou mit, a unui mit filozofic, ironic, elaborat cu luciditate. in discursul despre mitologie, care face si el parte din Gesprach iiber die Poesie, Schlegel dezvolta teza astazi foarte familiara si inca actuala ca literaturii moderne ii lipseste suportul mitului, solul lui fertil. in intreaga ei dezvoltare, literatura moderna a folosit mitologia clasica si crestina; unii germani de dinaintea lui Schlegel, in special Herder si Klopstock, au cerut raspicat reinvicrea mitologiei teutonice, reintoarcerea la sursele imaginatiei populare. Dar Schlegel sugereaza o mitologic noua, diferita, care sa extraga un nou sistem de relatii, o expresie hieroglifica a naturii inconjuratoare"53, din noua filozofie idealista (FichtE) si din noua fizica (Nalurphilosophic a lui SchellinG). Natura exacta a noii mitologii ramine vaga in acest manifest. Printre sursele ei Schlegel mai sugereaza panteismul lui Spinoza si al filozofilor orientali, in special indieni, idee de care mai tirziu s-a ocupat sistematic in propriile lui studii indiene. Dar se pare ca prin mit Schlegel nu intelege doar o noua cosmologie sau exploatarea unor concepte filozofice; el il concepe mai degraba ca un sistem de corespondente si de simboluri. Mitul este analog cu spiritul (WitZ) poeziei romantice" asa cum apare el in operele lui Cervantes si Shakcspeare, care sint pline de confuzie ordonata in chip artistic, fermecatoare simetrie de contradictii, minunata alternanta permanenta de entuziasm si ironie". Mitul este ceea ce el numeste o mitologie indirecta"54, o noua conceptie despre lume, care aboleste gindirea logica, facindu-nc sa ne intoarcem la frumoasa confuzie a fanteziei, haosul originar al naturii umane, pentru care nu cunosc pina acum simbol mai frumos decit forfota pestrita a vechilor zei"55. Oricit de obscur e formulata aceasta idee, sensul devine clar daca privim pasajul in lumina celorlalte afirmatii ale lui Schlegel despre ironie si despre romantic. Idealismul"(adica filozofia fichteana) inseamna joc liber; inseamna a concepe viata ca un joc si intreaga arta ca un sistem de simboluri. Schlegel inca nu foloseste distinctia dintre alegorie si simbol facuta de Goethe si Schelling. De aceea, el poate spune: Tot ce e frumos e alegorie. Lucrurile cele mai inalte, tocmai pentru ca sint inefabile, nu le putem exprima decit in chip alegoric"56. Deci arta e mit, simbolism, chiar o ramura a magiei divine".



Conceptia lui Schlegel despre poezie devine mai clara daca o privim in lumina unor recent publicate fragmente care discuta frumosul. Aici Schlegel arata ca frumosul trebuie sa se caracterizeze prin multiplicitate, unitate si totalitate. Triada e luata din tabelul kantian al categoriilor cantitatii58 si, aplicata la opera literara, ii cere acesteia complexitate, bogatie si viata; armonie, organizare; si perfectiune sau caracter divin. Primele doua categorii exprima binecunoscutele principii ale unitatii si varietatii, texturii locale si structurii generale, sau oricum altfel le-am numi astazi. Cea de a treia categorie este in mod clar identica cu miticul sau cu infinitul din alte pasaje. Uneori Schlegel are in vedere pur si simplu calitatea cosmica a artei, familiara lui Schiller si Kant. Infinitul" este sublimul moral, afirmarea libertatii morale a omului, rezistenta lui la suferinta in tragedie59. in general insa, poezia devine la Schlegel, din ce in ce mai insistent si mai des, o parte a creatiunii divine, o replica la scara redusa a operei de arta care e natura. Toate sfintele jocuri ale artei nu sint decit palide imitatii ale jocului originar al lumii, ale operei de arta care se autocreeaza etern"60 asa suna un vechi pasaj formulat intr-o terminologie panteista. Dar curind vom gasi la el formulari ca: Arta este o manifestare vizibila a imparatiei Domnului pe pamint"81 sau Nu poate fi frumos decit ceea ce contine o relatie cu infinitul si cu divinul"62 sau poezia insasi nu e nimic altceva decit expresia pura a acestui cuvint launtric etern"83. Poezia este tot mai mult identificata cu filozofia si religia. Filozofia si poezia sint proclamate forme diferite ale religiei, prcconizindu-se, ca scop suprem, unirea lor64, intr-adevar, la inceput poezia e considerata o alta expresie a acestei conceptii transcendentale asupra lucrurilor deosebita doar prin forma" de filozofia idealista65. Dupa convertirea lui Schlegel, poezia reprezinta pentru el, alaturi de istorie, mitologie, limba, stiinta si arta, numai una dintre razele luminii unice a cunoasterii superioare, a revelatiei66. Astfel, poezia isi pierde tot mai mult semnificatia ei specifica, confundindu-se si amalgamindu-se cu religia, cu filozofia si cu insusi universul. Chiar si inainte de aceasta, in Gesprach iiber die Poesic, Schlegel vorbise despre poezia informa si inconstienta care mijeste in planta, straluceste in lumina, zimbeste in copil, sclipeste in floarea tineretii, dogoraste in sinul iubitor al femeii"67. Unul dintre interlocutori a putut totusi sa intrebe ironic: Oare totul e poezie?"88 Mai tirziu insa, cel care l-ar fi intrebat pe Schlegel daca tot ceea ce e bun si frumos este religie ar fi primit un raspuns afirmativ categoric. Trebuie sa notam ca in secolul al XlX-lea aceasta extensiune cosmica a semnificatiei poeziei (cu antecedentele ei platonice si cu replica ei shel-leyana) a devenit deosebit de influenta, constituind un obstacol in calea intemeierii unei adevarate teorii a literaturii.





Numeroasele specualtii ale lui Schlegel asupra diferitelor genuri literare s-au dovedit a fi mai rodnice decit misticele lui comen-rii generale privind semnificatia poeziei. in primele lui scrieri dedicate literaturii eline, el se arata foarte interesat de teoria genurilor, pentru ca dezvoltarea literaturii grecesti ii permitea o trecere in revista a principalelor genuri. Tragedia n-a ajuns s-o discute in detaliu, dar in legatura cu Homer a facut lungi comentarii asupra epopeii. A respins violent apropierea stabilita de Aris-totel intre epopee si tragedie si a pledat folosind teoriile lui Wolf despre compunerea treptata a poemelor homerice pentru ideea ca in epopee fiecare parte mai mare sau mai mica are, ca si intregul, propria ei viata si unitate interna69. Astfel, epopeea are o structura diferita de aceea a tragediei: ea nu numai ca incepe, dar se si termina in mediis rebus, fiind intotdeauna atit o continuare, cit si inceputul a ceva nou70. Faptele relatate intr-o epopee nu sint actiuni libere sau hotariri necesare ale destinului, ci fapte intim-platoare, accidentale, pentru ca tot ceea ce e miraculos e intim-plator71. Afinitatea dintre aceste idei si cele exprimate in unele discutii purtate de Schiller si Goethe e clara, dar contrastul stabilit de Schlegel intre epopeea aproape atomist a si tragedia unitara, intre epopee ca o serie de fapte intimplatoare si tragedie ca expresie a destinului si a necesitatii inexorabile, pare exagerat si scolastic in rigiditatea lui.



Mai tirziu, Schlegel discuta romanul, tratindu-1 intr-un mod mult mai original si mai sugestiv, in strinsa legatura cu teoriile lui despre romantic, mit si ironie si cu practica literara contemporana, in Scrisoare despre roman (care face si ea parte din Gesprach iiber die PoesiE) el prezinta un program, o istorie a romanului si o aparare implicita a nefericitei lui incercari de roman, Lucinde (1799). Schlegel nu suporta arta realista, in ciuda dorintei lui patimase de a gusta viata in toata varietatea si deplinatatea ei. El ii condamna pe romancierii realisti englezi, inclusiv pe Fielding72, si ii admira pe Swift, Sterne si Diderot. Jacques le Fataliste e superior romanului lui Sterne deoarece nu contine elemente sentimentale, fean Paul ii este si el superior lui Sterne pentru ca fantezia lui e mult mai bolnavicioasa, asadar mult mai bizara si mai fantastica"73. Dar toti acesti romancieri nu fac decit sa ne pregateasca pentru intelegerea spiritului divin", a imaginatiei unui Ariosto, a unui Cervantes si a unui Shakespeare. Astfel, romanul nu e grupat la un loc cu epopeea, deoarece epopeea (el continua sa se gindeasca in primul rind la HomeR) e impersonala, obiectiva si eroica, in timp ce romanul, asa cum il concepe el, exprima o dispozitie subiectiva, permitindu-i autorului sa se lase in voia unei anumite stari sufletesti, ceea ce ar fi complet deplasat intr-o epopee. Prin roman Schlegel intelege arta ironica, fantastica, romantica" din operele lui Cervantes, Sterne, Diderot, Jean Paul si din propriul sau roman Lucinde. Romanul realist, admite el, ne spune (ca in Cecilia lui Fanny BurneY) cum se plictisesc londonezii sau (ca in romanele lui FieldinG) cum injura un boier de la tara. El insa gusta in romane arabescul" (termen imprumutat de la GoethE), jocul imaginatiei, ironia, elementul subiectiv. De aceea, Confesiunile lui Rousseau sint, dupa parerea lui, un roman mai bun decit La Nou-velle Heloise1*. Propriul sau roman, Lucinde, consta din asemenea arabescuri sau, pentru a folosi terminologia secolului, rapsodii"1 si din confesiuni erotice foarte personale. Heinrich von Ofierdingen al lui Novalis e o combinatie de roman si de mit. in Scrisoare despre roman, Schlegel nu-i mai acorda lui Wilhelm Meistcrallui Goethe vechea lui pozitie centrala, laudindu-1 doar pentru ca incearca sa atinga idealul imposibil de a uni clasicul cu romanticul.



Romanticul, ironia si mitul sint toate combinate in acest gen atotcuprinzator, romanul, care include naratiunea, cintecul si alte forme. Vechea ierarhie a genurilor e rasturnata. Tragedia si epopeea sint detronate, iar romanul e preamarit. Dar e vorba de un roman foarte aparte: miturile ironice ale lui Thomas Mann, romanul lui Joyce sau cel al lui Kafka se situeaza mai aproape de idealul lui Schlegel decit romanul realist al secolului al XlX-lea. Schlegel si-a dat seama chiar si de consecintele introducerii interesului psihologic in scrierea romanelor: De vreme ce se scriu si se citesc romane din interes psihologic, ar fi foarte inconsecvent si meschin sa vrem sa evitam chiar si analiza cea mai lenta si minutioasa a unor placeri nefiresti, a unor torturi oribile, a unei infamii revoltatoare, a unei infirmitati senzuale sau spirituale dezgustatoare"76. Dar i-ar fi fost greu sa-si adopte aceasta falsa propunere, deoarece nimic nu era mai departe de gustul lui decit arta pedestra, arta aidoma vietii". in primele lui scrieri dedicate poeziei eline, Schlegel considera tragedia greaca drept culmea literaturii grecesti si poate a intregii literaturi universale. Pe Sofocle, in special, il elogiaza cum nu se poate mai mult, in opera lui vazind frumusetea suprema, armonia desavirsita a intregului77. Tragedia greaca e interpretata ca o lupta necesara intre om si destin, lupta care se termina insa in armonic, omul fiind victorios, chiar daca fizic e invins. in Trahinienelc, Her-cule, in ciuda faptului ca moare, se inalta, in cele din urma, liber"78. Spre deosebire de tragicii greci, Shakespeare, care ilustreaza tragedia moderna, interesanta" sau filozofica", pune accentul, in arta lui, pe caractere, nu pe destin. Impresia generala produsa de Ham-let este aceea de disperare maxima. Rezultatul final e eterna si colosala disonanta care desparte la infinit omenirea si destinul"a"˘, in timpul rodnicilor sai ani de mijloc Schlegel s-a ocupat mai mult de roman decit de tragedie. Interesul pentru aceasta reapare in GeschicMe der alten und neuen Literalur (1812), unde, in contextul discutarii operei lui Calderon, Schlegel expune o noua teorie asupra tragediei, pe care o imparte in trei tipuri, fiecare corespun-zind unui anumit stadiu. in stadiul inferior, prezentarea e pur picturala, in al doilea, ni se ofera o caracterizare a intregului, lumea si viata sint zugravite in intreaga lor varietate, in contradictiile si complicatiile lor ciudate, omul si existenta lui, aceasta enigma incilcita, sint prezentate ca atare, ca o enigma". Shakespeare este cel mai mare maestru al acestui stadiu. Dar mai presus de acesta, exista un al treilea stadiu, in care dramaturgul nu prezinta doar, ci si rezolva enigma existentei, aratind cum din dezastrul pamintesc apare eternul"80. Aceasta tripla distinctie este explicata printr-o alta clasificare, Schlegel distingind in tragedie trei tipuri de deznodaminte, pe care le compara cu Infernul, Purgatoriul si Paradisul. Eroul poate fi complet distrus, ca Macbeth sau Wal-lenstein sau Faust (din legenda germana, pentru ca Schlegel nu putea cunoaste inca sfirsitul fericit al operei lui GoethE). Al doilea tip de solutie este reconcilierea, ca la sfirsitul Orestiei sau al lui Oedip la Colonos. Al treilea si cel mai inalt tip de deznodamint este transfigurarea spirituala a eroului, ilustrata de sfirsiturile crestine ale pieselor lui Calderon, care justifica pozitia inalta acordata acum de Schlegel acestui dramaturg. in general, e clar ca Schlegel subscrie la teoria distinctiei si chiar a puritatii genurilor. in primele lui scrieri a condamnat sever amestecul genurilor, considcrindu-1 o boala moderna81, si chiar si mai tirziu s-a declarat de acord cu ideea lui Lessing ca fiecare opera nu trebuie sa exceleze decit in genul si specia ei, caci altminteri devine ceva general, lipsit de esenta"82. Desi dezaproba clasificarile pedante, este in mod evident de acord cu interlocutorii din Gesprach iiber dic Poesie care sustin ca fantezia poetului nu trebuie sa se reverse intr-o haotica poezie-in-genere, caci fiecare opera se cuvine sa aiba un caracter bine determinat dupa forma si gen. Teoria genurilor poetice ar fi teoria artistica proprie poeziei". in versiunea de mai tirziu, revazuta, acest punct de vedere este oarecum modificat, unul dintre interlocutori admitind ca forma esentiala a poeziei se afla in diferitele genuri poetice si in teoria acestora Nu insa esenta insasi a poeziei, care este doar fantezia eterna, medi-tind si creind neincetat"83. Cind a recomandat romanul romantic, Schlegel n-a sustinut amestecul vechilor genuri, ci a formulat principiile unui gen nou, cuprinzator.

Tot astfel, in discutia privind Laokoon-ul lui Lessing, Schlegel nu s-a pronuntat in favoarea unei uniri efective a artelor. El il critica, pe buna dreptate, pe Lessing pentru ca ignora deosebirile dintre sculptura si pictura si sustine ca fiecare arta ar trebui sa incerce sa depaseasca limitele materialului ei. Tocmai pentru ca sculptura foloseste un material atit de greu si de mort cum e piatra, ea trebuie sa incerce s-o faca vie, insufletita. Tocmai pentru ca muzica e atit de fluida si de evanescenta, ea trebuie sa incerce sa exprime ceea ce e permanent, sa construiasca din eternele raporturi ale armoniei temple superbe, astfel incit, chiar si dupa ce sunetele s-au stins, intregul sa mai staruie, ca un monument, in sufletul ascultatorului". Poetul foloseste si el sunete care se succed in timp, dar la sfirsitul unui poem intregul trebuie sa se infatiseze ascultatorului sau chiar cititorului ca o singura imagine, intr-o singura viziune clara". Poezia e arta universala si de aceea pot exista poeme scrise in intregime in stil pictural sau in stil muzical sau poeme muzicale si picturale in acelasi timp. Schlegel se refera la mai multe opere de Cervantes si de Tieck, fara vreo specificare, iar ca exemple de poezii avind afinitati cu sculptura citeaza citeva poezii antice si unele poezii de Goethe. El condamna insa poezia descriptiva a secolului al XVIlI-lea, nu pentru ca aceasta incerca sa obtina efectele picturii, ci pentru ca era atomista, preocupata numai de detalii. Aceasta inseamna moartea simtului artistic, care consta in primul rind si inainte de toate in intuirea intregului"84. Prin toate acestea, Schlegel deschide calea poemelor picturale ale romanticilor, cintecelor muzicale in cuvinte, poeziei sculpturale a lui Keats, Landor si Gautier. Dar nu recomanda unirea artelor, absorbirea unei arte de catre o alta, iar poezia isi mentine, in conceptia lui, pozitia ci centrala, fiind considerata cea mai universala dintre arte.



Schlegel concepe actul creatiei ca o combinatie a constientului si subconstientului, a instinctului" si intentiei". Totusi, in Gesprach exista pasaje in care se discuta posibilitatea existentei unei scoli de poezie. Se exprima chiar speranta ca poezia, care a fost mai intii o legenda a eroilor, apoi un joc al cavalerilor, iar in cele din urma o meserie a tirgovetilor, va deveni si va ramine o stiinta temeinica a adevaratilor carturari si o arta serioasa a poetilor inventivi"85. Desi s-ar putea crede ca pasajul recomanda academismul pur, arta ca mestesug (si a fost interpretat in acest feL)88, e clar, in lumina celorlalte scrieri ale lui Schlegel, ca nu trebuie luat ad litteram. Conceptia lui Schlegel despre poezie e mult prea inrudita cu aceea a lui Schelling si Novalis, care folosesc efectiv termenul de inconstient". Ideea de scoala" este doar o formula paradoxala care exprima idealul unei arte colective, al artei sociale a viitorului, idealul romantic al simfilozofarii". Scoala la care se gindeste Schlegel este o coterie, un cenaclu, nu o Singschule de tipul celor ale maestrilor cintareti. in aluziile lui la rolul artistului in societate, Schlegel se contrazice numai aparent. El il poate numi pe artist un egoist izolat", sugerind ca pina si in manifestarile exterioare, modul de viata al artistilor ar trebui sa se deosebeasca radical de cel al altor oameni. Ei sint niste brahmani, o casta superioara, innobilati insa nu prin nastere, ci prin libera autoinitiere"87. Aceasta atitudine concorda perfect cu propriul sau mod de viata, cu mindria lui, cu ura lui fata de filistinii germani si de reprezentantii culturali ai luminismului berlinez si cu dorinta lui permanenta d epater le bourgeois, atit de proeminenta in paradoxurile sale si in formularile lui spirituale. Dar Schlegel n-a fost de acord cu artistul absolut izolat si individualist, cu ceea ce a numit aerul inchis" (StubenlufT) al literaturii germane mai vechi. in perioada in care liberalismul lui a atins punctul culminant, Schlegel a luat apararea revolutionarului german Georg Forster, elogiindu-1 ca scriitor social" care corespundea idealului sau de om intreg89. Analizind pozitia lui Lessing in literatura germana, el a insistat cel mai mult asupra izolarii in care si-a dus acesta lupta, fara nici un ajutor din afara90. intreaga conceptie a lui Schlegel privind critica polemica, enciclopedia", presupune munca in echipa, o anumita asociatie, existenta unui grup de prieteni, sau poate a unei clase de carturari, a unei elite. Entuziasmul pentru poezia populara la acea data mai mare ca oricind in Germania Schlegel nu 1-a impartasit, desi admira vechea poezie mitica. Dimpotriva, a scris chiar un articol satiric asupra unei culegeri de cintece populare germane, articol in care a parodiat recenzia lui Goethe la Des Knaben Wunderhorn91; iar in Geschichte der alten und neuen Litera-tur a aratat ca poezia populara are valoare numai ca ramasita a vechii poezii eroice. El merge pina acolo incit o numeste o dovada a degradarii adevaratei poezii nationale9*. Nu vom avea niciodata raportul just daca poezia, care ar trebui sa captiveze, sa mentina treaz si sa dezvolte spiritul intregii natiuni, e lasata numai pe seama poporului"93. Acum el pune accentul pe poezie ca expresie a unei natiuni si a caracterului ei specific: literatura nationala trebuie sa se bazeze pe legendele, istoria si miturile ei, trebuie sa se adreseze intregii natiuni. Dar cind arata, ca un fapt pozitiv, ca literatura spaniola e cea mai nationala" dintre toate, Schlegel se grabeste sa adauge: sint departe de a considera ca punctul de vedere national ar fi singurul din care trebuie sa se aprecieze valoarea unei literaturi in istoria universala"94. Valoarea precumpanitoare este acum religia, revelatia.



Schlegel n-a crezut niciodata in profetia epigonica a disparitiei poeziei, tocmai pentru ca n-a conceput niciodata poezia ca un mestesug izolat. Poezia, sustine el impreuna cu Herder, este limba materna a rasei umane, o functie naturala a omului. El respinge parerea ca poezia ar fi numai limbajul simbolic infantil al umanitatii aflate in tineretea ei"95. Pentru el ea este o activitate a spiritului uman care nu poate sa dispara, care, departe de a fi fost perfecta in trecut, urmeaza sa fie perfectionata in viitor. Dupa parerea lui, omul nu-si pierde din energia si sensibilitatea lui spirituala, ci cistiga in adevarata forta vitala estetica96. Schlegel detesta cultul epocilor de aur ale poeziei, iar epocile de aur ale francezilor si englezilor nu-i par deloc stralucite, deloc poetice97. El respinge, cel putin pentru timpurile moderne, ideea ciclului, a cresterii si decaderii, citindu-1 pe Calderon ca exemplu de renastere brusca intr-o epoca de aparenta decadenta totala, ca exemplu de fenix renascind din propria lui cenusa98. El a crezut, chiar si dupa convertirea la catolicism, in perfectibilitate, in structura deschisa a literaturii moderne, in marele ei rol civilizator. Altfel n-ar fi putut fi conducatorul unui grup, heraldul unei revolutii estetice" in Germania, in definitiv, poezia romantica, poezia moderna, era pentru el poezie universala progresiva"99.

Activitatea lui Friedrich Schlegel in domeniul istoriei literare si criticii aplicate o vom prezenta foarte pe scurt. Istoria literara a fost prima lui ambitie, realizata la data respectiva prin fragmentara istorie a poeziei grecesti. Scurta schita despre Epocile poeziei ocupa un loc central in Gesprach tiber die Poesie, iar in Geschichte der alten und neuen Literatur (prelegeri tinute in 1812 si publicate in 1815) Schlegel a vazut punctul culminant al carierei sale literare. Heine, in malitioasa lui prezentare a fratilor Schlegel, a afirmat ca Friedrich Schlegel cuprinde aici cu privirea intreaga literatura dintr-un punct de vedere inalt, dar acest inalt punct de vedere e mereu aceeasi clopotnita a unei biserici catolice"100. Este insa o afirmatie foarte exagerata. Sub raportul criticii literare, cartea, trebuie sa admitem, ne dezamageste in multe privinte. Schlegel ne ofera aici mai degraba o incercare de studiu general al istoriei intelectuale, religioase, filozofice si literare a omenirii, la o scara ce se dovedeste prea mica pentru extraordinara ambitie ce-1 anima. Lucrarea include o filozofie a istoriei care prezice victoria finala a romano-catolicismului asupra fortelor luminismului si a tuturor celorlalte forme de gindire laica. Astfel, istoria si critica literara sint inlocuite de predici onctuoase, de reflectii filozofice si religioase si de speculatii asupra istoriei limbii astazi complet invechite. Dar in ciuda acestor lungi pasaje lipsite de pertinenta, cartea contine un volum considerabil de critica si istorie literara in sens strict. Majoritatea consideratiilor pe care le gasim aici, bazate, in general, pe mai vechile cercetari si meditatii ale lui Schlegel, reprezinta conceptia lui cea mai profunda si mai sistematica asupra multor autori si probleme.



Am discutat in suficienta masura conceptiile de tinerete ale lui Schlegel privind istoria poeziei eline, ascensiunea si decaderea ei ciclica, ideea ca ea explica succesiunea genurilor si teoria lui asupra epopeii si tragediei extrasa din Homer si Sofocle. in ciuda faptului ca glorifica frumusetea elina clasica, conceptia lui timpurie despre greci a avut unele trasaturi originale, pe care mai tirziu Schlegel le-a dezvoltat considerabil. Se pare ca el a fost unul dintre primii care au sesizat fundalul sau substratul intunecat al vietii grecilor, acel element exaltat, saptezeci de ani mai tirziu, de Nietzsche, sub numele de elementul dionisiac". Schlegel subliniaza ca nu ar trebui sa consideram orgiile si misterele eline drept niste pete stranii si niste rataciri intimplatoare, ci sa veneram in ele o etapa necesara in evolutia treptata a spiritului elin-101. Pe aceeasi linie cu aprecierea elementului orfic din poezia greaca si din misterele grecesti se inscrie si marea lui pretuire pentru Aristofan, lucru relativ nou la acea data. Unul dintre primele articole scrise de Schlegel se ocupa de Valoarea estetica a comediei grecesti102, care c privita in bucuria ei, in sublima ei libertate si in nelimitata ei autonomie, scopul social si detaliul realist al comediei vechi fiind complet ignorate. Aristofan pare sa anticipeze ironia romantica. Pentru Schlegel chiar si Sofocle imbina betia divina a lui Dionisos, inventivitatea profunda a Atenei si seninatatea discreta a lui Apolo"103. Dar odata cu orientarea spre romantism si crestinism, ochiul lui Schlegel a devenit sensibil la clementele neclasice din literatura greaca. Acum, privindu-i in contextul Orientului antic, vechii greci ii apar mai putin originali. El subliniaza, la Eschil, lupta dintre vechiul haos si ideea legii si ordinii armonioase"104 si condamna mult mai sever naturalismul si materialismul elin, pe care acum le vede pretutindeni, in aceasta privinta, el urmeaza linia studiilor clasice germane ale timpului: se alatura, desi cu moderatie, atacurilor la adresa glorificarii grecilor lansate de catre contemporanii sai entuziasti ai evului mediu si de catre cei care vorbeau de limitele civilizatiei grecesti din punctul de vedere al crestinismului. Schlegel a impartasit noul interes pentru mitul grecesc si pentru interpretarea lui simbolista introdusa de Creuzer. La greci el cauta de asemenea anticipari ale spiritului crestin, si le gaseste la Sofocle, care are o admirabila presimtire a divinului"105, tragediile lui ter-minindu-se prin reconciliere si prin sugerarea unei transfigurari. Odata cu orientarea spre romantism, interesul concret al lui Schlegel pentru evul mediu a crescut considerabil. in aceasta privinta, indemnul fratelui sau a fost, poate, decisiv. in bibliotecile Parisului Fricdrich Schlegel a studiat manuscrise de poezie provensala, in vederea intocmirii unei editii care nu s-a mai materializat, si a citit laborios din volumele rare de opere minore ale lui Boccaccio. Articolul pe care 1-a dedicat unei caracterizari a acestuia (1801)106 are valoarea pionieratului, nefiind lipsit de un oarecare interes critic, pentru ca aici Schlegel sugereaza o estetica a nuvelei, in care vede prezentarea unei dispozitii si a unei optici subiective intr-o maniera simbolica indirecta107. Friedrich Schlegel este, de asemenea (urmindu-1 pe fratele saU), unul dintre primii admiratori germani ai lui Dante. Divina Comedie ii pare a fi o dovada a caracterului artificial al celei mai vechi poezii moderne108, deoarece are o structura elaborata conform unor concepte scolastice, deosebindu-se astfel de opera lui Homer, care creste in mod natural. Aici Schlegel il contrazice, fara sa stie, pe Vico, care vazuse in Dante un Homer al Italiei, un reprezentant al unei epoci eroice. in Istoria sa Schlegel admite ca la Dante poezia si crestinismul nu se afla in deplina armonic si ca Divina Comedie este, cel putin in unele parti, doar un poem didactic teologic.



Redesteptarea interesului germanilor pentru cercetarea literaturilor nordice si a vechilor literaturi germanice, in care fratele lui si prietenul sau Tieck au jucat un rol insemnat, 1-a facut pe Schlegel sa se ocupe si de evul mediu nordic. A scris pe larg despre poemele ossianice (exprimind serioase indoieli asupra autenticitatii lor si emitind ipoteze in legatura cu data la care au fost compusE), despre lidda si, mai schematic, despre Cintecul Nibelungilor si despre Wolfram von Eschenbach110. in Istoria sa Schlegel caracterizeaza Minnesang-u, inecreind sa-1 diferentieze de lirica curteneasca provensala111. Mai tirziu, a subliniat din ce in ce mai mult valoarea, pentru poezia moderna, a istorici nationale, a legendelor si documentelor istorice, documente care, pentru natiunile nordice, erau in cea mai mare parte medievale. El combate, de asemenea, denumirea de evul intunecat"112 si face o prezentare favorabila a civilizatiei medievale, subliniind ca in cadrul ei au supravietuit elemente ale antichitatii, ca inceputurile Renasterii se situeaza inca in epoca lui Carol cel Mare, ca atit cavalerismul cit si iubirea curteneasca au avut merite, ca arhitectura gotica vadeste mari frumuseti si asa mai departe. Dar nu se poate spune ca mc-dievalismul lui ar fi extremist sau exclusivist, ca acela al multor contemporani ai sai. Avem totodata impresia clara ca Schlegel nu cunostea literatura medievala propriu-zisa decit in mica masura si ca nu i-a supraevaluat valoarea artistica. Pe Chaucer 1-a considerat, in mod surprinzator, mai putin important decit Hans Sachs113, iar despre literatura franceza veche n-a avut prea multe cunostinte concrete, desi a incurajat si a controlat versiunea germana a romanului Merlin, tradus din franceza veche de sotia sa. Renasterea (care inca nu era numita astfeL) 1-a interesat mult mai mult. Pentru el, ea reprezinta epoca romantica prin excelenta. Admiratia lui pentru Shakespeare, Cervantes si CamSes e aproape nelimitata. in schimb, daca exceptam observatiile sumare asupra lui Montaigne si Rabelais, ignora aproape complet literatura renascentista franceza, iar literaturii italiene ii atribuie o valoare foarte mica. Schlegel il considera pe Tasso un sentimental subiectiv, care a esuat in domeniul epopeii eroice, iar pe Camoes il prefera categoric lui Ariosto. Machiavelli, desi tratat cu respect, e privit ca o ciudata anomalie necrestina. Surprinzatoare si chiar bizara este buna lui parere despre Pastor Fido al lui Guarini, considerat patruns de spiritul antichitatii si, chiar si in forma sa, maret si nobil ca teatrul grec"114. Schlegel a fost atras de foarte timpuriu de opera lui Shakespeare, in special de Hamlet, in care la aceea epoca a vazut o tragedie filozofica (o contradictie, conform teoriei salE), o tragedie a disperarii, a discrepantei dintre forta gindirii si forta actiunii115. Hamletul lui Schlegel este in mod clar o dezvoltare a celui al lui Goethe in directia printului filozof al lui Coleridge. Alaturi de fratele sau, Friedrich Schlegel a fost unul dintre primii critici care au vazut in Shakespeare unul dintre artistii cei mai constienti de intentia lor" (1797)116, dar analiza concreta a operei shakespeariene e cu totul nesigura in orientare si conceptie. Schlegel a impartasit interesul, predominant la acea data la criticii germani, pentru piesele-cronici, pe care le considera un mit national, si a putut exprima opinia absurda ca Henric V ar fi culmea fortei creatoare a lui Shakespeare"117. A manifestat, de asemenea, ca si fratele sau si Tieck, o predilectie necritica pentru operele apocrife, in special Locrine ii pare importanta pentru intelegerea lui Shakespeare. Pe de alta parte, sonetele si poemele reprezinta, dupa parerea lui, o dovada a blindetii lui Shakespeare si, in consecinta, o dovada a faptului ca Shakespeare s-a aflat la o imensa departare fata de scena"118. E ciudat ca Schlegel, in ciuda interesului sau pentru elementul fantastic si idilic din opera lui Shakespeare, pentru ceea ce am putea numi Shakespeare-ul italian, a ajuns totusi la concluzia ca Shakespeare este, in esenta, mai cu-rind un poet vechi nordic decit un poet crestin"119, sustinind chiar ca poezia lui e in general nordica si cu adevarat germana"120. Aici german" inseamna, desigur, germanic, acceptie obisnuita la acea data, dar Schlegel pretinde, de asemenea, ca numai criticii germani l-au inteles pe Shakespeare, acesta apartinindu-le in mod special. Schlegel a fost si el prins de valul general de nationalism german din timpul erei napoleoniene si ispitit de tendinta curenta a stabilirii unui contrast intre nord si sud, tendinta care, in cazul englezului Shakespeare, era complicata de o violenta antipatie fata de Anglia mercantila, utilitarista si materialista a secolului al XVIII-lea, ceea ce facea ca Shakespeare sa apara ca un supravietuitor solitar al unei epoci nordice aproape preistorice. in anii de maturitate ai lui Friedrich Schlegel, nici o literatura nu s-a bucurat, din partea lui, de atita admiratie si interes ca literatura spaniola. Cervantes, mai ales, este pentru el un scriitor romantic, poetic, in ciuda satirei lui la adresa cavalerismului121. Don Quijote este modelul romanului fantastic, poetic, umoristic. Nuvelele, Galatea, piesa Numancia si chiar si Persiles ii stirnesc, de asemenea, admiratia. Romanele medievale spaniole sint cele mai frumoase pe care le cunoaste; iar mai tirziu Calderon ajunge sa ocupe in stima lui locul cel mai inalt, fiind dintre toti dramaturgii, predorninant crestin si, tocmai de aceea, cel mai romantic"*. Un alt scriitor pentru care Schlegel a manifestat un interes deosebit a fost Camoes. in Lusiadele el vede cel mai mare poem eroic al timpurilor moderne, situat imediat dupa epopeile homerice si depasind cu mult opera lui Ariosto prin culoare si prin bogatia imaginatiei122. Un articol special dezvolta aceasta apreciere printr-o prezentare lirica a continutului Lusiadelor123 imbinata cu o relativa desconsiderare a lui Vergiliu si Tasso.

Tragedia franceza si literatura franceza in general au fost calul

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...



Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.




loading...