Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Doamna de Stael si Cliateaubriand despre Critica literara



in Franta neoclasicimul a dainuit mai mult decit in oricare alta tara importanta, si nu numai ca bun-gust" clar definit, ci si ca sistem de reguli si precepte. Revolutia franceza, in ciuda faptului ca in multe privinte a dus la o ruptura radicala cu trecutul, a inaugurat o reinviere a neoclasicismului, iar Napoleon a protejat crezul neoclasic chiar si in mod oficial. Cotitura s-a produs abia in 1814, dupa caderea lui Napoleon, cind in Franta s-au publicat pentru prima data Prelegerile despre arta si literatura dramatica ale lui Schlegel si De l Allemagne a Doamnei de Stael. Dar chiar si dupa restaurarea Bourbonilor, cei care aparau l ancien regime in literatura au putut opune o puternica rezistenta, sprijiniti fiind de guvern, de Academie si de atmosfera politica a timpului, care ii facea pe multi sa vada in prabusirea sistemului neoclasic ceva analog cu pierderea hegemoniei politice si culturale a Frantei. in 1814, jurnalul Le Nain jaune a publicat textul satiric al unui tratat al Confederatiei romantice pentru distrugerea totala a limbii si literaturii franceze, tratat semnat de Doamna de Stael, Schlegel etc* in 1822, multimea a alungat din teatru niste actori englezi, strigind, dupa cum se relateaza, A bas Shakespeare !

    Cest un aide de camp du duc de Wellinglon"1.

Totusi, in deceniul al treilea noul punct de vedere s-a afirmat din ce in ce mai mult: el si-a gasit o expresie completa in Radinei Shakespeare (1823) al lui Stendhal, in discutiile moderate din revista Le Globe (1824 1831) si, in fine, in prefata lui Hugo la Cromwell (1827). Dupa triumful lui Hernani din februarie J830, conventiile dramatice franceze s-au schimbat categoric, in critica literara generala schimbarea e marcata de afirmarea tinarului Sainte-Beuve. Desi colaborase la Le Globe, fizionomia/ lui critica s-a precizat abia odata cu cartea despre poezia franpeza a secolului al XVI-lea (1828) si cu seria de articole desprei clasicii francezi, care au inceput sa apara in acelasi an in Revue de Paris.





Procesul a fost, asadar, lung si dificil. El a avut o importanta uriasa pentru istoria literaturii franceze, iar prin faptul ca Franta constituia inca un model pentru celelalte natiuni romanice si, in parte, si pentru cele slave, a capatat, de asemenea, o insemnatate internationala. Anglia si Statele Unite au resimtit direct mai ales influenta cartii Doamnei de Stael De VAllemagne, care 1-a stimulat atit pe Carlyle cit si pe Emerson sa caute idei noi in Germania. Dar daca privim procesul din Franta din perspectiva unei istorii generale a ideilor critice, semnificatia lui ne va aparea considerabil redusa. Discutiile despre Nord si Sud, clasic si romantic, crestin si pagin, cele trei unitati, ratiune si sentiment si asa mai departe, care umplu dezbaterile vremii, nu ofera aproape nici o idee care sa nu fi fost exprimata in Anglia si in Germania. Stendhal repeta argumentele lui Samuel Johnson impotriva unitatilor, citindu-le chiar literal, fara sa mentioneze sursa. Geniul, spontaneitatea, lirismul; necesitatea abolirii regulilor in favoarea unor structuri dramatice mai elastice; drama istorica plina de culoare locala; si, mai tirziu, din ce in ce mai des, amestecul stilurilor, tragicomedia inteleasa ca alaturarea, in maniera shakespeariana, a veseliei si patosului iata principalele subiecte discutate. in critica se dezbatea furtunos problema parasirii vechilor certitudini privind genurile si regulile. inlocuirea criticii mai vechi, judiciare, printr-o critica a frumusetilor mai degraba decit a defectelor, interesul tot mai mare pentru cadrul istoric, constiinta varietatii si chiar a relativitatii gustului toate acestea fusesera anticipate cu mult timp in urma de criticii englezi si germani, in contextul literaturii franceze, meritul istoric al unor figuri ca Doamna de Stael si Chateaubriand a fost foarte mare, dar in istoria generala a criticii, critica franceza din cei treizeci si ceva de ani pe care-i trecem in revista are prea putina importanta intrinseca. Critica franceza, care in secolul al XVII-lea condusese critica europeana, iar in prima jumatate a secolului al XVIII-lea o influentase profund, a ramas in urma criticii engleze si germane in initiativa si originalitate. Ea a ajuns sa ocupe din nou un loc de frunte dupa ce a asimilat noile idei: s-a reafirmat viguros odata cu Sainte-Beuve in deceniul al patrulea si odata cu Taine in deceniul al saselea al secolului al XlX-lea, recistigind treptat ceva din vechea ei hegemonie. inainte de a discuta conceptiile Doamnei de Stael, trebuie sa ne oprim putin la asa-numitii critici ai Imperiului (Geoffroy, Feleitz, Hoffmann, DussaulT). Dintre acestia, Julien-Louis Geoffroy: (1743 1814) este in mod clar cel mai distins: a initiat foiletonul, iar intre 1800 si 1814 a scris critica de teatru pentru Journal des debats, articolele lui fiind culese postum sub titlul Cours de litterature dramatique (1818). Cind si-a inceput seria de foiletoane, Geoffroy avea 57 de ani: era un critic veteran, care din 1779 pina in 1790 fusese redactor sef al gazetei Annee lit-teraire. in acest post ii urmase lui Elie Fr6ron (1718 1776), aparatorul infocat al religiei impotriva atacurilor lui Voltaire. Pozitia critica a lui Geoffroy s-a conturat clar cu mult timp inainte ca el sa abordeze foiletonul: o pozitie fundamental neoclasica, violent antiphilosophe, antirevolutionara. Eroii lui sint Corneille, Kacine si Moliere; pe Voltaire ca dramaturg il respinge total, ceea ce La Harpe n-a facut nici chiar dupa convertirea sa. il detesta pe Diderot, teoriile si comediile lui, precum si pe subversivul" Beaumarchais. in decadenta tragediei franceze, in afirmarea melodramei si a comediei burgheze contemporane el sesizeaza simptomele unei perioade noi, care il umple de neliniste. in acelasi timp, dogmatismul sau e temperat si influentat de recunoasterea necesitatii istorice si de o oarecare intelegere a conditiei sociale a literaturii. Geoffroy devine extrem de violent cind simte ca societatea si religia sint amenintate. Dupa parerea lui, critica, adica genul lui de critica aspra", serveste guvernul, bunul-gust, morala sanatoasa si temeliile eterne ale ordinii sociale"2. El cere ca politia sa-i pedepseasca pe autorii imorali, desi uneori impartaseste parerea lui Rousseau ca influenta morala a teatrului e foarte mica3. Totusi, el studiaza drama mai ales ca indiciu al spiritului si moravurilor timpului sau. Observatiile lui privind relatiile dintre societate si tabloul social prezentat pe scena sint patrunzatoare. El priveste cu suspiciune sentimentalismul si proslavirea grandilocventa a virtutii, deoarece este deosebit de constient de faptul ca Teroarea a fost instituita dupa epoca sentimentalismului. Pungasii se afla in societate, iar virtutea domneste in teatru"4. Teatrul flateaza intotdeauna pasiunile si viciile acceptate, chiar si in idealurile pe care le prezinta sau in moravurile pe care le ridiculizeaza.



Uneori simtul istoric al lui Geoffroy atinge culmi de obiectivitate: recenzind Hamburgische Dramaturgie in traducere franceza, el ii predica lui Lessing toleranta. Lessing ar fi trebuit sa inteleaga ca francezii nu pot avea o tragedie in sens strict aristotelic, ca emotionantul si pateticul sint pur si simplu o chestiune de gust national5. Totusi, el insusi 1-a condamnat pe Shakespeare imprumutind criteriile si violenta lui Voltairc. in Hamlet vede un morman de prostii", in Kegelf Lear tp serie de absurditati", iar in Macbeth un monument de barbarie engleza". Geoffroy il vrea pe Shakespeare in stare bruta, nediluat, ca document istoric, si-1 condamna pe Ducis pentru adaptarea pieselor lui Shakespeare la gustul francez. HI vrea ca hotentotul sa fie gol, nu incorsetat in haine europene"0. in cronicile sale teatrale, Geoffroy se limiteaza, in general, la discutarea personajelor, a moravurilor si a interpretarii, negli-jind astfel constructia dramatica si impresia artistica produsa de intreg. El tine la respectarea regulilor ca simboluri ale ordinii, fara sa fie insa ostil unor inovatii in privinta subiectului. Cavalerismul si religia sint teme dramatice care pot inlocui mitologia antica7. Uneori formuleza pregnant laitmotivul unui autor care ii place: simtul datoriei devenit o pasiune la eroii si eroinele lui Corneille sau surpriza iubirii" atit de frecventa in piesele lui Marivaux8; dar de cele mai multe ori combate sentimentalismul, melodramaticul, oribilul, intrigile limitate la suspense, convins fiind, inca din 1787, ca bunul-gust este necesar pentru mentinerea ordinii". Desi Geoffroy a murit in ajunul Restauratiei, spiritual el ii apartine: valorile lui sint traditia, religia si clasicii secolului al XVlI-lea. Credinta lui ferma in normele absolute nu 1-a impiedicat sa recunoasca varietatea istorica reala a literaturii si sa sesizeze conditia ei sociala. Oricare i-ar fi limitele, conceptia lui ne ofera o combinatie rara, nu lipsita de logica si in mod cert reprezentativa pentru momentul istoric respectiv. Geoffroy apartine lumii vechi, dar este constient de lumea noua, pe care o priveste cu neliniste si ostilitate.



Noul istorism a fost introdus in Franta de lucrarea Doamnei de Stael (Germaine Necker, 1766 1817) De la Litteralure consider ee dans Ies rapports avec Ies institutions sociales (1800). Cea de a doua carte a ei, De l Allemagne (1813), a deschis calea spre literatura germana si a declansat polemica romantica franceza de dupa 1814. Doamna de Stael a stirnit si mai stirneste inca un urias interes, interes cu totul disproportionat fata de valoarea intrinseca a scrierilor ei. Ea a fost, fara indoiala, o mare figura politica angajata in lupta cu Napoleon; a fost prima femeie (cu posibila exceptie a Doamnei DacieR) care s-a remarcat in domeniul criticii; a fost gazda unui salon si a unui castel unde isi aduna mica ei curte de barbati celebri (Benjamin Constant, A. W. Schle-gel, Sismondi etC). Viata ei erotica trezeste curiozitatea chiar si astazi. Conversatia seinteietoare si generozitatea financiara (sprijinita de uriase investitii in proprietati imobiliare in AmericA) eraii suficiente pentru a face ca paierilcr ei sa li se acorde atentie. Dartnoi trebuie sa incercam sa-i judecam cartile lasind la o parte personalitatea ei si insemnatatea ei istorica.

De la Litteralure este mult mai slaba decit De l Allemagne. Programul lucrarii este insa excelent: ea incearca sa demonstreze influenta religiei, a moravurilor si a legilor asupra literaturii si influenta literaturii asupra religiei, moravurilor si legilor"10. Astfel, Doamna de Stael reia un subiect tratat mai inainte de Dubos, de Marmontel, de sociologii scotieni si de Herder, si face acest lucru in mod hotarit, punind problema istorica principala chiar pe pagina de titlu. Din pacate, cartea nu se ridica la nivelul asteptarilor trezite de programul ei. in mare parte nu are aproape nimic de-a face cu literatura, nefiind altceva decit inca o trecere in revista a istoriei occidentale in maniera speculativa indragita de secolul al XVI 11-lea. Ceea ee ramine consta in general din simple declamatii abstracte despre virtute, glorie, libertate si fericire, declamatii neclare, pompoase si atit de goale de continut concret, incit cu greu se pot rezuma. Totusi, in carte exista un simbure de teorie literara: conceptia despre poezie a Doamnei de Stael se reliefeaza cit se poate de clar. in esenta, este conceptia din primele opere ale lui Diderot: poezia e emotie, sensibilitate, patos, melancolie, tristete dulce, reflectie sumbra. Cu o graba pentru care istoria a pedepsit-o, Doamna de Stael imbratiseaza fantoma lui Ossian, facind din el marele parinte al genului ei favorit de poezie si de proza imaginativa. Rousseau, Bernardin de Saint-Pierre, Young si Gray sint grupati in mod corect, dupa cum s-a dovedit la un loc cu el si exaltati ca maestri ai poeziei adevarate, care impresioneaza sufletul pina la lacrimi, indreptindu-1 astfel spre virtute. Pasajele in care autoarea pare sa pledeze pentru romanul de moravuri (asa cum a facut mai inainte in Essai sur Ies fictions, 1795, unde a condamnat miraculosul in romaN) recomanda si ele sensibilitatea, analiza rousseauista a emotiilor. Chiar si apararea supranaturalului, a vrajitoarelor si a fantomelor din piesele lui Shakespeare, e sugerata de preferinta ei pentru zguduirile emotionale: pentru efectele de teroare si spaima, pentru fiorii simtiti la vederea oribilului.

Aceasta teorie emotionalista e imbinata, cam incongruent, cu o credinta frenetica in perfectibilitate, in progres, care se afla intr-un dezacord ciudat cu predilectia Doamnei de Stael pentru melancolie si cu admiratia ei pentru Ossian. La ea cele doua puncte de vedere despre care am vorbit la Warton, Hurd si Blair sint juxtapuse atit de clar, incit caracterul contradictoriu al conceptiei ei devine evident. in teorie, Doamna de Stael incearca sa traga o linie de demarcatie intre artele imaginatiei, in care nu exista un progres, si domeniul cuprinzind inventiile, stiinta, politica, morala si chiar si sensibilitatea manifestata in special prin ameliorarea conditiei femeii , care progreseaza ferm si fara intrerupere. Dar ea nu poate separa aceste doua crezuri: cel primiti-vist, aplicabil la poezie, si cel intelectualist, aplicabil la viata sociala, in ciuda faptului ca ii complimenteaza pe scriitorii vechi pentru zugravirea moravurilor si a naturii, Doamna de Stael nu poate sa vada istoria literaturii altfel decit ca o constanta dezvoltare a rafinamentului, sensibilitatii si patosului ducind direct la Rousscau si la Young. De aceea pe greci ii denigreaza mereu, ma-nifestindu-si preferinta pentru romani, care ii par nu numai mai filozofi, adica luminati si rationalisti, ci si mai sensibili, mai delicati, mai rafinati. Evul mediu se incadreaza si el in schema progresului, deoarece crestinismul a adus cu sine o intensificare a vietii interioare si o imbunatatire a conditiei femeii. Doamna de Stael imprumuta de la Dubos si Blair ideea contrastului dintre Sud si Nord, exprimindu-si clar simpatia pentru Nord11. Teoriile privind influenta climei, devenite curente odata cu Montesquieu si Dubos, ii permit sa prezinte literatura Nordului ca impregnata de tristetea pasionata a locuitorilor dintr-o clima cetoasa" si s-o opuna literaturii Sudului, considerata plina de imaginea prospetimii, a padurilor dese, a izvoarelor limpezi umbra binefacatoare care fereste de razele arzatoare ale soarelui".



In istoria literara a Doamnei de Stael detaliile sint adesea vagi, gresite sau pur si simplu absente. Modul in care discuta literatura greaca este aproape grotesc. Dupa parerea ei, grecilor lc-a lipsit o filozofie mai morala", o sensibilitate mai profunda". La Es-chil nu exista concluzii morale. Platou nu are metoda si propune o metafizica bizara. Istoricii greci urmaresc doar evenimentele, neglijind caracterele si cauzele13. Principalul pacat al grecilor este faptul ca femeii i-au acordat un statut inferior: scena in care Te-lemac ii porunceste Penelopei sa taca trebuie sa-i fi evocat Doamnei de Stael imaginea vreunui barbat ordonindu-i ei acelasi lucru. Literatura latina a cunoscut-o mai bine si a tratat-o cu mai multa simpatie, dar despre scrierile medievale se pare ca n-a stiut aproape nimic. Dante, desi plin de energie, are nenumaratele defecte ale timpului sau15. Nici chiar din literatura engleza n-a putut sa cunoasca decit unele scrieri din secolul al XVIII-lea si cite ceva din Shakespeare si din Milton. Fara sa se gindeasca prea mult, ea se refera la englezii care au renuntat la caracterul lor national pentru a-i imita pe italieni" si-i enumera, ca exemple, pe Waller, Cowley, Downe" (Donne, dupa cit se parE) si Chau-cer16. Capitolul despre literatura germana este si el foarte sumar, discutind doar doua carti: Werther al lui Goethe si Peregrinus I roteus al lui Wieland. Dintre italieni, il lauda cel mai mult pe Ariosto, numindu-1 poate cel mai mare poet modern"17; dar il critica pe Petrarca, ai carui concetti sint de prost gust, pe indecentul Boccaccio si pe artificialul Tasso, desi acestuia ii recunoaste calitatea de a fi melancolic.

Shakespeare, pe care il discuta ceva mai in detaliu, trebuie si el sa se conformeze ideilor ei preconcepute. El este marele melancolic, un maestru al patosului. Faptul ca a incalcat regulile e justificat cu ajutorul argumentului familiar ca regulile fiind locale si temporare, Shakespeare nu era obligat sa le respecte. Dar ea admite ca el a violat si principiile eterne ale gustului: amestecul tragicului si comicului si infatisarea unor lucruri oribile sint condamnate ca greseli autentice. Doamna de Stael tolereaza la Shakespeare miraculosul, daca ii pare eficace din punct de vedere emotional, dar considera ca Macbelh ar fi o piesa mai reusita fara vrajitoare, desi acestora le da o interpretare alegorica18.Comedia lui Shakespeare n-o apreciaza insa. Pe Falstaff il numeste o caricatura populara"19.

Comedia Restauratiei este judecata aproape asa cum urma s-o judece Lamb. Ea ii pare complet straina de realitatea engleza. Spectatorii englezi vad in piesele Ini Congreve niste basme, niste imagini fantastice ale unei lumi care nu este a lor20. O astfel de arta ii pare a fi mult inferioara artei lui Moliere, care se adreseaza vietii dintr-o societate adevarata. Doamna de Stael admira cel mai mult poezia didactica si meditativa din Essay on Man al lui Pope, din Night Thoughts al lui Young si din Elegy Written in a Country Churchyard a lui Gray. Din Spring a lui Thomson citeaza proslavirea iubirii conjugale, iar in imaginatia intunecata a lui Young vede culoarea generala a poeziei engleze"21. ii admira, de asemenea, pe Richardson si Sterne ca precursori ai celui mai mare prozator clin citi au existat, Rousseau.



Astfel, admiratia pentru vina de patos si sensibilitate din literatura engleza a secolului al XVIII-lea (care il include si pe favoritul ei OssiaN) e in acord cu preferintele ei privind literele franceze. I-a admirat pe Racine si Fdnelon pentru delicatetea lor, dar a cazut in extaz doar in fata lui Tancrede al lui Voltaire, care trezeste emotii mai mari decit Racine, toate tipurile de voluptate sufleteasca"22. Rousseau, caruia i-a dedicat primul ei studiu critic (sau mai degraba necritiC), este din nou ridicat in slavi. Chiar daca n-a descoperit nimic ca ginditor, a inflacarat totul"23. A inflacara iata esenta conceptiei ei despre functia literaturii: o conceptie emotionalista si retorica, dar si moralista si utilitarista. in fata capodoperelor literaturii ne cuprinde o admiratie plina de tulburare. Virtutea devine atunci un impuls involuntar, o miscare ce se transmite singelui"24. in acest stadiu Doamna de Stael nu dispune do nici un mijloc de a distinge literatura imaginativa de retorica. Ea ezita in legatura cu valoarea versului si prefera in mod clar stilul pasionat al prozei lui Rousseau tuturor celorlalte forme de stil. Totusi, nu poate face distinctie intre o asemenea scriere si pledoaria elocventa a unui avocat sau chiar o conversatie. Cind discuta viitorul literaturii ea scrie in perioada Republicii, chiar la inceputul ascensiunii lui Napoleon considera ca efectele ei vor trebui sa fie eminamente sociale si practice. In timp ce literatura mai veche era utila numai indirect, noul scriitor republican poate salva inc-centa poate rasturna despotismul, se poate consacra fericirii umanitatii"25. Evident, noul scriitor este in primul rind un orator, chiar daca un orator in scris, care trebuie sa expuna idei filozofice (in sensul francez al cuvintuluI), transmitind in acelasi timp sentimentul de profunda melancolie generat de cel mai corupt dintre secole"20. Dupa parerea ei, convingerea si sinceritatea sint o garantie a adevarului, sensibilitatea nu poate gresi. Astfel, ea reuseste sa imbine o credinta arzatoare in progres si in republicanism cu un sentiment de melancolie in fata vietii umane, pe care o considera si trista si plina de delicii. Cind se refera in mod specific la genurile traditionale, dramatic, epic si liric, ea recunoaste ca decaderea gustului si moravurilor a fost cauzata de Revolutie. Dar tot ce recomanda, foarte timid, teatrului francez sint niste inovatii care ar permite o orientare spre tragedia istorica27. in poezie ii simpatizeaza pe Delille, Fontanes si Saint-Lambert, imitatorii poeziei descriptive engleze; in ceea ce priveste romanul, se pronunta pentru o proza poetica in stilul lui Rousseau sau Bernardin de Saint-Pierre, sau pentru un roman feminin al sensibilitatii. Literatura trebuie sa aiba un efect social. Emotiile pe care la stirneste trebuie sa ne duca la virtute, adica la virtute republicana, la luminarea mintii, la liberalism. Nu ne este greu sa stabilim o legatura intre aceste cerinte si termenii critici ai Doamnei de Stael: virtutea este pentru ea emotie, luminarea mintii e simpatie, intelegere, iar liberalismul e, in primul rind, o chestiune de inima. Astfel, ea reuseste sa aplaneze contradictia dintre ceea ce am putea numi intelectualismul ei arid si expansivitatea ei emotionala rousseauista. Dar contradictia n-a trecut neobservata de criticii contemporani: Fontanes si Chateaubriand au subliniat-o cit se poate de clar28. Pe de alta parte, ascensiunea rapida a lui Napoleon a facut curind ca pledoaria Doamnei de Stael pentru o literatura republicana speciala sa nu mai fie de actualitate. in Franta cartea a ramas fara efect.



Nu acelasi lucru s-a petrecut cu De l Allemagne. imprejurarile in care a aparut au fost de ajuns ca sa-i faca o publicitate uriasa: in 1810, desi complet tiparita, a fost interzisa de politia franceza. Ducele de Rovigo, ministrul lui Napoleon, i-a comunicat Doamnei de Stael, intr-o scrisoare celebra pe care ea a reprodus-o in prefata cartii, ca opera ei este nefrantuzeasca". De l Allemagne a fost publicata la Londra de John Murray, in octombrie 1813, in jurul datei bataliei de la Leipzig. in decembrie a aparut in traducere engleza. in mai 1814, imediat dupa ocuparea Parisului de catre aliati, s-a tiparit si o editie pariziana. Faptul a constituit un eveniment politic, lucrarea fiind comparabila, in intentie, cu Germania lui Tacit. Francezilor li se prezenta imaginea unui popor de ginditori si de poeti, bun, sincer si pios, cu putine ambitii politice si cu o constiinta nationala slaba: un tablou idilic care fusese deja contrazis de istoria anilor scursi intre scrierea si publicarea cartii. Imaginea creata de Doamna de Stael, desi criticata de Heine si de multi altii, a dainuit in Franta pina in 1870. Astfel, cartea nu poate fi privita ca o lucrare dedicata in primul rind criticii literare. in ea gasim imaginea unei intregi natiuni, o schita de psihologie si sociologie nationala si, de asemenea, ceva clin tonul personal al unor note de calatorie. Discutarea literaturii propriu-zise ocupa cam o treime din carte: ea e permanent subordonata scopului caracterizarii generale a natiunii si presarata cu impresii personale.

Din punctul nostru de vedere, aceste parti dedicate literaturii se situeaza mult deasupra poeticii si criticii din De la Littera-lnre. Retorica vaga si ignoranta faptica au disparut. Cea mai mare parte a cartii da informatii solide despre textele cunoscute de autoare, oricare ar fi erorile si lacunele ei din punctul de vedere al unui cercetator modern al literaturii germane. Datele, ideile si observatiile critice din aceste parti au fost adesea atribuite surselor de informatie ale Doamnei de Stael. Ea a fost considerata un simplu purtator de cuvint al lui August Wilhelm Schlegel si al celorlalte numeroase personalitati care i-au dat informatii. Totusi, nu se poate stabili cu exactitate in ce masura a fost indatorata acestora, mare parte din informatiile primite de ea fiind orale. Ea a avut cunoscuti si prieteni distinsi, dintre care multi au incercat sa-i transmita conceptiile lor. Wilhelm von Humboldt a fost primul ei profesor de germana si inca din 1799 i-a dat un rezumat in franceza al cartii sale despre Hermann si DorotAea29. Charles Villers, emigrant francez stabilit in Germania, pe care 1-a cunoscut la Metz in 1803, a fost cel care i-a prezentat filozofia lui Kant. in iarna anilor 1803-1804, in timpul sederii ei la Wei-mar, 1-a intilnit pe Wieland, pe Goethe, pe Schiller si pe Henry Crabb Robinson, un tinar englez care, adus pentru a o instrui in filozofia germana, i-a dat sa citeasca mai multe articole despre Kant30. La Berlin 1-a vizitat pe Fichte, si tot acolo 1-a cunoscut pe August Wilhelm Schlegel, pe care 1-a luat cu ea la Coppet, avind astfel nenumarate prilejuri de a discuta cu el. in 1808 1809 a audiat de asemenea prelegerile lui despre drama tinute la Viena. A cunoscut si alte celebritati germane. in 1807, la Miinchen, 1-a intilnit pe Schelling. Friedrich Schlegel a vizitat-o la Coppet si maitirziula Acosta, unde in iarna anilor 1806 1807 i-a tinut prelegeri despre filozofia germana31. Zacharias Werner a facut si el o vizita la Coppet in 1809. Sursele de informatie tiparite au fost inca si mai abundente. Totusi, analizind De l Allemagne, ne convingem ca toate aceste surse au lasat surprinzator de putine urme si ca independenta judecatii Doamnei de Stael nu a fost aproape deloc afectata. Putem admite ca parerea ei despre Kant e luata in mare masura de la Villers si ca partile tratind metafizica si misticismul german reflecta inriurirea lui Friedrich Schlegel si a lui Schelling. Dar este neindoielnic ca in critica ei literara Doamna de Stael se bazeaza in cea mai mare parte pe cunoasterea directa a textelor, neputind fi considerata in nici o privinta o exponenta a teoriilor lui August Wilhelm Schlegel.



Desigur, exista cazuri in care opiniile ei concorda cu cele ale lui Schlegel: de pilda, apreciaza ca piesele lui Goethe nu pot fi jucate cu succes, iar la Jean Paul constata o conceptie de locuitor al unui orasel de provincie. in citeva rinduri se poate considera ca s-a facut ecoul parerilor lui Schlegel, bunaoara cind condamna superflua preocupare a lui Schiller pentru justitia poetica, reflectata de faptul ca dupa executarea Mariei Stuart o pedepseste pe regina Elisabeta3-. Dar Doamna de Stael 1-a urmat in mod categoric pe Schlegel doar intr-un singur punct e drept, de mare importanta istorica: a inlocuit vechiul termen nordic" cu termenul romantic". Un intreg capitol (al Xl-lea din partea a douA) rezuma conceptia lui Schlegel ca poezia romantica e crestina, medievala si cavalereasca si ca se asociaza mai degraba cu pictura decit cu sculptura. Ca si Schlegel, Doamna de Stael arata ca tragedia antica pune accentul pe actiune, in timp ce tragedia moderna pune accentul pe caractere, si stabileste un contrast intre destinul antic si providenta crestina. Contrastul dintre literatura germana, care are radacini populare si nationale, si literatura franceza, care e aristocratica, este luat si el de la Schlegel si Herder. Dar in acelasi capitol se expune o conceptie despre poezie absolut straina lui Schlegel. Poezia anticilor, afirma Doamna de Stael, este mai pura ca arta, cea a modernilor face sa curga mai multe lacrimi". Poezia germana se serveste de impresiile noastre personale pentru a ne emotiona; geniul care o inspira se adreseaza direct inimii noastre"



Pe scurt, Doamna de Stael si-a pastrat conceptia ei emotio-nalista despre poezie. Ea nu manifesta nici un interes pentru conceptia simbolista si nici macar pentru o conceptie mistica, in care poezia sa apara drept calea spre o realitate superioara, desi in carte exista citeva urme ale acestor doctrine*. in mai multe rinduri ea face aluzie, pe un ton critic, la invataturile noii scoli" a romanticilor germani, in special la exaltarea de catre fratii Schlegel a obiectivitatii si ironiei, la dispretul lor pentru lacrimi ca efect al literaturii, la faptul ca minimalizeaza insemnatatea subiectului operei luat in sine si la intoleranta lor generala. Dupa parerea ei, critica lui A.W. Schlegel indica o preferinta condamnabila pentru ceea ce e simplu si chiar grosolan34. Modul in care il discuta pe Friedrich Schlegel arata ca n-a inteles absolut nimic din teoriile lui specifice, desi face aluzie la prima lui carte dedicata poeziei grecesti**, in afara de aceasta, gusturile si preferintele ei nu sint nicidecum identice cu cele ale fratilor Schlegel. Opera lui Schiller, denigrata in permanenta de fratii Schlegel, a tulburat-o profund. N-a impartasit cultul lui August Wilhelm pentru Goethe, simtind o evidenta aversiune fata de raceala, obiectivitatea si impartialitatea lui si preferindu-1 de departe pe Wcrther oricareia dintre operele lui de mai tirziu. L-a elogiat pe Wieland, l acind aluzie la opinia proasta a fratilor Schlegel despre scrierile lui, iar lui Werner si lui Kotzebue le-a acordat o atentie mult mai mare decit cea pe care ar fi putut-o autoriza Schlegel35. Istoricul Niebuhr a avut in mod cert dreptate cind a remarcat ca probabil Schlegel nici n-a vazut macar De l Ailemagne in manuscris38.

Doamna de Stael nu si-a schimbat conceptia fundamentala despre literatura si poezie: intre De la Litterature si De VAllemagne exista o continuitate perfecta. Dar de la o carte la cealalta a facut progrese mari ca critic literar, in special in analiza si caracterizarea operelor literare. Pentru ea, critica ideala inseamna descrierea insufletita a capodoperelor"37. Este un ideal pe care il atinge destul de des, facind prezentari bune, presarate cu traduceri in proza, a multor piese, poeme si romane germane. Despre inceputurile literaturii germane n-a stiut, in mod categoric, nimic. Desi de la August Wilhclm Schlegel ar fi putut afla multe lucruri despre Cintccid Nibelungilor, ea se refera la acesta foarte pe scurt si in termeni vagi38. Putem banui ca precisa si corecta clasificare conform careia literatura germana veche a fost scrisa succesiv do calugari, cavaleri, mestesugari si carturari i-o datoreaza lui Schlegel31 . Doamna de Sta cil incepe sa aiba o opinie proprie abia cind ii discuta pe Wieland, Klopstock si Lessing. Aici ne ofera caracterizari bune, facute cu simpatie si intelegeri- si bazate pe cunoasterea directa a textelor. Ha sesizeaza nuanta sentimentala din opera lui Wieland, iar succesul lui Lessing ca critic si dramaturg il defineste corect si nu fara simt critic. Discutindu-1 pe Winckelmann, dovedeste ca intelege punctul de vedere istoric: necesitatea cunoasterii tarii si epocii careia ii apartine opera literara, necesitatea folosirii atit a imaginatiei cit si a eruditiei pentru a compensa distanta in timp si a readuce la viata ceea ce pare mort40. Dar caracterizarea lui Herder este dezamagitor de superficiala, fiind bazata in intregime pe informatii indirecte. Poetul pe earc-1 admira este Schiller, pentru ca el s-a ridicat la inaltimea idealului de suflet bintuit de furtuni"41 si a impresionat-o prin patosul si elocventa lui. Ea ii prezinta piesele in detaliu si cu multa caldura, facind din cind in cind observatii critice corecte, desi nu prea noi. De pilda, dezaproba sfirsitul romantic al Fecioarei din Orleans sau corurile duble din Logodnica din Messina*2. Modul in care il trateaza pe Goethe este mult mai putin satisfacator. in cadrul prezenetarii destul de amanuntite a pieselor, critica structura prea libera a lui Goelz von Berlichingen si sfirsitul lui Egmont si insista asupra ideii ca Tas.so are prea putin de-a face cu figura istorica a poetului43. Discutind poezia lui Goethe, da traduceri bine alese ale unora dintre cele mai frumoase balade44. Dar prezentarea lui Fatist (a putut cunoaste numai partea intiI) este complet confuza: ordinea scenelor e amestecata, iar comentariile despre cosmarul spiritului" tradeaza perplexitate, tot asa cum cele despre Gretchen tradeaza snobismul social si intelectual al unei mari pretioase. Fausl e considerat un vis, un delir al spiritului", ceva ce nu trebuie imitat sau repetat45. Doamna de Stacil incearca aceeasi nedumerire in fata lui Wilhelm Meister, aici apreciind doar figura lui Mignon, si o nedumerire inca si mai mare in fata Afinitatilor elective, opera al carei scop ii pare complet obscur46. Discutind aceasta ultima carte, ea il acuza malitios pe Goethe de lene a inimii" si de faptul ca isi iroseste jumatate din talent de teama sa nu sufere el insusi daca isi emotioneaza cititorii47. Lui Goethe ii lipseste entuziasmul, o filozofie si o credinta ferma si pozitiva acuzatie formulata din ce in ce mai insistent de un tot mai mare numar de germani, intelegerea Doamnei de Stael pentru literatura germana pro-priu-zis romantica a fost foarte limitata. Jean Paul ii pare provincial, prea inocent pentru epoca lui. Vorbind despre el, a formulat des-citata recomandare: in timpurile noastre moderne trebuie sa avem un spirit european"48. Pe Wieland il gaseste prea putin german, prea putin national; pe Jean Paul, prea exclusiv german, prea local. Din Sicbenkas-al acestuia citeaza un pasaj, Visul despre Cristos mort", dar taindu-i sfirsitul, ii schimba complet idee;!

    generala. Jean Paul a protestat, dar acest vis a devenit marca mostra" a ateismului german, care i-a impresionat pe Vigny si Llugo4". Doamna de Stael a cunoscut, fireste, o parte din opera lui Tieck. Ea vorbeste laudativ despre Sternbald, savurind atmosfera boema a romanului, si discuta unele dintre comedii ca exemple ale fanteziei aristofanice agreate de teoria germana50. Dar in general Tieck ii trezeste doar un interes moderat. Oricit de ciudat ar parea, Doamna do Stael a fost impresionata cel mai mult de Zacharias Werner, pe care, dupa moartea lui Schiller, 1-a considerat primul dintre dramaturgii Germaniei". Piesele lui Werner, inclusiv Allila, le prezinta cu atita caldura, incit, de exemplu, in portretul pe care il face Biciului lui Dumnezeu multi au gasit aluzii la Napoleon51. Povestind piesa 24 Februarie, pe care a vazut-o pe scena ei particulara, jucata de Schlegel si Werner, subliniaza admirativ marele ei efect teatral si culoarea ei poetica. ii displace insa propaganda mistica a lui Werner si are rezerve fata de preferinta lui pentru orori fizice52. Ea se intoarce intotdeauna la sanatoasa ei pozitie de mijloc: in literatura nu trebuie sa existe nici idealism si misticism nebulos, nici naturalism terifiant si dezgustator.





Astfel, simpatia Doamnei de Stael pentru literatura germana este intotdeauna temperata de aderarea aproape instinctiva la principiile gustului francez. Pe acestea nu le interpreteaza rigid: distinctia dintre principiile eterne si cele vremelnice ii da satisfactie, si este cit se poate de dispusa sa renunte la reguli. Dar considera tot timpul ca principiile eterne urmeaza indeaproape gustul specific al neoclasicismului francez. Atitudinea ci este adesea indecisa: admite frumusetea unor opere care incalca regulile, dar deplinge prostul gust si extravaganta. Ea ar dori sa impace ambele cerinte: literatura germana sa fie mai conforma cu regulile, mai plina de gust, iar literatura franceza mai putin circumscrisa de conventii rigide, mai libera sa se lase in voia avinturilor imaginatiei.



Ea spera ca francezii vor deveni mai religiosi", iar germanii ceva mai mondeni"63.

Dar aceasta preconizare a unei concilieri pe un teren de mijloc, a instaurarii unui spirit european armonios, este contracarata de dorinta Doamnei de Stael ca fiecare natiune sa-si exprime caracterul national cit mai clar si cit mai liber cu putinta. Wieland, pe care personal 1-a admirat, este sacrificat nationalistilor germani: originalitatea nationala este mai de pret, si cu toate ca recunoastem in Wieland un mare maestru, ar fi fost de dorit sa nu aiba discipoli"54.

Lessing este apreciat pentru ca a stabilit dreptul germanilor la un gust national. Prezentarea contrastului dintre clasic si romantic culmineaza cu marturisirea preferintei pentru literatura romantica, deoarece numai aceasta este susceptibila de a mai fi perfectionata, pentru ca avindu-si radacinile in propriul nostru pamint este singura care poate creste, care poate capata o noua vigoare; ea exprima religia noastra, evoca istoria noastra"55. Literatura anticilor este pentru noi o literatura transplantata, in timp ce literatura romantica sau cavalereasca este indigena.

Conceptia Doamnei de Stael despre poemul epic e complet primitivista, ossianica. Un poem epic nu este aproape niciodata opera unui singur om, fiind compus, ca sa spunem asa, de secolele insele personajele poemului epic trebuie sa reprezinte caracterul primitiv al natiunii"56. Doamna de Stael considera ca deosebirile dintre gusturile nationale isi gasesc expresia cea mai pronuntata in drama. Ea poate afirma ca nimic nu ar fi mai absurd decit sa vrei sa impui tuturor natiunilor acelasi sistem"57. Dar in realitate nu tine seama de propriul ei sfat, facind propuneri concrete de liberalizare a sistemului francez si criticind piesele germane pentru ca nu sint conforme cu normele franceze. in problema celor trei unitati, impartaseste vederile lui Johnson si Schlegel. Numai unitatea de actiune e indispensabila; schimbarea locului si prelungirea duratei actiunii sint permise daca sporesc emotia si intensifica iluzia. Ea dezaproba solemnitatea uniforma a alexandrinilor francezi, preferind in mod evident proza, si recomanda tragedia istorica, in care vede tendinta fireasca a secolului, principalul remediu impotriva sterilitatii ce ameninta drama franceza. Totusi, tine sa sublinieze mereu ca nu recomanda adoptarea principiilor germane si judeca foarte sever abaterile germanilor de la bunul-gust. De exemplu, este socata de scena confesiunii din Maria Stuart si de temele erotice ale baladelor si elegiilor lui Goethe, manifesta, in observatiile asupra lui Klarchen si Gretchen, o puternica prejudecata de clasa, declarindu-se pentru personaje aristocratice, si este oripilata de cuvintele rostite de Valentin inainte de moarte, cind o blestema pe Gretchen: ele violeaza demnitatea tragediei58. De asemenea, il priveste dezaprobator pe Mcfistofel, desi recunoaste ca un diavol este mai putin ridicol pe o scena din Germania decit pe una din Franta. Personajelor unei tragedii din secolul al XVIII-lea, Zwillinge (1775) de Klinger, ar vrea chiar sa le dea nume celebre", pentru a mari efectul piesei: Tragedia are nevoie de subiecte istorice sau de traditii religioase care sa trezeasca amintiri marete in sufletele spectatorilor"59. in comedie il prefera pe Moliere oricarui alt dramaturg, datorita faptului ca a cunoscut bine societatea. Un intreg capitol, De la declamaiion", elogiaza jocul actorilor francezi, in special jocul lui Talma dintr-o adaptare groaznic de mutilata a lui Hamlet facuta de Ducis. Talma realizeaza unirea fericita a lui Shakespeare si Racine. De ce autorii dramatici n-ar incerca si ei sa imbine in compozitiile lor ceea ce actorul a reusit sa amalgameze prin jocul sau?"60

Astfel, in cele din urma, cosmopolitismul invinge teoriile nationaliste. Natiunile trebuie sa-si serveasca de ghid unele altora". Inecare tara ar trebui sa ofere gazduire ideilor straine; pentru ca in acest gen, ospitalitatea inseamna un cistig pentru gazde"61. De l Allemagne a adus o contributie considerabila la conturarea ideii de literatura universala", pe care Goethe a conceput-o mai tirziu ca pe o sinteza a spiritului european. Tocmai limitele gustului si intelegerii Doamnei de Stael au sporit efectul cartii. Teoria ei literara n-a depasit emotionalismul rousseauist. Gustul ei e moderat preromantic, preferind tragedia istorica, poezia descriptiva si romanul sensibilitatii. Ea a respins in mod constant ceea ce considera a fi bizareria germanilor: bizareria lui Faust, a lui Jean Paul. Dar tocmai faptul ca a avut radacini in trecutul francez a facut ca vocea ei sa fie auzita chiar mult dincolo de frontierele Frantei. in Franta, cartea a stirnit o polemica violenta, un partid acuzind-o pe Doamna de Stael de lipsa de patriotism, in timp ce celalalt o aclama, uneori imputindu-i chiar o prea mare timiditate. in Scrupules litteraires de Madame de Stael (1814), unul dintre aparatorii ei, Alexandre Soumet, a atacat violent neoclasicismul francez, pledind pentru o critica a frumusetilor62. El vorbeste cu cea mai mare admiratie despre opera lui Klopstock si despre Maria Stuarl a lui Schiller, in legatura cu aceasta din urma justifi-cind chiar si prezentarea spovedaniei pe scena. in Anglia cartea a fost primita cu un urias volum de laude, la care s-a asociat si Jef-frey. Ea a devenit sursa clasica de informatii despre Germania, inlocuita doar odata cu publicarea lucrarilor lui Carlyle, si s-a bucurat de o larga raspindire si in Statele Unite, fiind citita, de exemplu, de Emerson. Germanii au fost, bineinteles, flatati de succesul cartii. Goethe, desi neplacut impresionat de modul in care ii erau discutate scrierile, a recunoscut cu generozitate meritele ei istorice63; Jean Paul a subliniat, pe un ton usor batjocoritor dar totusi amabil, limitele cunostintelor si intelegerii autoarei64; contele Otto von Loeben a criticat-o violent pentru ca i-a ignorat pe Novalis si Fouque" si pentru ca n-a impartasit punctul de vedere al romanticilor germani65. Desi multe dintre observatiile criticilor germani sint corecte, nimic nu poate diminua meritul cartii. Ea a facut intr-adevar o bresa in zidul chinezesc care despartea natiunile; a avut o importanta extraordinara in raspindirea termenului si conceptului de romantic"; a constituit unul dintre primii pasi in istoria emaniciparii literaturii franceze de principiile neoclasicismului, fiind un manifest al noului cosmopolitism literar.



Francois Rene, viconte de Chateaubriand (1768-1848) este, in aparenta, antipodul Doamnei de Stael. La intoarcerea din exilul petrecut in Anglia, Chateaubriand si-a inceput cariera literara in Franta atacind recent publicata De la Litttratnrem. El subliniaza contradictia dintre melancolie si credinta in perfectibilitate, ii spune Doamnei de Stael ca poemele ossianice sint un fals literar, ca spiritul lor e crestin si ca prezinta o moralitate ideala, de neconceput in Caledonia secolului al treilea. El formuleaza cu infatuare contrastul dintre sine insusi si Doamna de Stael, afir-mind: nebunia mea este sa-1 vad pretutindeni pe Isus Cristos, asa cum Doamna de Stael vede pretutindeni perfectibilitatea"87. Nobilul catolic de neam vechi, care vrea sa restaureze religia si dinastia stramosilor, pare sa nu aibe nimic comun cu doamna protestanta din Geneva, care crede in progres si liberalism.

Totusi, daca ne limitam, asa cum trebuie s-o facem, la teoria, critica si gustul literar, contrastul ne va aparea mai putin violent. Conceptiile lui Chautcaubriand despre poezie si preferintele lui literare nu sint de fapt atit de deosebite de cele ale Doamnei de Stael. Si pentru el scriitorii-model cei mai apropiati sint Rousseau, Bernardin de Saint-Pierre si Ossian. Pentru amindoi expresia concreta a esentei poeziei adevarate este o proza ritmica prczentind setea de infinit a barbatului (si femeiI) si desertaciunea existentei umane. Gustul lui literar este, ca si al ei, delimitat de sistemul clasicismului francez. Ambii fac unele concesii elementelor care ar duce la liberalizarea sistemului daca acesta ar putea asimila opera lui Milton si anumite parti din Shakespeare si Dante. Ca si ea, Chateaubriand a contribuit la cresterea interesului pentru istorie si la intelegerea cadrului istoric al literaturii. in domeniul criticii, contributia lui cea mai importanta o constituie sugestiile privind relatia dintre literatura si dezvoltarea religiei si sensibilitatii, intr-o perspectiva larga, Chateaubriand si Doamna de Stael stau alaturi.

Le Genie du chrislianisme (1802) este o apologie generala a crestinismului (si in special a romano-catolicismuluI) indreptata impotriva scepticismului si ateismului secolului al XVIII-lea si a Revolutiei franceze. Ceea ce ne intereseaza pe noi, si ceea ce a gasit rasunet in epoca, este pledoaria cartii in favoarea frumusetii crestinismului. Chateaubriand incearca sa arate ca crestinismul nu este numai singura religie adevarata, ci si religia cea mai poetica, cea mai umana, cea mai favorabila libertatii, artelor si literelor"68. Argumentatia literara consta din confruntarea unor pasaje si a unor figuri din poezia greaca si latina cu pasaje si figuri analoge din scriitorii moderni. Este o reformulare a certei dintre antici si moderni, preferintele lui Chateaubriand inclinind spre modernii crestini. Dar ne este greu sa vedem care ar putea fi valoarea critica a observatiei ca Adam al lui Milton e mai maiestuos si mai nobil" decit Ulise al lui Homer; ca Lusignan din Zaire a lui Voltaire, care o indeamna pe fiica lui sa aleaga martiriul, este un tata mai eroic decit Priam al lui Homer, care se umileste in fata lui Ahile, ucigasul fiului sau, cerind corpul neinsufletit al lui Hector; ca Andromaca lui Racinc este o mama mai duioasa decit Andromaca antichitatii; ca Guzman din Alzire a lui Voltaire nu este un fiu atit de docil si de pasiv ca Telemac a lui Homer, si asa mai departe69, in majoritatea cazurilor, pasajele si personajele nu sint comparabile critic, deoarece calitatile de fiu sau de mama, desprinse din contextul operei literare, nu constituie criterii ale maiestriei artistice. Norma impusa este, inevitabil, absolut externa, aplicabila in compararea unor figuri din viata si din istorie, dar nu in compararea figurilor literare. Reusita si valoarea literara nu sint in nici un fel legate de preferinta morala exprimata de autor. Chateaubriand insusi a recunoscut ca scena in care Priam vine la Ahile este incomparabil mai impresionanta decit discursul din Zaire. Oricare ar putea fi superioritatea abstracta a lui Adam si Fva, Ulise si Penelopa sint un cuplu conjugal mult mai convingator. Ca argument, intregul sistem al acestor paralele este mecanic si chiar pueril.



Totusi, Chateaubriand a avut citeva intuitii critice autentice. Se pare ca el a fost primul care a interpretat literatura franceza a secolului al XVII-lea nu ca o reinviere a antichitatii clasice, ci ca o literatura crestina, net distincta de literatura decadenta a necredinciosului secol al XVIII-lea. Chateaubriand a manifestat o preferinta marcata pentru ceea ce astazi am numi baroc", o intelegere a tensiunilor si conflictelor dintre iubire si datorie, trup si suflet, pe care le gasea fundamental crestine chiar si cind erau prezentate in haina antichitatii clasice. Astfel, Ifigcnia din tragedia lui Racine este o fata crestina care asculta chemarea cerului. Fcdra e crestina damnata, pacatoasa care a cazut de vie in miinile lui Dumnezeu"70. Chiar si Voltaire, care a persecutat biserica, si-a construit tragediile pe sentimente si conflicte de neconceput fara traditia crestina.



Cind depaseste comparatiile si isi abandoneaza intentia de a denigra mitologia clasica, Chateaubriand ne poate da interpretari proaspete ale marilor scriitori francezi ai trecutului. Cei mai importanti scriitori crestini sint pentru el Pascal si Bossuet, La Bruyere si Massillon. Chiar si pe Moliere si La Fontaine ii considera atinsi de melancolie, inclinati sa recunoasca desertaciunea desertaciunilor, marea tema a scrierilor lui Chateaubriand. Flogierea clasicilor crestini ai secolului al XVII-lea vine, in plus, in sprijinul unei teze generale: fara religie nu poate exista frumusete sau arta. Necredinta e principala cauza a decadentei. Distrugind imaginatia, spiritul rational macina temeliile artelor frumoase. Di aceea, .secolul al XVI 11-lea se micsoreaza, in perspectiva, pe zi ce trece, in timp ce secolul al XVII-lea pare sa se inalte pe masura ce ne indepartam de el: unul se scufunda, celalalt se ridica spre ceruri"71.



Chateaubriand priveste natura cu o sensibilitate si o descrie cu un dar care constituiau ceva nou la vremea aceea. Convins ca sensibilitatea lui se deosebeste de cea a antichitatii, a cautat sa-i stabileasca ascendenta. Antichitatea, sustine Chateaubriand, n-a cunoscut poezia descriptiva asa cum o intelegea el, adica poezia singuratatii, a deserturilor, a cerurilor infinite in care omul dispare in fata maretiei lui Dumnezeu. Mitologia antica a. naturii, cu naiadele si nimfele ei, face ca natura sa apara mica si placuta, locuibila, strict umana. Numai odata cu crestinismul se naste sensibilitatea la peisaj in sine, independent de om. I )esi fantezist in incercarea lui de a demonstra ca aceasta poezie descriptiva isi are originea la anahoreti, Chateaubriand reuseste sa distinga unele stadii ale literaturii descriptive moderne: reactia secolului al XVII-lea impotriva pastoralei renascentiste, poezia naturii din Anglia inaugurata de Thomson, poezia francezilor care, precum Delille, ii imita pe englezi. Acesti poeti francezi contemporani ii par a scrii mult prea in stilul traditiei Georgicelor, si de aceea se separa de ei, sustinind ca poezia lui se trage din relatarile unor calatori si unor misionari iezuiti din secolul al XVII-lea si invocindu-1 pe Bernardin de Saint-Pierre, care datoreaza crestinismului talentul sau de a zugravi scenele singuratatii"72. Teza este prea fortata, dar ea adauga un nou clement marii dezbateri privind opozitia dintre antici si moderni.



Partea dedicata criticii in Le Genie du christianisme culmineaza cu doua comparatii ample: intre Vcrgiliu si Racine si intre epopeile homerice si Biblie13. in prima dintre ele Sainte-Beuve a vazut cel mai valoros pasaj din critica franceza, comparabil cu paginile cele mai bune din Lessing si Herder74. Dar lauda nu pare deloc meritata, comparatia redueindu-se aproape in intregime la o cin-tarire mecanica si la exprimarea unor preferinte. Racine este superior in inventia caracterelor. Fedra e mai pasionata decit Didona. Lira lui Vcrgiliu este mai tinguioasa decit cea a lui Racine. Vergi-liu e prietenul omului singuratic, tovarasul clipelor intime ale vietii. Racine a trait prea mult la curte. in opera lui avem impresia ca ratacim prin parcul pustiu de la Versailles. La Vergiliu gasim intreaga natura: inima codrului, imaginea muntilor, tarmul marii unde femeile exilate privesc plingind imensitatea valurilor. A alege intre acest Vergiliu, poetul care cinta lachrymae rerum, si Racine este dificil: de fapt, ei au fost frati, si Racine trebuie preferat numai de dragul tezei, pentru ca a scris Athalie, opera cea mai perfecta a geniului inspirat de religie"75. Verdictul in favoarea Bibliei este mai usor de dat, pentru ca Chateaubriand poate caracteriza stilul Bibliei, in termeni luati de la Lowth, ca simplu si sublim, in timp ce stilul lui ilomer ii pare mai prolix, mai debordant, mai improvizat. Comparatia se incheie cu o parodie a lui Hoiner: rescrierea unui pasaj din cartea lui Ruth intr-o maniera inflorita, pseudo-homerica70. intr-un eseu faimos asupra lui Dussault (1819), Chateaubriand ne sfatuieste sa abandonam critica marunta si facila a defectelor in favoarea criticii mari si dificile a frumusetilor"77. Propria lui metoda foloseste, in general, citatul, aprecierea si confruntarea, insotite uneori de observatii privind versificatia si utilizarea vocalelor si consoanelor. Metoda lui nu e niciodata cea a caracterizarii unui singur autor sau a unei singure opere, si nici cea. a argumentatiei speculative, teoretice. Cind apeleaza la principii generale, nu se poate ghidi decit la locurile comune ale clasicismului. De aceea, eseul despre Shakespeare (1801) trebuie considerat ca apartinind criticii defectelor. Chateaubriand recunoaste ca Shakespeare are mari merite istorici pentru epoca luij ca a cunoscut profund natura umana si ca zugraveste scene vii si impresionante, dar cu toate acestea subliniaza in: istent ca nu a fost un artist. Ca si primii critici francezi si englezi ai lui Shakespeare, Chateaubriand este complet orb la maiestria constructiei dramatice si insensibil la textura verbala, care ii pare doar bombastica. El sustine ca a scrie este o arta aceasta arta are, in mod necesar, genuri, si fiecirc gen are anumite reguli" si crede ca isi poate lua revansa asupra celor care admira caracterul natural al lui Shakespeare: Rarcine, in toata perfectiunea artei sale, este mai natural decit Shakespeare; tot asa cum Apolo, in toata divinitatea lui, are forme mai umane decit o statuie grosolana din Egipt"78.



Astfel, toate enunturile critice ale lui Chateaubriand sint pline de cliseele clasicismului. Le beau ideal ascunde uritul si vulgarul; natura frumoasa nu trebuie sa imite monstri; gustul este bunul-simt al geniului; fara gust, geniul nu e decit nebunie sublima"; regulile, chiar si regula celor trei unitati, sint valabile in toate timpurile si in toate tarile pentru ca se bazeaza pe natura79. Acestea sint normele la care Chateaubriand apeleaza mereu cind isi prezinta, explica si justifica operele proprii. intr-o minutioasa aparare a epopeii sale in proza Les Martyrs, se arata preocupat de puritatea genului ei, citeaza un sir intreg de autoritati si respinge, una cite una, cele mai pedante obiectii. El declara ca nu vrea sa faca nici o schimbare, nici o inovatie in literatura si ca adopta in intregime principiile formulate de Aristotel, Horatiu si Boileau80. Le Genie du chrislianisme ar putea sugera ca Chateaubriand agreeaza conceptul de poezie ca simbol, dar de fapt el nu admite decit folosirea unor alegorii ale calitatilor si sentimentelor si are o conceptie cit se poate de prozaica despre sensul alegoric si figurat al Bibliei*1. in afara de apararea, de altfel conventionala, a miraculosului crestin, singura inovatie teoretica este punerea accentului pe prezenta autorului in propria lui creatie. Chateaubriand e convins ca marii scriitori si-au pus istoria vietii in operele lor", ca numai inima proprie o poti zugravi bine"82. Fara sa-1 identifice complet pe Milton cu Satan, el sugereaza ca in acest personaj Milton si-a intrupat propriul sau spirit de perditie. Iubirea dintre Adam si Eva reflecta, dupa parerea lui, experienta conjugala a lui Milton. Tristetea lui Vergiliu e generata de faptul ca era bilbiit si de o constitutie fizica slaba si ca a avut dezamagiri in iubire83. Aceasta conceptie nu este insa aplicata in toate cazurile, iar schema generala a clasicismului nu e parasita niciodata.

Cu trecerea anilor, Chateaubriand si-a modificat, intr-o oarecare masura, pozitia critica. in anumite privinte a devenit inca si mai conservator, deplingind efectele propriilor sale scrieri. Exact asa cum Goethe 1-a renegat pe Werther, Chateaubriand a denuntat descendenta lui Rena84. Desi in tinerete acceptase rolul de fondator al unei scoli*, pe care si-o imaginase ca o reintoarcere la adevaratele principii ale secolului al XVII-lea, mai tirziu s-a aratat din ce in ce mai dezgustat de excesele romanticilor francezi. A avut o atitudine foarte rece fata de Lamartine si de Hugo, si a condamnat sever drama singeroasa si plina de orori*. Lui George Sand i-a tinut predici despre moralitate, exprimindu-si speranta ca batrinetea, venirea iernii", o va invata ca pasiunea e desertaciune85. Pe BeYanger 1-a putut admira, din motive politice, pentru ca nu se temea de comparatia cu un scriitor de cintece populare86. Cea mai sustinuta opera critica a lui Chateaubriand este Essai sur la litterature anglaise (1836). in multe privinte, eseul ne dezamageste, fiind plin de lacune si de erori, intesat de digresiuni despre Luther, Lamennais, Danton si altii. Prezentarea perioadelor vechi se bazeaza in intregime pe informatii indirecte, fiind compilata, fara discernamint si fara simt al proportiilor, din surse engleze invechite. Observatiile asupra lui Chaucer si Spenser sint grotesc de nepotrivite si eronate. De fapt, numai Shakespeare, Milton si Byron sint tratati mai pe larg si cu mai multa atentie. Capitolele dedicate lui Shakespeare incep promitator. Chateaubriand recunoaste ca in trecut 1-a masurat pe Shakespeare privindu-1 prin luneta clasica", dar ca aceasta s-a dovedit a fi un microscop inaplicabil observatiei intregului"87. Aceasta parte se termina cu un elogiu in care Shakespeare e considerat unul dintre cei cinci sau sase genies-dominateurs sau genies-meres ai istoriei literare, alaturi de Homer, Dante si Rabelais, inclusi acum cu totii in aceasta noua proclamatie de toleranta. Dar intre introducere si incheiere Chateaubriand reproduce, cuvint cu cuvint, criticile formulate cu treizeci si cinci de ani in urma, adaugindu-le o condamnare a comediei lui Shakespeare si a eroinelor lui, umbre ossianice" care nu suporta comparatie cu Esther a lui Racine88. Punctul de vedere ramine acelasi: scriitorii romantici, de pilda Shakespeare si Dante, au de cistigat cind sint citati fragmentar, in timp ce monumentele literare din epocile clasice se remarca prin perfectiunea intregului si justa proportie a partilor"89. in opera ca si in viata lui Shakespeare, conchide Chateaubriand, nu gasim o tinuta aleasa. El n-a avut gust: acel tip de gust care s-a manifestat doar rareori in istoria lumii, si probabil cel mai mult in epoca lui Ludovic XIV.



Dintre poetii englezi, Milton a fost cel mai aproape de inima si de gustul lui Chateaubriand. in Le Genie du chrislianisme marturia lui e invocata tot timpul. Spre batrinete, Chateaubriand a publicat o traducere completa, in proza, a Paradisului pierdut, iar in Essai sur la litterature anglaisc adauga o prezentare destul de cuprinzatoare si a celorlalte opere ale lui Milton. Chateaubriand dovedeste o atitudine surprinzator de intelegatoare chiar si fata de partile cele mai criticate ale Paradisului pierdut: el apara ultimele cinturi, considerind ca nu sint inferioare celorlalte, apreciaza chiar si Pacatul si Moartea si justifica prezenta artileriei in cer. in doua pagini remarcabile trateaza teologia Paradisului pierdut, distingind trasaturile contradictorii ale conceptiei lui Milton in lumina unei bune cunoasteri a orientarilor teologice si filozofice. Chateaubriand repeta interpretarea biografica a poemului: Milton republicanul se regaseste in fiecare vers din Paradisul pierdut; discursurile lui Satan respira ura fata de dependenta"90. Nu mai auzim nimic din parerea mai veche, potrivit careia Milton ar fi trebuit sa se nasca in Franta si sa aiba gustul lui Racine si al lui Boileau91. Chiar si vederile politice ale lui Milton sint acum agreate de Chateaubriand, care ia postura unui profet disperat si sumbru al democratiei universale.

A face o paralela intre Milton si Chateaubriand, plecind de la considerentul ca unul 1-a servit pe Cromwell iar celalalt pe Napoleon, pare fortat. Mai plauzibil este ca Chateaubriand sa se fi comparat pe sine cu Byron, ambii apartinind aristocratiei, ambii purtind spectacolul inimii lor singerinde" prin toata Furopa, pina in Orient. Dar Chateaubriand se simte obligat sa-si stabileasca prioritatea si superioritatea. Byron e un imitator ingrat; isi ia o poza nesincera; nu are credinta, ceea ce e intotdeauna un semn de superficialitate92. Walter Scott e criticat pentru ca a initiat un gen fals si pentru ca si el ramine la suprafata lucrurilor*. Probabil ca vazind in Les Martyrs o epopee, Chateaubriand nu si-a dat seama ca el insusi scrisese- ceva foarte asemanator cu un roman istoric romantic. Les Martyrs, opera bazata pe o multitudine de informatii asamblate cu un efort vizibil, adnotata si justificata, este, in fond, cel mult un precursor al lui Quo vadis? de Sienkiewicz. in concluzie, critica lui Chateaubriand nu se emancipeaza niciodata de canoanele fixe ale regulilor si gustului formulate de neoclasicismul francez. Metodele ei n-au depasit tehnicile comparatiei retorice sau comentariului detaliat al unor pasaje frumoase desprinse din context. Desi nu i se poate acorda un loc inalt in istoria teoriei literare sau a metodelor critice, ea reflecta totusi acea schimbare a sensibilitatii pe care ne-o dovedeste elocvent insasi creatia literara a lui Chateaubriand. in ciuda faptului ca literatura medievala propriu-zisa (cu posibila exceptie a lui DantE), nu 1-a atras si n-a cunoscut-o aproape deloc, Chateaubriand a determinat, prin scrierile sale, trezirea interesului pentru trecutul feudal, pentru cavalerism si pentru bisericile gotice. Desi nu putem sustine ca a fost un istoric literar serios (Essai sur la litterature anglaise este o simpla compilatiE), intelegerea lui pentru istorie in general, intensitatea cu care a simtit scurgerea timpului, au contribuit la trezirea simtului istoric al francezilor. Accentul pus de Chateaubriand pe elementul crestin din operele clasicilor francezi ai secolului al XVlI-lea a reprezentat un punct de vedere nou, care a facut ca acesti scriitori sa fie considerati sursa une traditii permanente chiar si dupa ce respectul pentru teoria neoclasica stricta a slabit. Admiratia lui pentru Milton si interesul pentru Shakespeare, desi plin de rezerve, se inscriu pe aceeasi linie ca si eforturile entuziaste depuse de Doamna de Stael in favoarea literaturii germane. Dar trasatura cea mai personala e constituita de faptul ca Chateaubriand a fost unul dintre initiatorii estetismului romantic, nu numai prin atitudinea pe care a adoptat-o fata de frumusetile crestinismului, in special ale ritualului catolic, ci si prin exaltarea ferventa a eternitatii artei si prin cultul superioritatii si distinctiei geniului. O istorisire demna de crezare ilustreaza atitudinea lui estetica fata de o furtuna la care a asistat, in tinerete, in timp ce traversa oceanul spre America: a constatat ca prefera o furtuna descrisa de Homer93. In Memoires d outre tombe exista un pasaj in care Chateaubriand face apelul celor douazeci si unu de oameni celebri care au participat, alaturi de el, la Congresul de la Verona si care intre timp murisera: imparatul Rusiei, Alexandru? Mort. imparatul Austriei, Franz I? Mort. Regele Frantei, Ludovic XVIII? Mort Nimeni nu-si mai aminteste discursurile tinute de noi in jurul mesei printului de Metternich; dar, o, putere a geniului!

    nu va exista calator care sa auda ciocirlia cintind in cimpiile Veronei fara sa si-1 aminteasca pe Shakespeare"94. Acest lucru pare insa indoielnic astazi, cind amintirea trecutului si a marii literaturi e mai stearsa ca oricind, iar imortalita-tea" chiar si a celor mai mari opere pare precara. Excesele estetismului romantic, revendicarea exagerata si, in consecinta, imposibil de aparat a suprematiei artei, formulata, printre primii, de Chateaubriand, au dus la o reactie care aproape ca a distrus pozitia legitima a literaturii si artelor in sistemul civilizatiei umane.



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.