Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Samuel Johnson reprezentant al neoclasicismului englez despre Critica literara



Samuel Johnson (1709 1784) nu poate fi considerat un simplu reprezentant al neoclasicismului englez. Este adevarat ca el exprima, cu convingere, multe dintre locurile comune ale neoclasicismului si ca impartaseste majoritatea preferintelor neoclasice. Dar in abordarea unor probleme importante, conceptia lui se deosebeste net de crezul neoclasic. La Johnson, anumite elemente ale acestui crez s-au dezvoltat in detrimentul tuturor celorlalte, ducind la distrugerea esentei lui insasi. Fireste, Johnson nu este un romantic si nici chiar un precursor inconstient al romantismului; el este, mai curind, unul dintre primii mari critici care nu mai inteleg aproape deloc natura artei, pasaje importante din operele lor tratind arta drept viata. Johnson si-a pierdut /increderea in arta asa cum o intelegeau clasicii, iar crezul romantic nu 1-a gasit. in el vedem un premergator al conceptiei potrivit careia arta devine intr-adevar superflua, un simplu ve-hicol pentru comunicarea adevarului moral sau psihologic. Arta nu mai este judecata ca arta, ci ca un fragment sau o felie de viata. Aceasta noua conceptie se desprinde foarte clar din vestita Pre-ata la editia operelor lui Shakespeare ingrijita de Johnson (1765):



Meritul lui Shakespeare sta asadar in faptul ca teatrul sau este oglinda vietii, ca cine si-a zapacit imaginatia urmarind fantomele pe care alti scriitori le-au facut sa-i apara inainte se poate vindeca de starile sale de extaz delirant citind despre sentimentele omenesti intr-o limba omeneasca, asistind la scene pe baza carora un pustnic ar putea sa judece treburile lumesti, iar un duhovnic sa prezica evolutia pasiunilor. Shakespeare nu are eroi; scenele sale sint populate numai cu oameni care actioneaza si vorbesc asa cum cititorul crede ca ar fi actionat si vorbit el insusi in imprejurari asemanatoare Dialogul acestui autor este adeseori determinat in mod atit de vadit de incidentul care il prilejuieste si este urmarit cu atita usurinta si simplitate, incit aproape nu pare sa aiba pretentia ca este fictiune, ci ca a fost spicuit cu grija dintr-o conversatie obisnuita si din intimplari obisnuite".





Ideea ca literatura este zugravirea corecta a unor lucruri care exista cu adevarat si a unor actiuni care au fost intr-adevar savirsite"2, ca scopul legitim al fictiunii este sa transmita adevarul"3, ca romancierii trebuie sa copieze exact moravurile omenesti"4, revine cu insistenta. Opera lui Johnson e strabatuta de o profunda suspiciune fata de tot ceea ce este fictiune si arta. Dupa parerea lui Hawkins, el putea fi oricind convins sa dezaprobe toate relatiile fictive, despre care spunea adesea ca nu impresioneaza mintea"5. A respinge si a dispretui fictiunea este rational si barbatesc" iata o alta maxima a sa6. Aceasta preferinta pentru adevar o putem vedea in toate judecatile lui Johnson. Ea se desprinde, violent si ridicol, din urmatoarea relatare facuta tot de Hawkins: Discutind cu citeva persoane despre pictura alegorica, el a spus: AŤPrefer sa privesc portretul unui ciine pe ca-re-1 cunosc, decit toata pictura alegorica din lumeAť"7. Ea se reflecta, inca si mai izbitor, in buna lui opinie despre tragedia domestica: Ceea ce se intimpla in apropierea noastra ne impresioneaza cel mai mult. Sufletul participa mai intens la tragediile domestice decit la cele imperiale"8. Timon din Atena este o tragedie domestica si de aceea retine puternic atentia cititorului"9. O scena patetica si emotionanta din Henric VIII (IV, 2), in care Caterina de Aragon afla despre moartea lui Wolsey si isi spune ultimele dorinte, a fost considerata de Johnson mai presus decit orice alta scena din tragediile lui Shakespeare, si poate mai presus decit orice scena a oricarui alt poet, caci e delicata si patetica, fara zei sau furii sau otravuri sau abisuri, fara ajutorul unor imprejurari romantice, fara neverosimile izbucniri de lamentatii poetice si fara convulsiile suferintelor zgomotoase"10.

Punerea accentului pe adevar si atitudinea de neincredere fata de fictiune se afla la baza unora dintre cele mai remarcabile si mai binecunoscute opinii literare ale lui Johnson. Lycidas al lui Milton nu i-a placut din multe motive, dar unul dintre acestea a fost nesinceritatea" emotiei: in acest poem nu trebuie sa vedem revarsarea unei suferinte adevarate; caci suferinta nu alearga dupa aluzii vagi si opinii obscure. Suferinta nu culege boabe din mirti si din iedera, nici nu-i invoca pe Aretusa si Minciu, si nici nu vorbeste despre AŤsatiri grosolani si fauni cu despicat cal-ciiAť. Acolo unde e timp pentru fictiune exista putina durere"11. Johnson nu-si da seama ca a formula pretentia ca, atunci cind scrie, poetul sa fie el insusi stapinit de o emotie sincera desi pretentie justificata in lumina preceptelor horatiene si chiar si a celor aristotelice inseamna a lichida trei sferturi din literatura universala, introducind drept criteriu de valoare trairea personala a autorului, traire indeterminabila si, in acelasi timp, falsa din punct de vedere estetic.

O alta ilustrare a acestui punct de vedere ne-o ofera pasajul in care Johnson discuta poezia erotica a lui Cowley. Dupa ce sustine ca moda poeziei de dragoste se datoreste influentei lui Pe-trarca, el continua: Dar la baza desavirsirii sta adevarul: cel care se declara indragostit trebuie sa simta puterea iubirii. Petrarca a fost intr-adevar indragostit, si fara indoiala ca Laura a meritat afectiunea lui. Despre Cowley stim de la Barnes ca, orice ne-ar spune el despre temperamentul sau inflamabil si despre multimea persoanelor care si-au impartit inima lui, in realitate a fost indragostit numai o singura data, iar atunci nu s-a putut hotari sa-si marturiseasca pasiunea". Pe baza acestei anecdote foarte improbabile, Johnson ne spune ca nici un om nu trebuie sa-si considere viata o povara atit de mare incit sa si-o risipeasca vi-sind cu buna stiinta intimplari imaginare" si il ridiculizeaza pe cel ce lauda o frumusete pe care n-a vazut-o niciodata, se plinge de o gelozie pe care n-a simtit-o niciodata, se considera pe sine insusi cind poftit, cind parasit, isi oboseste imaginatia si-si scormoneste memoria in cautarea unor imagini care sa poata exprima veselia sperantei sau atmosfera sumbra a disperarii, iar pe imaginara Cloris sau Filis o imbraca uneori in flori efemere ca frumusetea ei, iar alteori in nestemate trainice ca virtutile ei"12.

Sau sa luam motivul curios pentru care Johnson acorda o pretuire deosebita poemului Eloisa and Abelard al lui Pope, con-siderindu-1 una dintre cele mai fericite creatii ale spiritului o-menesc". Inima iubeste in chip firesc adevarul. Aventurile si nenorocirile acestei ilustre perechi sint cunoscute din surse istorice sigure". Povestea lor este atit de noua si atit de induiosatoare, incit face inutila orice inventie, iar imaginatia se misca in deplina libertate, fara sa se piarda in situatii nascocite"13. in realitate insa, acest poem se inspira dintr-o versiune foarte sentimentala si foarte romantata a scrisorilor celor doi indragostiti, datorata lui Bussy de Rabutin (1697), tradusa in engleza de John Hughes, situindu-se astfel la mare distanta de adevarul istoric.



Aceasta atitudine poate fi intilnita aproape in tot ceea ce a scris Johnson. Ea se afla si la baza antipatiei cu care priveste mitologia antica, pur si simplu pentru ca nu este adevarata. Discu-tind o tragedie de Edmund Smith, Phaedra and Hi-ppolitus, el spune: Subiectul este mitologic, o poveste pe care sintem obisnuiti s-o respingem ca falsa, iar moravurile sint atit de departe de ale noastre, incit le cunoastem nu prin simpatie, ci prin studiu: ignorantii nu inteleg actiunea, iar eruditii o resping, caci vad in ea o poveste buna pentru scolari; incredulus odi. Ceea ce nu pot crede nici macar o clipa, nu pot privi, nici macar o clipa, cu interes sau nelinistie"14. S-ar putea ca tragedia lui Smith sa fie, intr-adevar, chiar atit de slaba cum spune Johnson, dar nu vedem de ce aceasta critica nu i s-ar aplica si Fedrei lui Racine. Condamnarea mitologiei se extinde, desigur, si la naivitatile mitologiei desuete [adica velse]" din oda lui Gray The Bard15, la figurile alegorice din Prometeu inlantuit al lui Eschil, sau din Alcesta a lui Euripide, precum si la alegoria Pacatului si Mortii din Paradisul pierduia"˘. Johnson considera absurde toate alegoriile care sint factori activi; el le aproba numai pe acelea reprezentind simple instrumente ale exprimarii figurate, vehicole placute pentru transmiterea unor invataturi, asa cum sint plictisitoarele alegorii compuse de el insusi, din abundenta, pentru The Rambler si The Idler. Vestitele obiectii pe care le aduce poeziei pastorale sint motivate in acelasi fel. Despre Lycidas declara: Forma poemului este aceea a unei pastorale: facila, vulgara si, in consecinta, dezgustatoare"17. Ceva mai jos, il amuza grozav sa observe: stim ca [Milton si Edward KingJ n-au cutreerat cimpiile si n-au avut turme de oi de ingrasat"18. Nimic nu te poate ajuta mai putin sa-ti arati cunostintele sau sa-ti folosesti imaginatia decit o poveste in care spui cum un pastor si-a pierdut tovarasul si cum trebuie sa-si hraneasca oile singur, fara ca nimeni sa-i mai poata judeca maiestria cu care cinta din fluier; si cum un zeu il intreaba pe alt zeu ce s-a intimplat cu Lycidas, si cum nici unul dintre ei nu poate raspunde. Cel care isi manifesta durerea astfel, nu va trezi nici o compasiune; iar cel care lauda astfel, nu-1 onoreaza deloc pe cel laudat"19. Doua numere din The Rambler (42 si 46) sint dedicate satirizarii vietii rurale ideale zugravite de scriitorii pastorali, iar numarul 77 din The Idler arata cum a descoperit Dick Shifter ca simplitatea rustica nu seamana cu ceea ce isi inchipuise el din lectura scrierilor pastorale. Despre Progress of Love al lui Lyttel-ton, Johnson declara taios: E suficient sa spunem, pentru a o condamna, ca e o poezie pastorala"20. Desi probabil ca a citit din scoarta-n scoarta Felixmarte of Hircania, Johnson a dezaprobat romanul cavaleresc medieval, romanturile moderne si in general toate romanele, cu exceptia romanului Evelina scris de Fanny Burney, pe care 1-a admirat, daca putem s-o credem pe domnisoara Burney, pentru cunoasterea vietii si a moravurilor" si pentru precizia observatiei"21.

Dupa principiul concordantei cu realitatea", al doilea marc principiu al criticii lui Johnson este, desigur, acela al adevarului moral", al moralitatii. in critica, didacticismul are o traditie venerabila, si nu sint inclinat sa-i contest drepturile cind acestea se incadreaza in limitele cuvenite. La Johnson insa nu se respecta intotdeauna aceste limite. Dimpotriva, criteriul lui didactic devine adesea cerinta ca opera literara sa fie numai moralizatoare, ca scriitorul sa faca o selectie din natura, selectie care de multe ori intra in contradictie cu propriul sau principiu al realismului, in numarul 4 din The Rambler, discutind romanul modern, el incepe prin a spune: Pe drept cuvint se considera ca cea mai mare maiestrie a artei este sa imite natura; dar din natura trebuie sa se distinga acele parti care sint cele mai potrivite pentru a fi imitate; o atentie inca si mai mare se cere atunci cind se prezinta viata, care este atit de des minjita de pasiune sau deformata de rautate". El trage concluzia ca multe personaje n-ar trebui sa fie zugravite". Scopul romanului este sa-i invete pe cititori cum sa evite cursele intinse Inocentei de catre Perfidie sa le dea forta de a se opune inselaciunii fara sa fie tentati s-o practice; sa-i initieze pe tineri, prin lupte simulate, in arta apararii necesare, si sa duca la sporirea prudentei fara sa slabeasca virtutea". Eroii perfecti nu sint suparatori, iar viciul, caci e necesar sa se prezinte si viciul, trebuie intotdeauna sa dezguste". Johnson a cerut, de asemenea, si foarte des, justitie poetica. El impartaseste gustul marelui public atunci cind prefera un sfirsit fericit pentru Regele Lear: Cu multi ani in urma am fost atit de socat de moartea Cordeliei, incit nu stiu daca am mai suportat sa recitesc ultimele scene ale piesei pina cind a trebuit sa le revad ca editor"-1*. Johnson se simte oarecum indignat" de faptul ca Angelo din Masura pentru masura nu este pedepsit. El ia in serios avertismentul lui Iago catre Othello (Ea tatal si 1-a inselat casatorindu-se cu tine"), drept care tine o predica solemna despre inselaciune si falsitate, numindu-le obstacole in calea fericirii". Dupa parerea lui, poate ca Shakespeare a vrut sa pedepseasca ipocrizia Julietei" cind o pune sa ceara sa fie lasata singura,



Caci trebuie fierbinte sa ma rog



Dar conceptia lui Johnson despre justitia poetica nu este intotdeauna atit de obtuza. in Lives of the Poets exista un pasaj in care Jonhson admite ca deoarece in viata reala ticalosia adesea prospera, poetul are desigur libertatea s-o faca sa prospere si pe scena. Caci daca poezia este o imitatie a realitatii, sint oare legile ei incalcate prin prezentarea lumii in forma ei adevarata? Teatrul poate uneori sa dea satisfactie dorintelor noastre, dar daca vrea sa fie intr-adevar oglinda vietii, are obligatia sa ne arate din cind in cind la ce trebuie sa ne asteptam"24. Aici imperativul realismului triumfa asupra imperativului moralitatii pe baza argumentului ca realitatea este instructiva si, in consecinta, morala. Dar mai adesea moralistul predomina, excluzindu-1 pe critic si chiar adueindu-i prejudicii. Din motive morale si politice, Johnson 1-a preferat pe Richardson lui Fielding; in Tom Joncs a vazut o carte plina de depravare"25 iar pe Fielding 1-a condamnat, numindu-1 un om ticalos si sterp"20. Pe Sterne 1-a dispretuit pentru impietateasi obscenitatea lui. Fata de Swift, in ciuda admiratiei pe care i-a purtat-o, a avut puternice rezerve morale. in fine, Johnson este cel mai vestit dintre criticii care, asemenea lui Tolstoi si Shaw, se pling de lipsa de moralitate a lui Shakespeare:



El sacrifica virtutea ori de cite ori ii convine, si il intereseaza atit de mult sa placa, nu sa instruiasca, incit pare sa scrie fara nici o preocupare morala Nu imparte corect binele si raul, si nu intotdeauna are grija sa arate dezaprobarea de catre cei virtuosi a celor ticalosi; el isi poarta personajele, cu indiferenta, prin bine si prin rau, iar la sfirsit le paraseste fara sa-i mai pese de ele, lasind ca exemplul lor sa actioneze la intimplare. Aceasta este o greseala pe care starea de barbarie a epocii lui nu o poate scuza; caci datoria scriitorului este intotdeauna sa faca lumea mai buna, iar justitia este o virtute independenta de timp si de loc"



Johnson a fost foarte mult admirat pentru acest tip de declaratii, pentru robustul sau bun-simt, pentru atitudinea lui hota-rita impotriva absurditatilor". in acelasi timp insa, multi mai ales pe Continent l-au cotat, cu dispret, drept o superstitie britanica". Nu negam faptul ca la Johnson se poate observa o anumita incapacitate de a intelege natura artei, ca el a anticipat aplicarea unor norme de realism si de moralitate in lumina carora arta apare intr-adevar tot atit de superflua cum le-a parut multor englezi din secolul al XlX-lea. Probabil ca ea a si devenit superflua pentru Jonhson, care in ultimii ani de viata era convins ca prin conversatia lui a facut tot atita bine ca si prin scrierile lui.

Dar ne este imposibil sa-1 expediem pe motiv ca ar fi un simplu moralist sau un simplu propagator al unei conceptii realiste care confunda arta cu viata. La Johnson, moralismul si realismul se combina cu exprimarea puternica si insistenta a multora dintre principalele teze neoclasice in special a conceptiei rationaliste despre arta si cu un gust versat si lucid care a actionat cu o remarcabila siguranta in limitele literaturii accesibile. Ca Johnson nu este un adept ingust al respectarii autoritatii in arta se vede clar din faptul ca el condamna imitarea autorilor antici. Nimeni n-a devenit vreodata mare prin imitatie", spune el in numarul 154 din The Rambler si o repeta in Rasselas. Pe de alta parte, Johnson recunoaste valoarea multor scriitori antici si importanta, in materie de arta, a traditiei si a acordului general. Lucrurile pe care oamenii le poseda de mult timp le-au examinat si le-au comparat de multe ori; si daca ci continua sa le aprecieze, o fac pentru ca desele comparatii au confirmat opiniile favorabile lor". Lucrurile pe care le cunoastem de cel mai mult timp le-am studiat cel mai mult; si ceea ce studiem cel mai mult, intelegem cel mai bine".



Astfel, literatura nu inseamna imitarea scriitorilor antici, ci reprezentarea naturii generale, a moravurilor generale sau a vietii obisnuite"29, deoarece ratiunea si natura sint uniforme si inflexibile"30 iar natura umana este intotdeauna aceeasi"31. Johnson recunoaste adesea ca realismul nu inseamna o copiere exacta sau o simpla selectie facuta dupa criterii morale, ci prezentarea a ceea ce este general, universal, tipic. Cred ca intre numeroasele declaratii pur realiste sau moraliste facute de Johnson si acest abstractionism al sau exista o contradictie de netagaduit. Exista, de asemenea, o contradictie intre recomandarea permanenta a abstractului, generalului si universalului si atitudinea practica a lui Johnson, de dragoste pentru viata si pentru particularul concret. Neoclasicismul abstract se ciocneste cu noul realism; dar primul, desi deplorabil in uscaciunea lui, a facut ceva pentru Johnson: i-a permis sa sesizeze intr-o oarecare masura natura si functia artei, sa-si formeze o conceptie care sa nu identifice arta, pur si simplu, cu o felie de viata selectata si judecata dupa norme morale.

El recunoaste ca realismul nu este suficient: Daca ni se ofera o descriere a lumii facuta la intimplare, nu vad ce rost ar avea s-o citim, sau de ce n-ar fi mai bine sa privim direct omenirea, nu o oglinda care ne arata tot ce se intimpla, fara nici un discernamint"32. Remediul pe care-1 propune de obicei este efectuarea unei selectii dupa criterii morale. Dar el considera ca aceasta selectie duce la adevaruri generale si transcendentale". Astfel Johnson ajunge sa condamne particularul, localul si efemerul, o teza pe care a formulat-o poate mai categoric decit oricare alt critic de mare renume. in capitolul al zecelea din Rasselas intilnim vestitul pasaj: Sarcina poetului este sa examineze nu individul, ci specia; sa remarce proprietatile generale si aspectele de ansamblu : el nu numara nervurile lalelei si nici nu descrie diferitele nuante ale vcrdelui padurii"33. Discutind pastorala, el spune: Poezia nu se poate ocupa de trasaturile minore prin care o specie se deosebeste de alta fara sa se indeparteze de acea simplitate a grandiosului care umple imaginatia; nici nu poate sa disece calitatile latente ale lucrurilor fara sa-si piarda forta ei generala de a desfata fiecare minte prin evocarea conceptiilor ei"34. Acest punct de vedere apare deosebit de frecvent. Astfel, Shakespeare este pretuit ca poet al naturii", termen explicat in mod surprinzator pentru cititorul modern prin ceea ce urmeaza:



Personajele lui nu sint modificate de obiceiurile anumitor locuri de particularitatile studiilor sau profesiunilor lor sau de accidentele modelor trecatoare; sau opiniilor temporare; ele sint adevarata progenitura a generalului uman Personajele lui actioneaza si vorbesc sub influenta acelor pasiuni si principii generale care; anima toate spiritele si care fac ca intregul sistem al vietii sa se continue, in permanenta miscare. in scrierile altor poeti personajul este de cele mai multe ori un individ, in scrierile lui Shakespeare el este de obicei o specie"35.



Aceeasi conceptie se gaseste si la baza discutarii poetilor metafizici. Johnson critica faptul ca ei n-au reusit sa atinga sublimul. Sublimul se obtine prin acumulare, micimea prin dispersare. Marile ginduri sint intotdeauna generale, si constau din atitudini care nu sint limitate de exceptii si din descrieri care nu se coboara pina la amanunte"36. Acest criteriu revine cu insistenta: Hudibras al lui Butler nu poate dainui pentru ca este plin de aluzii inteligibile doar pentru o anumita epoca; un poem de Casimir (Sarbi-eskI) exprima o idee mai general, si deci mai poetic" decit un poem de Cowley; pasajul din Regele Lear in care Edgar descrie stincile de la Dover este criticat pentru observarea detaliilor, atentia acordata unor obiecte distincte" ciorile, omul care culege brinca, pescarii. Lui Johnson i se pare ca imaginea unica, mareata si inspaimintatoare, a distrugerii irezistibile" este imprastiata si atenuata" de aceste detalii37. in schimb Elegy in a Country Churchyard a lui Gray abunda in imagini care gasesc o oglinda in fiecare minte si in sentimente care stirnesc un ecou in fiecare piept"38.



Practic, toate teoriile critice de dupa Johnson au fost orientate tocmai in directia opusa. Bergson sustine ca arta vizeaza intotdeauna individualul Ceea ce cinta poetul este o stare de spirit care a fost a lui, si numai a lui, si care nu se va mai repeta niciodata"39. Croce spune acelasi lucru, in termeni mai filozofici. Aceasta conceptie nu era necunoscuta secolului al XVIII-lea, si vom vorbi despre orientarea spre particular prezenta la Joscph Warton, George Campbell si altii40. Aprecierile lui Johnson ne vor surprinde: noi vedem meritul cel mai mare al lui Shakespeare tocmai in faptul ca si-a individualizat cu grija personajele, si ii dam dreptate lui Bergson cind afirma ca Nimic nu poate fi mai aparte dccit personajul Hamlet"41.

Conceptia lui Johnson are o ascendenta foarte respectabila in estetica neoplatonica. in secolele al XVII-lca si al XVIII-lea o gasim frecvent in teoria artelor frumoase: la Bellori, la Du Fres-noy tradus in engleza de Drydcn 4~, la Shaftesbury si, foarte pregnant, la Reynolds, in acele Discourses gresit atribuite, la un moment dat, lui Johnson insusi. Astazi ea pare sa supravietuiasca indeosebi in teoriile care apara sculptura abstracta. Desigur, conceptia contine un simbure de adevar: orice arta trebuie sa fie, intr-un anumit fel, generala, pentru ca sa nu devina complet incomprehensibila sau neinteresanta. Limba insasi, prin natura ei, lucreaza prin generalizari. Johnson a impins la extrem ideea generalitatii, in timp ce noi sintem inclinati spre atitudinea opusa. Totusi, el pare sa recunoasca, pe alocuri, valoarea particularului, si in mod sigur a manifestat un interes pasionat pentru ceea ce astazi s-ar numi detaliul local" al poeziei. El a criticat piesele lui Nicolas Rowe pentru ca in ele nu gasim cercetarea profunda a naturii, diferentierea atenta a calitatilor inrudite, sau prezentarea subtila a pasiunii in evolutia ei; totul este general si nedefinit"43. I-au displacut, de asemenea, epitafurile, care impart, fara nici un discernamint, laude generale. intr-un rind a atacat problema pertinentei detaliului: Shakespeare, in loc sa-si dezvolte gindu-rile ajungind la generalitati si sa exprime incidentele cu libertate poetica, adesea combina situatii inutile scopului sau principal, doar pentru ca, din intimplare, le-a gasit laolalta"44.

Totusi, critica lui Johnson nu este anulata de prezenta, in cadrul ei, a acestor teorii contradictorii tinind de realism, de moralism si de ceea ce am putea numi abstractionism. Fara indoiala, in mintea lui aceste trei orientari erau conciliabile. Cind ne spune ca Numai zugravirea corecta a ceea ce este general poate sa placa multora, si sa placa vreme indelungata"45, prin corect" el intelege atit adevarat" cit si moral". Cele trei criterii analizate aici sint folosite in egala masura, accentul cazind cind pe unul, cind pe altul, in functie de context, aparent fara ca Johnson sa aiba constiinta clara a faptului ca ele duc la concluzii foarte diferite despre natura artei si despre valoarea unor opere literare concrete. Apli-cindu-le separat sau in combinatii, Johnson a facut o analiza valoroasa a multor probleme de critica, ajungind la o reala apreciere a unui considerabil volum de literatura, care i-a fost accesibila in limitele gustului sau.

Din punct de vedere istoric, de o importanta deosebita a fost atacul lui Johnson la adresa regulilor. in parte, el merge pe fagasul obisnuit, recunoscind ca geniul este deasupra regulilor, ca intotdeauna critica va apela si la natura"48. Dar aceasta ar insemna aproape o abandonare a problemei. Mai des si cu mai multa consecventa el recunoaste ca scopul criticii este sa stabileasca principii : sa transforme opiniile in cunoastere"47, sa descopere principii de judecata bazate pe adevarul constant si evident"48, sa foloseasca regulile ca instrumente ale viziunii mintale"49. Aceste principii de baza trebuie deosebite de prescriptiile locale arbitrare: Prescriptiile accidentale ale unor autoritati care, cu trecerea timpului, au ajuns sa fie venerate, sint adesea confundate cu legile naturii"80. Unele legi ale criticii trebuie sa fie considerate fundamentale si indispensabile, altele, numai utile si convenabile; unele, dictate de ratiune si de necesitate, altele, decretate de antichitatea despotica; unele, invincibil sustinute de faptul ca sint conforme cu ordinea naturii si cu operatiile intelectului; altele, aparute accidental sau instituite prin forta exemplului si, in consecinta, mereu supuse discutiilor si schimbarii"61. Este, in sine, o idee destul de raspin-dita, acceptata, printre altii, si de Voltaire, dar linia despartitoare trasa de Johnson intre natura si conventie a implicat respingerea unitatilor rigide de timp si de loc, si apararea tragicomediei. in practica, aceasta a insemnat in special apararea lui Shakespeare ca mare clasic englez.

Johnson critica unitatea de loc, recunoscind falsitatea obisnuitului principiu neoclasic al iluziei.



Obiectia ca este imposibil sa petreci prima ora la Alexandria i ar ora urmatoare la Roma presupune ca la inceperea piesei spectatorul isi imagineaza intr-adevar ca se afla la Alexandria, crede ca drumul pina la teatru a fost o calatorie pina in Egipt si ca traieste in zilele lui Antoniu si Cleopatra. Cel care isi imagineaza toate acestea poate, in mod sigur. sa-si imagineze mai multe Adevarul este ca spectatorii sint tot timpul perfect lucizi si stiu, de la primul pina la ultimul act, ca scena nu e dccit o scena si ca actorii nu sint decit actori De ce-ar fi, deci, absurd sa admiti ca un anumit spatiu sa reprezinte mai intii Atena si apoi Sicilia, cind stii dintotdeauna ca nu este nici Sicilia, nici Atena, ci un teatru modern?"52.



Acelasi argument este valabil si in legatura cu unitatea de timp. Johnson recunoaste ca verosimilitatea cere ca timpul actiunii sa fie aproximativ egal cu acela al reprezentatiei Dar deoarece se intimpla adesea sa fim obligati sa admitem o oarecare iluzie, nu stiu unde ar putea fi fixate limitele imaginatiei"53. in special intervalul dintre acte poate fi imaginat atit de lung cit il doreste autorul. Astfel, singura esentiala este unitatea de actiune. in aceste discutii Johnson sesizeaza corect ceea ce esteticienii moderni ar numi distanta estetica".

Tragicomedia este aparata de Johnson cu argumente fundamental realiste. Prezentarea laolalta a unor evenimete importante si a unor incidente banale, fapt nu numai obisnuit ci chiar perpetuu in lume, poate fara indoiala sa fie permisa pe scena, care pretinde a fi doar o oglinda a vietii"54. Johnson justifica in mod expres amestecul de tragedie si comedie intilnit la Shakespeare, mergind pina acolo incit neaga ca la el s-ar putea face o distinctie intre genuri. Piesele lui Shakespeare nu sint, in sens strict, critic, nici tragedii, nici comedii, ci compozitii de un gen deosebit, prezentind adevarata stare a vietii pamintesti, care cunoaste binele si raul, bucuria si durerea, amestecate intr-o nesfirsita varietate de proportii si in nenumarate combinatii, si exprimind mersul lumii, in care paguba unuia este cistigul altuia"55. Cind intelegi intentia lui Shakespeare, majoritatea criticilor lui Rymer si Voltaire se risipesc. Harnici incepe, fara sa incalce buna-cuviinta, cu dialogul dintre doua santinele; Iago urla sub fereastra lui Brabantio, fara ca aceasta sa altereze planul piesei, desi folosind cuvinte pe care un public modern nu le-ar suporta cu usurinta; personajul lui Polonius este potrivit si util; si chiar si groparii pot fi aplaudati"58. Johnson il accepta pe Menenius, senatorul bufon din Coriolan, si motiveaza faptul ca, in Harnici, Claudius, desi rege, este prezentat drept un betivan. Shakespeare face intotdeauna ca natura sa predomine asupra accidentalului".



Subiectul ii cere sa prezinte romani sau regi, dar el se gin-deste numai la oameni. El a stiut ca in Roma, ca in oricare alt oras, au existat oameni de toate felurile; si avind nevoie de un bufon, a intrat in Senat, caci Senatul ar fi putut, fara indoiala, sa-i ofere asa ceva. Pe uzurpator si ucigas a vrut sa-1 faca nu numai odios, ci si vrednic de dispret: de aceea a adaugat betia celorlalte insusiri ale sale, stiind ca regilor le place; vinul ca si celorlalti oameni si ca vinul isi exercita puterile lui naturale si asupra regilor Poetul trece cu vederea deosebirile intimplatoare care tin de tara sau de conditia sociala, tot asa cum un pictor, satisfacut de figura, neglijeaza draparea"57.



E clar ca in acest exemplu natura" nu inseamna omul abstract, ci omul pe deplin inzestrat cu trasaturi personale, a carui caracterizare poate sa nu respecte decorum-ul rangului sau adevarul istoric. in timp ce in caracterizarea personajelor Johnson admite, dupa cum am vazut, incalcarea convenientei, in privinta limbajului sustine cu convingere conceptia neoclasica a bunei-cuviinte, a adecvarii stilistice. Propria lui teorie si practica a stilului inclina in directia abstractului, grandiosului, ornamentalului. in numarul 115 din The Adventurer, el observa ca in discutii stiintifice si in demonstratii se foloseste un stil simplu, clar, pur, nervos si expresiv", dar arata ca daca subiectul necesita argumentatie si persuasiune, autorul trebuie sa-1 sustina prin aport de eleganta si imagistica, etalind culorile unor stiluri variate, revarsind muzica frazelor ample, modulate". in alta parte, afirma: Piatra care speram sa fie pretuita ca diamant trebuie sa fie slefuita cu grija; iar cuvintele pe care vrem sa le facem sa reprezinte lucruri trebuie, fara indoiala, sa fie indelung cizelate"58.

Totusi, in analiza lui Shakespeare si a altor scriitori, Johnson nu sustine cu strictete idealul limbajului splendid. La Shakespeare apreciaza mai ales dialogul comic, in care gaseste un stil niciodata demodat, o conversatie care nu cade in vulgaritate, dar nici nu ajunge la rafinament, fiind plina de naturalete"59. De multe ori Shakespeare este criticat pentru stilul exagerat de pompos", pentru limbajul umflat"60, bombastic. Unul din motivele pentru care odele lui Gray stirnesc dezaprobarea lui Johnson este stralucirea greoaie" a stilului lor61. Este surprinzator sa constatam ca Johnson, al carui stil se aseamana, in general, cu acela al lui Jeremy Taylor sau Thomas Browne, critica deosebit de sever stilul lui Browne, socotindu-1 neslefuit, pedant, obscur, strident, lipsit de finete"62. Toate acestea pot fi explicate, in mare parte, prin teoriile retorice traditionale privind nivelurile stilistice si prin interesul lui Johnson pentru fixarea si purificarea limbii engleze. Johnson si-a dedicat multi ani din viata elaborarii Dictonarului sau, care nu este un simplu lexicon descriptiv al limbii engleze, ci o opera avind drept scop sa prescrie exprimarea corecta si sa condamne anumite cuvinte. Johnson introduce in dictionar cuvinte ca abstrude, adjugate, advesperate si agriculation*, dar multe altele le exclude, considerindu-le invechite sau prea familiare, sau le da insotite de mentiuni ca vulgar" .impropriu", corupt", barbar", neautorizat" sau fara etimologie". (l unch, de exemplu, este de un grad inferior cuvintului arab sherbct.) De acceea nu ne surprinde ca lui Johnson i-au displacut cuvintele vulgare" introduse intr-un context tragic si ca a dedicat un intreg numar din The Rambler (nr. 168) analizei monologului Lady-ei Macbeth din actul I, scena V:





Come, thick nightl And pali thec in the dunnesl smoke of hell, That my keen knife sec noi the wound it makes; Nor heav n peep through the blanket of the dark, To cry: Hold, hold!

   



Ditn (cenusiu inchiS) este considerat un epitet astazi rareori auzit altundeva decit in grajduri", iar knife (cutiT), numele unui instrument folosit de macelari si de bucatarese pentru treburile cele mai murdare". Obisnuiti fiind sa asociem cutitul cu lucruri sordide, care oare dintre noi nu va simti mai degraba aversiune decit teroare?" Johnson abia poate sa-si stapineasca risul" cind se gindeste la cele doua cuvinte nefericite, pcep (a se uita pe furis) si blanket (patura). in alta parte el critica grosolania studiata" din Shcpheardes Calender al lui Spenser6;i si limbajul vulgar folosit de regi in Hcnric V sau Richard II. Dar, in general, parerile lui despre limba literaturii sint moderate si atent gradate in functie de genul literar si de context. El condamna folosirea de catre Dryden, in Annus Mirdbilis, a termenilor tehnici referitori la navigatie, afirmind ca toti termenii pe care si-i insuseste arta trebuie topiti in expresii generale, deoarece poezia se cuvine sa vorbeasca o limba universala"64. Desi protesteaza mereu impotriva galicismelor, el isi da scama, in mod intelept, ca nu toti autorii scriu pentru toti cititorii"85. Johnson apara cuvintele tari cind sint folosite in contextul potrivit, dar, ca toti cei din epoca sa, nu apreciaza deloc jocurile de cuvinte si ambiguitatea. Samson Agonistes ii ofera exemple de poezie fara valoare, care n-are mai nimic de spus, constind doar din subtilitati verbale"86, iar calambururile lui Shakespeare ii par de neiertat: Un calambur a fost pentru el fatala Cleopatra, pentru care a pierdut lumea, fiind bucuros s-o piarda"67. in ciuda faptului ca a elogiat stilul lui Shakespeare, mai ales cel din comedii, Johnson face uneori, in alte contexte, niste generalizari extrem de exagerate, considerindu-1 un stil negramatical, incilcit si obscur". El ajunge chiar sa spuna ca Shakespeare a corupt limba prin toate mijloacele de depravare"68. Johnson judeca vocabularul si stilul literaturii mai vechi dupa idealurile propriei sale epoci.



Atitudinea lui Johnson fata de versificatie este oarecum diferita. El era convins ca, in materie de versificatie, mai mult chiar decit in privinta limbajului poetic, epoca lui a atins culmea perfectiunii. Versificatia engleza este o stiinta" care exclude orice accident" si care aspira la constanta"69. Astfel, odata stabilita, ea nu poate si nu trebuie sa fie schimbata. Dupa ce s-au inregistrat realizarile lui Pope, ar fi primejdios sa se incerce perfectionarea in continuare a versificatiei". Un intreg eseu din The Rambler (nr. 86) se ocupa de distinctia dintre masura pura" si masura mixta" din pentametrii eroici englezi. Prin masura pura" Johnson intelege versurile in care modelul metric este respectat cu exactitate. Necesitatea unor masuri mixte", adica masuri care permit o substitutie", mai ales in primul picior, o admite doar in sila. Posibilitatea folosirii, intr-o unitate metrica, a mai mult de doua silabe ncacccntuate nu e nici macar mentionata; tertinele cu mo-norima si alexandrinii, desi considerate necesare, sint condamnate. Probabil ca de foarte timpuriu Johnson si-a obisnuit urechea cu distihul eroic*, ale carui subtilitati si nuante a ajuns sa le sesizeze si sa le analizeze cu evidenta pricepere. in schimb i-a fost deosebit de greu sa se impace chiar si cu versul alb**, vers consacrat, in ochii lui, de precedentul lui Shakespeare si Milton. Discutind argumentele aduse de Milton impotriva rimei, el afirma ca vede o mare deosebire intre limba engleza si limbile clasice, limbi care se pot lipsi de rima. Muzica versului eroic englez atinge urechea atit de slab, incit se poate pierde cu usurinta daca nu beneficiaza de colaborarea tuturor silabelor din fiecare vers; aceasta colaborare poate fi obtinuta numai pastrind fiecare vers independent de celelalte, ca sistem distinct de sunete, iar acest caracter distinct se obtine si se pastreaza prin artificiul rimei"70. Versul care nu dispune decit de ritm actioneaza doar in mica masura atit asupra urechii cit si asupra mintii: el nu se poate sustine fara figuri de stil indraznete si imagini izbitoare"71. Astfel, sublimul Milton este admis; la fel versurile lui Young din Night Thoughts si ale lui Akenside din The Pleasures of Imaginalion; dar majoritatea poeziilor contemporane in vers alb, mai ales cele cu subiecte didactice si burlesti, isi atrag dezaprobarea lui Johnson. Dar e in vers alb" iata un argument suficient pentru a condamna un poem de David Mallet72.

Johnson a manifestat inca si mai multa ostilitate fata de poeziile lirice cu o metrica mai complexa si mai variata, fiind, dupa cit se pare, pur si simplu incapabil sa le citeasca. ii displace nebunia pindarica" a lui Cowley, observind ca marea placere a poeziei e generata de rit mul cunoscut al versurilor si de structura uniforma a strofelor"73. in mod similar, despre odele lui Dryden For St. Cecilia s Day si despre Ode for Music on St. Cccilia sDay a lui Pope, Johnson spune ca le lipseste constituentul esential al compozitiilor metrice, repetarea regulata a ritmului stabilit"74. Cele mai vestite sint, desigur, criticile lui Johnson la adresa poemelor minore ale lui Milton: nici chiar cintecele din Comus nu au un ritm foarte muzical", iar Lycidas este scris intr-un ritm neplacut"75. Poetul caruia ii acorda cea mai inalta pretuire este Pope. Daca il putem crede pe Boswell, Johnson a spus ca s-ar putea sa treaca o mic de ani pina cind va aparea un alt om cu o putere de versificatie egala cu cea a lui Pope"76.

Astfel, Johnson este puternic ancorat in gustul epocii sale, fiind chiar ingradit de acesta. Se pare ca el n-a simtit deloc influenta a doua noi orientari din critica secolului al XVIII-lea: cea estetica si cea cosmopolita.

Problema frumosului nu e abordata aproape nicaieri in scrierile lui Johnson. Discutia introductiva din The Rambler nr.92 (1751) pare sa ajunga la concluzii relativiste. Frumusetea este doar relativa si comparativa". Johnson admite chiar ca ea este prea putin supusa examenului ratiunii", dar apoi revine asupra acestei concesii facute scepticismului, invocind verdictul veacurilor si bunul-simt al omenirii. Lunga durata a reputatiei anumitor scrieri dovedeste ca ele sint adecvate facultatilor noastre si placute naturii". El anunta posibilitatea ca anumite regiuni ale literaturii sa intre sub dominatia stiintei" si se angajeaza intr-o discutie privind relatia dintre sunet si sens in poezie. Pentru Johnson, frumusetea literaturii consta, in mare masura, in frumusetea limbii si versificatiei, in sonoritatea cuvintelor, in repetarea regulata a metrului. Din cind in cind, probabil sub influenta lucrarii prietenului sau Edmund Burke Inquiry into the Origin of Our Ideas ofthe Sublime and the Beautiful (1756), Johnson face o distmctie intre frumos si sublim, intre tratarea vastitatii si tratarea detaliului. Opera lui Milton se caracterizeaza prin sublim sau prin maretie gigantica"77. Calitatea generala si predominanta a acestui poem [Paradisul pierdut] este sublimul; sublimul de diferite nuante, uneori descriptiv, alteori argumentativ"78.

Johnson rezista insa unei tendinte a esteticii curente, pe care am intilnit-o si la Diderot, si anume tendinta de a identifica sublimul cu pateticul. Paradisul pierdut este sublim, dar nu are aproape nimic patetic, pasiunile fiind stirnite doar intr-o singura ocazie, in acest poem sublimul e insotit de o lipsa de interes uman"79. in schimb Shakespeare este patetic, stirneste pasiunile, subjuga inimile. Johnson prefera literatura emotionanta si chiar lacrimogena celei grandioase. Iii poate sa laude The Tragedy of J ane Shore a lui Rowe, piesa constind mai ales din scene domestice si suferinte personale", pentru ca se adreseaza inimii. Sotia este iertata pentru ca se ca-ieste, iar sotul e onorat pentru ca iarta. De aceea, aceasta piesa este una dintre acelea a caror prezenta pe scena noastra o mai salutam inca cu placere"80. in Johnson exista ceva din sentimentalismul secolului al XVIII-lea, sentimentalism care in gusturile lui literare apare doar sporadic, dar este permanent prezent in acele Prayers and Meditations particulare si in scrisorile catre sotia sa si catre Miss Boothby.

Poetii metafizici sint criticati de Johnson in parte pentru ca insala asteptarile, neoferind satisfactie emotionala. Ei n-au reusit sa prezinte sau sa stirneasca emotii". N-au acordat atentie acelei uniformitati a sentimentelor care ne permite sa ne imaginam si sa provocam suferinta si placerea altor oameni: nu s-au gindit niciodata ce-ar fi spus sau ce-ar fi facut intr-o anumita situatie, ci au scris ca niste simpli spectatori ai naturii umane, privind binele si raul impasibil si in tihna"81. Lui Johnson ii displace ceea ce noi am numi detasarea lor ironica, lipsa unui sentiment uniform, refuzul lor de a-i permite cititorului sa se identifice emotional cu vorbitorul. Retinerile si rezervele lor, bogatele si complexele lor detalii locale" pacatuiau impotriva preferintei lui Johnson atit pentru abstract cit si pentru emotional. Grandoarea generalului" putea fi gasita la Milton, desi acestuia ii lipsea nota umana. Tragedia domestica, opera lui Richardson, pasajele patetice din Shakespeare toate acestea satisfaceau dorinta lui Johnson de a vedea sentimente uniforme", dar metafizicii nu erau nici sublimi, nici emotionanti si, bineinteles, nu s-au ridicat la inaltimea fluentei versificatiei si muzicalitatii admirate de Johnson la Pope. Singurele calitati pe care Johnson le poate gasi la acesti poeti sint un oarecare efort intelectual, eruditia si ingeniozitatea.



Dupa cit se pare, pe Johnson nu l-au interesat speculatiile contemporane, foarte raspindite, privind reactia cititorului si gustul. Dar n-a ignorat cu totul dezbaterea ce se purta si la care oameni ca Burke si Hume au participat activ. in paginile dedicate vietii lui Congreve exista un pasaj care e o replica exacta a discutiei mai vechi despre frumos din The Rambler. Johnson pare sa accepte ideea ca gustul este relativ. Referindu-se la dedicatia prin care Congreve isi apara comedia The Double Dealer, el spune: Aceste justificari sint intotdeauna inutile, de gustibus non est disputandum; pe oameni ii poti convinge, dar nu-i poti face sa le placa ceva impotriva vointei lor", un argument folosit deja de Drydcn si de Voltaire. Dar din nou el compenseaza aceasta concesie facuta relativismului printr-un apel la bunul-simt universal si la verdictul timpului. Desi gustul este indaratnic, el variaza foarte mult, si acolo unde argumentele au esuat, triumfa adesea timpul". Operele literarenu pot fi supuse decit unei singure probe: aceea a duratei si constantei pretuirii de care se bucura"82. Vestitul si adesea gresit-intelesul cititor obisnuit" este reprezentantul acestui bun-simt universal. Nealterat de prejudecati literare, dupa toate rafinamentele subtilitatii si dupa tot dogmatismul eruditiei", el este cel care va decide, in cele din urma, cine are dreptul la onoruri poetice"83. Cititorul obisnuit nu este, desigur, omul comun sau de rind, in sensul de om cu o pozitie sociala inferioara, ci omul universal asa cum il intelegea neoclasicismul, care si-a pus atitea sperante in uniformitatea naturii umane. Criticul si eruditul ca atare nu sint exclusi (cum se intimpla in acceptiunea data termenului de catre Vir-ginia Woolf84), ci numai criticul corupt de prejudecati si eruditul dogmatic, lipsit de orizont. Dar Johnson nu urmareste mai departe consecintele acestei increderi in cititorul obisnuit". El nu analizeaza reactia cititorului, sau natura publicului, sau procesul prin care un autor isi stabileste rcnumele. Desi a te baza pe posteritate poate implica scepticism in ceea ce priveste durabilitatea si valabilitatea judecatilor proprii, Johnson rareori isi paraseste siguranta de sine. Exista pasaje care tradeaza neincrederea lui in rationalismul excesiv, dar teoria cititorului obisnuit" este tocmai procedeul consfintit de traditie care ii permite sa identifice criticul cu publicul, iar vocea lui cu verdictul veacurilor.



Johnson nu acorda importanta nici psihologiei artistului, si e limpede ca manifesta foarte putin interes pentru speculatiile despre geniu si imaginatie. Nu vrem sa spunem ca n-ar folosi niciodata acesti termeni: el recunoaste mereu ca poetul are nevoie de geniu, adica de un anumit talent natural innascut. Caracterizind geniul lui Pope, enumera calitatile clasice: inventie, imaginatie, discer-namint85. Johnson obisnuia sa spuna: cea mai inalta virtute a geniului e inventia originala"86. Discutindu-1 pe Shakespeare, el apreciaza inventia ca prima si cea mai valoroasa" insusire a poetului, vazind in ea forta capabila sa nascoceasca o serie de intim-plari", sa conceapa ideea generala a unui nou subiect, apoi sa introduca o serie de personaje si sa incheie totul printr-un dezno-damint placut"87. Dar notiunea de geniu" nu are nici una dintre conotatiilc romantice, inscmnind pur si simplu ingenium, o minte de o mare capacitate generala, intimplator canalizata intr-o anumita directie"88. intr-o conversatie, Johnson a mers pina acolo incit a afirmat ca daca Sir Isaac Newton s-ar fi ocupat de poezie, ar fi compus un poem epic foarte frumos. Eu as putea tot atit de usor sa ma dedic dreptului ca si poeziei tragice". Boswell a obiectat: Totusi, domnule, ati ales poezia tragica, nu dreptul". Johnson a raspuns: Pentru ca, domnule, n-am avut bani ca sa studiez dreptul. Omul care are vigoare poate sa se indrepte spre rasarit tot atit de bine ca si spre apus, daca din intimplare isi intoarce fata intr-acolo"89. Implicatia ca orice om inzestrat ar putea fi poet daca doreste, ca nu exista nici o deosebire intre insusirile cerute de poezie, de drept sau de matematica, nu-1 deranjeaza pe Johnson, deoarece el doreste sa asimileze poetul cu omul in general. De aceea Johnson nu poate manifesta nici un interes pentru noua teorie a imaginatiei creatoare. Totusi, pentru a demonstra rezervele lui fata de imaginatie nu este suficient sa mentionam discursul lui Imlac din Rasselas (capitolul 43) despre Primejdioasa raspindire a imaginatiei" sau eseul despre Luxul imaginatiei desarte" din The Rambler nr. 89. in acestea Johnson condamna visarea, fuga de realitate si, dupa cum se vede din unele pasaje din Prayers and Meditations, pur si simplu imaginile senzuale si gindurile nestrunite". Prin imaginatie" el intelege ceea ce se intelegea in mod curent in secolul al XVIII-lea, si anume, capacitatea de vizualizare a unor lucruri absente. Imaginatia selecteaza idei din comorile amintirii si creeaza ceva nou numai prin diferite combinatii"90. in contexte pur literare, Johnson accepta imaginatia ca parte componenta a echipamentului unui poet. Despre Pope spune: A avut Imaginatie care impresioneaza puternic mintea scriitorului si-i permite sa transmita cititorului diferitele forme ale naturii, incidente ale vietii si forte ale pasiunii asa cum se vede in Eloisa, Windsor For est si Ethic Epistles". Mentionarea Epistolelor etice, pe care cu greu le-am putea numi imaginative", dovedeste in suficienta masura ca in acest context imaginatia" inseamna doar putere de reprezentare. Termenul inventie" pare sa se apropie mai mult de notiunea moderna de imaginatie atunci cind Johnson, laudind inventia lui Pope din The Rape of the Loch, spune ca aceasta prezinta noi inlantuiri de evenimente si noi tablouri de imagini". Pe de alta parte, el pune alaturi The Rape of the Lock si Essay on Criticism, considerind ca ambele prezinta un tip de inventie prin care ornamente si ilustratii externe si neesentiale sint asociate cu un subiect cunoscut"91. Aici inventia nu este altceva dccit inventivitate, ingeniozitate in gasirea unor ornamente retorice. De cele mai multe ori Johnson isi exprima neincrederea in imaginatie, vazind in ea o facultate licentioasa si nestatornica, ce nu permite restrictii si nu tolereaza constringeri"92. Referindu-se la Night Thoughts ale lui Young, el vorbeste de cea mai mare revarsare a imaginatiei", de dezlantuirea nestapinita a sentimentelor si izbucnirile digresive ale imaginatiei"93. Johnson a privit dezaprobator cartea prietenului sau Goldsmith The Vicar of Wakcfield, sustinind ca nu are in ca viata adevarata, si foarte putin din natura. Este doar un spectacol fantezist"94. Fara a fi complet insensibil la elementul miraculos din opera lui Shakc-speare, n-a facut din el un subiect de discutie, asa cum au facut mai tirziu romanticii si, mult inaintea acestora, Joseph Warton si Elizabcth Montagu. Johnson elogiaza Furtuna pentru infinita ei fantezie", dar Visul unei nopti de vara ii pare o piesa haotica si fantezista". Prezenta miraculosului capata, do obicei, o justificare istorica. De exemplu, el scuza vrajitoarele din Macbeth si zinele din Visul unei nopti de vara pe motiv ca reprezinta superstitii contemporane, liste neindoielnic ca Johnson n-a apreciat si n-a inteles arta fantastica decit atunci cind a putut s-o reinterpreteze ca o imagine a adevarului. Convingerea lui ferma a fost ca mintea nu se poate odihni decit daca se sprijina pe stabilitatea adevarului".



Aceeasi atitudine apare si in discutarea de catre Johnson a imagisticii, a comparatiilor, metaforelor si simbolurilor. Johnson poate fi foarte amuzant cind critica metaforele, pe care le ia ad lit-teram si de la care cere o logica perfecta si o desfasurare rationala. El critica, de exemplu, prima strofa din Progress of Poetry al lui Gray deoarece confunda imaginile sugerate de AŤsunetul ce se raspindesteAť si AŤapa care curgeAť"96 sau, manifestind o surprinzatoare lipsa de intelegere a unei expresii metaforice obisnuite, comenteaza astfel versurile cu care se incheie Ode on a Cat a lui Gray: Daca ceea ce a stralucit ar fi fost AŤaurAť, pisica n-ar fi intrat in apa; si daca ar fi intrat, tot s-ar fi inecat"97. Addison este ridiculizat in doua rinduri pentru ca foloseste metafora mixta sau sparta", catacreza98. Johnson este de asemenea ostil imaginilor luate din arta pentru a ilustra natura: AŤVerdele de catifea al IdalieiAť suna barbar. Un epitet sau o metafora luate din natura innobileaza arta; un epitet sau o metafora din domeniul artei degradeaza natura"99. Aceasta este o teorie retorica obisnuita care pare sa se bazeze pe conceptia teologica privind inferioritatea operelor omului fata de cele ale lui Dumnezeu, dar care, aplicata riguros, ar lichida cu usurinta o mare parte din bogatia metaforica a poeziei de azi si din timpul Renasterii.

Johnson vede in comparatie un ornament care serveste numai ca ilustrare" sau subliniere retorica, innobilind subiectul"100. Iar metafora este definita in Dictionarul sau ca o comparatie cuprinsa intr-un cuvint". Binecunoscutele versuri ale lui Denham in care acesta isi exprima speranta ca stilul lui va curge ca Tamisa sint laudate pentru ca detaliile asemanarii sint strinse cu multa perspicacitate, iar diferitele parti ale propozitiei sint potrivite foarte precis", dar sint criticate pentru ca majoritatea cuvintelor care sint, astfel, maiestrit opuse unele altora trebuie sa fie intelese la propriu intr-un termen al comparatiei si metaforic in celalalt; si daca ar exista o limba care sa nu exprime operatiile intelectuale prin imagini materiale, ele n-ar putea fi traduse in acea limba"101. Aceasta curioasa observatie, care ii cere poeziei sa fie traductibila intr-o limba imaginara, pur rationala, abstracta (ceva asemanator cu characteristica lui Lcibniz sau cu logica simbolica moderna), pare sa spuna ca limba, chiar si in poezie, ar trebui sa exprime operatii intelectuale fara sa recurga la imagini materiale. Johnson vrea sa auda despre stil, dar nu si despre Tamisa, obiectind ca acele dorite calitati ale stilului nu se pot gasi, la propriu, in fluviu, desi recunoaste ca asocierea celor doua notiuni e ingenioasa.



Aceeasi conceptie rationalista se afla si la baza minutioasei lui analize a metaforelor poetilor metafizici. Initial, epitetul de metafizic" a fost aplicat acestor poeti de catre Dryden, dar el a ajuns sa fie general acceptat abia dupa publicarea cartii lui Johnson Life of Cowley (1780). Pentru Johnson el nu insemna referitor la metafizica", ci in afara naturii" sau, de fapt, nenatural", opusul lui natural" in sensul neoclasic de universal". Ei n-au copiat nici natura, nici viata; nici n-au zugravit formele materiei, nici n-au reprezentat operatiile intelectului"103. in imagistica sau in spiritul" (wiL) poeziei metafizice Johnson vede, pe buna dreptate, un fel de discordia concors: o combinatie de imagini divergente, sau descoperirea unor asemanari ascunse intre lucruri aparent deosebite". Ei imbina, cu forta, cele mai eterogene idei". incercarile lor sint intotdeauna analitice: au fragmentat toate imaginile"104. Caracterizarea e buna, iar florilegiul de concetti din poezia metafizica, intocmit de Johnson cu pricepere, merita sa fie citit. Dar din aceasta analiza nu reiese prea clar de ce ideile nu trebuie imbinate cu forta", ce ar trebui sa intelegem prin combinatii nefortate si ce este rau in poezia analitica si in fragmentarea imaginilor. in alta parte, discutind despre comparatie, Johnson pare sa adopte punctul de vedere contrar. O comparatie, spune el, se aseamana cu doua linii convergente, fiind cu atit mai reusita cu cit liniile se apropie de la o distanta mai mare; o exemplificare poate fi asemuita cu doua linii paralele care merg alaturi fara sa se apropie, niciodata prea departe una de alta, dar niciodata unite"105. Dar, dupa cit se pare, chiar si atunci cind comparatia isi ia termenii din cele mai indepartate si mai opuse parti ale universului, termenul-imagine si termenul-obicct trebuie sa ramina clar separati, nu imbinati cu forta", indiferent ce intelege Johnson prin forta". Poezia analitica e inacceptabila pentru ca nu permite realizarea unui sentiment uniform si a unei unitati de ton, iar fragmentarea imaginilor necesita incordarea atentiei, efectul fiind dispersarea, ambiguitatea si ironia (lucruri pe care astazi noi le aprecieM). Faptul ca Johnson 1-a considerat pe Cow-ley fara indoiala cel mai bun" dintre poetii metafizici106 si ca a ignorat total calitatile reale ale acestora demonstreaza forta prejudecatilor lui rationaliste impotriva a tot ceea ce ii parea ca reprezinta un gust aparte, o moda, si nu exprimarea adevarului universal. Unul dintre gusturile cele mai aparte care au existat vreodata neoclasicismul abstract a fost ridicat la rangul de unica norma a artei si poeziei.



Incapacitatea lui Johnson de a intelege caracterul esential metaforic al poeziei explica atitudinea lui fata de poezia religioasa si este, la rindul ei, explicata de aceasta. in multe contexte, Johnson condamna poezia religioasa. Discutind poemul epic al lui Cowley Davidcis, el arata ca imagistica si poezia care reprezinta o amplificare" (a istoriei sacrE) este, dupa parerea lui, frivola si fara rost: orice adaugare la ceea ce este deja suficient din punctul de vedere al religiei e nu numai inutila, dar in oarecare masura chiar profanatoare"107. Vorbind despre poemele sacre ale lui Waller, Johnson explica din nou ca devotiunea poetica nu poate sa placa decit rareori". El admite ca dogmele religiei pot fi aparate intr-un poem didactic si ca frumusetile naturii pot fi slavite intr-un poem descriptiv. Subiectul descrierii nu este Dumnezeu, ci opera lui Dumnezeu". Dar pietatea contemplativa sau relatia dintre Dumnezeu si sufletul omului nu poate fi poetica. Omul caruia i se permite sa implore mila Creatorului si sa slaveasca meritele Mintuito-rului se afla deja intr-o stare superioara celeia pe care o poate conferi poezia". Din cele de mai sus putem intelege ca rugaciunea este o stare superioara contemplatiei poetice si ca, aparent, una o exclude pe cealalta. Esenta poeziei este inventia; inventia care producind ceva neasteptat, surprinde si delecteaza. Subiectele religiei sint putine, si fiind putine, sint universal cunoscute; dar desi putine, ele nu pot fi inmultite; noutatea sentimentului nu le poate conferi gratie, iar noutatea expresiei, doar foarte putina", (in acest context, gratie" inseamna podoaba, ornament; sentiment" inseamna continut, subiect; iar expresie" inseamna forma retorica*.) Omnipotenta nu poate fi extinsa; Infinitul nu poate fi amplificat; Perfectiunea nu poate fi sporita"108. Exact aceleasi idei stau si la baza criticilor lui Johnson la adresa Paradisului pierdut: Binele si raul Eternitatii sint prea grele pentru aripile fanteziei"109. Paradisul pierdut este viciat de o permanenta confuzie intre spirit si materie, evidenta mai ales in relatarea razboiului din cer110. Poezia religioasa a lui Isaac Watts este si ea necorespunzatoarc. Saracia temelor ei obliga la necontenite repetitii, iar sanctitatea subiectului refuza ornamentele stilului figurat"111. Afirmatia este surprinzatoare cind ne gindim la stilul figurat al Bibliei, stil ce fusese atit de recent analizat de episcopul Lowth. Dar trebuie sa recunoastem ca aici Johnson se angajeaza intr-o veche dezbatere critica, in care Boileau se situase pe pozi-iile acceptate de Johnson, condamnind miraculosul crestin. n cadrul controversei, Johnson adopta aceasta atitudine din motive profund personale: pentru el, religia este complet separata de fictiune, prapastia dintre Dumnezeu si om fiind aproape tot atit de mare ca si in doctrinele calviniste. Desi era anglican, n-a putut impartasi ideea mai veche a unui Lant al Existentei, a ascensiunii treptate de la natura la Dumnezeu**, conceptia metaforica despre univers si despre corespondentele si relatiile lui, intre care poezia, ca si religia, tese o pinza fina.



Johnson a ramas, de asemenea, neatins de noul cosmopolitism. Desigur, a citit citiva autori francezi si italieni. Dar scrierile lui critice contin doar referiri dintre cele mai superficiale la autori moderni straini: cite o lauda la adresa Caracterelor lui La Bruyere sau a lui Cervantes reprezinta puncte culminante. Corneille i-a spus el Doamnei Piozzi este fata de Shakespeare ceea ce este un gard viu tuns fata de o padure"112. Satira a zecea a lui Boileau este inferioara epistolei lui Pope despre Caracterele femeilor, desi pentru ca Boileau sa apara inferior, trebuie fara indoiala sa fie comparat cu un scriitor cu totul remarcabil", in ceea ce priveste literatura originala, francezii au doi poeti tragici cunoscuti in intreaga lume, Racine si Corneille, si un poet comic, Moliere". Telcmaque al lui Fenelon este destul de bun". Voltaire n-a infruntat inca judecata posteritatii, iar pe Bossuet nimeni nu-1 citeste111 . Nu ne va surprinde ca Rousseau i-a inspirat dispret. il consider unul dintre oamenii cei mai misei; un ticalos care ar trebui gonit din societate. As semna o sentinta ele deportare mai curind pentru el decit pentru oricare dintre criminalii iesiti de la Old Bailey de multi ani incoace. Da, mi-ar place sa-1 pun sa munceasca pe plantatii"114. Dar aceasta nu este critica literara, si nu trebuie sa uitam ca Johnson lansa intepaturi la adresa lui Boswell, care facuse un pelerinaj in Elvetia ca sa-1 intilneasca pe Rousseau. in ceea ce-i priveste pe Dante, Petrarca sau Boccaccio, nu gasim in opera lui Johnson decit cel mult numele lor. A minta lui Tasso este condamnata in mod expres, ca pastorala, iar Orlando furioso este criticat pentru padurea fermecata in care il urmam pe Rinaldo mai mult cu curiozitate decit cu spaima". in schimb, trezirea generala a sentimentului istoric si, in special, redesteptarea interesului pentru literatura engleza veche, pentru studiul documentelor vechi si pentru istoriografia literara nu numai ca l-au influentat, ci chiar l-au implicat profund pe Johnson. C) prima dovada este, desigur, Dictionarul sau, care arata ca i-a citit practic pe toti scriitorii englezi mai vechi, desi in unele cazuri ar fi greu sa deosebim o lectura reala de o simpla selectie prin sondaj, facuta de el sau de un secretar particular. Avem apoi Introducerea la Dictionar, o istorie a limbii engleze in care, din cind in cind, Johnson arc cite ceva de spus despre literatura engleza veche. El citeaza, din culegerea lui Hickes, specimene de poezie scrisa in anglo-saxona si in engleza medie si remarca, cu o neobisnuita lipsa de spirit critic, ca faptul ca ignoram legile metricii lor si cantitatile silabelor lor ne lipseste de placerea pe care, fara indoiala, vechii barzi o ofereau contemporanilor lor"110. Johnson a vrut sa editeze operele lui Chaucer. Editia urma sa contina observatii asupra limbii lui si a schimbarilor suferite de limba din cele mai vechi timpuri pina in epoca lui, si din aceasta epoca pina in prezent, cu note explicind obiceiurile etc. si cu referiri la Boccaccio si la alti autori din care s-a inspirat, mentionindu-se libertatile pe care si le-a permis in prezentarea povestirilor"117. Totusi, Johnson n-ar fi putut sa-1 aprecieze prea mult pe Chaucer. Despre Povestirea duhovnicului de maici", care a fost repovestita de Dryden, a spus ca nu merita sa fie reluata", iar laudele lui Dryden la adresa Povestirii cavalerului" le-a considerat hiperbolice"118. Johnson a luat in deridere unele dintre excesele arhivisticii: in The. Rambler nr. 177 el ridiculizeaza figura unui cercetator care prezinta cu mindrie un exemplar din Children in the Wood, fiind ferm convins ca e din prima editie". Balada Chevy Chase este condamnata pentru imbecilitate rece si fara viata"119. Misterele medievale sint drame fara

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.



Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.