Francesco De Sanetis despre Critica literara
In patria sa, Italia, Francesco De Sanetis (1817 1883) este considerat Criticul prin excelenta, un clasic national ale carui voluminoase opere apar uneori reeditate in cite trei editii paralele, emu-lind unele cu celelalte una, de regula, pe hirtie de ziar, pentru uzul popular"1. Benedetto Croce, de departe criticul italian cel mai influent al secolului al XX-lea, a contribuit cel mai mult la stabilirea reputatiei lui De Sanetis, pe care 1-a editat, explicat si aparat cu fervoare de-a lungul intregii sale cariere scriitoricesti. Dupa Croce, De Sanetis este un critic si un istoric al literaturii fara rival", ceea ce face ca orice comparatii cu Lessing, Macaulay, Sainte-Beuve si Taine sa fie nepertinente2. S-a nascut, astfel, un adevarat cult pentru De Sanetis: Giuseppe Borgese, in Istoria literaturii italiene, il proclama capodopera culturii italiene din secolul al XlX-lea"3. Giovanni Gentile pledeaza pentru o intoarcere la De Sanetis, folosit ca instrument polemic impotriva lui Croce. Criticii marxisti precum si unii stilisticieni moderni incearca, astazi, sa-i reinterpreteze doctrina, cu scopul de a o ajusta propriilor lor necesitati4.
In afara Italiei, De Sanetis este insa, practic, necunoscut: unele recente istorii ale esteticii nici macar nu-1 mentioneaza; iar Saints-bury in Istoria criticii il trateaza, cit se poate de eronat, drept un urmas oarecare al lui Sainte-Beuve5. Un cercetator german al literaturii italiene timpurii, Adolf Gaspary (1849 92) a fost studentul lui De Sanetis la Neapole si a nutrit, fata de dascalul sau, multa admiratie; totusi, lucrarea sa consacrata literaturii italiene (Geschichte der italienischen Literatur, 1882 88) nu vadeste nici o influenta, fiind precumpanitor concentrata pe latura filologica si istorica; paradoxal, un critic englez, John Addington Symonds, in fragmentele despre literatura ale studiului Renasterea in Italia (1875 83) se inspira de la De Sanetis nu numai in privinta opiniilor si informatiilor, ci si, adeseori, direct, prin parafrazarea unor pasaje intregi".
Brunetiere vorbeste despre Istoria lui De Sanetis cu multa admiratie7. in schimb traducerea americana a aceleiasi Istorii (1931) n-a creat nici un ecou, desi F.O. Matthiessen a citit-o, recunoscand ca ramine indatorat criticului italian pentru distinctia dintre alegorie si simbol ce strabate, precum un fir rosu, excelenta sa lucrare Renasterea americana (1941). O teza de doctorat, in genere descriptiva, s-a scris despre De Sanetis la Columbia University, iar de eurind eseurile despre Dante au fost traduse in engleza8. Totusi, nu se poate vorbi de un interes sustinut pentru De Sanetis, in afara Italiei.
Motivele acestei ignorari nu sint greu de sesizat. De Sanetis s-a consacrat aproape in exclusivitate literaturii italiene, iar literatura italiana in chip destul de curios, cu exceptia lui Dante, pare sa fi incetat de a trezi interesul criticii din alte tari. in afara de aceasta De Sanetis se defineste atit de limpede drept un patriot italian al Risorgimenlo-u, un luptator atit de pasionat de renasterea politica, intelectuala si morala a tarii sale, si atit de puternic identificat cu Neapole si Sudul, incit exista riscul sa para astazi provincial, pedant si didactic in ochii celor din afara. Stilul sau, adeseori inflacarat si repetitiv, are uneori o nota retorica ce poate suna cumva incomod urechilor anglo-saxone9. Dar, judecata mai adine, neglijarea lui De Sanetis se datoreaza, desigur, dificultatilor reale ale pozitiei sale critice, ambiguitatii terminologiei pe care o utilizeaza, complexitatii insasi a gindirii sale.t Totusi, sinteza de critica si istorie literara infaptuita de De Sanetis este atit de unica si realmente majora, incit un efort se cere facut spre a deslusi complicata tesatura a gindirii sale.
Croce si urmasii sai subliniaza cu predilectie doctrina estetica a lui De Sanetis, venind, in unele privinte, sa anticipe pozitia lui Croce, de pilda, despre autonomia artei si conceptul formei. De Sanetis, personal, nu nutrea nici un fel de ambitie de a formula principii estetice, mindrindu-se, dimpotriva, cu propensiunea spre concret si o prudenta difidenta fata de orice sistem10. Totusi in treacat, este drept criticul se pronunta si cu privire la natura artei. Arta are propriul ei scop si e inzestrata cu propria ei valoare, in sine, ea se cuvine judecata prin prisma unor criterii specifice, deduse din natura ei"11. Expresia autonomia artei" tinde sa afirme distinctia dintre arta pe de o parte, si emotie, moralitate, stiinta, cunoastere conceptuala, filosofic-, si adevarul factual, pe de alta parte. Arta nu este o expresie directa a sentimentului. Sentimentul nu este estetic in sine. Tristetea, iubirea etc, atita timp cit nu au puterea de a se transforma si idealiza pe sine, pot fi elocvente in expresia lor proprie, fara a fi insa artistice. Nu numai ca emotia nu tine de substanta artei, dar, pentru a deveni capabila de a trezi facultatea estetica, ea se cuvine tinuta in friu, cu masura. Emotia nu trebuie sa tulbure sufletul, nici sa-1 lipseasca de controlul de sine si de seninatate, sau sa-i rapeasca armonia launtrica"12. Arta nu este subordonata moralitatii, devreme ce moralitatea nu este consecinta, ci factorul de presupus, antecedentul artei"13. Arta nu este o idee sau un concept, o stiinta sau o filosofic in travesti. Rationamentul, forma doctrinala sint negarea artei"11. Gindirea ca gindire este in afara artei"15. Pe de alta parte, arta nu este imitatie sau reflectare pasiva a realitatii: n-ar mai avea functie proprie si ar ramine, astfel, permanent inferioara realitatii10. Arta are drept tinta adevarul, dar este vorba doar d
Crezi ca ne lipseste ceva?
Poti adauga opera - comentariul,
eseul sau referatul despre opera care lipseste.
|
