Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Hippolyte Taine despre Critica literara



Numele lui Taine evoca in mod aproape obligatoriu trei termeni: rasa, mediu si moment. Reputatia lui recunoscuta este aceea de fondator al unei stiinte sociologice a literaturii. Totusi, cel putin in afara Frantei, impresia generala este ca nimeni astazi nu il mai citeste. Cei ce scriu despre literatura engleza nu se refera deeit foarte rar la cartea sa Istoria literaturii engleze. Pina si in Franta, reputatia lui este in eclipsa. Cu exceptia specialistilor, locul aparte si extrem de complex, ocupat de Taine in istoria criticii parc sa fie, astazi, necunoscut ori gresit inteles.

Formula rasa-mediu-moment" a fost supusa unor critici severe. Ideea de rasa" datorita in primul rind abuzurilor sa-virsite de nazism in jurul notiunii , pare sa fi ajuns astazi un concept discreditat, cel putin in studiul literaturii. Ne indoim ca ar putea exista o legatura necesara intre trasaturile fizice si anumite deprinderi mintale specifice. Ne vine greu sa credem in existenta unei rase:" franceze, englezi; sau germane, si, cu atit mai putin, in stabilitatea, si caracterul complet distinct al respectivelor trasaturi psihice-, si, in consecinta, al traditiilor lor literare. Moment" pare un concept daca nu obscur, cel putin superfluu. in introducerea la Istoria literaturii engleze, loc clasic al teoriei lui Taine, momentul" era definit drept viteza dobindita" sau impulsul dobindit"1, caracteristic procesului istoric. Moment", asadar, in baza unei analogii cu mecanica, ar fi o notiune identificabila cu viteza si care, combinata cu masa, ar da, chipurile, forta rezultanta, livident, se poate obiecta ca termenul este total superfluu, si chiar impropriu"2, si ca a-1 folosi ar echivala cu a afirma ca apa se compune din trei clemente: H2, O si apa. Moment", dupa Taine, este intr-adevar suma rasei si a mediului, ori cateodata, pur si simplu, mediul la o anumita epoca.





Termenul de mediu" este singurul care, supravietuind intact, si-a pastrat utilitatea. Avem de-a face cu o eticheta gem-rala aplicabila conditiilor externe ale literaturii: se includ aici nu numai ambianta fizica (sol, clima), dar si conditiile politice si sociale. Este vorba de un conglomerat cuprinzind toate lucrurile care, oricit de diverse si de deosebite intre ele, pot fi puse in contact cu literatura. Taine, se mai sustine, nu a intreprins niciodata o analiza adecvata a notiunii, caci nu s-a putut fixa asupra componentei cu rol declansator" in procesul istoric, nici asupra naturii exacte a raporturilor dintre ele, nici asupra pondenu lor relative.

Nu e de mirare ca cei ce impartasesc credinta in existenta unui determinism social al literaturii s-au adresat marxismului in cautarea unei metode mai riguroase si a unei analize mai concrete, cu rezultate aparente mult mai sigure. Taine ar ramine deci un pionier, recunoscut drept un simplu precursor al autenticei sociologii a literaturii. Istorici ai literaturii precum Georg Brandes, Edmund Gosse si Yernon Parrington, atunci cind ii recunosc autoritatea, platesc in fapt tribut omagia] rolului sau stimulator: in realitate, Brandes si Parrington sint, in larga masura inspirati de idiosincrasii personale, iar Edmund Gosse a fost nevoit sa recunoasca ca nu a invatat, de fapt, nimic de la metoda lui Taine3. S-ar parea deci ca Taine nu da satisfactie deplina criticilor al caror ideal este o stiinta sociala a literaturii.

Altii au pus sub semnul indoielii intreaga metoda de abordare a lui Taine, dominata de postulatul dupa care literatura, ar fi in primul rind un produs al societatii iar opera literara, un document social reductibil la cauzalitatea sa sociala. inca din timpul vietii lui Taine, Sainte-Beuvc si multi altii au formulat asemenea obiectii. Faguet le-a exprimat intr-un binecunoscut eseu4. Personalitatea artistului, sustine el, nu poate fi explicata. Metoda lui Taine ne poate ajuta sa ne explicam mentalitatea unui burghez clin Rouen din jurul anilor 1630, sau chiar peThomas Corneille, nu insa si geniul lui Picrre Corncille. Unele scrieri mediocre pot servi drept documente sociale, dar operele artistice majore nu pot oferi decit o documentatie istorica neglijabila. Mai mult decit atit, intreaga metoda a lui Taine ar minimaliza faptele si valoarea artei, aceasta devenind, dupa el, o simpla piesa de viata printre altele. Esenta artei forma si unghiul specific de abordare al imaginatiei ar fi ignorate. Asa se face ca numerosi sociologi, esteticieni si formalisti au facut front comun impotriva lui Taine, si, odata cu trecerea timpului, au contribuit la ignorarea lui. Este cazul sa dam dreptate ripostelor critice cu fundament, impotriva teoretizarilor sale vagi despre rasa, sau a incercarii de a reduce superficial literatura la influente datorate climatului si conditiilor sociale. Argumentele lui Taine, dupa care daca atare forte ar putea fi masurate si descifrate, din ele s-ar putea deduce, ca dintr-o formula, caracteristicile civilizatiei viitorului", sau afirmatia: luind in considerare rasa, mediul si momentul am epuizat nu numai toate cauzele reale, ci si, in plus de aceasta, toate cauzele posibile ale miscarilor"5, acestea toate nu s-au dovedit convingatoare, in toate privintele, Taine este deficitar ori de cite ori se pune problema de a demonstra determinarea concreta si totala a literaturii de catre clementul rasa-mediu-moment.

Rccunoscind ca asemenea critici sint intemeiate, un examen mai atent va scoate totusi in evidenta caracterul simplist al modului in care este comentata astfel triada rasa-mediu-moment, precum si faptul criticabil ca ignora numeroase alte elemente caracteristice ale lui Taine, dincolo de acest motiv fundamental.

Notiunea de rasa" este mai greu de atacat cu obiectiile ce se aduc in mod curent impotriva ei: ea nu reprezinta o functie fixa, un misterios factor biologic; Taine intr-adevar, nu propovaduieste nicaieri puritatea sau superioritatea vreunei rase. Rasa este, pentru el, mai curind un termen elastic, citeodata aplicat principalelor neamuri omenesti, dar, mult mai adeseori, diferentelor dintre popoarele germanice si cele latine, si, cu precadere, caracteristicilor nationale ale principalelor popoare europene: englez, francez, german. Pentru Taine rasa este, de fapt, stravechiul Volksgeist, geniul fiecarui neamti. Fiecare neam Taine subscrie in aceasta la vederile eruditului clasic german Otfried Muller este o persoana morala"7. Taine vedea in aceasta rasa" produsul unui lung proces, de cele mai multe ori invaluit in negurile preistoriei8. Orice rasa exista in virtutea caracterului dobindit de la clima, de la sol, de la hrana si de la marile evenimente in care si-a plamadit originile"9. Rasa, recunoaste el, nu explica individul. Semnificativ, Taine este cel care ataca pe Michelet pentru tentativa de a explica caracterele lui Maximilian si Carol Ouintul combinind calitatile celor cinci sau sase rase din care isi trasesera obirsiile stramosii lor"10. Pentru Taine, rasa" inseamna pur si simplu spiritul francez sau temperamentul englez.

Inutil de subliniat ca Taine a fost acut constient de trasaturile distinctive ale natiunilor Europei. Atit din lecturi cit si din imprejurarile sale concrete de viata, el avusese prilejul de a isi insusi o constiinta directa a contrastelor dintre popoarele latine si germanice, dintre elementul nordic si cel meridional, considerindu-le una dintre problemele centrale ale istoriei literare moderne. Madame de Stael, Stendhal, Philarete Chasles, Emile Montegut fusesera, sau erau, preocupati de aceasta chestiune, iar in jurul criticului, istorici ca Augustin Thierry, Michelet, Renan, sau Froude, incercau tocmai sa desluseasca inriuririle rasei asupra istoriei vechi a Frantei si Angliei. Cu o derutanta prodigalitate, Taine acorda rasei engleze cele mai diverse si adeseori contradictorii caracteristici: energie stoica si onestitate funciara, austeritate eroica, o imaginatie sumbra, patimasa, un simt al realului si al sublimului, iubirea de singuratate si gustul pentru peisajul marin, instinctul revoltei, dorinti rascolitoare, gravitate si vehementa, densitate pasionala, exaltare lirica, un temperament flegmatic, cunoasterea migaloasa a detaliului exact si un simt puternic pentru latura practica11. Taine ia in consideratie, pe rind, caracteristicile fizice, de pilda piciorul mare al barbatului si femeii engleze, sau obrajii roz ai copiilor12, sau, dimpotriva, face generalizari cu privire la intensitatea senzatiilor si sentimentelor englezesti, despre puterea vointei britanice, si chiar despre un numar de convingeri si predispozitii culturale cu caracter de pronuntata specificitate. Taine avanseaza ideea ca sentimentul dominant al englezului" este convingerea ca omul este inainte de orice o persoana morala si libera", si afirma ca englezul este, cumva, protestant de la natura sau ca nu are nici talent nici inclinatii pentru metafizica13. in mod similar, portretul francezului este conturat in maniere clin cele mai diverse: dupa temperament, in tuse sobre, alteori satirice. Francezii sint un neam usuratic si sociabil"14, nevoia de a face haz este, la ei, o trasatura nationala"15. Geniul acestei rase este spiritul facil, abundent, curios"16. intr-un pasaj in care Taine defineste spiritul francez transplantat in Anglia odata cu cucerirea normanda, Taine se lanseaza in urmatoarea generalizare: Atunci eind francezul concepe un eveniment sau un obiect, il concepe iute si distinct. Miscarile inteligentei lui sint agere si prompte, ca miscarile membrelor sale; din prima miscare1, fara efort, el pune stapinire pe idee. Dar este vorba de o stapinire de suprafata. ii lipseste, sau, daca doriti, este scutit de acele subite semi-viziuni, acelea care, scuturind omul, ii deschid simultan adincimi nebanuite si perspective indepartate. Imaginile sint stir-nite de o zguduire launtrica; nefiind zguduit, francezul nu imagineaza. Emotia lui este de suprafata; marea simpatie ii lipseste. Iata de ce nici o rasa din Europa nu este mai putin poetica decit francezul"17. Spre batrincte, Taine va spune despre francez ca este retoric si palavragiu"18, va contesta propriului sau popor nebunia si geniul imaginatiei"19, mergind pina acolo incit sa proclame incapacitatea sa politica si sa dea numele de stupida vanitate" afectiunii nationale a francezilor20. in interiorul notiunii de spirit francez, Taine traseaza uneori o distinctie intre spiritul galic original si spiritul latin ce a venit sa i se adauge. Dar, in chip curios, pagini intregi consacrate caracterizarii spiritului galic in cartea sa despre La Fontaine.-apar transpuse ca atare in Istoria sa, unde le gasim aplicate spiritului francez in general21. in cartea sa despre arta Tarilor de Joa, Taine opereaza o distinctie intre conceptul de rasa si acela de natiune, dar in cele doua capitole consacrate separat notiunilor in cauza, el nu reuseste sa pastreze liniile acestei distinctii: intre rasa", cu indelebile calitati fundamentale ce persista in pofida tuturor imprejurarilor si indiferent de clima [si] natiune, cu insusirile ei originale, transformate sub influenta mediului ambiant si a istoriei22. in capitolul despre rasa, autorul ia in considerare obiceiurile culinare si trasaturile fizice, dar discuta totodata respectul fata de legatura matrimoniala, diferenta dintre trasaturile clasice si romantice la natiunile europene, precum si chestiunea catolicismului si protestantismului; capitolul despre oameni se ocupa de influenta solului si a climei, despre conditiile de munca, despre politica, si asa mai departe. incercarea lui Taine de a stabili trasaturile psihologiei nationale la principalele natiuni ale Europei este pur impresionista. El nu reuseste decit sa prezinte o aglomerare de caracteristici derivate din cele mai diverse izvoare: din impresii de calatorie, relatari de drum, anecdote; clin studiul artei si literaturii, ale caror trasaturi apar distribuite liber, pe baza de selectie arbitrara, cutarei natiuni care a dat nastere, de fapt, scriitorului invocat, in unele cazuri, cu citcva secole mai inainte. Diferentele de epoca, clasele sociale, varietatea domeniilor, diversitatea darurilor (geniu, ori intimplatoare intilniri pe strada) acestea toate sint ignorate: autorul se multumeste sa adune eiteva detalii, pornind intotdeauna de la premisa ca sint, cumva, simptomatice. Nu putem, desigur, ignora problema caracterului national: sintem nevoiti sa admitem adevarul multora dintre observatiile lui Taine, dar nu putem sa ne declaram satisfacuti cu lipsa lui de sistem, cu deficientele de ordonare si imperfecta valoare probanta a tipologiei sale. La Taine, natiunile raniin simple siluete ale caror contururi se coloreaza sau se schimba in functie de argument si de necesitatile aparente de a contrasta sau echilibra punctele de vedere. Cu toate ca raminc un concept central al teoriei sale literare, notiunea de rasa este, in opera lui Taine, o notiune neprecizata, instabila si, in ultima instanta, opaca.

Conceptul de moment este de asemenea mult mai complex decit ar lasa sa se inteleaga definirea lui prin viteza evolutiei, asa cum o gasim formulata in introducerea la Istoria literaturii engleze. De altfel Taine se abtine de a mai vorbi in continuare de viteza dobindita. De cele mai multe ori (moment" e folosit relativ raR) termenul denota altceva: e vorba de epoca, de asa numitulZeitgeist. Pasajul din introducere pare sa sugereze un alt inteles, inrudit: pozitia operei de arta in interiorul traditiei; Taine se refera la contrastul dintre Corneille si Voltaire, dintre Eshil si Euripide, dintre Lucretiu si Claudian, dintre Leonardo da Vinci si Guido Reni23, ca la tot atitea momente" marcind deosebirea dintre precursori si urmasi. Dar, putin mai tirziu, criticul pare sa indice ca momentul" ar fi mai curind o perioada dominata de o anumita conceptie despre om: astfel, cavalerul sau calugarul sint intruchipari ideale ale Evului mediu, in timp ce curteanul si causcur-ul devin modele tipice pentru secolul al XVII-lea in Franta. in chip curios, criticul vorbeste apoi de anumite epoci in care asistam la o concordanta a diverselor forte: de pilda, in secolul al XVII-lea francez caracterul sociabil si spiritul de conversatie, calitati innascute ale francezului, intra in confluenta cu obiceiurile de salon si cu momentul analizei oratorice"24, ca si cind salonul si analiza retorica ar fi existat cumva ca entitati date, convergente pe caracterul national. Conceptul de moment ramine la fel de derutant si de instabil ca notiunea de rasa. El tinde sa denote fie spiritul unitar al unei epoci, fie presiunea unei traditii literare. Functia lui principala este de a ne reaminti ca istoria este dinamica in timp ce mediul ramine static.



Termenul de mediu retine in chip deosebit atentia in prefata lui Balzac la Comedia umana (1842), unde il intilnim folosit in sensul de habitat al unui animal. Balzac imprumuta acest termen de la Geoffrov Saint-Hilaire, zoologul, care, la rindul sau, il preluase din sfera fizicii. Termenul apare de asemenea frecvent la Auguste Comte25. Cu toate acestea, ideea de a explica literatura in functie de mediul ei ambiant, mai cu seama prin influenta exercitata de clima si de conditiile sociale, are o venerabila vechime. O intilnim in antichitate si in renastere, o regasim, infloritoare in secolul al XVIII-lea cu accente notabile la Dubos, Marmontel si Herder , ca si, mai tirziu, in opera de inceput a Doamnei de Stael, De la litterature (1880). in multe privinte se poate spune ca Taine continua ideile Doamnei de Stael. La el ca si la ea, o tema dominanta este aceea a contrastului dintre popoarele latine si cele germanice, precum si a raporturilor dintre caracterul national si conditiile sociale. Taine insa, de buna seama, scrie intr-un climat de idei de natura diferita, cu premise si metode diferite. La Taine, teoria mediului se sprijina pe pretentii stiintifice: scopul ei este de a furniza o explicatie determinista completa a literaturii (si a intregii vieti a spirituluI). Taine a accentuat, de altfel, in repetate rinduri, ca se considera un determinist absolut26, si exista la el frecvente sublinieri ale doctrinei potrivit careia opera de arta este determinata de un ansamblu alcatuit din starea generala de spirit si din moravurile inconjuratoare"27. Taine este convins ca exista o identitate de metoda intre stiintele naturale si stiintele morale28. El merge pina acolo incit defineste, ceea ce singur numeste, ideea sa capitala", drept asimilarea dintre cercetarea istorica si psihologica pe de o parte, si cercetarea fiziologica si chimica, pe de alta parte."29 Criticul afirma chiar: aplic domeniului moral fiziologia, nimic mai mult. Am imprumutat de la filosofie si de la stiintele pozitive metodele ce mi se par eficiente, si le-am aplicat stiintelor psihologice"30. Toate scrierile lui Taine sint strabatute de analogii intre fenomenele spiritului si cele fizice. Autorul vorbeste despre istoria artei ca despre un soi de botanica aplicata, sau, alteori, trage paralele meticuloase intre climatul spiritual" si temperatura morala", cu pilde luate din sfera zonelor de vegetatie31. Un pasaj care a dat nastere la o multime de comentarii, prilejuind si acuzatia de materialism, este acela in care Taine afirma ca viciul si virtutea sint simple produse, precum vitriolul si zaharul"32. Taine a fost apoi nevoit sa revina, incereind sa explice, ani de-a rindul, ca nu avusese intentia de a sustine ca viciul si virtutea ar fi produse chimice si nici macar vreun lucru asemanator produselor chimice, ci doar produse explicabile in functie de cauzele lor, nu toate de natura fizica33. in aceasta privinta, Taine a tinut mortis la parerea sa: totul este determinat de cauze. Scopul oricarei stiinte si unica metoda valida de cercetare este demonstratia unei legi universale a cauzalitatii. intrebarea ce se naste este aceea de a sti cit de concret reuseste Taine sa demonstreze dependenta cauzala a literaturii de mediul ei. Analizeaza el influentele ce impinzesc mediul ambiant, si interdependenta reciproca dintre clima, sol si conditiile sociale si politice? Uneori avem impresia ca porneste de la premisa ca factorul declansator al procesului cauzal ar fi conditiile fizice de trai. Discutind, de pilda, despre Olanda, Taine se lanseaza intr-un esafodaj de cauze si efecte amuzant de simplu: S-ar putea afirma ca in aceasta tara apa da nastere ierbii, aceasta face hrana vitelor, care la rindul lor dau brinzeturile, untul si carnea, care, impreuna cu berea, fac pe locuitorul tarii. intr-adevar, aceasta viata manoasa si aceasta organizatie fizica imbibata cu aer umed dau nastere temperamentului flamand, firii acesteia flegmatice, obiceiurilor de ceasornic, tihnei spiritului si .nervilor, capacitatii de a gusta si trai viata in mod rezonabil si cuminte, multumirii durabile, aplecarii spre bunastare si, in consecinta, unei domnii a curateniei si desavirsirii confortului"34. Se vorbeste deseori despre climat ca despre un factor cauzator de stari de spirit specifice: Taine merge pina acolo incit spune despre ploaie ca nu lasa loc decit pentru ginduri sinistre si melancolice"35, si ca ceea ce clima [Angliei] impune omului, capacitatea de rezistenta pe care o presupune de la el, este infinita. De aici, sentimentul melancoliei si ideca datoriei"3" Taine are nenumarate variatiuni pe tema influentei depresive a climei engleze, a caracterului ei versatil, despre ploaie, ceata, frig, noroi, furtuni pe mare, totul in statornic contrast cu sudul insorit si binefacator. Cartea sa despre La Fontaine (editia revazuta din 1861), se deschide eu un capitol de calatorie in care sint comparate peisajele naturali ale Picardiei, Flandrei, vaii Rinului si Ardenilor, cu privelistile provinciei Champagne. Aici, in Champagne, totul apare ochiului la scara mica, in proportii agreabile, fara excese si contraste"37. Asa se face ca omul, in chip special La Fontaine, sufera si pastreaza amprenta solului si cerului"38. Taine nu pare sa se indoiasca citusi de putin de acuratetea informatiei sale cu privire la clima sau la validitatea generalizarilor sale39, dupa cum nu il vedem niciodata punindu-si intrebarea in ce masura ar putea omul sa se emancipeze de sub atare influenta. FI se declara multumit cu adevarul general privind contrastul dintre Nord si Sud, dintre tristete si jubilatie.

Cind Taine abordeaza mai indeaproape literatura propriu zisa, el incearca, de obicei, sa o raporteze cit mai concret la conditiile sociale si politice. Astfel, arta Renasterii este descrisa pe fundalul politicii familiei Borgia sau a vederilor propovaduite de Machia-velli. Literatura secolului al XVII-lea din Franta este, de regula, pusa in legatura cu curtea lui Ludovic al XlV-lca, iar comedia Restauratiei engleze cu moravurile (usoarE) de la curtea regelui Carol al If-lea. Aproape intotdeauna ni se ofera macar o schita a conditiilor politici si sociale, ca pinza de fond pentru literatura si arta.

Totusi, Taine nu incearca sa dea o explicatie cauzala serioasa, decit in momentele cind se concentreaza asupra publicului literar. El sustine. ca literatura se adapteaza intotdeauna gustului celor ce sint in stare s-o aprecieze si sa plateasca pentru ea"40, si face, de altfel, toate eforturile pentru a descrie pe viu tipuri de public: de pilda, punind in contrast publicul popular al pieselor lui Shakes-peare cu cel al comediei Restauratiei41, sau noul public al artistilor si profesionistilor din Franta, cu frecventatorii saloanelor din secolul al XVII-lea si al XVJIT-lea42. Taine descrie cu multa culoare publicul lui Tennyson cercul de familie, drumetii care au strabatut tari si mari, amatorii de antichitati, sportivii, indragostitii de peisajul rural, bogatasii, oamenii de afaceri liberi si cultivati impreuna cu doamnele lor punind acest tablou in contrast cu publicul lui Musset intelectualii, artistii boemi, specialistii zelosi, femeile usoare si patimase43. Macar implicit, el demonstreaza ca cei doi poeti satisfac propriul lor public prin faptul insusi ca incorporeaza preferintele cititorilor in scrierile lor. Dar cu toate acestea, Taine nu sustine explicit ideea ca un anumit tip de audienta provoaca nasterea unei anume literaturi specifice: deseori avem chiar impresia ca el considera publicul mai curind un obstacol pentru artist. Dryden, de pilda sustine el a avut parte de cel mai detestabil public cu putinta, alcatuit din spectatori des-frinati si frivoli, lipsiti de: gust personal"44. Taine e de parere ca idealul este starea de armonie intre artist si publicul sau. Personajul de pe scena izbucnind in plins nu face decit sa reediteze propriile noastre lacrimi; interesul nostru nu-i decit simpatie, iar (haina este un fel de constiinta exterioara"45. Tragedia nu era de conceput cu un public de betivi, prostituate si arierati (un exemplu ar fi regele Carol al II-leA) si Dryden era sortit, in consecinta, sa a- dea gres ca tragedian. Dar chiar admitind ca asemenea observatii ar arunca lumina asupra influentei exercitate de public asupra literaturii, concluzia care se impune este ca Taine nu reuseste sa ofere o sociologie sistematica si stiintifica a literaturii, mai mult decit atit, el nu ajunge nici macar sa formuleze clar problemele pe care aceasta le ridica. El se multumeste sa dea anumite indicatii asupra varietatii circumstantelor externe in care literatura se naste, fara a analiza insa relevanta fiecarui element component sau gradul dependentei lor reciproce.

Daca opera nu s-ar preta decit considerarii prin prisma tentativei autorului ei de a stabili o sociologie a literaturii, ar trebui sa acordam acestuia simplul rol de precursor impresionist si diletant. in pofida faptului ca a facut atita caz de ideea rasa-mediu-moment, se cuvine sa-1 interpretam pe Taine, pornind si de la alte premise, asezindu-1 in alt context intelectual, intrucit dimensiunea sa reala si insemnatatea lui ca istoric si critic al literaturii provin din alta parte. Taine nu este usor de plasat intr-o istorie a ideilor. Este clar ca nu a fost materialist in sensul in care notiunea se aplica lui Hobbes sau lui Ilelvetius40. El insusi afirma, de altfel, sint atit de putin materialist, incit, in ochii mei, lumea fizica trece drept o simpla aparenta"47. Contrar parerii obisnuite, Taine nu este nici macar pozitivist, in orice caz, nu putem vorbi la el de pozitivism in sensul apartenentei la o scoala. Este semnificativ ca nu descoperim nici o singura mentiune a lui Comte in voluminoasele insemnari de tinerete ale lui Taine, integral pastrate48. Taine ajunge sa-1 studieze pe Comte abia in 1860, cind practic vorbind, toate vederile lui in problemele fundamentale sint decisiv cristalizate. Ceva mai tirziu, el avea sa critice cu severitate pe Comte nu numai ca probabil, cel mai detestabil dintre scriitorii rai", ci si ca unul total strain de speculatia metafizica, de cultura literara/de critica istorica, ca si de sentimentul psihologic"49. Mai favorabile se dovedesc aprecierile lui Taine fata de Mill, dar examinarea Logicii acestuia culmineaza cu o critica amanuntita a conceptului sau central de cauza50. Taine este de parere ca acest concept este total inacceptabil datorita caracterului sau pur empiric, el nefiind, in realitate decit o simpla secventa de evenimente supuse observatiei, un desavirsit conglomerat eterogen de efecte si cauze. Trecind in revista sistemul lui Spencer, Taine respinge agnosticismul acestuia, intreaga sa conceptie despre Incognoscibil51. Recunoscind ca Taine respinge multe din invataturile de baza ale celor mai eminenti pozitivisti, s-ar putea eventual apara ideea apartenentei lui la pozitivism, intr-un sens larg, mai putin riguros. Cultul sau pentru stiintele naturii si pentru metodele lor, pare sa fie o indicatie in acest sens: considerat in perspectiva mare a istoriei intelectuale a secolului al XlX-lea, Taine pare intr-adevar sa tina de o anume reactie impotriva idealismului timpuriu. Vederile lui par inruditi: cu cele ale lui Condillac si Cabanis dar fara sa isi asume intru totul ideile lui Comtc, Mill si Spencer. Incontestabil Taine este patruns de conceptiile psihologice si biologice ale epocii sale.

Exista, cu toate acestea, numeroase privinte in care Taine se deosebeste profund de pozitivism: s-ar putea chiar sustine ca, intrucitva, pozitia lui este aceea a unui izolat in epoca si in spatiul existentei sale. Taine nutreste credinta adinca intr-un univers inteligibil". El se declara convins ca omul cunoaste realitatea precum este, in sine, ca sintem capabili de o cunoastere absoluta si nelimitata"52, ca existenta insasi este explicabila"53. Taine crede intr-un sistem unitar al universului, in identitatea dintre gindire si fiinta, dintre esenta si existenta, si, in ultima instanta, intr-un soi de panteism. Graitoarea incheiere a lucrarii sale despre Filosofii francezi, glorificand universul ca pe o fiinta unica si indivizibila a carei axioma eterna" sau formula creatoare"54 filosoful incarca s-o descopere, nu lasa nici o indoiala in legatura cu inclinatia panteista a criticului. Acelasi crez fervent in lumea inteligibila uneori temperat de recunoasterea faptului ca o distanta enorma ne desparte de atingerea telului ultim al cunoasterii totale ne intimpina si in ultimele pagini ale cartilor sale De l intelligence si Thomas Graindorge.

Scurt spus, Taine este, fundamental vorbind un hegelian. in acest sens exista o multime de probe dovedind ca a studiat in amanunt Estetica55, Logica, si tratatele de Filosofic a istoriei, a religiei si a dreptului56. Avem propria lui marturisire de inalta admiratie si profesiunile sale de adeziune. Hegel, afirma el, este un Spinoza multiplicat cu Aristotel"57; el este filosoful care s-a apropiat cel mai mult de adevar"58. Si mai relevant ni se pare faptul ca, in numeroase pasaje capitale, Taine declara explicit intentia sa de a traduce pe Hegel (sau pe germani") in termeni stiintifici moderni59. Influenta hegeliana (lasind de o parte problema cunoasteriI), apare de o importanta majora in doua privinte: pentru ideea lui Taine despre istorie, si pentru conceptiile sale estetice fundamentale.

De altfel, Taine insusi afirma ca Hegel ne invata sa concepem perioadele istorice ca momente, sa cautam sa aflam cauzele interne, desfasurarea spontana, neincetata devenire a lucrurilor"60. Conceptia lui despre istorie este hegeliana, prin accentul pus asupra schimbarii dinamice desi in termeni mai putin consecventi decit la Hegel vazuta ca succesiune de opozitii dialectice, numite de Taine volte faces"61; precum si in triada teza, antiteza si sinteza. Hegeliana, la Taine, este si conceptia dupa care inteligenta sau mutatiile inteligentei sint forta motrice a istoriei. Contrar parerii curente, care ii atribuie vederi materialiste. Taine a fost de parere ca orice mare schimbare isi are radacinile in suflet"62, si ca starea psihologica este cauza starii sociale"63. Cauza insa, pentru Taine, denota un lucru total diferit de explicatia naturalista comuna, prin forte antecedente. Pentru Taine (ca si pentru HegeL) fenomenul de cauza este utilizat ca sinonim pentru lege ori concept, esenta, substanta, si chiar fapt". Explicatiile cauzale date de Taine sint intrucitva derutante deoarece el nu recompune secvente cauzale in sens propriu, ci mai curind reduce fenomenele la precedentele lor logice, la legea si esenta lor. Astfel, atunci cind incearca, de pilda, sa explice inflorirea muzicii bisericesti protestante, el prezinta drept cauza a fenomenului noua viziune asupra cultului, o idee noua de conduita si, in cele din urma, o idee noua despre Dumnezeu64. Cauzele evenimentelor afirma el sint legile innascute ale lucrurilor"65. Ca si Hegel, Taine gindeste istoria in termeni mai curind colectivi, ca dezvoltare de ample forte, natiuni, rase, filosofii, literaturi, arte, desi contrar lui Hegel, el nu glorifica statul. Ca Hegel, incearca sa concilieze acest gen de idee colectiva cu un anume individualism; fortele colective sint exprimate, dupa el, de indivizii cu personalitate proeminenta. Precum la Hegel, identificarea fortei si succesului cu maretia este implicita. Precum la Hegel, evolutia umanitatii este conceputa ca un intreg in strinsa organizatie: istoria este privita ca o succesiune de perioade constituind unitati organice, manifcstind un paralelism complet cu toate celelalte activitati omenesti. O astfel de convergenta poate fi, de pilda, observata in epoca lui Ludovic al XlV-lea. intre un gard viu in gradinile de la Versailles, un rationament filosofico-teologic al lui Malebranche,. o norma prosodica prescrisa de Boileau, o lege a lui Colbert despre ipoteci, un compliment rostit in anticamera regala de la Marly, o afirmatie a lui Bossuet despre caracterul regesc al imparatiei lui Dumnezeu, distanta pare infinita si cu neputinta de depasit"60, dar, in realitate, toate aceste manifestari, atit diverse, sint expresii ale unuia si aceluiasi spirit. Exista, in acelasi fel, o legatura strinsa de paralelism intre poezia lui Lydgate pe de o parte, si costumele si arhitectura flamboaianta a epocii in care a trait pe de alta parte67. Ca si Hegel (si VicO), Taine este de parere ca istoria se desfasoara in cicluri: ca civilizatiile se ridica, infloresc si intra in declin ca organismele vii68; potrivit acestor premise, Franta secolului al XlX-lea corespunde cu Alexandria din vechime, in epoca decadentei sale1 9. Exista un singur aspect unde vederile despre istorie ale lui Taine difera radical de cele ale lui Hegel: primul nu impartaseste optimismul celuilalt, conceptia dupa care progresul universal spre libertate (sau, mai curind, spre deplina constiinta) ar fi ajuns la indeplinire in epoca cind filosoful insusi a trait. Vederile lui Taine sint, in fapt, mult mai pesimiste in privinta naturii umane: crede, este drept, in progresul stiintific, dar ramine cu sentimentul deziluziei in privinta capacitatii omului de a realiza progrese morale sau artistice. in lipsa credintei religioase (si in pofida faptului ca, cu timpul, a devenit din ce in ce mai constient de rolul istoric al religiei si de efectele ei meritorii asupra stabilitatii socialE), Taine impartaseste impreuna cu multi oameni ai timpului sau si din toate timpuriii1 sentimentul unui pesimism sumbru. Lectura sa favorita, ca remediu, este Marc Aureliu; simpatia lui pentru Byron, Musset si Heine isi are explicatia in persistenta acelui romantic Weltschmcrz70. Scientismul si pesimismul merg adeseori mina in mina, dar, in cazul lui Taine, ele sint acoperite de sensul hegelian al istoriei si al dezvoltarii istorice.





Pentru cel ce intelege perspectiva hegeliana a lui Taine asupra istoriei si artei, argumentul cel mai des utilizat impotriva sa,, anume ca arta mai cu seama arta majora nu poate fi redusa la statutul de document social", devine un argument lipsit de relevanta iar parerile lui despre importanta problema critica a caracterului reprezentativ al operei literare, devine explicabila. Taine (ca si HegeL) trage semnul egalitatii intre maretie istorica si eminenta artistica. Natura insasi si definitia artei reprezinta intocmai acest concret universal, simbioza particularului cu generalul. inccpind chiar cu primele pagini ale tezei sale despre La Fontaine (1853), Taine nu face decit sa parafrazeze si sa traduca definitia hegeliana a artei ca das sinnliche Scheinen der Idee". Poezia este arta de a transforma ideile generale in fapte marunte sensibile"71; arta este, asadar, o idee generala devenita cit de particulara cu putinta"72. Arta este deci o forma de cunoastere, desi sensuala, iar artistul (precum filosofuL) poate surprinde esenta si natura lucrurilor. Arta comunica adevar cu necesitate adevar istoric adevar despre om intr-o anumita epoca si intr-un anumit loc. Operele de arta furnizeaza documente pentru ca sint monumente"73. Taine este de parere ca marile epoci se cristalizeaza in opere majore74. Se postuleaza armonia dintre geniu si epoca: in cazul lui Racine aflam o exacta corespondenta intre modalitatile publice de simtire si cele private. Spiritul lui Racine e ca o prescurtare a spiritului celorlalti"75. Fabulele lui La Fontaine de o cu totul alta factura - reprezinta, de asemenea, un rezumat al intregului secol"76. Taine ajunge astfel la concluzia ca cu cit [un poet] penetreaza mai mult in adincul artei sale, cu atit penetreaza geniul epocii si al rasei din care se trage"77. Cu toate ca operele de arta mediocre sau de duzina ar putea parea mai potrivite ca documente sociale, Taine este de parere ca sint inexpresive si, ca atare, nereprezentative. Caracterul reprezentativ" si expresivitatea" unei epoci si unei natiuni si, prin urmare, istoricitatea si nationalitatea sint, prin definitie, deopotriva rezultate si cauze ale valorii artistice.

Noutatea deosebita a criticii lui Taine (si a precursorilor saI) rezida tocmai in aceste concepte, caci, potrivit ideii sale, nasterea spiritului istoric in Germania si noua, subtila psihologie a lui Stend-hal si Sainte-Beuve, se impletesc in genul tic critica pe care el insusi 1-a practicat78. intr-un studiu dedicat lui Carlyle, Taine isi defineste propria metoda de abordare a unui poet sau scriitor ca revelator al infinitului, ca reprezentant al secolului, natiunii si epocii sale". Si criticul continua in felul urmator: Se pot recunoaste aici toate formulele gindirii germane. Ele denota faptul ca artistul descopera si exprima, mai bine decit oricine, trasaturile durabile si frapante ale lumii care il inconjoara, in asa fel incit, din opera lui, sa putem deduce o teorie despre om si despre natura, odata cu un tablou al rasei si timpului. Aceasta descoperire a revolutionat domeniul criticii"79.

Istorismul conduce insa fara dificultate spre un relativism total. Taine subliniaza, de altfel frecvent, ca spiritul istoric este un spirit de universala toleranta. El critica clasicismul pentru faptul de a fi socotit ca omul este pretutindeni acelasi80 si pe englezi (impreuna cu Walter ScotT) pentru incapacitatea lor de a ajunge la spiritul istoric, datorita credintei in civilizatia lor ca fiind singura rationala81. Taine defineste spiritul istoric" drept simpatie pentru toate formele de arta si pentru toate scolile ca manifestari ale spiritului uman"82, subliniind relativismul istoric prin analogie cu obiectivitatea stiintifica. Stiinta nu proscrie si nu absolva: ea verifica si explica precum botanica care studiaza cu interes egal portocalul, laurul, bradul si mesteacanul"83. Fireste, Taine nu considera toate operele de arta egale in valoare si este nevoit sa recunoasca ca, la tot pasul, are de facut judecati84. El nu pierde nici o data din vedere problema centrala a criticii sale, anume aceea a caracterului reprezentativ.

Calea de rezolvare a dificultatilor relativismului a fost dintru inceput, pentru Taine, criteriul de determinare a caracterului reprezentativ. in cartea despre La Fontaine, el incearca sa stabileasca o ierarhie a autorilor cercetati, in functie de urmatorul criteriu: reprezinta ei, da sau nu, o simpla moda (de pilda, YoiturE), un gen istoric (de pilda, KacinE), sau spiritul intregii rase (de pilda, La FontainE)?85 Mai tirziu, reluind aceasta schema, Taine face modificari. Pe rangul cel mai de jos asaza literatura reprezentativa pentru o moda efemera, de trei sau patru ani; urmeaza literatura reprezentativa pentru o generatie; apoi, pentru o intreaga perioada istorica; apoi pentru o rasa. Umanitatea apare, in sfirsit, drept cea mai inalta valoare80. Taine nu dezbate nicaieri fatis implicatiile noii sale scari de valori, avind in virf literatura general-umana pur si simplu. Aceasta varianta respinge in aparenta universalul concret, ceea ce ar conduce inapoi la clasicismul cuminte si traditional: o consecinta ar fi estomparea accentului pe nationalitate, repetat de mai multe ori in cuprinsul aceleiasi lucrari. Cu cit artistul este mai mare, cu atit va manifesta mai adinc temperamentul rasei sale"87.

Indiferent insa daca desavirsita universalitate, sau nationalitatea, sau expresivitatea tipica unei anume epoci este luata drept etalon, criticul considera intotdeauna opera de arta ca semn ori simbol al umanitatii, natiunii, epocii. in opera lui Taine, arta si literatura apar ca documente sociale, oricit de mult ar sustine contrariul. Ele sint mai curind o esenta si un sumar al istoriei.

Aceasta presupunere explica, de altfel, o trasatura, altminteri derutanta, a practicii lui Taine: utilizarea uimitor de necritica a probelor. Ca simbol sau semn al starii spiritului, opera de arta nu este niciodata izolata si fixata, ca obiect (metoda stiintelor pozitivE) si, dupa Taine, nu are nevoie de comparatie cu alte dovezi documentare non-artistice. Aacvarul dindaratul unei anecdote (oricit de greu de verificaT) este adevarul simbolic. Avem latitudinea sa ne adresam, fara discriminare, tuturor surselor: fictiune, istorie, documente, anecdote etc. Sensualitatea brutala a elizabetanilor este probata", de Taine, prin trimiteri la scenele de bordel din Pericles, la petirea Caterinci de catre Henric al V-lea, precum si la piesa lui Marston, Curtezanul olandez**, dupa cum cuvintarea lui Mithridate muribund in tragedia lui Racine dovedeste" demnitatea si echilibrul francezului din secolul al XVH-lea89.

Cu toate acestea, Taine incearca frecvent sa isi coroboreze impresiile si teoriile recurgind la concordanta dintre doveziile istorice si cele literare. De pilda, intelegem ca a fost deosebit de placut impresionat descoperind cartea Doamnei d Aulnoy Voyage en Espagne (1691). Nici cartile, nici imaginile n-au mintit: personajele lui Lope, Calderon, Murillo si Zurbaran umblau intr-adevar pe toate strazile"90. Taine ar fi fost deconcertat aflind ca acest l oyagc a fost de fapt inspirat in principal din izvoare livresti si

Avind o astfel de conceptie despre poezie, nu este surprinzator ca Taine nu recunoaste decit arareori insemnatatea formei si unitatii intr-o opera de arta. Este ceea ce face in mod fatis in acea sectiune a Filosofiei artei unde, pe linga importanta si caracter binefacator, adauga criteriul convergentei efectelor". Incidental cutare autor va fi laudat pentru inzestrarea sa cu simtul formei. Astfel, despre Spenser si Chaucer, Taine afirma ca sint primii scriitori englezi avind senzatia ansamblului. Ei imbratiseaza proportiile, legaturile si contrastele: compun"155. in schimb intriga si actiunea sint, de regula, minimalizate. Ele nu reprezinta decit o suita de evenimente si o ordine de situatii aranjate cu scopul de a manifesta caracterele"156. Cind Taine ajunge sa discute poezia lirica moderna, el adopta un punct de vedere strict emotional. Vorbind, de pilda, despre Burns, criticul afirma ca aici, forma pare sa se miruiasca, sa dispara; indraznesc sa spun ca aceasta este trasatura majora a poeziei moderne"157. Forma, intriga, structura inseamna prea putin pentru Taine, care se dovedeste, in schimb, interesat de un clement estetic de suprafata: stilul. intr-un mod netehnic, dar nu o data acut prin forta observatiei, el descrie stilul, afirmind ca dupa stil se poate judeca un spirit"158. Cartea sa despre- filosofii francezi este strabatuta de remarci cu caracter stilistic, utilizate satiric, spre a demonstra, de exemplu nu fara umor si intentii muscatoare felul in care elucubratiile lui Maine de Biran ar putea fi talmacite- intr-un limbaj comprehensibil. Taine acumuleaza observatii despre metaforele si structura frazelor taiate, la Saint-Simonlc9, despre vocabularul lui La Bruyerc100 sau despre jargonul pedant, obscur si bombastic, din pasajele reflexive- la Balzac181. Stilul despuiat al lui Stendhal este descris cu simpatie, criticul parind sa accepte, aici, condamnarea stilului metaforic ca nefrancez, si nerezonabil si asta in pofida faptului ca propriul sau stil este departe ele a fi despuiat si nemetaforic.



In analizele sale critice Taine revine, de regula, la contrastul fundamental dintre poezia autentica poezia emotiei si pasiunii, scrisul individual, caracteristic", acea poezie a nordului, a Angliei, a lui Shakespeare, a lui B3T011 si, pe de alta parte, retorica traditiei franceze, al carei spirit clasic este rationalist si, ca atare, antipoetic. inca de la primele scrieri, in La Fontainc, de pilda (18.53), precum si in ultimele judecati mai ample cu privire la literatura, ca de exemplu in sectiunea din L Ancien Regimc (1875) tratind despre spiritul clasic, Taine ia pozitie impotriva acestui spirit clasic, descris, de altfel, cu deplina consecventa. O scrisoare timpurie stabileste contrastul dintre tragedia franceza a secolului al XVH-lea, o arta a oratoriei si analizei ce nu propune cunoas-te-rii noastre oameni, si arta lui Shakespeare, o arta creind iluzia, individualitatile, pe scurt, caracteristicul"163. Stilul oratoric, de la Malherbe si Guez de Balzac, pina la Delille si Fontanes, ratiunea ratiocinanta" ce refuza sa imbratiseze plenitudinea si complexitatea lucrurilor104, a inseninat, dupa Taine, nu numai marea nenorocire a poeviei, dar si forta intelectuala care a dus la Revolutia franceza, la Napoleon si, in cele din urma, la caderea Frantei elin 1870. Spiritul clasic, combinat cu spiritul nou, stiintific, ar fi furnizat, dupa Taine, un material explozibil mortal: conceptul drepturilor omului si intreaga idee absurda a unei noi societati, rationale , utopie inumana si fara radacini, dominata de un despotism centralizat, fie el republican sau imperial. Taine exagereaza vadit rationalismul si cartezianismul clasicismului francez si ansamblul fortelor eficiente, actionind, in forma influentelor literare, asupra Revolutiei. Criticul mi se pare insa a avea deplina dreptate atunci cind afirma ca radacinile Revolutiei Franceze se afla inapoi, in secolul al XVIII-lea si ca ea continua (pina si in maniere, in jargoane si gusT) vechile traditii ale Frantei clasice; ea mi trebuie asadar interpretata drept un rod al romantismului incipient de- la sfirsitul veacului al XVIII-lea. Dar indiferent de justetea opiniilor sale- cu privire la aceste chestiuni majore, Taine nu judeca literatura secolului al XVII-lca prin prisma unui atare model abstract si aduce elogii doar acelor autori ce s-au sustras influentei lui: La Fontaine-, in care- criticul vede un stingher supravietuitor al spiritului gallic, Pascal, sublim eremit al suferintei, si Saint-Simon, rebel patimas, plin de sensibilitati din cele mai violente. Racine este luat drept reprezentant al spiritului clasic, al ratiunii retorice, incapabila sa faureasca personaje vii, infati-sinel doar abstractiuni generalizate ale caror replici debiteaza locuri comune. Totusi, Racine este salvat, in ochii lui Taine, de finetea si vivacitatea sentimentelor, de sensibilitate-a sa neastim-parata, timida si aproape feminina105. Boileau, in schimb, este, hotarit lucru, ilizibil, sau, in cel mai bun caz, lizibil doar ca document istoric188. Stilul si sentimentele Doamnei de Lafayette i separ atit de indepartate de ale noastre, incit abia daca le mai putem pricepe. Ele sint precum acele parfumuri prea fine: nu le mai simtim mireasma; atita delicatete ne lasa rece si ni se pare fada"167. Taine este nevoit sa-si forteze propria imaginatie istorica, pentru a se acorda acestui diapazon: il simtim, cu toate acestea, stingher in aceasta lume palpitind de scrupule si de sentimente nebanuite, amestecate108.

Critica lui Taine s-a ocupat destul de putin de Franta secolului al XVIII-lea, singurele exceptii fiind relatarile, strict ideologice, despre Voltaire, Diderot si Rousseau, in L Ancien Reg ime. Interesul lui pentru literatura Frantei se redesteapta odata cu epoca romantica. Dupa Taine, Musset este cel mai mare dintre poetii francezi169; aceasta judecata este revelatoare nu numai pentru ca e exprimata cu autentica fervoare, ci si pentru ca demonstreaza idealul de poezie al criticului.

Dar principala sa preocupare a fost inflorirea romanului francez, odata cu afirmarea unor Stendhal si Balzac. Taine se numara, intr-adevar, printre cei mai prompti admiratori ai lui Stendhal, unul dintre cei care au dat inalta apreciere psihologiei si cultului fortei la acest romancier. Cit priveste pe Balzac, intr-un elan de admiratie fata de puterea si capacitatea imaginatiei sale, criticul este dispus sa-i treaca cu vederea toate scaderile de gust si de bun simt. Merimce, alt admirator al fortei si splendoarei animalitatii, stirneste, de asemenea (cu oarecare moderatiE) elogiile lui Taine, intocmai ca Madame Bovary, romanul prietenului sau Flaubert. Scrisorile lui Taine catre Zola dovedesc simpatia criticului fata de autorul Terezei Raquin, desi il avertizeaza impotriva pericolului de a scrie cosmaruri" si il sfatuieste sa aiba mila de biata omenire"170. in pofida faptului indiscutabil, ca Taine poseda cunostinte intinse si aprofundate despre literatura franceza, trebuie observat ca el s-a straduit necontenit sa se emancipeze de ceea ce, dupa el, constituia geniul rau al spiritului ei clasic, recomandau!

   , tocmai de aceea, conationalilor sai poezia nordica cu precadere cea engleza ca un reper vrednic de emulatie171. in cuvinte pompoase, frapind adeseori prin caracterul lor astazi depasit de admiratie uimita, Taine aduce lauda omului nordic, teutonului, englezului, omului aceluia pasionat, concentrat, launtric"172 poetului innascut. Pentru Taine toate distinctiile palesc: in ochii sai, intre Caedmon si Byron exista o continuitate. Byron i se pare un skald transpus in lumea moderna"173. in auz ii rasuna parca confesiunea intima a lui Marlowe, deasemeni a lui Byron, a batrinilor regi ai marii", pina si cuvintele rostite de Mortimer pe patul de moarte, care, in termeni perfect senecani, apostrofeaza roata norocului174. Eroul vajnic din vechime, regele marii, skaldul, apare totusi, in chip destul de straniu, si ca omul posomoritei pietati protestante, framintat de ideea plina de anxietate a intunecoasei lumi de dincolo"175. Staruie mai departe conceptia Doamnei de Stael despre poezia plina de grandoare, melancolie si pasiune a nordului, si aceasta in pofida faptului ca Taine cunostea prea bine, din experienta directa, numerosi autori englezi total inadaptabili acestui tablou. Pe de alta parte, Taine minimalizeaza sistematic neoclasicismul englez: Dryden, intr-un capitol nu foarte stralucit, lipsit de coerenta al Istoriei literaturii engleze, apare prezentat drept o figura de tranzitie, ivita la momentul cind englezii isi luau ramas bun de la epoca imaginatiei si a inventivitatii solitare care se potriveste atit de bine rasei lor, spre a intra in epoca ratiunii si a conversatiei mondene, nepotrivita rasei lor"178. Dupa Taine, opera lui Dryden este de la un capat la altul un esec, cu exceptia citorva ode. Pope, tratat cu asprime, i se pare un versificator artificial si mecanic, lipsit pina si de delicatete si de gust177, singurul lucru care-1 mai salveaza fiind iscusinta mestesugului si simtul sau pentru natura. Dr. Johnson este un soi de urs comic si mormaitor, autor al unor eseuri morale despre care criticul afirma: fiindca ni se par insipide si precare, plac gustului englezesc"178. Singur Swift este tratat cu simpatie reala: un mare si nefericit geniu, cel mai mare al epocii clasice, prin extravaganta mindriei sale si soliditatea spiritului sau pozitiv"179. Taine insa nu vede in el decit cruditatea goala si viguroasa, amarnica mizantropie, vehementa devastatoare, nimic din farmecul si duhul Calatoriilor lui Gulliver sau din arta retorica a Povestii unui poloboc,s0. in ansamblu, Istoria literaturii engleze creeaza cititorului impresia convergenta ca, pe (ic o parte, s-ar afla simplii savanti, vulgarizatorii, oratorii, scriitorii, secolele clasice si rasele latine", si, pe de alta parte, poetii, profetii, de obicei inventatorii, veacurile romantice si rasele germanice"181. Astfel formulat, contrastul dintre umbra si lumina pare atit de bont in contururi, incit Istoria lui Taine ar putea aparea ca un fel de pamflet anticlasic, panegiricul unui romantism excesiv de pasionat, emotional si scapat din frine.

Totusi, o atare imagine ar fi infidela. Taine, de buna seama, nu se impaca cu nici un extremism de acest fel. Propriul sau gust este mult mai disciplinat, ba chiar mult mai clasic, decit ar parea sa indice multe din entuziasmelc sale momentane. il gasim exprimindu-si rezerve pina si in caracterizarea scriitorilor constituind obiectul admiratiei sale celei mai inalte. insasi exagerarea tabloului portretizind pe Shakespeare: accentul pus pe groaza si nebunie, nesocotirea logicii si a ratiunii clasice, sugereaza oarecare distantare. E sentimentul de admiratie pentru leul din-daratul gratiilor, condamnat sa ramina pe veci zavorit in cusca. De asemenea, elogiul lui Swift (al carui profil ni se pare si el exageraT) este, de fapt, temperat de repulsie si dezgust chiar; lauda lui Byron apare atenuata de sentimentul unei tragice irosiri; a lui Dickens, de constiinta vulgaritatii si sentimentalismului sau; a lui Carlyle, de antipatie fata de fanatismul si violenta sa. Portretul lui Balzac, asezind pe romancierul francez alaturi de Sha-kespeare si cuprinzind o apologie a stilului sau, este marcat si el de numeroase rezerve, nu numai in ceea ce priveste opiniile scriitorului dupa Taine, opiniile unui sarlatan dar si in ceea ce priveste gustul si chiar manierele sale. Transpare, la Taine, o umbra de pruderie victoriana sau poate, de simpla cuviinta: deseori il surprindem eliminind sau sarind cite un pasaj, atunci cind traduce un text englezesc, dupa toate probabilitatile din respect pentru conventiile publicului sau cititor (toate capitolele Istoriei au fost initial publicate, sub forma de fascicol*. in periodicE) ; si, mai mult decit atit, il descoperim sincer socat si orificat de brutala grosolanie a comediilor Restauratiei, ca si de sentimentala indecenta a eroinelor balzaciene182. Atunci cind Taine afirma despre Balzac: este necioplit; este grosolan si sarlatan"183, am putea inca socoti ca avem de-a face cu simple caracterizari ale leului: naturalistul este chemat sa spuna cite ceva si despre dintii sai ascutiti, si despre naravurile sale de jivina de prada. Dar atunci cind spune ca ii lipseste adevarata noblete; lucrurile delicate ii scapa; miinile sale de anatomist pingaresc fiintele pudice; uriteste untul"184, intelegem ca simtul cuviintei lui Taine este lezat, ca nu poate sa se solidarizeze, in fond, cu acest naturalism nou si crud. Chiar si Shakespeare si supraoamenii Renasterii .sint priviti de la departare: idealul uman al lui Taine nu este cel zugravit de majoritatea autorilor pe care-i admira, intruchipind creaturi plamadite din forta, putere si nebunie. in realitate, pentru Taine, omul model este eruditul cuminte si stoic, savantul cinstit si obiectiv. Daca exalta ceea ce, in esenta, considera a fi arta salbatica", o face convins ca omul este, fundamental vorbind, irational si ca intelectul nu izbuteste sa lumineze decit un strat foarte subtire si superficial al vietii sufletesti.

Ramine un paradox faptul ca, in istorie si arta, Taine acorda un loc atit de mic intelectului. Criticul se dovedeste neconvingator si neglijent atunci cind vine vorba de ceea ce astazi numim "istoria ideilor". El este capabil sa intreprinda o analiza filozofica si (nu numai in De VIntelligencE) stie sa dezbata, cu rigoare, aspecte tehnice. Astfel, capitolele despre Cousin si Jouffroy sint capodopere ale unei puteri analitice covarsitoare; prezentarea Logicii lui Mill este, profesional vorbind, competenta. Dar atunci cind se intoarce la istoria literara, Taine se arata mai putin interesat de problemele mai subtile ale istoriei gindirii. Criticul se multumeste cu schitarea sumara a mentalitatii medievale, a Renasterii si a epocii rationaliste. Afirmatiile lui cu privire la Evul Mediu considerat cumplita noapte"185, cind oamenii isi duceau zilele sub urgie, traind pe balegar"186 sint aproape grotesc de inadecvate. Gaseste pricina pasajelor din Tom a d Aquino privind probleme insolubile despre virginitatea mamei lui Cristos187, si expediaza, in schimb, intregul edificiu al scolasticii medievale, ca pe un castel de carti de joc, o structura de sarade. Dar daca am putea gasi justificarea proastei opinii a lui Taine despre spiritul medieval, explicabila prin anticlericalismul sau juvenil, ramincm surprinsi de vederile sale extrem de simpliste cu privire la Renastere: criticul se multumeste sa preia o versiune diluata a lui Michelet si Burckhardt, intemeiata exclusiv pe contrastul dintre paginism si Reforma. La fel de surprinzator este sa constati cit cic sarace sint paginile despre Locke, Bcrkelcy sau Hume188, si cit de putin pare Taine sa inteleaga sau sa se straduiasca sa inteleaga pozitia intelectuala precisa a unora dintre figurile literare cele mai discutate. Swift apare astfel ca o persoana fara nici un fel de opinii cit de cit definite, cu exceptia unei generale mizantropii si a unui sentiment ironic fata de religie si fata de stiinta. Dr. Johnson este descris doar ca persoana, scrierilor nu li se acorda atentia cuvenita, desi Taine recurge, in extenso, la Viata lui Pope de Johnson18". Criticul 1-a frecventat intens pe Drydcn, din care si citeaza si traduce (pina si din unele lucrari in proza) dar n-are, in schimb, nimic de spus cu privire la pozitia lui in problemele criticii literare sau ale religiei (exceptind citeva referiri la catolicismul saU). La un moment dat, un comentariu al lui Dryden cu privire la Phcdrc190, da prilej criticului sa arate cit de sumara era intelegerea, de catre englezi, a civilizatiei secolului al XVII-lea francez. Stralucitul capitol dedicat lui Milton nu reuseste sa cuprinda nici el, nici un fel de indiciu de adincime asupra gindirii scriitorului. Capitolul este construit pe modelul obisnuit al triadei: Milton reprezinta o sinteza a Renasterii si Reformei. Cu o investitie mare de efort si spirit, se demonstreaza ca personajele Paradisului pierdut se aseamana foarte mult cu englezii contemporani ai lui Milton. Taine face haz de Adam si Eva. Ascult, si parca aud un menaj englezesc, doi raisonneurs" contemporani, sa spunem, colonelul Hutrhinson si sotia lui. Pentru numele lui Dumnezeu, imbracati-i odata!

   "191 Adam a trecut prin Englitera mai inainte de a intra in raiul pamintesc. A deprins acolo asa-numita respectability, a studiat tirada morala"192. Un arhanghel infuleca precum un fermier din Lincolnshire"193, se plictiseste de moarte atunci cind este pus de straja la portile Iadului si este coplesit de bucurie atunci cind se reinalta la Ceruri194. Iehova nu este decit un rege grav, plin de morga, cumva precum Carol I195; se aseamana, alteori, cu un invatator care, intuind greseala de exprimare a scolarului i-o ia pe dinainte dascalindu-1 anticipat cu cite o regula gramaticala. Paradisul lui Milton se aseamana cu resedinta cir-muirii Engliterci, VVhitehall, foind de slugi si lachei inzorzonati. ingerii sint cintaretii corului19". Nu ni se spune nici un cuvint despre teologia lui Milton, si nici macar despre argumcntul-prc-fata" al Paradisul pierdut. in acelasi fel, eseul despre Tcnnyson pe care Taine il numeste cintaret fara nici o treaba al zilelor de taifas" nu da nici un fel de indiciu cu privire la continutul poemului In Mcmoriam, dupa cum ignora cu dcsavirsire lirica sa patriotica.

La fel de putine lucruri, ca acelea despre istoria intelectuala, ne este dat sa aflam, in sens strict, si cu privire la istoria literara. Aproape nimic despre izvoare, influente, continuitati de genuri si procedee literare, forme prozodice, personaje standard. Ocazional, Taine face cite o aluzie la astfel de lucruri: la Aristo-fan in legatura cu Ben Jonson, la Horatiu in legatura cu Addison, la Spenser in legatura cu Milton. Fiind preocupat de nationalitate in primul rind, criticul nu se ocupa decit sporadic de totalitatea traditiei literare europene sau de literatura comparata, ca sistem comun de relatii in teme, idei si forme intre diferitele natiuni ale Europei. I se parc ca traditia engleza trebuie sa fie, cu orice pret, indigena, in timp ce influentele din afara pe care Taine; n-are cum sa nu le recunoasca sint ori minimalizate, ori infatisate ca interferente tulburind si vlaguind traditia autohtona. Astfel, sensul unei prezentari meticuloase a lui Moliere197, servind drept introducere la capitolul despre dramaturgii englezi ai Restauratiei, are ca scop sa puna in relief distanta separind idealul francez, al numitului honnetc homme, de grosolania imitatiilor englezesti. Piesele lui Wycherley sint adevarate defaimari ale omenirii", tablouri tic ferocitate animalica si de brutal dezmat care, in contrast cu Moliere, demonstreaza cit de mare era deosebirea intre cele doua societati si cele doua tari. Wycherley nu poate sa nu fie cu adevarat englez, adica energic si sumbru"198, viguros si crud. Mai surprinzatoare este insa alta comparatie, una din rarele alaturari de acest fel din Istoria lui Taine: paralela dintre Faust si Manfred de Byron. Ea scoate in evidenta ochirea perspicace a criticului in aprecierea diferentei dintre mitul goethe-an al naturii si titanismul lui Byron, dar culmineaza intr-o comparatie curioasa intre cele doua personaje. Faust, spune Taine, nu este un personaj propriu-zis. in ce mediocritate si platitudine retrogradeaza, daca il comparam cu Manfred!

    Sa fie acesta un erou? Actiunea lui cea mai tare este seducerea unei cusatorese si o iesire nocturna la dans, intr-o companie desucheata, doua ispravi, la indemina ultimului student in comparatie eu el, ce om este Manfred!

   "199. Metoda este aceea a lui Chateaubriand si Saint-Marc Girardin: un personaj este comparat cu altul cu totul in afara de contextul piesei ca si cind ar fi o persoana apartinind vietii reale, iar judecarea lui se face potrivit unor criterii etice, in cazul lui Taine, ale eticii individualismului.

Desi patruns de idealurile stiintifice ale timpului sau, Taine n-a inteles (sau mai curind, a respinS) metoda stiintifica de baza: tratamentul operei literare ca lucru", obiect de studiu, apt sa fie minuit ca intreg de sine statator, comparat cu altele, considerat ca veriga de legatura intr-o scrie, izolat de spiritul creatorului sau cititorului. Taine trateaza mai curind literatura ca simptom al unei epoci sau al unei natiuni, sau, daca nu, al unei minti individuale, dizolvind astfel opera literara intr-un asamblaj de caractere si personaje.

Taine se afla la nivelul sau cel mai bun in calitate de criti atunci cind se dovedeste capabil sa descrie universal fictiv al personajelor ca alcatuind un tablou social simbolic al timpului. Astfel, in cartea despre La Fontaine eroul principal este tratat ca un fel de bloc geologic, izolat, prin temperament, de contemporanii sai. Versurile de tinerete sint trecute cu vederea, nu se analizeaza decit Fabulele, in calitatea lor de fresca sociala a epocii: sint trecuti in revista regele, nobilimea, calugarul, burghezul, magistratul, doctorul, profesorul, negustorul, taranul, toti in travestiuri animaliere. Dar Taine intelege ca Leul desi rege al animalelor nu este Ludovic al XlV-lea, si ca o idealizare, o purificare, sau rafinare s-au petrecut in procesul artistic: La Fontaine este un moralist, un pamfletar; el a reprezentat pe regi, nu pe rege. Dar fabulistul avea ochi si urechi, si cum si-ar putea* cineva inchipui ca nu s-a folosit de acestea niciodata? Copiem pe contemporanii nostri, orice om face, chiar fara sa vrem"200. Poetul ar fi fost un sociolog, dar un sociolog care se ignora.

Stralucitul eseu despre Balzac constituie punctul culminant al criticii lui Taine: aici apare sudura intre Balzac omul, un om de afaceri plin de datorii"201, cu aviditatea sa dupa arginti, sen-sualitatca si ambitia sa, capacitatea sa de a munci fara preget, pe de o parte, si, pe de alta parte, societatea sa, lumea imaginara a personajelor sale, stilul si filosofia sa. Unitatea contrariilor, raporturile si legaturile reciproce sint stabilite in mod convingator: sentimentul scriitorului ca totalitate, opera si civilizatia pe care o reprezinta, sint aspecte evocate cu putere graitoare do Taine. Nu toate eseurile si capitolele Istorici sint insa incununate de acelasi succes, dar nu e mai pu

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...




Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.





loading...