Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Wilhelm Dilthey despre Critica literara



Wilhclm Dilthey (1833 1911) a fost un filozof a carui Lebens-philosophie anticipeaza unele dintre ideile lui Bergson si ale existentialismului; a fost un psiholog care a impulsionat psihologia gestaltista si teoriile ei privind tipurile si structurile; a fost un teoretician al gindirii istorice care a lucrat intreaga lui viata la o cuprinzatoare Critica a ratiunii istorice", incercind sa stabileasca independenta, in metodologie, a stiintelor istorice de cele ale naturii; a fost un extrem de prolific si de erudit istoric al ideilor si sentimentelor: al filozofiei si teologiei, al sentimentului religios, al conceptului de om, al teoriilor despre educatie si chiar al dreptului prusac. Dintre numeroasele lui preocupari, cele legate de literatura de literatura de imaginatie, ca s-o definesc mai strict au fost relativ minore. Totusi, Dilthey este autorul celui mai important tratat german de poetica din cea de a doua jumatate a secolului al XlX-lea (Die Einbildungskraft des Dichters, Bausteine fiir eine Poetik, 1887)1 si a scris mult despre poetii germani din marea epoca. O culegere de eseuri despre Lessing, Goethe, Novalis si Holderlin (publicate initial in periodice intre 1865 si 1877) aparuta in 1905, sub titlul Das Erlebnis und die Dichtung, 1-a facut cunoscut pentru prima data in afara cercurilor academice. Acesteia trebuie sa-i adaugam doua culegeri postume: Von deutscher Dichtung und Musik (1933), care contine un studiu al literaturii germane medievale (1907 1908), alaturi de eseuri despre Klopstock (1907 1908), Schiller (inceput in 1894; 1904 1906) si Jean Paul (1906), si Die grosse Phantasiedichtung (1954), care contine fragmente din-tr-o lucrare despre literatura Renasterii, in special despre Shake-speare (1895) si reproduce citeva eseuri mai vechi de exemplu, un lung articol despre Dickens (1877). Trebuie sa pomenim apoi foarte detaliata Leben Schleiermachers (1870), care discuta miscarea romantica germana, indeosebi pe Friedrich Schlegel. in cele zece mari volume de Gesammelte Schriften (care nu includ lucrarea despre Schleiermacher si cele trei volume de eseuri mentionate mai suS) exista pasaje razlete, paragrafe si capitole intregi care prezinta interes pentru cercetatorul literaturii2. Multe dintre cele mai originale si mai profunde tratate filozofice ale lui Dilthey, ca, de pilda, Beitrage zum Studium der Individualitat (1895 1896) si Das Wesen der Philosophie (1907), precum si multe fragmente si articole tirzii tratind despre constiinta istorica si despre tipurile de conceptii despre lume3 contin reflectii asupra relatiei literaturii cu filozofia si istoria, si dezvolta o teorie a interpretarii care prezinta un interes direct pentru studiul literaturii. Din scrierile lui Dilthey se poate extrage o estetica si o poetica, si o istorie aproape continua a literaturii germane de la inceputurile ei pina la moartea lui Goethe. In aceste scrieri gasim, de asemenea, numeroase comentarii, mai putin sistematice, asupra literaturii occidentale: mai ales asupra lui Shakespeare si Dickens, dar si asupra lui Marlowe, Cervantes, Moliere, Voltaire, Rousseau, Balzac, George Sand si chiar Alfieri.



Dilthey a fost un invatat de o uriasa eruditie, un filozof inzestrat cu o mare capacitate analitica si cu o gindire originala, un om cu un intelect subtil si cu un orizont larg, dar n-a fost asa cum 1-a prezentat Hofmannsthal in necrologul sau4 un Faust sau un Linceu, un om misterios, stapinit de o pasiune sumbra si plina de minie. Stilul lui este adesea stingaci; expunerea prolixa; gindirea ezitanta si neclara nu obscura, dar uneori cetoasa si chiar confuza. Pentru un istoric al criticii, limitele contributiei lui Dilthey sint evidente inca de la prima privire. Dilthey n-a facut critica aplicata, nu si-a judecat contemporanii: a fost mai curind, pe de o parte, un istoric al literaturii privite in contextul general al istoriei gindirii, si, pe de alta parte, exponentul unei poetici psihologice care se concentreaza asupra procesului de creatie poetica, asupra experientei care sta la baza operei si asupra reactiei cititorului.

Aceste doua laturi ale interesului lui Dilthey pentru literatura au, lucru ciudat, foarte putina legatura intre ele. Dilthey a studiat istoria gindirii in literatura intreaga lui viata: a manifestat intotdeauna un puternic interes pentru istoria si biografia literara, dar de studiul poeticii nu s-a ocupat intens decit timp de un deceniu (1877 1887), desi spre sfirsitul vietii a dorit sa reia problemele poeticii, iar in 1907 1908 si-a revazut unele din parerile lui mai vechi. Eseurile dedicate lui Dickens si Goethe (1877) schiteaza teoria poeziei expusa sistematic in Bausteine in 1887. Dilthey a inclus eseul despre Goethe in Das Erlebnis und die Dichtung (1905), dar aici terminologia psihologica a eseului tulbura unitatea volumului, care nu se ocupa deloc de teoria poetica, ci de biografia intelectuala: religia lui Lessing, Realpsychologie a lui Novalis si conceptul de natura la Holderlin. Totusi, titlul Das Erlebnis tind die Dichtung are o justificare profunda.

Erlebnis (trairE) si Leben (viata) sint termenii-cheie ai filozofiei si esteticii lui Dilthey. Ni se spune adesea ca baza intregii poezii adevarate este trairea, experienta vie"5. Pentru Dilthey Erlebnis nu se limiteaza nicidecum la anumite intimplari. Pentru poet orice poate deveni o traire: miscarile religioase, stiintifice, filozofice ale timpului" pentru Goethe8; lumea abstracta a principiilor morale" pentru Lessing7; o dispozitie provenita din lumea ideilor, independenta de trairea individuala" pentru Schiller8; chiar anuntul dintr-un ziar de la rubrica AĞDin lumea crimeiAğ, relatarea rece a cronicarului [medieval] sau legenda grotesca"9. 0 traire poate fi generata ele o experienta determinata din afara, sau de dispozitii aparute din interior, independent de lumea exterioara, sau chiar de un complex de idei istorice sau filozofice"10. Mefisto, Gretchen, motivul afinitatilor elective au putut aparea in mintea lui Goethe in intilniri fugitive care n-au insemnat aproape nimic pentru edificiul propriei sale vieti"11. Trairea nu trebuie sa fie nici macar un proces mintal continuu si unitar: contemplarea unui anumit tablou dintr-o galerie in timpul unor vizite repetate constituie si ea o traire12. Astfel, ceea ce deosebeste trairea" de alte tipuri de experienta nu este nici continutul nici durata experientei, ci doar relatia ei cu spiritul. Trairea" trebuie sa fie simtita intens; nu trebuie sa fie primita pasiv, ci transformata activ; trebuie sa angajeze intreaga fiinta. Ea implica unitatea fundamentala a ceea ce Dilthey numeste, in mod derutant, viata: intregul psihic (psyche, nu bioS), structura mintala care contopeste intelectul, vointa si sentimentul.



Dar, intrebam noi, critici confruntati cu textele literare, cum putem sti ca un anumit poem sau un anumit pasaj a fost scris sub imperiul unei emotii intense, angajind totalitatea psihicului poetului? Cum putem reconstitui procese mintale de mult trecute si cum putem fi siguri ca un pasaj care transmite cu succes emotia sau un tot format din emotie si intelect a fost creat intr-o stnre de emotie sau intr-o stare de fuziune a intelectului si emotiei? Ce corelatie exista intre arta buna si experienta intensa, sau chiar intre arta buna si fuziunea ideilor si emotiilor? Unele dintre poeziile cele mai proaste pe care le cunoastem sint iubire adolescentina simtita cu dureroasa intensitate si imnuri religioase traite fervent.

Dupa cite stiu, numai intr-un singur caz Dilthey foloseste conceptul de Erlebnis pentru a argumenta o judecata de valoare concreta. El il elogiaza pe Goethe ca model de realism" in lirica pentru ca a inceput cu trairea individuala si nu s-a indepartat de ea, in timp ce Holderlin in ditirambi precum Archipelagus a pierdut masura dispozitiilor si viziunilor care pot fi legate intr-un proces interior". Cind il citim pe Holderlin nu reusim sa traim si noi intregul in toata amploarea lui"13. Cuvintul nacherleben folosit aici nu spune decit ca aceste poeme nu au unitatea necesara critica ce ar fi putut fi facuta in termeni formalisti, fara sa fie nevoie sa se apeleze la procesele putative din mintea autorului si la presupusa frustrare a cititorului.

La batrinete, cind a scris note pentru o versiune revazuta a Poeticii (1907 1908), Dilthey si-a dat seama de esecul conceptiei lui psihologiste. El renunta la trasatura centrala a trairii", implicarea personala, si vorbeste despre caracterul dezinteresat" al poetului. Dezinteresat inseamna impersonal Caracterul dezinteresat nu este doar o insusire a impresiei, ci se afla si in trairea creatorului in detasarea procesului imaginativ de ocazia care-1 prilejuieste se afla detasarea de caracterul personal"14. Acum Dilthey doreste sa vorbeasca despre valoare, scop si semnificatie, nu despre sentimente si emotii. El recunoaste acum ca opera literara nu consta din procesele vietii interioare a poetului", ci este mai turnul un nex creat de el, dar detasabil de ele Astfel, subiectul de care trebuie sa se ocupe cu precadere istoria literara sau poetica est-: complet distinct de procesele din psihicul poetului sau al cititorilor sai"15. Nu se poate imagina o repudiere mai categorica a insasi bazei poeticii timpurii a lui Dilthey. Dar din nefericire sistemul poeticii pornind de la doctrina semnificatiei"10 a ramas in faza de proiect. in prima ei versiune (1887), poetica lui Dilthey se declara a fi empirica, descriptiva, nu prescriptiva17. Ea tinde sa stabileasca principii, norme invariabile" si chiar legi18, si spera sa dea o explicatie cauzala a procesului de creatie in termeni psihologici. Alte discipline, de pilda retorica sau hermeneutica, pot aduce doar contributii incidentale, deoarece nu au ajuns inca la o explicatie cauzala19. Gramatica a stabilit asemenea legaturi cauzale, dar ele nu sint importante pentru poetica. Dilthey nu vede rostul foneticii si nu admite existenta unei analogii intre istoria limbii si cea a literaturii. Nu exista o ordine genealogica a scolilor poetice; poetica nu reuseste sa aranjeze in serii fixe schimbarile pe care le sufera un tip sau un motiv"20. Astfel, Dilthey respinge, anticipat, initiativele lui Veselovski si ale formalistilor rusi.

Ceea ce poate sa faca Dilthey este sa ofere o prezentare psihologica a procesului imaginatiei. Pentru el imaginatia este capacitatea de a crea imagini, gindire in imagini"21. Visele si halucinatiile sint activitati paralele: Dilthey chiar numeste visul acest poet ascuns in noi"22 si recurge la psihiatrie pentru a arata legatura dintre poezie si nebunie23. Geniul insa nu este un fenomen patologic, ci omul sanatos, perfect"24. Geniul este caracterizat prin marea energie a sistemului sau psihic"25, prin capacitatea memoiiei, vioiciunea sentimentelor si libertatea imagisticii lui. Dilthey culege marturii de la poeti pentru a arata cum imaginile s-au nascut din dispozitii, adesea dispozitii muzicale, stari de spirit vagi, si cit de clar si-au reprezentat poetii personajele fictive, aproape ca si cind le-ar fi vazut cu ochii trupului. intregul sistem al poeticii este dezvoltat plecindu-se de la ceea ce Dilthey numeste cercurile sentimentelor". Acestea sint in numar de sase. Primul, sentimente elementare", stirneste placere si durere imediata. Al doilea, continutul senzatiilor", se refera la sentimente generate de calitati senzoriale de pilda, predominanta sunetelor moi intr-un poem de Goethc. Al treilea, relatii de senzatii placute", se refera la simetrie, ritm si metru. Al patrulea, lanturi de reprezentari", se refera la sistemele unificatoare de pilda, stilul spiritual sau comic si forma exterioara in general. Al cincilea, impulsuri materiale", include impulsurile elementare ale existentei umane. Al saselea se refera la calitatile generale ale impulsurilor vointei", la aspiratiile omului catre un ideal20. Prin etichetarea acestor sase clase, Dilthey isi atinge scopul: traducerea in termeni psihologici a elementelor identificate din timpuri stravechi in opera literara. Primele patru cercuri se refera la ceea ce in mod obisnuit se numeste forma", ultimele doua se refera la continut". Clasele ne par departe de a fi bine definite, si ne surprinde certitudinea cu care Dilthey le-a ierarhizat in functie de gradul intensitatii sentimentelor noastre si ale poetului: de la simpla placere a sunetului la cea mai inalta satisfactie a nazuintei noastre spre ideal.





Apoi Dilthey incearca sa stabileasca legile conform carora, sub influenta vietii sentimentale, reprezentarile se transforma liber dincolo de granitele realului"27. Ni se spune ca imaginile se schimba in trei feluri: prin excluderea unora din partile lor; prin expansiune sau contractie, intensitatea senzatiilor din care consta crescind sau scazind; sau, in fine, prin admiterea de noi parti si legaturi in miezul lor. Excluderea", potentarea", desfasurarea"28 sint legi ale transformarii care reprezinta nu numai principii ale activitatii imaginatiei, ci si principii stilistice. Dar daca examinam exemplele si eliminam terminologia psihologica, ajungem din nou la clasificari destul de banale. Excluderea" este selectia din realitate facuta de poet, potentarea" este idealizarea sau intensificarea

de exemplu, in descrierile hiperbolice ale lui Dickens si Carlyle

iar desfasurarea" imaginilor ne pare a fi singurul mod in care Dilthey poate caracteriza ceea ce in termeni romantici se numeste imaginatie creatoare", cu alte cuvinte capacitatea poetului de a anima ceva extern sau de a reprezenta ceva intern printr-o imagine externa.



Aceasta schema complicata nu face decit sa ascunda problema centrala: cum putem trece de la imagini mintale sau de la sentimente la o opera de arta care, in literatura, este, la urma urmelor, o constructie lingvistica? La Dilthey aceasta trecere este realizata prin teoria ca arta este expresie, expresie a vietii, a intregii experiente. Expresia tisneste din suflet nemijlocit, fara reflectie"29 si ceea ce e trait patrunde in intregime in expresie"30. Trairea dintr-o opera de arta este, dupa parerea lui Dilthey, o expresie deosebit de adevarata. in aceasta societate omeneasca plina de minciuna o asemenea opera [adica opera unui mare poet] este intotdeauna adevarata"31. in arta patrundem intr-un domeniu in care amagirea inceteaza"32. Dilthey sustine in mod neconvingator, dupa parerea mea ca un gest, o expresie faciala sau o actiune este mai greu de interpretat decit o opera de arta, creatie care s-ar parea ca are relatia cea mai indirecta cu viata intima a individului, fiind profund legata de traditie, tehnica si mestesug. Pentru Dilthey expresia (si artA) ofera mai multe date despre sistemul psihic decit poate oferi introspectia de orice tip. Ea scoate la suprafata adincuri pe care constiinta nu le ilumineaza"33. Astfel, arta, fiind o expresie a trairii, nu se deosebeste prea mult de viata. Traducerea vietii psihice in mijlocul ei de exprimare, limba, nu ridica nici o problema. Sentimentele, reprezentarile si imaginile poetului se dezvolta imediat in personaje si tipuri, actiuni si idei.

Tipul garanteaza universalitatea si necesitatea si, astfel, o relatie cu realitatea sociala si cu cunoasterea. Personajele, pasiunile, intrigile trebuie sa respecte legea verosimilului: tot ceea ce tulbura relatia cauzala trebuie sa fie eliminat daca vrem sa realizam tipicul. Personajele actioneaza in mod necesar cind cititorul sau spectatorul simte ca si el ar actiona la fel"34. Tipul nu trebuie sa fie confundat cu media: este mai degraba o norma, un criteriu de valoare, idealul315. Tipurile sint astfel mijloace de a exprima semnificatia vietii, conceptia despre lume a poetului. Tipicul contine un ghid care te ajuta sa vezi"36. Tipicul este adesea considerat parte integranta a procesului simbolizarii". Simbolizare" este insa un termen folosit de Dilthey nu in sens modern, ci ca sinonim cu simpla exprimare prin semne. Totusi, uneori Dilthey isi da seama ca idealitatea substantiala a artei consta in aceasta simbolizare a unei stari interne pregnante prin imagini externe, in aceasta animare a realitatii externe printr-o stare interna proiectata"37. Dilthev admite ca visele noastre sint simboluri saracite.



Aceste simboluri apar complet dezvoltate in marile simboluri fixe ale mitului, metafizicii si poeziei38. Aici se contureaza ceva asemanator cu filozofia formelor simbolice a lui Cassircr, cu aceeasi implicatie ca arta este un sistem de simboluri paralel cu mitul, religia si filozofia, toate concepute ca mijloace diferite de a atinge o cunoastere pur relativa.

Un alt termen mostenit de la estetica romantica germana si menit sa faca legatura intre psihologie si forma este forma interna". Este un concept neoplatonic preluat de Shaftcsbury si James Harris si, de la ei, de Wilhelm von Humboldt. La Dilthey termenul ramine la fel de obscur ca si la predecesorii lui. De pilda, el numeste forma interna" tendinta imaginatiei lui Goethe de a inalta realitatea traita in sfera poeticului"39 sau vorbeste de forma interna" cind se refera la transformarea imaginilor prin accent .energie si expansiune40. Uneori forma interna" este pur si simplu identificata cu stilul41, care, la rindul lui, este numit, in mod obscur, un desen interior"42. Din cind in cind, foarte rar, Dilthey face totusi observatii care se refera direct la trasaturi stilistice observabile in operele tinarului Goethe sau la Schiller43. in general, forma", intr-un sens larg sau ingust, a disparut din teoria lui Dilthey, care presupune, ca si teoria lui Croce, identitatea dintre spiritul autorului, expresie si reactia cititorului. in practica lui de critic Dilthey a fost interesat aproape exclusiv de continut: de capacitatea poetului de a prezenta un ideal de viata, o interpretare a realitatii care sa faca din el aproape un filozof si un vizionar. De la primele lui scrieri, de pilda Lcben Schleiermachers (1870), pina la ultimele, de pilda Das Wcscu cler Philoso-phie (1907), el a subliniat insistent ca poezia prezinta ceva general in forma unui caz singular" si exprima idealul de viata al unei epoci"44. Poezia, ca orice arta, este un organ al intelegerii obiective a lumii"45, alaturi de stiinta si de religie. Poetul c un vizionar care patrunde semnificatia vietii"40. Nici o minte stiintifica nu poate epuiza, nici un progres al stiintei nu poate egala ceea ce are de spus artistul despre continutul vietii"47. Dilthey stie ca arta nu poate fi dizolvata in ginduri sau in idei", dar sustine ca prin meditatie, in special prin generalizare si prin stabilirea unor legaturi, ea poate fi pusa in raport cu intregul existentei umane, fiind astfel inteleasa in esenta ei, adica in semnificatia ei"48. Poetul se deosebeste, asadar, de filozof prin aceea ca nu tinde spre analiza sau sistem, prin aceea ca creeaza folosind totalitatea facultatilor lui49, nu doar intelectul, si prin aceea ca-si exprima intuitia plastic"50. intreaga problema a naturii artei, a mijlocului ei de exprimare si a formei ci este ascunsa, sau mai degraba evaporata, printr-un singur adverb.



Ceea ce il intereseaza de fapt pe Dilthey este nu ce anume face ca literatura sa fie plastica", ci cum sa extraga din literatura o conceptie despre lume, o intelepciune, un ideal de viata care, bineinteles, sa nu fie pur intelectual si organizat sistematic, dar totusi sa fie, in practica, o filozofie dedusa din personaje si situatii. Dilthey a acordat multa atentie legaturilor istorice dintre operele literare si anumite filozofii. A facut studii valoroase, de exemplu despre asimilarea de catre Goethe a teoriilor lui Spinoza si Shaftesbury51. il priveste pe Shakespeare in relatie cu Montaigne si Seneca si il discuta pe Moliere avind in minte traducerea veche (pierduta) a lui Lucretiu52. Dilthey nu numai ca stabileste asemenea relatii istorice, dar leaga poezia de principalele tipuri de filozofie pe care le-a identificat el insusi. Acestea sint in numar de trei: pozitivismul (si toate formele de naturalisM), idealismul obiectiv sau panteismul, .si idealismul dualist, pe care Dilthey il numeste idealismul libertatii". Hobbes, Hegel si Kant sint reprezentantii caracteristici ai acestor trei tipuri. Orice scriitor trebuie sa apartina unuia din ele, chiar daca doar implicit, inconstient. Astfel, Stendhal si Balzac. vad in viata o tesatura de iluzii, pasiuni, frumusete si coruptie, creata de Natura insasi fara scop, dintr-un impuls obscur Goethe vede in ea o forta modelatoare care unifica structurile organice, evolutia oamenilor ,si orinduirile sociale intr-un sistem plin de valoare; Corneille si Schiller vad in ea o scena pe care se desfasoara actiuni eroice"53.

Clasificind poezia in functie de aceste tipuri de conceptie despre lume, Dilthey, inevitabil, implica literatura in intreaga problema a relativismului care 1-a preocupat toata viata. Acestei probleme i-a dat o formulare impresionanta intr-un vis" literar. Odata, adormind intr-o camera care avea pe perete o reproducere a Scolii din Atena" a lui Rafael, a visat ca inteleptii greci din tablou au inviat, au inceput sa discute in contradictoriu si, in fine, s-au impartit in cele trei grupe stabilite de el. Dilthey conchide ca orice conceptie despre lume este conditionata istoric, fiind deci limitata si relativa. Urmarea pare sa fie o teribila anarhie a gindirii". Dar el spera sa depaseasca asemenea consecinte tocmai prin constiinta istorica: aceste grupari sint guvernate de o lege. Fiecare conceptie despre lume exprima o latura a universului. Fiecare e corecta, desi fiecare e unilaterala. Nu ni se permite sa vedem toate aceste laturi deodata. Lumina pura a adevarului o putem vedea numai intr-o raza divers refractata"54. Constiinta istorica, spera Dilthey, va elibera omul din lanturile pe care nici chiar filozofia si stiinta nu le pot rupe. Constiinta istorica a caracterului finit al oricarui fenomen istoric, a oricarei stari umane sau sociale, a relativitatii oricarui fel de credinta, este ultimul pas spre eliberarea omului Viata devine libera de cunoasterea prin concepte; spiritul se ridica deasupra paienjenisului gindirii dogmatice. Fiecare forma de frumos, de sfintenie, de sacrificiu, retraita si interpretata, deschide perspective care descopera o realitate. Si, in opozitie cu relativitatea, continuitatea fortei creatoare se impune ca faptul istoric central"55. Dar ne este greu sa vedem ce solutie se ofera prin aceasta imbratisare panteista a vietii si a diversitatii ei, mai ales stiind ca ea necesita indepartarea de intelect si de constiinta. De fapt, aceasta propunere contrazice un alt remediu recomandat adesea de Dilthey: o filozofie a filozofiei", incercarea de a face ca filozofia insasi sa devina subiectul filozofiei"58. Simpla crestere a constiintei istoricitatii tuturor stradaniilor omenesti nu ne ajuta sa scapam de scepticism total si de anarhia valorilor. Cum poate constiinta istorica sa vindece ranile pe care le-a facut"57? Cum poate reusi un astfel de tratament homeopatic? De fapt, intr-un discurs tinut la cea de a 70-a aniversare a sa (1903, anul VisuluI), Dilthey s-a recunoscut, cu tristete, invins, multu-mindu-se sa intrebe: Unde se afla mijloacele de a depasi anarhia convingerilor care ameninta sa ne distruga?"58 El promite sa continue sa le caute; dar nu le-a gasit, si nici nu putea sa le gaseasca in directia in care le cautat.





Ca orice fiinta umana, Dilthey a trebuit sa aleaga. Ca filozof nu putea pur si simplu sa oscileze intre trei conceptii despre lume la fel de adevarate". Dupa parerea mea, a ales, fara nici o indoiala, idealismul obiectiv. El ne spune ca numai din punctul de vedere al panteismului este posibila o interpretare a lumii care sa-i epuizeze complet semnificatia"59. Aceasta alegere e confirmata de preferinta permanenta a lui Dilthey pentru intreaga traditie a idealismului german, pentru Goethe, interpretat in strinsa legatura cu Spinoza si cu Shakespeare, pentru Hegcl, despuiat de dialectica si de logica sa, si pentru Schleiermacher, vaduvit de prejudecatile lui dogmatice. Chiar si ginditorii luminismului german Leibniz si Lessing sint priviti prin prisma unei religii irationale si emotionale. in judecatile lui asupra literaturii Dilthey postuleaza adesea o norma absoluta. Exista un miez in care semnificatia vietii, asa cum vrea poetul s-o reprezinte, este aceeasi pentru toate epocile. Iata de ce marii poeti au ceva etern"80. Determinismul mecanicist este considerat nepoetic. Toate operele poetice mari si adevarate au trasaturi comune. Ele au nevoie atit de constiinta libertatii noastre si a raspunderii pe care o purtam pentru actiunile noastre cit si de constiinta legaturii dintre aceste actiuni conform cauzei si efectului. Teoria ca in actiunile noastre sintem determinati mecanic, din afara, nu va genera niciodata o convingere durabila la un mare poet"61.

De obicei, la Dilthey relativismul nu este numai psihologic, conform tipurilor eterne, ci si istoric. Literatura este implicata in procesul istoric, si astfel nu exista o tehnica a poeziei universal valabila: Chiar si forma cea mai perfecta are o relativitate istorica"62. Adesea Dilthey sugereaza explicatii sociale ale schimbarilor literare si ale situatiei literaturii. in timpul Renasterii viata economica, sociala si politica a diferitelor state a generat deosebiri hotaritoare intre productiile lor poetice"63. Nivelul scazut al literaturii germane a secolului al XVII-lea are ratiuni sociale: chiar si personalitatilor puternice le-a lipsit mobilitatea sentimentului care se naste din viata si din societate"64. inflorirea clasicismului german, care a cautat staruitor un ideal de viata, o explicatie a destinului omului, este legata de cultura unei burghezii excluse de la puterea politica, impinse spre viata launtrica, fortate sa dobin-deasca distinctie intelectuala si cultura personala65. Dar Dilthey stie ca conditiile sociale, politice si economice nu contin explicatia completa a fenomenelor intelectuale si ca, in final, explicatia cauzala esueaza66.

Destul de frecvent, Dilthey, ca si Hegel, priveste literatura ca pe o parte integranta a dezvoltarii generale a spiritului uman, proces in care fiecare epoca are un singur si unitar Zeitgeist. Spiritul epocii se exprima in piatra, pe pinza, in fapte sau in cuvinte. El se obiectiveaza in constitutia si in legislatia natiunilor". Fiecare epoca isi are cercul ei, in care sint cuprinsi oamenii epocii"67. Succesiunea epocilor asigura continuitatea evolutiei istorice. in primele opere ale lui Dilthey evolutia este o transformare lenta, ca la Leibniz sau la Herder. Dilthey a vorbit chiar si despre o ordine necesara a formelor stilistice, presupunind, de pilda, ca un stil sublim timpuriu trebuie intotdeauna sa preceada un stil tirziu inflorit68. Uneori el vorbeste chiar despre progres in literatura, in sensul ca tot mai marea complexitate a vietii spirituale postuleaza o arta mai complexa69. Abia mai tirziu a ajuns sa admita ca in marile perioade creatoare are loc o potentare care nu poate fi derivata din stadiile precedente"70. Ideea evolutiei istorice nu 1-a preocupat, deoarece pentru el istoria a fost, prin definitie, psihologica si biografica. Chiar si schimbarea ideilor e implicata in procese psihologice, in schimbari ale sentimentelor care nu se pot cristaliza in forme permitind un studiu al evolutiei de genul celui incercat de Hegel, Marx sau Brunetiere.

Dar in afara de psihologia imaginatiei si de tipologia conceptiilor despre lume, pe Dilthey 1-a interesat un al treilea aspect al teoriei literare si estetice: reactia cititorului, efectul artei. Dilthey pleaca de la ideea identitatii creatiei si gustului71, sau, in orice caz, admite ca impresia estetica este o copie palida a procesului creator"72. El nu se indoieste ca legile efectului estetic-sint aceleasi ca si legile creatiei, si ca poate, ca sa spunem asa, sa ajunga la poetica pornind de la celalalt capat, adica de la experienta cititorului. Opera poetica este conceputa ca o serie ordonata de impresii placute si dureroase care au o structura precisa si al caror efect creste pe masura inmultirii partilor placute73. Acest calcul al placerilor si durerilor presupune necesitatea unui echilibru, a unei reconcilieri finale. Fiecare opera literara care nu vrea doar sa exprime sentimente trecute, ci si sa ofere o satisfactie durabila trebuie sa se incheie cu o stare de echilibru sau de placere, in orice caz cu o stare de reconciliere, chiar daca aceasta stare finala se afla doar in ideea care ne inalta deasupra vietii"71. Poemul liric tinde spre o asemenea stare de echilibru. Tragedia si epopeea se incadreaza si ele in aceasta schema. S-a demonstrat adesea ca tragedia lui Shakespeare corespunde acestui principiu estetic, si ca in constructia atit de nctehnica a lui Faust exista totusi avantajul ca ea se desfasoara in deplina concordanta cu aceasta schema a procesului simtirii. Si poezia epica trebuie sa se asemene cu o simfonie, in care dezacordurile succesive se rezolva si intregul se incheie in puternice acorduri armonioase"75. Aici Dilthcy anticipeaza indeaproape teoriile lui LA. Richards7* probabil din cauza ca in tratarea acestui subiect ambii par sa se fi inspirat din Fechner. Ca si la Richards, se considera adesea ca poezia are functia de a intensifica sentimentul existentei"77. Scopul artei este sa mentina, sa intareasca si sa trezeasca vitalitatea noastra"; sa ne faca sa savuram intreaga lume ca traire"; sa ne ofere sentimentul vietii radiind in lumina imaginii"78. intr-un pasaj care poarta pecetea traditiei longiniene, Dilthcy prezinta acest efect al artei prin exemple concrete. Stilul unei fresce de Michelangelo sau al unei fugi de Bach se naste clin activitatea unui suflet mare, iar receptarea acestor opere de arta comunica sufletului receptor o forma de activitate specifica, in care el se largeste, se inalta si se mareste parca"79.

Tragedia satisface nevoia umana de emotie si exaltare. Tragicul este o emotie violenta si chiar dureroasa, care totusi ne place pentru ca ne inalta. Conceptul aristotelic de purificare, asa cum 1-a interpretat Bernays, ii pare lui Dilthey fara valoare"80. Emotiile nu sint purificate, ci intensificate de tragedie: tragedia elibereaza spiritul, il inalta in sfera libera a universalului"81. Dar Dilthey nu admite o teorie a tragediei care sa depaseasca aceste-generalitati. Principalele tipuri de tragedie sint distincte din punctde vedere istoric greaca, shakespeariana, spaniola, franceza, germana si nu trebuie sa fie fortate sa intre intr-un singur tipar.



Dar cresterea vitalitatii prin impacarea contrariilor este, pentru Dilthey, si aici el se deosebeste de Richards doar una dintre functiile poeziei. Arta nu numai ca ne ridica moralul, dar si largeste cercul ingust al experientei noastre", largeste orizontul omului in spatiu si in timp82. Prin aceasta Dilthey justifica teatrul si romanul istoric si sociologic. Aceasta largire a experientei implica o adincire a intelegerii. Arta devine cunoastere, nu filozofie- sistematica, rationala, dar totusi o cunoastere a semnificatiei vietii si un ghid menit sa ajute la gasirea acestei semnificatii. Dilthey respinge o teorie a valorilor care separa valoarea de procesul evaluarii. Pentru el valoarea este doar o expresie a sentimentului83. Distributia valorilor dintr-o opera de arta este distributia sentimentelor noastre fata de ea84. Astfel, intelegerea valorilor din literatura este, in ultima instanta, tot o cunoastere a sentimentelor, deoarece intregul proces al intelegerii este Ein-fiihlung, empatic. Dilthey a dezvoltat o teorie complicata a intelegerii care pleaca de la hermeneutica lui Schlciermacher si accepta, neschimbate, trasaturile ei principale. El face o distinctie neta intre intelegere si explicatia cauzala. intelegerea este procesul interior de cunoastere care pleaca de la semne date din exterior"85. Este un proces de identificare bazat pe ideea unitatii fundamentale a umanitatii. Acest proces este insa limitat la fenomene mintale. Dilthey repeta faimoasa teorie a lui Vico spiritul intelege numai ceea ce a creat el"87 pentru a sustine ca metodele filologiei si ale stiintelor morale ofera mai multa certitudine decit cele ale stiintelor naturii. El critica definitia data de Bockh filologiei (das Erkenncn des ErkannteN), considerind-o prea intelectualista. Definitia ar trebui sa fie das Erkennen des Produzierten", deoarece o mare parte a creatiei umane poate fi inteleasa" fara sa fie cunoscuta" intelectual88. La Dilthey intelegerea este un proces circular: intelegem detaliul din totalitate si intelegem totalitatea numai din detaliu. Acest cerc nu este insa un cerc vicios, ci procedura necesara a oricarei interpretari. Iata de ce ea reclama o oarecare genialitate creatoare"89. Numai prin afinitate si simpatie interioara atinge ea un grad inalt de perfectiune"90. Este un act de divinatie" care are drept scop sa-1 inteleaga pe autor mai bine decit s-a inteles el insusi"91. Dilthey apara acest paradox aparent, sugerat mai intii de Kant92, dintr-o pozitie care considera ca in intelegere exista ceva irational, asa cum este si viata"93, intelegerea este intotdeauna o intelegere a vietii, a vietii unei fiinte umane. Astfel, pentru Dilthey biografia este cea iriai filozofica forma de istoric"94, lucru inca si mai valabil pentru autobiografie, care este forma cea mai inalta si mai instructiva in care ni se prezinta intelegerea vietii"95. Dilthey spune adesea ca opera este secundara in comparatie cu viata. Eseul despre Goethe conchide: Nici o denigrare nu va izbuti sa reduca viata, natura si dezvoltarea lui Goethe la rolul de mijloc de intelegere a operelor sale"96. in cadrul sistemului sau, Dilthey nu reuseste sa faca anumite distinctii importante. intreaga cunoastere este pentru el fiziono-mica, dirijata spre ceva psihic. Lumea propozitiilor logice si matematice este ignorata: Dilthey, dupa cum remarca Hodges, pe buna dreptate, este in stare sa treaca pe linie moarta intreaga metafizica generala si filozofie naturala"97, si chiar si in domeniul intelegerii" nu poate face distinctii clare intre un gest spontan, un rit traditional, sau o opera literara care apartine unei traditii, actioneaza si reactioneaza fata de ea, foloseste procedeele ei mostenite, cristalizeaza o forma. Este adevarat ca in practica irationalismul lui Dilthey nu este atit de extrem cum suna unele dintre teoriile lui. Conceptia lui despre viata este suficient de larga pentru a asimila intelectul; intuitia lui nu e complet prelogica sau alogica, cum este cea a lui Bergson. in ciuda venerarii vietii", Dilthey a ramas un savant si si-a pastrat idealul cercetarii sistematice. El n-a impartasit niciodata conceptia nihilista despre intelect a lui Nietzsche. A evitat atit dualismul intelect-emotie al lui Richards, care duce la un emotionalism rupt de obiect, cit si intuitionismul lui Croce, care duce la paralizie critica. Dar le-a evitat, cred cu, numai cu pretul unei mari confuzii: aproape totul, chiar si gindirca abstracta, chiar si cea mai artificiala opera de arta, este experienta, viata, traire si expresie.

Iata de ce ne surprinde oarecum ca Dilthey apreciaza istoria literara de tip conventional si o apara impotriva celor care se pling ca in ea citim despre scriitori, in loc sa-i citim pe scriitorii insisi Ca si cum n-am avea dreptul sa citim o istorie a Revolutiei Franceze decit daca am fost martorii ei oculari". Relatarile despre carti sint tot atit de necesare ca si povestirile de calatorie98. Dilthey apreciaza literatura comparata. Studiul comparat al operelor de arta ale tuturor timpurilor si popoarelor" trebuie sa furnizeze materialul pentru o estetica inductiva"99. El critica Istoria literaturii germane a lui Gervinus pentru ca se limiteaza prea mult la probleme germane: avem nevoie fie de o istorie comparata generala a poeziei urmarind temele si formele ei", fie de o istorie a vietii spirituale"100. Chiar si intelegerea lui Goethe si Schiller necesita depasirea frontierelor nationale. Aceasta recunoastere a unitatii traditiei occidentale a literaturii si gindirii nu era incompatibila, in mintea lui Dilthey, cu un puternic nationalism german, exprimat chiar si in judecatile lui literare. Ne va surprinde ca el poate vorbi despre umorul nordic" al lui Dante101, poate considera legatura dintre Primavara si Iubita drept un frumos motiv veritabil germanic"102 si prezinta panteismul sau vitalismul drept crezul originar al poetilor si ginditorilor germanici "103. Inferioritatea constiintei morale"104 si conceptia ca raul este, in ultima instanta, ireal105 sint, dupa el, trasaturi specific germane. Asemenea enunturi sint cu atit mai derutante cu cit Dilthey a cunoscut istoria gindirii si, chiar in contextul in care a proclamat ca panteismul este specific german, s-a referit la Banchetul lui Platon, la Dante si la Giordano Bruno in legatura cu doctrina armoniei si cu comparatia dintre microcosm si macrocosm106. Aceste confuzii sint, in mod evident, tributuri platite spiritului timpului. Dilthey a salutat ascensiunea Germaniei imperiale, 1-a admirat exagerat de mult pe Frederic cel Mare si, desi originar din Renania, a ajuns sa se identifice, din punct de vedere politic, cu Prusia.

Exemplul nationalismului nu face decit sa ilustreze esecul, in practica, al teoriei empatiei, al simpatiei universale si relativismului istoric, al umanismului erasmic. Critica privita ca judecata nu are ce cauta intr-o teorie a tipurilor considerate, toate, egale, intr-o doctrina a interpretarii ca^ identificare, intr-o conceptie despre arta ca expresie spontana. in realitate insa constatam ca tot timpul Dilthey a judecat, a ierarhizat si a ales, chiar intre autori si opere. A avut un gust specific, in mare masura clasic german, dar a gasit multe lucruri de admirat la romantici. De exemplu, Heinrich von Oftcrdingen ii pare a fi cea mai mare opera a romantismului german. Nici un superlativ nu este suficient pentru Nathan inteleptul al lui Lessing, pentru Wallenstein al lui Schiller si pentru Cintecul Nibelungilor107. Dilthey a fost unul dintre primii critici care l-au privit cu profunda admiratie pe Holderlin, desi conceptia lui despre poet ni se poate parea cam sentimentala si gresit orientata. Desigur, eseul lui despre Holderlin a fost scris inainte de descoperirea multora dintre imnurile tirzii ale poetului. intr-o anumita perioada, Dilthey s-a interesat in mod activ de realismul contemporan. El tine sa faca o legatura intre poetica lui si arta moderna, si critica estetica idealista pentru conceptia ei limitata despre frumos. Arta este pretutindeni", si omului i-a placut intotdeauna reproducerea fidela a realului"108. Dilthey i-a admirat in mod special pe Balzac si Dickens. Balzac ii pare a fi o minte analitica, un critic care ar fi putut lucra ca Sainte-Beuve sau ca Renan109, in timp ce Dickens ii apare drept creatorul, mult mai marc, imaginativ si chiar halucinant, al unei lumi poetic care ofera totusi o cheie a realitatii110. Realism, realitate, prozaism sint adesea folositi ca termeni laudativi. Chiar Wolfram von Eschenbach intelege lucrurile in realitatea lor deplina111, iar in Trialan und Isolde al lui Gottfried natura insasi se exprima pur si adevarat"112.

Abia spre sfirsitul vietii Dilthey a ajuns sa recunoasca teoretic necesitatea criticii. Conform principiului indivizibilitatii intelegerii si evaluarii, critica literara este legata in chip necesar de procesul hermeneutic, este imanenta acestuia. Nu exista intelegere fara un sentiment al valorii dar numai prin comparatie valoarea s

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.