Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Romantismul german timpuriu - Schelling despre Critica literara



De obicei se considera ca izvorul esteticii germane este Kant; dar se poate face observatia ca romanticii germani n-au adoptat niciodata pozitia lui principala si ca, in mod cert, n-au avut atitudinea lui prudenta si gustul lui conservator. Cind, in 1796, F. W. J. Schelling (1775 1854) a elaborat programul unei noi filozofii, a ignorat complet distinctia facuta de Kant intre epistemologie, etica si estetica. Iii a atribuit esteticului un rol grandios, sustinind ca ideea de frumos, luata in sensul platonic cel mai inalt, uneste toate celelalte idei". Sint convins spune el ca actul suprem al ratiunii, care cuprinde toate ideile, este un act estetic si ca adevarul si bunatatea se inrudesc numai prin frumusete. Filozoful trebuie sa posede o forta estetica la fel de mare ca si aceea a poetului. Poezia dobindeste astfel o mai mare demnitate, redevenind, in cele din urma, ceea ce a fost la inceput: invatatoarea omenirii; caci nu va mai exista nici filozofie, nici istorie: poezia singura va supravietui tuturor celorlalte stiinte si arte"1.; Termenul poezie" c folosit aici in sensul atotcuprinzator de creativitate umana, sens luat din Banchetul lui Platon. Aceasta conceptie despre poezie e apoi asociata cu teoria necesitatii unei noi mitologii, care sa fie in slujba ideilor, o mitologie a Ratiunii". Ideile trebuie sa devina estetice, adica mitologice, pentru ca numai astfel pot fi acceptate de oameni, pot fi eficiente in misiunea civilizatoare a artei, pe care Schelling o concepe asa cum a prezentat-o Schiller in Briefe iiber die asthetische Erziehung des Menschen. Aceasta conceptie care sustine preeminenta artei nu trebuie, desigur, sa fie confundata cu estetismul de la sfirsitul secolului al XlX-lea: ea reprezinta mai degraba o incercare de abolire a tuturor distinctiilor dintre arta, religie, filozofie si mit. in timp ce Kant a depus mari eforturi pentru a stabili, distinctiile dintre bine, adevar si frumos, Schelling nu ezita sa introneze, ca valoare suprema, frumosul. Dar frumosul, asa cum il concepe el, include, de fapt, intr-o forma deghizata, adevarul si binele.



Aceasta ciudata lucrare de tinerete a ramas in manuscris pina in 1917; totusi, scrierile publicate de Schelling in deceniul urmator contin aceeasi conceptie despre arta, exprimata intr-o serie de pasaje cruciale in care contemporanii au vazut cele mai ambitioase formulari ale ideii ca arta e revelatie, filozofie, religie si mit. in evolutia conceptiilor lui Schelling se pot distinge cel putin trei stadii: stadiul incheiat de System des transzendentalen Idealismus (1800), stadiul reprezentat de Bruno (1802) si stadiul (in parte o reintoarcere la vederile mai vechI) reflectat de prelegerea a 14-a din Vorlesungen iiber die Methode des akademischen Studiums (1803) si de discursul Ober das Verhaltnis der bildenden Kiinste zu der Natur (1807). intre timp insa, in prelegerile tinute la Jena in 1802 1803 si repetate la Wurzburg in 1804 1805, Schelling dezvoltase un sistem estetic si poetic concret si foarte complet. Prelegerile (din care in 1802 s-a tiparit doar un mic fragment, Ober Dante in philosophischer Beziehung2) au circulat foarte mult in manuscris, dar au fost publicate integral, sub titlul Philosophie der Kunst, abia in 1859, dupa moartea lui Schelling. in ele se cuvine sa vedem prima poetica speculativa, desi nu trebuie sa uitam ca Schelling a avut acces la prelegerile de la Berlin ale lui August Wil-helm Schlegel, din care si-a luat multe informatii concrete. Din punctul nostru de vedere, prelegerile in manuscris sint, in mod clar, documentul cel mai important; dar inainte de a ne ocupa de ele este necesar sa spunem citeva cuvinte despre estetica generala a lui Schelling, deoarece ideile din lucrarile lui publicate au exercitat o influenta puternica nu numai in Germania, ci si in afara ei direct asupra lui Coleridge si Cousin si indirect asupra lui Emerson si a altora. in principiu, Schelling reinvie neoplatonismul: arta este viziune sau intuitie intelectuala (termen luat de la Giordano BrunO). Atit filozoful cit si artistul patrund in esenta universului, in absolut. Astfel, arta darima barierele dintre lumea reala si cea ideala3. Ea e reprezentarea infinitului in finit4, unirea naturii si libertatii, deoarece e un produs atit al constientului cit si al inconstientului5, un produs al imaginatiei care creeaza inconstient lumea noastra reala si constient lumea ideala a artei6. Conceptia lui Schelling asupra relatiei exacte dintre filozofie si arta oscileaza: uneori identifica in intregime filozofia cu arta, adevarul cu frumusetea7; alteori considera ca intre ele exista raportul dintre arhetip si imagine8, arta fiind reala" iar filozofia, ideala", desi ceva mai inainte defineste arta ca fuziunea completa a idealului" si realului"9. Conceptia lui principala, care vede in arta o replica a naturii si a fortei ei creatoare, e dezvoltata in special in discursul Vber das Verhaltnis der bildenden Kiinste zu der Natur. Arta constituie o legatura activa intre suflet si natura10. Ea nu imita natura, ci trebuie sa se ia la intrecere cu forta ei creatoare, cu spiritul naturii care ne vorbeste numai prin simboluri". O opera de arta exprima esenta naturii si are valoare in masura in care reuseste sa contureze aceasta forta autentica a creatiei si activitatii naturii"11. La nivelul cel mai scazut, arta reprezinta fidel caracteristicul", natura specifica a obiectului individual. Dar ea trebuie sa se ridice deasupra acestui nivel, sa ajunga la adevarata gratie si frumusete, la completa reconciliere a tuturor fortelor spirituale, la certitudinea ca orice opozitie e doar aparenta, ca iubirea e legatura dintre toate fiintele si ca bunatatea pura e temelia si continutul intregii creatii"12. in natura, Schelling vede un poem ferecat intr-o miraculoasa scriere cifrata", o Odisee a spiritului"13. Poetul este, ca sa spunem asa, eliberatorul naturii sau, dupa cum s-a exprimat Novalis despre om in general, Mintuitorul naturii.

Aceste conceptii capata o forma mai concreta, fiind aplicate la literatura propriu-zisa, numai in prelegerile de filozofie a artei ramase in manuscris. in Philosophie der Kunst, rolul mitologiei in conceptia lui Schelling devine clar. Mitologia este subiectul artei. Asa cum ideile sint subiectul filozofiei, zeii sint subiectul necesar al artei14. Acesti zei nu sint accesibili prin ratiune, ci numai prin imaginatie15. Desigur, Schelling se gindcste in primul rind la zeii greci, dar totusi exalta mitologia in general, considerind-o subiectul oricarei arte. Arta trebuie sa prezinte absolutul, dar poate s-o faca numai simbolic: mitologia e un sistem de simboluri, deci, arta insasi. Schelling face o distinctie intre schematism (generalul semnificind particularul, ca in gindirea abstracta), alegorie (particularul semnificind generaluL) si simbolism (unirea generalului cu particularul, singurul mod de a face arta adevarata). Aceasta unire se realizeaza in mitologie16, deoarece in ea exista o completa indiferenta" a generalului si particularului. Venus este frumusetea, ea nu o semnifica numai. Mitologia nu e produsul unui individ, ci al unei rase. Mitologie adevarata pare sa fie numai cea greaca, deoarece Schelling insista asupra faptului ca mitologia crestina este sau alegorica, sau istorica. Numai Cristos e un zeu, ultimul dintre zeii antici17, si totusi Cristos nu reprezinta un subiect bun pentru arta, deoarece suferinta pura nu e poetica", ingerii nu pot fi nici ei exploatati de poezie, pentru ca sint ireali, imateriali si neconcreti19. Lucifer e singura individualitate concreta, singurul care e aproape o figura mitologica20. Dar sa nu uitam ca originile lui sint pagine.





S-ar putea crede ca in lumea moderna poezia nu mai are nici o perspectiva. De fapt insa Schelling nu adera la exaltarea exclusiva a mitologiei antice. El admite ca elementele istorice ale mitului crestin sint utilizabile: apostolii, legendele sfintilor, chiar si mitologia cavalerismului. Cea mai inalta poezie crestina e cea a lui Calderon, pe care Schelling il situeaza mai presus de Shake-speare21. Protestantismul si rationalismul modern sint, desigur, ostile mitologiei si deci si poeziei. Opera lui Milton e condamnata pentru ca e abstracta, iar cea a lui Klopstock pentru ca e goala de sens2 -. Schelling recomanda catolicismul ca element necesar al poeziei si mitologiei moderne23. Modificind usor sensul cuvintului mit", el poate admite ca unii poeti au reusit sa depaseasca dificultatile literaturii moderne. Dante, in unele cazuri, a dat forta mitologica figurilor sale istorico (de exemplu, UgolinO)24. Shake-speare si-a creat propria sa lume de mituri, iar Don Ouijotc si Sancho Panza sint adevarate personaje mitologice25. in "Faust (la acea data neterminaT), germanii vor avea un poem mitologic autentic. Astfel, mitologia" nu inseamna de fapt o colectie de zei: Sancho Panza si Falstaff nu sint zei, ei sint adevarate mituri", pentru ca sint universali si concreti, caractere semnificative in ele insele si totusi tipuri simbolice eterne.

Schelling isi pune speranta intr-o noua mitologie: el crede ca individul cu adevarat creator va putea sa-si creeze propria lui mitologie2", ca se va naste un nou Homer. Acesta ni se sugereaza - va folosi noua fizica, adica acea N aturphilosophie, speculativa elaborata de Schelling, ca sursa de inspiratie pentru epopeea suprema care va realiza identificarea filozofiei cu poezia27. in timp ce sperantele de viitor ale lui Schelling sint intristator de vagi, conceptia lui despre relatia strinsa dintre simbol si mit, distinctia pe care o face intre simbol si alegorie si sesizarea elementului mitic din marile figuri ale imaginatiei moderne sint aspecte impresionant de originale si de o valoare trainica.

Discutia asupra formelor artei, cu care continua prelegerile, e mult mai putin valoroasa. Noua distinctie dintre poezie ca viziune interna si arta ca creatie externa e arbitrara si derutanta, iar analiza distinctiilor dintre sublim si frumos, naiv si sentimental, stil si maniera nu aduce nici o clarificare, deoarece Schelling intotdeauna decide in favoarea primului membru al perechii, dizol-vind astfel, de fapt, opozitiile respective in distinctia dintre arta si non-arta. Arta naiva este singura arta de valoare, cea sentimentala e pseudo-arta, si asa mai departe. Nu este necesar sa urmarim nici discutiile lui Schelling privind sculptura, pictura si muzica, discutii continind niste faimoase analogii fanteziste, ca, de pilda: muzica e o forma de sculptura"28, arhitectura e muzica incremenita"29. in schimb, ingenioasa teorie a genurilor elaborata de Schelling merita atentie. Literatura insasi nu e diferentiata de celelalte arte decit dupa criteriul evident al mijlocului de exprimare: limba este ideala", in timp ce mijloacele de exprimare ale artelor plastice si muzicii piatra, culorile si sunetele sint reale". Genurile literare, desi toate au caracteristica generala a artei unirea finitului cu infinitul se deosebesc in functie de masura in care inclina spre una sau alta dintre aceste doua extreme. Mai mult, printr-un complicat sistem de involutie, ele corespund celorlalte arte: genul liric, muzicii; genul epic, picturii; genul dramatic, sculpturii. in poezia lirica finitul adica subiectul, eul poetului predomina. Genul liric este cel mai subiectiv, cel mai individualizat, cel mai particular si, in clasificarea lui Schelling, cel mai asemanator muzicii30, care exprima si ea sentimente subiective, in cadrul liricii, Schelling prefera insa arta mai obiectiva si cu o forma mai precisa a grecilor si formele fixe, conventionalizate, elaborate de Dante si de Petrarca. Genul epic se ridica deasupra constiintei subiective, dind expresie unei alte forte a omului, actiunea. Astfel, el ne ofera o imagine a istoriei. in poemul epic, se realizeaza un echilibru intre infinit si finit: nu exista lupta, nu exista destin31. El e atemporal sau, mai degraba, constant" (statiG), indiferent la timp. Actiunea lui e formata din fapte intim-platoare: poate sa nu aiba un inceput si un sfirsit. Poetul e detasat de eul lui, privindu-si lumea cu o obiectivitate rece. Pe scurt, Schelling reuseste sa introduca in schema lui toate caracteristicile epicului pe care le cunostea din teoriile lui August Wilhelm Schlegel sau ale lui Humboldt.





Apoi se analizeaza, ca specii epice, elegia, idila, poezia didactica si satira. inalta pozitie acordata poeziei didactice e subliniata de faptul ca Schelling preconizeaza, ca ideal de viitor, aparitia unui nou Lucretiu, care sa faca un nou rezumat al filozofiei omului33. in afara de aceste specii traditionale, Schelling admite poemul cavaleresc, marele model la care se refera fiind poemul lui Ariosto, desi, judecind dupa o eroare grosolana pe care o face33, nu credem ca 1-a cunoscut bine. Poemului cavaleresc Schelling ii alatura romanul. El considera ca numai Don Quijote si Wilhelm Meister sint romane autentice, pentru ca numai in ele gasim obiectivitate, ironie, folosirea clementului fortuit etc, trasaturi care, dupa parerea lui, caracterizeaza aceasta specie. Romanul englez e tratat cu severitate. Tom Jones e un simplu tablou de moravuri zugravite in culori tipatoare34. Clarissa, desi reflecta o putere de reprezentare obiectiva, sufera din cauza pedanteriei si a stilului difuz35. Nuvela e considerata un roman scurt, scris intr-o maniera lirica si grupat in jurul unui centru precis.

Din punctul lui de vedere mitologic, Schelling e preocupat d^ absenta din istoria moderna a unui eveniment general valabil" care sa se preteze la o tratare epica. Un asemenea eveniment ar trebui sa fie general, national si popular, asa cum a fost, dupa parerea lui, razboiul troian. El admite ca Hermann und Dorothea al lui Goethe are unele calitati epice, dar nu e convins ca, grupate in jurul unui centru, asemenea epopei individuale ar putea, prin sinteza sau dezvoltare, sa realizeze, in cele din urma, o totalitate colectiva30. in mod surprinzator, Schelling foloseste aici teoria wolfiana a originii epopeilor homerice pentru a ne propune o epopee colectiva a viitorului.

Ca ultima specie epica, Schelling discuta Divina comedie a lui Dante. Aceasta este o opera sui generis: nici roman, nici poem didactic, nici epopee in sens antic, nici comedie sau drama, ci cea mai perfecta interpenetrare a tuturor acestora si cel mai insolubil dintre amestecuri. Ca specie, e cea mai universala reprezentanta a poeziei moderne: e poemul poemelor37. Sinteza a religiei, stiintei si poeziei, Comedia lui Dante e absolut personala; si totusi, de asemenea, universala, generala, temporala (in sensul ca e tipic medievala) si eterna. Schelling admite ca figurile lui Dante sint si alegorice si istorice, dar datorita locului etern in care sint plasate, ele dobindesc eternitate. Astfel, nu numai evenimentele si figurile luate de Dante din epoca sa (bunaoara povestea lui UgolinO) ci si intimplarile pur fictive (ca, de exemplu, sfir-situl lui Ulise si al tovarasilor saI) capata, in contextul poemului, certitudine mitologica. Schelling face o distinctie neta intre cele trei tarimuri Infernul e intunecat, sculptural, material; Purgatoriul e plin de culoare, pictural; Paradisul e muzical, invadat de o lumina alba, stralucitoare dar, in acelasi timp, subliniaza ca ele contribuie la realizarea unui efect total: lucrarea nu e plastica, picturala sau muzicala, ci toate acestea simultan; nu e lirica, epica sau dramatica, ci toate acestea la un loc. Astfel, ea anunta poezia moderna, care este, si ea, individuala si generala, locala si universala.

Dupa parerea lui Schelling, fiecare epoca ar putea si ar trebui sa-si scrie noua ei Divina comedie: o recomandare care reprezinta, probabil, doar o alta versiune a sperantei lui ca viitorul va crea o noua epopee filozofica universala. Nu e de mirare ca, avind aceasta conceptie despre Dante, Schelling respinge cu indignare38 conceptia lui Bouterwek (exprimata in Geschichte der Poesie und BeredsatnkeiT), conform careia Comedia lui Dante nu e decit o galerie de tablouri, o serie de pasaje frumoase sai> lipsite de gust".



Croce este unul dintre putinii critici care au luat apararea lui Bou-terwek , deoarece si el face distinctie intre sistem si poezie, intre esafodajul teologic si arta. Dar cuvintul de ordine al lui Schelling si al romanticilor germani a fost totalitate"; iar in contextul criticii dantesti mai vechi, Schelling are marele merit de a fi respins discutiile privind genul careia ii apartine Divina comedie, subliniind structura si unitatea ei generala.

Dupa cum putem usor anticipa, genul dramatic este, in schema Iui Schelling, o imbinare de liric si epic, o lupta intre libertate si necesitate in care ambele ies victorioase si, totodata, infrinte40. Triumful necesitatii nu duce la moartea libertatii, iar triumful libertatii nu duce la disparitia necesitatii. De fapt, aceasta sinteza finala a necesitatii si libertatii explica numai tragedia. Eroul tragic trebuie in mod necesar sa fie vinovat, iar la sfirsit trebuie sa accepte de bunavoie pedeapsa. Adevarata tragedie nu e pedepsirea unei crime constiente, deliberate, ci acceptarea pedepsei de catre vinovatul nevinovat; e sacrificiul individului prin care se afirma libertatea morala si, in acelasi timp, se restabileste ordinea morala. Astfel, teoria despre tragedie a lui Schelling se deosebeste foarte mult de teoriile elaborate de Kant, Schillcr si fratii Schlegel si anticipeaza teoria lui Hegel. Desigur, Schelling se gindeste in primul rind la Ocdip Rege, tot asa cum, atunci cind ii discuta pe tragicii greci, il prefera in mod clar pe Sofocle celorlalti doi. Pe Euripide il critica sever, desi oarecum incoerent, pentru ca si-a permis prea multe libertati in modificarea miturilor grecesti41. in continuare, Schelling se ocupa de comedie, pe care o vede ca o rasturnare a schemei tragediei: in timp ce in tragedie necesitatea e obiectiva (adica in ordinea universuluI) iar libertatea, subiectiva (in revolta morala a erouluI), comedia inverseaza relatia. Acum necesitatea e subiectiva, iar libertatea, obiectiva. Daca il inteleg bine, Schelling vrea sa spuna doar ca in comedie caracterul e fix si predestinat, in timp ce lumea si ordinea ei sint tratate cu libertate si ironie. Evident, marele exemplu dat de Schelling e Aristofan.



Poezia dramatica moderna e privita ca un amestec de tragedie si comedie, deci, oarecum, ca o reintoarcere la epopee. Ca exemplu Schelling citeaza opera lui Shakespeare, sustinind, ca si August Wilhelm Schlegel, ca la Shakespeare caracterul inlocuieste destinul din teatru] antic, ca pentru eroul shakespearian caracterul devine destin42. in Shakespeare el vede cel mai mare inventator de caracteristic" si de aceea considera ca nu ofera suficienta frumusete, ca e prea aproape de realism. Schelling impartaseste parerea fratilor Schlegel ca Shakespeare a fost un artist foarte constient, aducind in sprijinul ei observatia ca in poemele lui se intilnesc sentimente delicate, subiective, prelucrate in mod clar si lucid. Nu mai gasim aici nimic din conceptia Sturm und Drang-ului, care vedea in Shakespeare un salbatic divin.

Schelling il considera pe Calderon superior chiar si lui Shakespeare, admiratia lui indreptindu-se in special spre La devocion de la Cruz, pe care a citit-o in traducerea lui August Wilhelm Schlegel. Aici totul se intimpla prin interventia Providentei si a credintei crestine, conform careia prezenta unui pacatos e necesara pentru a demonstra puterea gratiei divine43. Caderea omului e greseala involuntara a eroului: el trebuie sacrificat pentru a fi salvat. Atit ca forma cit si ca tratare, piesele lui Calderon ii par lui Schelling perfecte. Singurul dramaturg care il egaleaza e Sofocle44.

Eapt surprinzator, Faust e tratat ca o comedie moderna scrisa in stilul cel mai elevat. Schelling (care la acea data cunostea numai fragmentul din 1790) si-a dat scama ca Faust trebuie sa fie si va fi salvat si inaltat spre sfere mai inalte45. El isi termina prelegerile exprimindu-si speranta ca artele se vor uni, ca drama greaca, pe care teatrul liric modern nu face decit s-o caricaturizeze, va fi reinviata46. Ca multi germani ai timpului, el intrevede idealul care urma sa fie proclamat de Wagner. Dar, in general, idealul de poezie al lui Schelling nu este nicidecum un amestec confuz, romantic, al artelor, ci, dimpotriva, o arta colectiva foarte stilizata, greaca in preferinta ei austera pentru sculptura si sculptural, in practica insa elenismul lui Schelling e modificat de admiratia lui pentru Dante, Cervantes, Calderon si Goethe, de interesul lui pentru tragedia crestina, de sperantele pe care si le pune intr-un nou poem filozofic si de faptul ca a fost tot timpul constient de capacitatea mitopoetica permanenta a omului.

Philosophie der Kunst nu are intotdeauna o organizare armonioasa, iar stilul ei prezinta semne de graba, usor de inteles cind e vorba de prelegeri. Din nefericire, asa cum am aratat, a fost publicata abia in 1859, cind n-a mai putut avea vreun efect direct. Totusi, a circulat in manuscris, iar prin intermediul lucrarii System der Kunstlehre (1805) a lui Friedrich Ast (1778 1841), adept al lui Schelling, ideile ei au capatat raspindire. Desi nu e sigur ca Hegel a citit aceste prelegeri, el pleaca de la pozitia lui Schelling, lucru pe care, in moduri diferite, il fac si Schopenhauer si Solger. Coleridge a fost, intr-o anumita perioada, adept al lui Schelling, considerindu-se, inainte de toate, un propagator al ideilor acestuia. Emerson se exprima uneori ca Schelling; la fel si Bergson, care se pare ca 1-a cunoscut prin intermediul lui Ravaisson.



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.