Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


loading...




Charles Augustin Sainte-Beuve (1804 1869) - critic din suprematiei criticii franceze despre Critica literara



El a devenit Criticul, maestrul, nu numai in Franta, ci pe tot cuprinsul Europei si al celor doua Americi. Uriasa lui opera include aproximativ saizeci de volume de critica in sensul larg al cuvintului. Stilul cursiv si farmecul subtil al scrierilor sale, tonul plin de autoritate al sentintelor lui, eruditia impresionanta si cunostintele substantiale pe care le transmite, fundamentalul sau echilibru, bun-simt si bun-gust, un anumit centrism, exprimat prin rezerva lui fata de excentric si de extravagant toate aceste calitati au facut din Sainte-Beuve o figura majora a istoriei intelectuale a Europei. Nu ne va surprinde ca tocmai aceasta preeminenta a provocat o reactie, mai ales in ultimii treizeci de ani. Se subliniaza tot mai mult limitele gustului lui Sainte-Beuve: in epoca noastra, care i-a exaltat pe Stendhal, Balzac si Baudelaire, conside-rindu-i cele mai mari figuri ale secolului al XlX-lea francez, atitudinea lui Sainte-Beuve fata de ei rauvoitoare, ostila, aroganta pare a fi o proba dintre cele mai importante la care a cazut. I se imputa ca nu i-a apreciat corect nici pe scriitorii din generatia lui, nici pe cei mai tineri, ca a supraevaluat o serie de mediocritati si de scriitori de succes efemer, si ca a fost orb sau aproape orb la multe elemente care urmau sa se dovedeasca fertile. Chiar si judecatile sale privind trecutul mai indepartat dovedesc cit de limitat i-a fost gustul: Sainte-Beuve prefera mediocrul, prefera ceea ce e neriscant si inofensiv, manifesta aversiune fata de baroc si de grotesc si se teme de maret si de sublim.

Atacurile impotriva lui au si inflexiuni morale. Ni se spune ca impresia de calm judicios si de urbanitate este inselatoare. Invidia sau de-a dreptul rautatea apar limpede in caietele publicate sub titlul Mes Poisons (1926). in timp ce nutrea uri amare si ranchiuni meschine, Sainte-Beuve isi flata publicul mic burghez, schimbin-du-si opiniile despre oameni si carti ca o girueta sub influenta vin-tulu i modei. Orientarea lui principala n-a fost deloc aceea de critic literar, caci 1-a interesat cu precadere biografia, psihologia autorului si istoria sociala. A confundat in permanenta viata cu arta, omul cu opera. in trei eseuri formulate in cuvinte taioase, publicate abia in 1954, Proust 1-a acuzat pe Sainte-Beuve ca nu a inteles acea lume unica, inchisa, fara comunicare cu exteriorul, care este sufletul poetului", nu a vazut abisul care il desparte pe scriitor de omul de lume", nu a stiut ca cui scriitorului nu se dezvaluie decit in cartile lui"1. Mai mult, odata cu sporirea preocuparilor teoretice si analitice ale secolului al XX-lea, a devenit limpede ca Sainte-Beuve nu acorda un loc central teoriei literare si analizei de text, ca teoria lui, in masura in care poate fi descoperita, este extrem de evaziva si adesea contradictorie, iar analiza textelor, superficiala si grabita. Un admirator, Logan Pearsall Smith, 1-a caracterizat pe Sainte-Beuve, aprobativ, drept dusman al tuturor sistemelor". A-i pretinde duhului sau subtil, iritabil si nu lipsit de malitiozitate sa aiba o teorie pretentie cit se poate de simplista ar insemna sa-1 tratezi aproape cu brutalitate"2. Dar aceasta brutalitate s-a manifestat si inainte si, conform planului nostru, va trebui sa uzam si noi de ea.





Este oare absolut adevarat ca Sainte-Beuve nu are nici o teorie, ca in scrierile lui nu pleaca niciodata de la un sistem de intrebari si de ipoteze? intr-un eseu tirziu asupra lui Chateaubriand (1862), Sainte-Beuve protesteaza impotriva acuzatiei ca i-ar lipsi orice teorie, ca s-ar ocupa doar de istorie, ca ar avea un punct de vedere cu totul subiectiv, ca ar fi cel mai sceptic si mai nehotarit dintre critici. Aici el formuleaza o teorie a tipurilor psihologice, pe care le numeste familii de spirite". Convins de strinsa legatura dintre operasi om, de valabilitatea proverbului pomul dupa roade se cunoaste", Sainte-Beuve sustine ca studierea literaturii duce la o tipologie a caracterelor3. El considera ca aceasta tipologie este pur si simplu un dat: intre oameni exista antagonisme innascute, exista , ,ura de rasa". Cum vreti sa-1 siliti pe Boileau sa-1 guste pe Qui-nault; si pe Fontenelle sa aiba o inalta stima pentru Boileau; si pe Joseph de Maistre sau pe Montalembert sa-1 iubeasca pe Vol-taire?"4 Sainte-Beuve concepe aceste familii de spirite ca grupari avind anumite afinitati spirituale si chiar o continuitate istorica. Vergiliu este inconjurat de Mcnandru, Tibul, Terentiu si F6nelon; Horatiu e in fruntea unui grup de poeti ai vietii civice si a celor care , ,stiu cum sa vorbeasca in versuri": Pope, Boileau, La Fon-taine, Voltaire5. Sainte-Beuve asteapta de la viitor realizarea unor mari progrese in acest domeniu. Pina la el criticii au scris simple monografii si au acumulat observatii detaliate; dar el intrevede legaturi si raporturi, iar un spirit mai cuprinzator, mai luminos, pastrindu-si totusi finetea observatiilor de detaliu, va putea descoperi intr-o zi marile diviziuni naturale care corespund familiilor de spirite"6. Sainte-Beuve pare sa preconizeze ca un vag ideal al viitorului, caruia cercetarea literara ii va furniza date empirice caracterologia cultivata in Franta, din epoca lui incoace, de catre Le Senne si altii sau tipurile de conceptii despre lume definite de Dilthey, Jaspers, Spranger si chiar Jung.

Dar Sainte-Beuve nu putea sa-i atribuie criticii literare doar functia de a furniza documente pentru studiul tipurilor psihologice. Desi in tinerete a tinut la aceasta idee, utilizind-o ca principiu calauzitor in Port-Royal si anume, in aranjarea galeriei de portrete de calugari si calugarite din aceasta lucrare7 , el a pus un accent deosebit pe tipologie abia in atmosfera naturalismului sistematic al deceniului al saptelea. La acea data Sainte-Beuve se afla in defensiva, inecreind sa arate ca nu le era ostil tinerilor, desi nu putea sa le imbratiseze doctrinele fara rezerve. Recenzind o carte destul de slaba a lui Emile Deschanel, Essai de critique naturelle (1864), Sainte-Beuve accepta ideea potrivit careia critica naturala" sau fiziologica" reprezinta miscarea noua care se va adauga criticii de gust si criticii istorice. Dar formuleaza cu insistenta o rezerva: Va exista intotdeauna o anumita parte neexplicat a si inexplicabila, cea in care consta darul individual al geniului vom avea intotdeauna un spatiu cit se poate de suficient in care sa situam acest resort principal, acest motor necunoscut, centrul si focarul inspiratiei superioare sau al vointei, monada inexprimabila"8, in recenzia foarte elogioasa la Histoire de la litterature anglaise a lui Taine, Sainte-Beuve ridica obiectia ca analiza lui Taine nu permite sesizarea seinteii de geniu", a ceea ce este esential la un poet". Exista numai un singur suflet, numai o anumita forma de spirit care poate crea o anumita capodopera" si intotdeauna va ramine un ultim punct, o ultima citadela ireductibila". Poetul nu este un lucru atit de simplu, el nu este o rezultanta si nici chiar un simplu focar reflector; el are oglinda lui, monada lui individuala unica"9. Apararea individualitatii prin invocarea termenului lui Leibniz caracterizeaza toate aceste articole. Sainte-Beuve refuza sa accepte determinismul pozitivist, desi se arata impresionat de acesta, afirmind ca el insusi s-a orientat in aceeasi directie si prezieindu-i, in termeni vagi, un mare viitor. Aceste declaratii tirzii, formulate intr-o atmosfera intelectuala schimbata, nu definesc teoriile lui Sainte-Beuve asa cum apar ele de fapt in practica lui de critic. Sainte-Beuve nu este un naturalist de tip nou. El ar trebui considerat mai degraba drept cel mai mare reprezentant francez al spiritului istoric, in sensul in care c inteles acest spirit de un teoretician german modern ca Meinecke. Adevaratul istorism nu inseamna doar recunoasterea conditionarii istorice, ci si recunoasterea individualitatii alaturi de schimbarea istorica si chiar prin aceasta. Sainte-Beuve recunoaste ambele lucruri, si in paginile lui cele mai bune pastreaza echilibrul necesar pentru a evita atit relativismul cit si sublinierea exagerata a conditiilor externe.

Principala forta a lui Sainte-Beuve rezida in acest simt al individualului, in stradania lui necontenita de a surprinde tonul specific, miezul insesizabil al unei personalitati, indiferent daca este vorba de o persoana din viata reala sau de personalitatea care se desprinde din opera unui scriitor. Desigur, el nu este intotdeauna un critic literar. Adesea prea adesea, din punctul nostru de vedere e un istoric al moravurilor, un psiholog sau un moralist. A scris mult despre figuri care nu sint deloc literare oameni de stat, generali, calugari, calugarite, femei din inalta societate si inca si mai mult despre scriitori aflati la marginea literaturii de imaginatie: memorialisti, epistolieri, autori de jurnale intime, istorici, critici etc. in mare masura, interesul lui se indreapta fatis spre biografie, si o parte insemnata din teoriile lui ne vorbesc despre cum trebuie tratata sistematic biografia, luindu-se in studiu ereditatea, fizicul, mediul ambiant, educatia din tinerete sau experientele de viata importante ale persoanei respective. Sainte-Beuve gaseste adesea prilejul de a face observatii asupra familiei celui discutat: se ocupa de tatal lui Saint-Simon, de surorile lui Pascal, de surorile lui Chateaubriand, de fratii lui Boileau. De asemenea, ne sfatuieste sa studiem copilaria, locul si peisajul in care a crescut autorul10. Taine, bunaoara, poarta in mod misterios pecetea mohoritilor Ardeni11. Se cuvine sa studiem prima grupare careia i s-a alaturat autorul, prima carte care 1-a facut vestit si apoi, pe de alta parte, ceasul declinului, momentul de criza care a dus la caderea lui. Sainte-Beuve ne cere sa intrebam: Ce gindea in materie de religie? Cum reactiona in fata spectacolului naturii? Cum s-a comportat in privinta femeilor? A fost bogat sau sarac? Care a fost modul sau de viata obisnuit? in fine, ce vicii sau ce slabiciuni a avut?"12 Iar despre o femeie doreste sa afle: Era draguta? A iubit? Care a fost motivul hotaritor al convertirii ei?"13 El nu numai ca pune asemenea intrebari, dar adesea in raspunsurile lui introduce detalii din copilaria autorului, din viata lui erotica, din experienta lui religioasa, sau pur si simplu anecdote si chiar birfe privind existenta lui cotidiana. N-am putea spune insa ca Sainte-Beuve coordoneaza aceste informatii. El se margineste sa presupuna ca ele vor contribui la obtinerea unei imagini finale concrete. Desi adesea se vede pe sine in rolul unui Bacon, al unui botanist, al unui bun naturalist in acest domeniu atit de vast al spiritelor"14, Sainte-Beuve nu adera niciodata complet la o conceptie cauzala asupra productiei literare. in multe cazuri informatiile sint folosite pentru ilustrarea temei morale permanente a lui Sainte-Beuve: contrastul dintre realitate si aparenta, dintre om si masca lui. Examenul liber, care nu cruta nici chiar religiile si divinitatile", nu-i poate cruta pe poetilr>. Uneori Sainte-Beuvc concepe aceasta nevoie de a privi in interiorul inimilor si indaratul lor"18 ca pe un serios proces de demiti-zare: criticul, asemeni nebunului din teatrul shakespearian, trebuie sa-i spuna regelui ca este om"17; el trebuie sa vina cu un mic apendice in sprijinul lui La Rochefoucauld"18. Astfel, Sainte-Beuve denunta autoapoteoza lui Vigny, in care vede incercarea acestuia de a se impune gata sculptat, modelat cu propriile lui miini"19. Cartea lui Sainte-Beuve despre Chateaubriand a fost interpretata ca demascarea unui pozeur, ba chiar a unui mincinos. Chateaubriand a folosit pelerinajul sau la Ierusalim pentru a-si fixa o intil-nire cu o femeie la Granada; iar obsesia mausoleului tradeaza calcul si poza pina si in moarte"20. Sainte-Beuve vrea sa faca portrete cit mai fidele cu putinta", sa puna in ele negii si semnele de pe obraz, tot ceea ce caracterizeaza o fizionomie in viata reala", sa ne faca sa simtim goliciunea si carnea sub vesminte, chiar si sub faldurile si fastul mantiei"21. Uneori ii place sa strecoare scalpelul si sa indice defectul din cuirasa", asa cum face cu Ville-main, pe care a ajuns sa-1 deteste, considerindu-1 sufletul cel mai sordid, maimuta cea mai rautacioasa care exista"22. Alteori este oarecum intristat sa descopere contradictia dintre viata si opera, ca in cazul lui Bernardin de Saint-Pierre, care a scris idila gingasa si pura Paul si Virginia, dar a fost un om dur si artagos23. Citco-data Sainte-Beuve simte ca el insusi s-a lasat inselat: in carnetul de insemnari intime noteaza ca nu-1 poate denunta pe Hugo ca pe un sarlatan fara a se acuza pe sine insusi de a fi fost naiv: Dl. Mole imi spunea: AĞe un om care calculeaza fiecare cuvint, chiar si un simplu buna ziuaAğ. Si era asa de la virsta de saisprezece ani; dar eu credeam in cuvintele lui. Nu cred sa existe un alt om caruia sa-i vina atit de usor sa minta"24. intregul secol al XlX-lca ii pare lui Sainte-Beuvc a fi, in mare masura, secolul sarlatanismului literar, umanitar, eclectic, ncocatolic si de alte feluri"25. Unitatea persoanei umane, sinceritatea" este imperativul moral si idealul literar al lui Sainte-Beuve. El considera ca exprima o inalta apreciere atunci cind spune despre un poet uitat, Veyrat, ca lira si sufletul lui, viata si opera lui sint unul si acelasi lucru"26. intr-o asemenea conceptie, studiul biografiei devine identic cu critica. Centrul de gravitate se afla in biografie. Biografii isi imaginasera, nu stiu de ce, ca istoria unui scriitor se gaseste toata in scrierile lui, si critica lor superficiala nu patrundea pina la omul din strafundurile poetului"27. Sainte-Beuve crede chiar ca scriitorul este intotdeauna destul de usor de judecat, dar omul, nu omul e greu de cunoscut cind cautam omul in scriitor, legatura dintre caracter si talent, se cere un studiu deosebit de minutios, inceput cit mai devreme, facut in timp ce obiectul studiului traieste si urmarindu-i treptat viata"28. in asemenea declaratii si intr-o mare parte a criticii aplicate a lui Sainte-Beuve studiul literar devine subordonat biografiei: trebuie sa patrundem in poet, sa-1 demascam, sa-1 inlaturam, pentru a ajunge la omul din strafunduri. Metoda, am gindi noi, este absolut gresita. Pentru criticul literar de azi nu exista nici o masca pe care sa fie obligat s-o smulga, nu exista un strafund" in om mai degraba decit in opera, nu exista o problema a sinceritatii" care sa poata fi rezolvata printr-o comparatie cu documentele biografiei. Tot ce putem spune in apararea lui Sainte-Beuve este ca el a crescut in atmosfera romantica, in care poetii isi exaltau si isi etalau cui si viata particulara fara sa recurga la deghizari evidente. Sainte-Beuve a fost el insusi un poet romantic: romanul sau Volupte este o autobiografie transparenta, iar Livre d Amour, o versificare indiscreta a tristei lui aventuri sentimentale cu Doamna Hugo. Sainte-Beuve a vazut la sine transformarea experientei de viata in materia poeziei si romanului si nu putea sa n-o vada la toti cei din jur. El a cunoscut intim multi scriitori proeminenti si, in orice caz, a trait intr-un cerc in care informatiile biografice, presupunerile, birfa si calomnia aveau o mare circulatie. Figurile cele mai impunatoare ale vietii literare din anii tineretii lui Chateaubriand, Doamna de Stael, Lamartine, Hugo si, ceva mai tirziu, Gcorge Sand si Musset erau de o subiectivitate aproape necunoscuta pina atunci in istoria literara. Legatura dintre viata si opera lor aparea ca un lucru de la sine inteles. Lenta abandonare de catre Sainte-Beuve a romantismului trebuie interpretata, cel putin in parte, ca un proces de pierdere, pe plan moral, a iluziilor legate de scriitorii carora li s-a alaturat initial. Nu este necinstit sa folosim metoda lui Sainte-Beuve impotriva lui insusi, sugerind ca relatia dintre cuvintele pe care le rostea in public si parerile lui intime constituia pentru el o sursa de framintare morala si de perplexitate intelectuala.



Dar Sainte-Beuve este intotdeauna cu un pas inaintea criticilor lui. Desi este sincer preocupat de biografic, de psihologia scriitorului si de problema morala a sinceritatii, el cunoaste foarte bine deosebirea dintre arta si viata, este constient de autonomia lumii imaginatiei si de caracterul indirect al relatiilor dintre opera si om. Mai ales prin 1830, Sainte-Beuve crede, impreuna cu Leroux, in natura simbolica a poeziei: Artistul, parca inzestrat cu un simt aparte, cauta in tihna sa simta, sub aceasta lume vizibila, cealalta lume, absolut interioara, pe care cei mai multi o ignora El asista la jocul invizibil al fortelor si simpatizeaza cu ele precum cu niste suflete; la nastere, el a primit cheia simbolurilor si darul intelegerii figurilor"29. Chiar si in 1863, Sainte-Beuve recunoaste ca si arta este o lume", ca exista un conflict intre viata sentimentala a omului si capacitatea lui de inventie si de creatie, care sufera daca poetul se lasa prea mult in voia sentimentelor firesti. Filozoful, moralistul, inteleptul, crestinul pot profita de pe urma lor; poetul, care prin forta creatiei rivalizeaza cu lumea si al carui secret este s-o reflecte intr-o imensa oglinda magica, se simte deconcertat, descurajat; din disperare el se opreste la jumatatea drumului, daca si-a gasit aici calvarul"30. Sainte-Beuve stie ca arta nu e viata, ca viata imaginativa nu este viata sentimentului, ca desavirsirea personala si delicatetea morala pot chiar impiedica realizarea unor mari opere ale imaginatiei.

Cartea despre Chateaubriand, care exprima in termeni taiosi dezamagirea incercata de Sainte-Beuve in fata prefacatoriei si pozei scriitorului, recunoaste ca adevaratul motiv pentru care nimeni n-a smuls aceasta masca de pe fata lui Chateaubriand este poate faptul ca el isi avea sinceritatea lui, ca niciodata n-a ascuns prea mult ca purta o masca, o masca nobila"31. Chiar si in momentul convertirii sale, care lui Sainte-Beuve ii parc suspecta, Chateaubriand si-a avut sinceritatea lui, nu neaparat aceea a unui credincios (acest ordin superior si intim ne scapa), dar sinceritatea lui de artist si de scriitor"32. Lui Sainte-Beuve i-a placut si preferinta lui Gaut ier pentru o natura prezentata intr-o deghizare transparenta". El aproba motto-ul lui Gautier: Masca ne-a facut sinceri"33.

Chiar si atunci cind a pronuntat mult-discutatele sentinte asupra lui Stendhal, Sainte-Beuve era constient de problema in fata careia se afla. Dupa cum admite el insusi, in primul rind a apelat la impresia personala pe care i-a facut-o omul. Desi Stendhal a fost om de spirit, perspicace, fin, patrunzator si incitant"34, Sainte-Beuve nu crede ca merita laudele pe care Taine si altii incepeau sa le reverse asupra lui. in sufletul si in constiinta mea nu pot fi de acord cu o asemenea opinie si nu cred ca vreunul dintre cei care au cunoscut personajul ar subscrie la ea". Sainte-Beuve cauta o coroborare in amintirile unor scriitori care l-au cunoscut pe Sten-dhal in tinerete Merimee, Ampere si Jacquemont. Dar nu se bazeaza doar pe aceste impresii personale. El admite posibilitatea ca un om sa lase opere desavirsitc, monumente putin intelese de contemporanii lui", chiar daca in timpul vietii a fost considerat doar un original distins35 asa cum, in mod evident, il considera el pe Stendhal. Sainte-Beuve crede insa ca Stendhal a lasat carti incoerente. Ele au pasaje remarcabile, dar nu au unitate; nu se aseamana cu niste monumente. Sainte-Beuve isi da seama ca sentinta finala trebuie sa se bazeze pe judecarea operelor insele, chiar daca, atunci cind judeca operele lui Stendhal (aplicind, intr-un mod care ne poate parea obtuz, criteriul ingust al compozitiei clasicE), se lasa evident influentat de impresia asupra persoanei scriitorului. La obiectia ca numai opera de arta supravietuieste, lucru pe care il stie prea bine, Sainte-Beuve raspunde ca interesul lui nu se limiteaza la operele mari. Oamenii si operele de importanta secundara ma intereseaza in mod deosebit in multe imprejurari. Pentru mine aceasta este intr-adevar o chestiune de echitate"36. El protesteaza adesea impotriva idolatrizarii marilor scriitori si a faptului ca scriitorii minori sint dati uitarii. Inegalitatea dintre opere nu corespunde inegalitatii reale dintre oameni, afirma el. Sainte-Beuve nu-si da seama ca ierarhizind oamenii din punct de vedere etic si intelectual, ca personalitati si caractere, va ajunge la o scara de valori foarte diferita de cea pe care ar obtine-o daca i-ar judeca in functie de ceea ce au realizat. Lipsa unei corespondente directe intre valoarea umana, in sens social, si realizarile artistice este un fapt de istorie pe care Sainte-Beuve nu vrea sa-1 admita. Mai mult, el refuza sa inteleaga ca procesul de eliminare, lupta pentru supravietuire in istorie, este necesarmente un proces crud, deoarece omenirea nu poate sa tina minte toate lucrurile pe care el si alti istorici ar dori sa le stie fixate in amintirea ei. Este evident ca Sainte-Beuve considera ca propriile lui poezii si romanul sau n-au meritat primirea rece care li s-a facut si putea gindi, pe buna dreptate, ca din punct de vedere intelectual le era superior multor contemporani carora publicul le-a acordat mult mai multa atentie. Se poate intr-adevar vorbi despre faptul ca i-a invidiat pe semizeii si pe idolii timpului sau, dar trebuie, de asemenea, sa se remarce solicitudinea lui autentica pentru meritele nerecunoscute ale scriitorului modest, umil, retras, si adesea, lucru ce corespunde si gustului nostru, ale celui doar delicat si emotionant, ciudat si discret.



Daca am reduce discutia de fata la problema biografiei, opu-nindu-1 pe Sainte-Beuve istoricului Taine, am face fara indoiala o greseala. Pe Sainte-Beuve il intereseaza atit individul cit si istoria. A scris prolific nu numai despre istoria gindirii, istoria sentimentului si istoria sociala, ci si despre istoria literara in sens ingust. Atentia acordata de el unor scriitori minori si citeodata chiar unora de valoare minima se explica prin intreaga lui conceptie despre ceea ce este reprezentativ in istorie. Cu exceptia culegerilor de eseuri, aproape toate cartile lui sint istorii literare. Prima, Tableau de la poesie frangaise au seizieme siecle (1828), se apropie cel mai mult de istoria literara pura. Aici Sainte-Beuve priveste literatura Renasterii mai ales prin prisma tehnicilor ei poetice si dramatice. il intereseaza cu precadere problemele de limba, stil si prozodie si deosebirile dintre poetii diferitelor grupuri si scoli. Desi la data aparitiei ei cartea a fost considerata un manifest romantic, Sainte-Beuve n-a fost descoperitorul" lui Ronsard si al Pleiadei. Mai ales in prima versiune a eseurilor, din ziarul Le Globe, 1-a criticat aspru pe Ronsard, acuzindu-1 ca ar fi produs doar copii palide ale anticilor, intr-o limba moarta, si 1-a laudat in schimb pe Malherbe pentru ca a proscris ingambamentul37. Tableau este o prezentare descriptiva a scriitorilor Pleiadei, o analiza indiferenta, rece si adesea lipsita de patrundere, fortificata cu ample citate. in forma revazuta a lucrarii Sainte-Beuve sugereaza intr-adevar ca romantismul si-a avut premergatori in secolul al XVI-lea si chiar avanseaza ideea ca teatrul francez s-ar fi dezvoltat mai liber daca Alexandre Hardy ar fi avut geniul lui Shakcspeare38.

Cea mai masiva opera a lui Sainte-Beuve, Port-Royal, care s-a constituit din prelegerile tinute la Academia din Lausanne in 1837 1838, ajungind in final sa cuprinda cinci volume (1840 1859), nu are pretentia de a fi istorie literara. Ea este in primul rind istoria manastirii, a barbatilor si femeilor care au trait in ea si a ceea ce Sainte-Beuve numeste spiritul Port-Royalului". Sainte-Beuve nu este un expert in probleme teologice. De fapt teologia nici nu-1 intereseaza, desi este evident ca se situeaza de partea jansenistilor si impotriva iezuitilor. Ceea cc-1 preocupa e istoria sentimentului religios, zugravirea unui tip spiritual, a unui mod deviata si a unei forme de a simti si de a gindi. Este clar ca atitudinea lui fata de acest subiect s-a schimbat de-a lungul anilor. in deceniul al patrulea, cind si-a pregatit prelegerile, mai era inca invaluit in atmosfera religiozitatii romantice, profund impresionat de intilnirea lui cu Lamennais. La Lausanne s-a simtit dator sa tina seama de sentimentele auditoriului sau calvinist si ale unor prieteni, ca de pilda Alexandre Vinet. Mai tirziu s-a reintors la scepticismul primelor lui studii, facute la scoala ideologilor, devenind mai constient de distanta care il separa de mentalitatea Port-Royalului. Si-a dat atunci seama de punctele slabe si de limitele fenomenului pe care-1 studia. Este socat de aspectul odios" al necurateniei" calugarilor, de naivitatea credintei lor in miracole, de glorificarea bolii, suferintei si saraciei si de interesul lor pentru moarte, considerata drept singurul scop al vietii39. in incheierea lucrarii (1857), isi exprima deziluzia si se retrage pe pozitia obiectivitatii stiintifice. El se declara un cercetator, un observator sincer, atent si scrupulos", care vrea sa vada lucrurile si oamenii asa cum sint si sa le prezinte asa cum le vede, sa descrie, ca un slujitor al stiintei, varietatile speciei, diferitele forme ale organizarii umane, modificate in chip straniu, la nivel spiritual, in societate si in labirintul artificial al doctrinelor". Ideea unei tipologii umane si a unei psihologii colective a prevalat asupra simpatiei lui initiale pentru misterul acestor suflete pioase, al acestor existente interioare" si pentru poezia intima si profunda" pe care o raspindeau40. in Port-Royal se discuta incidental multi scriitori, precum si unele texte literare. Cartea a fost criticata pentru ca insista in mod artificial asupra unor subiecte literare avind prea putina legatura cu Port-Royalul si pentru ca supraestimeaza influenta literara exercitata de jansenism in Franta secolului al XVII-lea41. Dar Sainte-Beuve isi da foarte bine seama ca foloseste Port-Royalul doar ca un fir conducator, ca un punct de referinta sau chiar ca un pretext pentru a face istorie literara42, iar noi ar trebui mai degraba sa admiram abilitatea cu care reuseste sa sporeasca atractivitatca unui subiect in aparenta atit de specializat si de strain de literatura de imaginatie. Dintre operele si figurile literare pe care le discuta, Polyeucte al lui Corneille si Le Veritable Saint-Genest al lui Rotrou au o legatura foarte slaba cu Port-Royalul; Guez de Balzac nu are aproape nimic de-a face cu el, aparind mai curind ca termen de comparatie, ca antitipul omului dedicat in intregime literelor; Tartuffe al lui Moliere poate fi introdus in discutie numai pentru inflexiunile lui antiiezuite. in schimb tratarea lui Mon-taigne, desi acesta precede Port-Royalul, este necesara pentru discutarea lui Pascal, iar tratarea relatiilor lui Racine cu solitarii de la Port-Royal este cit se poate de legitima43. in mod necesar, Sainte-Beuve se ocupa de ideile figurilor literare, de atitudinea lor fata de religie si fata de problemele timpului. El nu incearca sa prezinte literatura in evolutia si schimbarea ei, dar reuseste sa surprinda ceva din istoria prozei literare franceze luxurianta ei metaforica la Montaigne, lupta ei pentru claritate si compozitie clasica, triumful ei la Pascal si sa justifice, printr-o argumentare minutioasa, antipatia lui pentru ceea ce astazi am numi stilul baroc" al epocii lui Ludovic al XHI-lea. Pe Rotrou il critica pentru sublinierile exagerate, pentru stilul sau pompos, bombastic, pentru neverosimilitatea morala a caracterelor lui, iar pe Fran-cis de Sales pentru eufuismul si gongorismul devotiunii sale"44. Gasim citeva pagini excelente despre Lettres provinciales, citeva despre modul in care arta dialogului serveste intentiile satirice ale lui Pascal si citeva pasaje aproape lirice despre stilul perfect al lui Racine, pasaje care, in parte, contrazic conceptia mai veche a lui Sainte-Beuve privind gingasia elegiaca a dramaturgului45.

Interpretarea sainte-beuviana a gindirii lui Montaigne si Pascal nu poate sa nu-1 atraga pe cercetatorul literar. Montaigne este privit ca un pagin, ca omul natural", ca ispititorul lui Pascal, ca un demon malitios a carui metoda ar putea fi calificata, pe drept cuvint, perfida"46. Spre deosebire de el, Pascal ii apare lui Sainte-Beuve ca omul credintei, ca un Arhimede inlacrimat la picioarele Crucii"47. Criticindu-1 pe Cousin pentru ca 1-a prezentat pe Pascal drept un sceptic si un om de lume care s-a salvat doar printr-un salt in credinta48, Sainte-Beuve pleaca fara sovaire de la ideea ca credinta lui [Pascal] a precedat indoiala lui"49, ca Pascal, asemenea Sfintului Ioan, 1-a iubit pe Cristos Mintuitorul cu o devotiune totala. El subliniaza claritatea si echilibrul gindirii si stilului lui Pascal si arata ca tocmai deplorabila lui lipsa de farmec si inimicitia lui ascetica fata de arta a contribuit la formarea stilului sau sobru si sec, lipsit de metafore50. in fine, imbratisind, cam ezitant, religia progresului si stiintei, Sainte-Beuve sugereaza ca pina la urma s-ar putea ca pozitia lui Pascal sa fie infirmata, dar nu prin argumente, ci de catre istorie. El spera ca lumea va deveni un loc mai putin ingrozitor, incetind de a fi o lume a exilului. Dupa parerea sa, Buffon, biologia si evolutia infirma sau vor infirma ideile lui Pascal51. Dar aceste limite ale orizontului sau de om al secolului al XlX-lea nu trebuie sa ne impiedice sa recunoastem ca Sainte-Beuve s-a achitat extraordinar de bine de sarcina pe care si-a asumat-o. El a patruns, cu desavirsita empatie istorica, in cugetul si in viata afectiva a unui grup de oameni foarte straini de epoca lui. Oricite critici marunte i se pot aduce in legatura cu inexactitatea unor detalii sau chiar in legatura cu anumite interpretari gresite, Port-Royal raminc un triumf al istoriografiei intelectuale. Din cauza ca imbina istoria sentimentului religios cu relatarea istorica si biografica, cu portretul psihologic individual si cu incursiuni in istoria literara, lucrarea ar putea fi considerata un gen hibrid. Dar daca nu are o puritate absoluta a metodei si a scopului, lipsa este mai mult decit compensata prin forta evocatoare si printr-un spirit unificator care este spiritul istoric in cea mai reusita expresie a sa. Port-Royal reflecta convingerile fundamentale ale lui Sainte-Beuve: refuzul lui de a suprima rolul intimplarii; respectul lui pentru miezul misterios al personalitatii umane; neincrederea lui in filozofia istoriei" si in schemele istorice grandioase o neincredere manifestata si prin criticarea lui Gui-zot, a carui istorie ii pare mult prea logica pentru a fi adevarata"52, in Sainte-Beuve exista o recalcitranta componenta irationala, indeterminista, care il distinge de noii rationalisti de tipul lui Taine sau de pozitivistii si naturalistii ortodocsi.



Cea de a treia carte de istorie literara a lui Sainte-Beuve, Cha-teaubriand et son groupe litteraire sous l Empire, bazata pe prelegerile tinute la Liege in 1848 1849, dar publicata abia in 1860, se situeaza mai aproape de istoria literara stricta. Discursul inaugural" (1848) exprima cu toata claritatea conceptia lui despre istoria literara: Cind este vorba de opere, nu e suficient sa cunoastem oamenii". Desi se impune sa ne straduim sa caracterizam cit mai bine productiile spiritului ca expresie a unei epoci si a unei orin-duiri sociale, trebuie sa avem grija sa sesizam in ele si ceea ce nu apartine vietii trecatoare, ceea ce tine de flacara nemuritoare si sacra, de insusi geniul Literelor"53. Dupa parerea lui Sainte-Beuve, sarcina istoricului este sa reproduca, inainte de toate, miscarea, unitatea si ansamblul unei epoci literare". El respinge vechiul arhi-vism extern al clasificarilor si catalogarilor in favoarea unui simt viu al traditiei, a unui simt capabil sa intuiasca relatiile adevarate, ceea ce a influentat, ceea ce conteaza"54. in alta parte, Sainte-Beuve protesteaza impotriva istorici literare conventionale, pe care o considera o necropola", si arata ca adevarata menire a istoricului literar este sa stabileasca succesiunea si interactiunea scolilor si grupurilor, numele si fizionomiile adevaratilor conducatori, sa scoata in evidenta caracterul si marimea principalelor talente, meritele operelor cu adevarat remarcabile si demne de a fi retinute"55. Din cind in cind Sainte-Beuve face schite rapide ale istoriei literare. El trece in revista principalele perioade ale poeziei franceze, sugerind ca adevaratii inovatori au fost Ronsard, Boileau si Lamartine, nu Malherbe (si, implicit, HugO)56. Dar in practica, si mai cu seama in cartea despre Chateaubriand, principiul general de organizare este biografic: in istoria literara soldatii conteaza mai putin comandantii sint aproape totul"57. Sainte-Beuve discuta despre Doamna de Stael in partea introductiva a lucrarii, acorda atentie prietenilor lui Chateaubriand, Fontanes si Joubert, si adauga un apendice despre Chenedolle. Dar intreaga lumina cade asupra eroului, asupra evolutiei lui spirituale si asupra stadiilor parcurse de stilul sau. La data aparitiei ei, cartea a displacut din cauza ca punea la indoiala sinceritatea lui Chateaubriand si din cauza ca era in totala contradictie cu admiratia fara margini manifestata de Sainte-Beuve fata de Chateaubriand in timpul vietii acestuia. Desi curioasa scuza a lui Sainte-Beuve si anume, ca inainte a fost, precum greierul din fabula lui La Fontaine, obligat sa cinte in gura leului"58 nu ne da o imagine prea frumoasa despre curajul sau moral, n-are rost sa-1 acuzam de duplicitate. Criticile pe care i le aduce lui Chateaubriand sint pertinente, patrunzatoare, juste si chiar blinde din punctul nostru de vedere modern. Sainte-Beuve continua sa-1 trateze pe Chateaubriand ca pe marea figura de la inceputul secolului, continua sa admire armoniile si ritmurile stilului sau, forta si noutatea imagisticii sale, vraja peisajelor lui si efectul tipurilor si starilor sufletesti fictive pe care lc-a evocat. Dar acum il defineste drept un epicureu cu o imaginatie catolica"59 si se indoieste ca Le Genie du Chrislianisme poate convinge ca argument. Chateaubriand e considerat un mare seducator, un magician", un mare scriitor al decadentei. El a mutat centrul prozei din Roma in Bizant, si uneori dincolo de Bizant, din Roma in Antiohia sau in Laodiceea. El e cel care a introdus in proza franceza stilul empire inferior"80. Sainte-Beuve a ajuns la concluzia ca a gresit atunci cind a sperat intr-o noua renastere franceza sau ca, mai degraba, sperantele lui au fost infirmate de orientarile aparute ulterior. Idealul de critica si gustul lui Sainte-Beuve s-au schimbat.



Este imposibil sa stabilim o cronologie exacta a diferitelor conceptii despre critica ale lui Sainte-Beuve. in general el pare sa se miste simultan in doua directii: de la conceptia initiala, mai subiectiva, conform careia critica inseamna expresie personala, la o mult mai mare obiectivitate, detasare si toleranta, si, in acelasi timp, de la acceptarea destul de necritica si simpatetica a operei la sublinierea creseinda a rolului judecatii, la definirea gustului si a traditiei. Aceste doua orientari ale spiritului sau se afla in contradictie. Istorismul romantic e insotit, in teorie, de toleranta si de relativism, dar la Sainte-Beuve el este modificat si adesea contrazis de angajarea lui in bataliile literare ale timpului si de egotismul sau de poet care cauta sa se exprime pe sine chiar si in critica lui. Obiectivitatea si detasarea din stadiul mai tirziu urmeaza mai degraba modelul stiintei. Dar convertirea la gustul clasic a adus cu sine reafirmarea functiei de judecator a criticului si, in consecinta, tonul autoritar si adesea acrimonios din critica lui Sainte-Beuve. Cred ca este preferabil sa ne ocupam pe rind de diferitele conceptii despre critica ale lui Sainte-Beuve, fara sa acordam prea multa atentie cronologiei.

Pentru Sainte-Beuve primul stadiu al criticii este incintarea de a intelege tot ceea ce a existat"61, bucuria in fata varietatii oamenilor, indiferent de acordul intelectual cu ei. Referindu-se la cri-ticile aduse de Edmond Scherer lui Joseph de Maistre, el admite ca sint corecte, dar le ignora, afirmind: Eu o sa-1 ascult mereu". Iubesc totul la un om cind omul e distins si superior; ma las si ma voi lasa intotdeauna atras de curiozitatea vietii si de aceasta capodopera a vietii: un spirit marc si puternic. Cind sint in prezenta unei personalitati superioare si pline de stralucire, inainte de a o judeca ma gindesc doar s-o inteleg si sa ma bucur de ea"62. Daca vrem sa intelegem intreaga varietate a neamului omenesc, trebuie, conform convingerii cu care se mindreste Sainte-Beuve, sa devenim impartiali, chiar impersonali, indiferenti. Ma detasez de mine insumi", afirma el03. Cind vorbeste despre un scriitor vrea sa se exprime cu o desavirsita impartialitate; caci aceasta impartialitate, ba chiar neutralitate a devenit, o marturisesc, una dintre ultimele mele placeri intelectuale. Daca aici e vorba de diletantism, recunosc ca sufar de el"64. Sainte-Beuve merge pina acolo incit spune: Ma mindresc ca nu sint ceva anume, si se pare ca ma iubesc mai mult sub aceasta forma dispersata, multipla si fugitiva decit sub oricare alta"85. Astfel, cel putin la o virsta mai inaintata, el poate nega ca ar apartine vreunei secte sau ca ar imbratisa o anumita doctrina"8, sustinind ca idealul sau este o indiferenta generoasa"07. Dar chiar si intr-un eseu mai vechi, dedicat lui Bayle (1835), Sainte-Beuve se pronunta pentru echilibru, interzicindu-i criticului sa fie fanatic sau chiar prea convins, sau stapinit de vreo alta pasiune". Trebuie sa spunem ca aceasta indiferenta fundamentala, aceasta toleranta prompta, usoara, stimulata de placere, este una dintre conditiile esentiale ale geniului critic". Geniul critic ii pare a fi reversul geniului creator si poetic, al geniului filozofic cu un sistem ; el ia totul in consideratie, pune totul in valoare Geniul critic nu prea face caz de demnitate, de virtute, de preocupari serioase el nu ramine in centrul sau nu se teme de mezalianta". Cel care cultiva, asa cum face el insusi, facultatea critica si discursiva, toleranta si complezenta" nu poate fi, dupa parerea lui Sainte-Beuve, un om religios. Meseria de critic este ca o perpetua calatorie, facuta din curiozitate, in tovarasia a tot felul de oameni si prin tot felul de tari".



Sainte-Beuve considera ca aceasta disponibilitate implica respingerea oricarui crez specific, chiar si a crestinismului. Iata inca un argument in sprijinul profundului scepticism cu care priveste explicarea supranaturala a vietii umane: Critica literara, insasi cea pe care o cultiv eu, este, vai!

   , aproape incompatibila cu practica crestina. A judeca, a-i judeca mereu pe altii!

    sau a-i reproduce pe altii, a te transforma in ei, asa cum fac eu atit de des: operatie in fond cu totul pagina metamorfozele lui Ovidiu"89. Dar citatul e o insemnare dintr-un caiet intim. in declaratiile publice rareori a mers atit de departe. in general, critica i-a aparut ca o scoala a tolerantei. Scriitorul nu intelege decit propriul sau fel de a fi si propria sa individualitate; prin insusi acest fapt el ne instiinteaza ca nu este critic". M-am gindit adesea ca cel mai bun lucru pentru criticul care vrea sa-si pastreze vederi cit mai largi ar fi sa nu aiba nici o facultate artistica, pentru ca nu cumva sa introduca apoi, in diferitele lui judecati, predilectiile secrete ale unui tata si ale unui autor interesat"70. Despre sine insusi crede ca a fost poet, dar ca renuntarea la ambitiile poetice, desi dureroasa ca orice esec, a insemnat gasirea unei noi libertati, a unei noi largimi de spirit si de orizont.

Metoda criticii comprehensive consta in primul rind in simpla operatie a lecturii. Arta criticii consta in a sti sa citesti un autor in mod judicios si in a-i invata pe altii sa-1 citeasca in acelasi fel"71. Criticul nu este altceva decit un om care stie sa citeasca si care ii invata si pe ceilalti sa citeasca"72. Si din nou: A sti sa citesti bine o carte, judeeind-o din mers si fara a inceta s-o gusti reprezinta aproape intreaga arta a criticului. Aceasta arta mai consta si in a compara, alegind corect termenii de comparatie. Astfel, odata cu Atala cititi si Paul si Virginia si Manon Lescaut; odata cu Rene cititi si Oberman si Leprosul; odata cu Martirii cititi si Odiseea, Telemac si pe Milton. Faceti aceasta si lasati-va in voia impresiilor. Judecata va apare de la sine, formindu-se din insasi impresia voastra"73.

La inceputul carierei sale Sainte-Beuve vedea in critica opera unui prezentator sau chiar a unui propagandist al poetilor. Dupa ce s-au creat si au aparut opere de geniu, mai ramine inca de facut un lucru nobil si frumos, si anume, sa le intelegi si sa trezesti admiratia pentru ele. Aici trebuie sa se afirme entuziasmul, muza criticului"74. La un moment dat a considerat chiar ca o critica de acest fel ar fi principala trasatura noua a epocii. Departe de noi gindul ca datoria si sarcina criticii ar consta numai in a veni dupa marii artisti, a merge pe urmele lor luminoase, a stringe, a orindui, a inventaria mostenirea lor, a decora monumentele lor cu tot ceea ce le poate pune in valoare si in lumina!

    Acest tip de critica are, fara indoiala, drept la respectul nostru; este grava, erudita, definitiva; explica, patrunde, fixeaza si consacra admiratiile confuze, frumusetile partial voalate, conceptiile greu de inteles si chiar si litera textului, cind e cazul". Dar acum, crede el, se simte nevoia unei critici care sa se ocupe, de preferinta, de poetii noi, sa-i faca de rusine pe mediocrii care-i inghiontesc, sa strige faceti loc!

    in jurul lor, ca heraldul, sa mearga inaintea carului lor, ca scutierul"75. Desi aceasta tendinta de punere a criticii in slujba unui grup de poeti contemporani a fost de scurta durata, Sainte-Beuve a putut mai tirziu sa vada in critic chiar un secretar al publicului", un bibliotecar de incredere" care ii spune cititorului ce sa ia cu el in calatorie caci volumul bagajului e limitat cu strictete76.

Se pot gasi numeroase alte pasaje cu acelasi continut general, pasaje care par sa minimalizeze rolul de judecator al criticii, fie subordonindu-1 pe critic poetilor sau publicului, fie transformindu-1 intr-o oglinda neutra sau intr-un diletant si un epicureu atotinte-legator. Dar Sainte-Beuve se fereste intotdeauna sa generalizeze. El ii dezaproba tot mai mult pe dogmaticii de tipul lui Nisard si isi are rezervele lui fata de noua teorie doctrinara a lui Taine. El stie ca vechile reguli sint demodate si este perfect constient de varietatea literaturii, de infinitele bogatii ale trecutului si de faptul ca mapamondul literaturii are o intindere uriasa. Dar nu poate fi definit prin resemnarea si pasivitatea care par sa fie implicate in declaratiile de tipul celor citate mai sus. Adesea acestea nu fac decit sa exprime modestia, sa nege certitudinea absoluta, sa dea glas unor rezerve. Nu este exclus ca uneori sa fie pur si simplu formulari mistificatoare.

Sainte-Beuve vedea in critic in primul rind un artist. Critica, asa cum o inteleg eu si asa cum as vrea s-o practic, este o inventie si o creatie perpetua"77. in ceea ce-1 privea, lucrurile stateau intr-adevar astfel. El poate afirma, cel putin intr-o scrisoare, ca Portretele lui sint subordonate genului elegiac si romanesc". Ordinea lor reala este cea in care au fost scrise, in functie de emotie si de capriciu. Adevaratul lor subiect este insusi Sainte-Beuve78. Dupa cum declara in mod public, critica lui este de multe ori doar o forma deosebita, un mod ocolit de a-si exprima parerea personala despre lume si viata, de a raspindi o anumita, poezie ascunsa"79. Sub pretextul de a zugravi pe cineva, [criticul] incearca adesea sa surprinda propriul sau profil"80. in special intr-o anumita perioada, Sainte-Beuve a fost atit de afectat de esecul sau ca poet, incit a incercat sa acrediteze ideea ca critica nu este numai lucru admis de el un pis-aller, ci si un progres, un stadiu secundar necesar, nu neaparat separat de poezie81. Poezia poate fi produsa si indirect, poate impregna o viata ca o aroma subtila".



Aici spiritul poetic intim si precis exista poate intr-o masura mai mare decit in alte manifestari mult mai stralucitoare si mai specioase"82. S-ar parea ca Sainte-Beuve vrea sa spuna ca a ramas poet, ba chiar ca preocuparile de critic i-au accentuat calitatea de poet.

De obicei insa Sainte-Beuve concepe rolul criticii in termeni mult mai obiectivi. Critica are, in primul rind si in mod fundamental, functia de a judeca. Desi uneori a minimalizat, in teorie, rolul de judecator al criticii, Sainte-Beuve n-a incetat niciodata sa emita judecati de valoare, afirmind si reafirmind cu forta crescinda importanta judecatii. Criticul, sustine el, trebuie sa distinga cu certitudine, fara nici o ezitare, ceea ce e bun si va dainui. El trebuie sa ne spuna daca intr-o opera noua originalitatea autentica reuseste sa compenseze defectele, de ce categorie e opera, de ce insemnatate si de ce rang este autorul"83. Sainte-Beuve isi da seama ca in critica este nevoie de autoritate si se refera in termeni favorabili la Malherbe, Boileau si Samuel Johnson. Adevaratul critic o ia inaintea publicului, il dirijeaza si il calauzeste"84. Discu-tind situatia criticii in 1845, el arata ca epoca criticii apologetice, auxiliare, explicative a trecut, critica trebuind sa se intoarca la vechiul ei rol de judecator85. Mai mult, Sainte-Beuve pare sa admita chiar o critica de reprimare justa, de buna paza a ordinii, ca remediu impotriva abuzurilor prezentului, si preamareste critica pusa in slujba adevarului simplu. Pe Boileau il lauda pentru ca uraste cartile proaste", iar la La Harpe si la Johnson gaseste un simt corect si viu" al adevarului, un dar al naturii care poate fi dezvoltat si, intr-o anumita masura, perfectionat86. Sainte-Beuve revine mereu la aceste norme; el isi mustra contemporanii pentru ca exprima orice, in afara de o judecata Nu indraznesc sa riste nici macar afirmatia: acest lucru e bun, acesta e prost"87. Criticul are functia de a conserva si de a corecta, de a mentine traditia si de a pastra gustul"88, el apara gradele artei, rangurile spiritului"88. Adevarata critica consta, mai mult ca oricind, in a studia fiecare om, adica fiecare autor, fiecare talent, in functie de conditiile naturii lui, facindu-i o prezentare vie si fidela, dar cu obligatia de a-1 clasifica apoi si de a-1 aseza la locul ce i se cuvine in ordinea Artei"90. Criticul, crede Sainte-Beuve, influenteaza direct orientarea literaturii. Boileau este acum privit ca o influenta sanatoasa.



Sa salutam si sa recunoastem astazi nobila si puternica armonie a marelui secol. Ce s-ar fi intimplat daca n-ar fi existat Boileau si Ludovic XIV, pentru care Boileau era Controlorul general al Parnasului? Oare insasi talentele cele mai mari ar fi dat tot ceea ce formeaza acum mostenirea cea mai solida a gloriei lor? Ma tem ca Racine ar fi scris mai des piese ca Berenice; La Fontaine ne-ar fi lasat mai putine fabule si mai multe povestiri; Moliere insusi ar fi creat mai multi Sca-pini si poate ca n-ar fi atins inaltimile severe ale Mizantropului, intr-un cuvint, fiecare dintre aceste frumoase genii ar fi abundat in defecte. Boileau, adica bunul-simt al poetului critic, autorizat si dublat de acela al unui mare rege, i-a tinut in friu pe toti si i-a silit, prin prezenta lui respectata, sa produca cele mai bune si cele mai grave opere ale lor".



Sainte-Beuve deplinge faptul ca epoca lui nu are un Boileau82. Simtim ca era gata sa joace el insusi rolul acestuia cind afirma ca Balzac ar fi profitat de pe urma unui Boileau93 si cind isi exprima speranta ca Flaubert va trage invataminte din criticile pe care i le-a adus lui Salammbo9*.

Dar cum este definita traditia? Sainte-Beuve apeleaza la conceptul central al traditiei critice franceze conceptul de gust. Uneori acest gust" inseamna doar a gusta", o forma de epicurism pur. intr-un pasaj curios, Sainte-Beuve deplinge faptul ca omul nu mai poate citi culcat intr-o rina pe un pat, precum Horatiu in zilele de canicula, sau intins pe o sofa, ca Gray, sau plimbindu-se la tara, cu cartea in mina, cufundat in meditatie. Cit de diferita c situatia astazi!

    Epicurism al gustului, pierdut pentru totdeauna, ultima religie a celor care nu mai aveau alta, ultima onoare si ultima virtute a unor Hamilton si Petroniu, cit de bine te inteleg, cit de mult te regret, chiar si cind te combat, chiar si cind te abjur!

   "95 Gustul apare in forma cea mai nobila, mai completa si mai cu adevarat fina si elevata intr-o natura de o sfinta moralitate; dar adesea il gasim foarte dezvoltat la naturi cu totul diferite. O anumita coruptie agreabila (ne este oare permis s-o marturisim?) nu-i dauneaza, dind chiar un rafinament extrem unora dintre aspectele lui rare"96. Dar Sainte-Beuve abjura acest gust corupt. El nazuieste spre gustul cel mai nobil, cel mai ales, cel mai uman, un gust pe care il defineste drept pudoarea spiritului"97, pe care il considera organul nostru cel mai fin si cel mai instinctiv"98, inclinatia pentru ceea ce e simplu, rational, elevat, maret"99. Cind o lauda pe Eugenie de GueVin, o face in urmatoarele cuvinte, pe care le gaseste cit se poate de magulitoare: se temea de excese; ea nu insista, nu face eforturi: avea gust"100.

Astfel, bunul-gust este simtul moderatiei, al rationalului, al logicului imbinat cu capacitatea de sesizare a valorii. Este pur si simplu latura subiectiva a ceea ce, in alta parte, Sainte-Beuve a definit drept traditie, drept natura clasicului. in doua binecunoscute eseuri, Ce este un clasic? (1850) si Despre traditie (1858), Sainte-Beuve si-a formulat vederile intr-un mod memorabil. Primul eseu dezvolta un punct de vedere dublu: pe de o parte, insista asupra traditiei greco-latine, asupra venerarii judicioase a clasicilor; pe de alta parte, recunoaste existenta creatiilor care depasesc aceasta traditie: operele lui Homer, Dante si Shakespeare sint opere clasice, desi nu se conformeaza cerintelor clasicismului traditional. Desigur, Sainte-Beuve isi da seama, de asemenea, ca clasicismul francez obisnuit, cu regulile lui inguste, apartine trecutului, ca scriitorii prezentului trebuie sa-1 depaseasca, creind o literatura noua, care sa satisfaca cerintele veacului. Pozitia lui e complexa si poate contradictorie, dar nu de neinteles. De-a lungul intregii sale vieti a venerat secolul al XVII-lea, vazind in el epoca de glorie a literaturii franceze: el si-a dat seama ca a fost vorba de un fenomen colectiv, de un eveniment social, si nu pur si simplu de superioritatea in-timplatoare a unor talente sau genii. Ideea de clasic implica in sine ceva ce are coerenta si consistenta, ce constituie un intreg si o traditie, ce se formeaza, se transmite si dainuie"101. Dar n-a dorit sa prezinte secolul al XVII-lea ca pe un model, ci a incercat sa ne faca sa vedem in traditie ceva generos. Clasica este orice opera, indiferent de ce gen, care satisface cerintele de frumusete si echilibru formulate de critic. Sainte-Beuve nu se multumeste sa defineasca sfera clasicului prin intelepciune, moderatie sau judiciozitate; pentru ca atunci ar include, in mare masura, scriitorii de rangul al doilea scriitori corecti, rationali, eleganti. Lucrul important ii pare acum a fi pastrarea notiunii de clasic, a cultului clasicilor, si, in acelasi timp, largirea acestei notiuni. Sainte-Beuve citeaza: in casa Tatalui meu multe locasuri sint"*, parind astfel sa recomande o toleranta atotcuprinzatoare; dar respinge ideea pe care o sustinuse, pe un ton cam plingator, intr-un eseu mai vechi, si anume, ca soarta criticului este sa fie un fel de tigan vagabond, aproape un evreu ratacitor"102. Acum el poate spune: trebuie sa alegi, si prima conditie a gustului este sa nu ratacesti fara incetare, ci sa te opresti odata si sa te fixezi. Nimic nu blazeaza si nu toceste mai mult gustul decit calatoriile neincetate"103. in Despre traditie se pune un accent inca si mai puternic pe traditia latina in intelesul ei obisnuit; poate pentru ca eseul reproduce prelegerea introductiva tinuta de Sainte-Beuve, in fata unui public format din studenti, la Ecole normale. Sainte-Beuve afirma in mod expres ca profesorul nu este un critic"; spre deosebire de acesta, nu trebuie neaparat sa fie la curent cu tot ceea ce e nou. Criticul este o sentinela mereu treaza, mereu in alerta", in timp ce profesorul are obligatii mai mici si de alta natura: el nu trebuie sa se indeparteze prea mult de locurile consacrate pe care are sarcina de a le arata si de a le deservi". Desi crede ca profesorul se cuvine sa cunoasca principalele aspecte noi si sa aiba o opinie, Sainte-Beuve insusi se simte, in acel moment, in postura de profesor care vorbeste despre necesitatea pastrarii traditiei. El intelege aceasta sarcina de aparator al traditiei ca sarcina unui umanist mai degraba decit a unui arhivist si de aceea ii critica pe francezi pentru ca incepeau sa puna un accent exagerat pe cercetare, atribuind o importanta mult prea mare descoperirii unor documente inedite. Oamenii se mindresc cu simple descoperiri curioase (cind sint curioasE), care nu reclama nici o meditatie, nici un efort al spiritului, ci doar osteneala de a te duce si de a scoate la iveala S-ar zice ca epoca scoliastilor si a comentatorilor incepe din nou. Si pentru aceasta nu sint onorati si respectati mai putin, ci, dimpotriva, mult mai mult decit daca ar fi incercat sa scrie un roman sau un poem frumos, daca ar fi pasit pe drumul adevaratei inventii, pe caile inalte ale gindirii". Sainte-Beuve cere respectarea gradelor artei, nivelelor inteligentei. Sa incurajam cercetarea laborioasa, dar in toate sa lasam suprematia talentului, meditatiei, judecatii, ratiunii, gustului". El considera ca in loc sa poarte pe pagina de titlu mentiunea laudaroasa dupa documente inedite", o carte ar trebui mai degraba sa mentioneze: dupa idei si pareri judicioase, chiar daca sint vechi". Sainte-Beuve isi imagineaza ca daca s-ar gasi notele lui Tucidide pentru Istoria razboiului pelopo-neziac, ele ar fi preferate cartii finite. Oamenii au ajuns sa se intereseze mai mult de materiale decit de opera, mai mult de esafodaj decit de monument"104. Desi a fost de o impresionanta eruditie si, lucru dovedit de Port-Royal, s-a putut lansa in cercetarea prelungita si sustinuta a unor documente si carti rare, Sainte-Beuve a privit intotdeauna cu suspiciune simplul arhivism, in special entuziasmul pentru literatura franceza medievala. Uriasa dezvoltare a cercetarilor in acest domeniu 1-a lasat rece. Prin fire si prin gust nu m-as fi putut afla niciodata printre cei care au defrisat evul mediu". I-a displacut entuziasmul excesiv al unora, suficienta usor chitibusara a altora"105. Scriind despre o culegere de mistere medievale franceze, Sainte-Beuve protesteaza impotriva faptului ca editorii le compara cu piesele lui Racine si Sofocle. El arata ca cei doi editori, Paulin si Louis Paris, nu cunosc nici antichitatea, nici secolul al XVII-lea francez: n-au avut si nu au toti termenii de comparatie necesari". Oricine 1-a citit pe Sofocle in original este pe veci ferit de aceste eclipse sau de aceste aberatii ale gustului"106.

Sainte-Beuve e un sustinator al traditiei care descinde din antichitatea clasica. El se adreseaza francezilor ca mostenitori ai romanilor: trebuie sa imbratisam, sa intelegem, sa nu abandonam niciodata mostenirea acestor maestri si parinti ilustri, mostenire care, de la Homer pina la ultimul dintre clasicii de ieri formeaza partea cea mai luminoasa si cea mai solida a fondului nostru intelectual". El admite ca facultatea poetica este, intr-un anumit fel, universala. De aceea nu vrea ca traditia franceza sa fie inchisa si exclusivista, dar isi indeamna cititorii sa nu abandoneze niciodata aticismul, urbanitatea, principiul imbinarii gratiei cu bunul-simt si cu ratiunea. Sa nu renuntam niciodata la sentimentul unui anumit tip de frumos potrivit rasei noastre, educatiei si civilizatiei noastre". in cadrul acestei traditii, Sainte-Beuve refuza sa faca distinctie intre greci si romani. Pentru noi, mostenirea lor si binefacerile lor se confunda". El n-a fost de acord nici cu helenismul de data recenta, care respingea traditia latina, nici cu atitudinea mai veche, care punea accentul pe latini, in timp ce pe greci ii surghiunea intr-un trecut mai indepartat, primitiv. incereind sa-1 asimileze acestei traditii si pe Shakespeare, Sainte-Beuve subliniaza ca poetul n-a fost cu totul strain de ca, deoarece i-a citit pe Montaigne si Plutarh. El recunoaste defectele epocii lui Shakespeare, dar pe acesta il prezinta ca pe un artist care a surprins miezul naturii umane, nu ca pe un poet absurd sau barbar, cum 1-a zugravit Voltaire. Oamenii cei mai mari nu sint in mod permanent extravaganti, ridicoli, grotesti, pomposi, fanfaroni, cinici sau deplasati Traditia ne spune, si constiinta propriei noastre naturi civilizate ne spune inca si mai raspicat, ca ratiunea trebuie intotdeauna sa primeze, si in definitiv primeaza, chiar si la acesti favoriti, la acesti alesi ai imaginatiei"107. in continuare, ratiunea este definita mai exact ca echilibru sufletesc, ca judecata sanatoasa, dar si ca multumire, ca armonie cu societatea. Sainte-Beuve invoca vestita afirmatie a lui Goethe: romanticul e bolnav, clasicul e sanatos. (El a avut pentru Goethe o veneratie deosebita, desi oarecum vaga, numindu-1 in repetate rinduri cel mai mare critic al tuturor timpurilor"108, cu toate ca isi sprijinea aceasta parere aproape exclusiv pe Convorbirile lui Eckermann.) Clasicismul, asadar, cuprinde toate literaturile aflate intr-o stare de sanatate si de fericita inflorire, literaturile in deplina armonie cu epoca si societatea respectiva, multumite de a apartine natiunii lor, epocii lor, regimului in care s-au nascut si infloresc literaturile care sint si se simt in largul lor, pe calea cea buna, care nu sint declasate, nu sint agitatoare si nu au drept principiu nemultumirea, care n-a fost niciodata un principiu al frumusetii". Literatura clasica nu se plinge, nu se vaita, nu se plictiseste". Clasicul isi iubeste tara si epoca, si nu crede ca exista ceva mai de dorit si mai frumos decit acestea"1(?9. S-ar putea ca astazi sa nu sesizam implicatiile acestor afirmatii. Ele au stirnit indignare, pentru ca implicau aprobarea imperiului napoleonian. Sainte-Beuve a devenit un simbol al acceptarii regimului si al reconcilierii cu acesta. intr-un articol intitulat Regretele (1852)110, el ii ridiculizase pe cei care plingeau mereu dupa trecut. Revolutia din 1848, din cauza careia a plecat, in mod mai mult sau mai putin voluntar, intr-un exil temporar in Belgia, ii provocase un soc teribil.



Acum, privind inapoi, romantismul ii apare ca o boala a epocii. Hamlet, Werther, Infantele Harold, purii Ren6 sint bolnavi pentru a cinta si a suferi, pentru a se bucura de boala lor boala de dragul bolii"111. Critica, dupa cit se pare, poate sa ne vindece si ne-a vindecat de o asemenea maladie. Cu ani in urma, intr-un elogiu prefacut, cu doua taisuri, il felicitase pe Saint-Marc Girardin pentru ca a combatut aceasta boala: oamenii se casatoresc si au copii si nu mai dispretuiesc lumea. Tineretul a devenit pozitiv; el nu mai viseaza"112. Acum acest lucru ii pare cu adevarat bun. El doreste ca oamenii sa fie fericiti si spera intr-o societate in care toti vom fi din nou la unison; lupta si boala morala vor inceta, iar literatura va redeveni de la sine clasica prin trasaturile ei generale si prin fond (ceea ce este esentiaL) Vom avea poate din nou monumente literare"113. Critica lui Sainte-Beuve a devenit, in mod categoric, sociala si chiar morala, iar in implicatiile ei, o critica absoluta, care apeleaza la un criteriu de judecata larg, dar etern. Deosebirile de vederi dintre critici sint atribuite doar deosebirilor de perspectiva. Pentru moment ei nu se gindesc de fapt la acelasi obiect, la aceleasi opere ale autorului in discutie, la aceleasi pasaje din operele lui; ei nu au imaginea lui completa si in prezent nu-1 inteleg in intregime. O mai mare atentie si o mai buna cunoastere ar apropia judecatile diferite si le-ar pune de acord"114.

Acest criteriu larg si etern gustul lui Sainte-Beuve ancorat in traditia latina va imbraca o forma mai concreta daca vom face o scurta trecere in revista a preferintelor si aversiunilor literare ale criticului. Causeries du Lundi, aparute saptaminal din octombrie 1849 pina in august 1861, si Nouveaux Lundis, aparute, aproape fara intrerupere, din septembrie 1861 pina in mai 1869, contin 640 de eseuri. Din acestea, numai 150 sint considerate eseuri literare si numai 55 eseuri critice in sens strict. Orice ne-ar spune statisticile, critica lui Sainte-Beuve are o sfera de cuprindere si o varietate uluitoare, parcurgind cu dezinvoltura toate perioadele si genurile literaturii franceze. Fundalul ei este ocupat de scriitorii antici, priviti mereu cu reverenta si studiati intens. Recititi un cint din Homer, o scena din Sofocle, un cor din Euripide, un cint din Vergiliu!

    maretie sau flacara a simtirii, stralucire a expresiei si, daca se poate, armonie a compozitiei si a intregului"115. Dintre greci, Sainte-Beuve i-a admirat mult si i-a cunoscut bine pe Homer si pe tragici; dar a scris cu precadere despre Teocrit, Meleagru, Apolonios din Rodos si Quintus din Smirna, deoarece i-a placut pastorala, i-a iubit pe poetii Antologiei palatine, iar poemelor elenistice li s-a adresat in cautarea unor subiecte care sa intereseze publicul modern. Trebuie sa stim insa ca alegerea subiectelor era uneori rodul intimplarii. Cea mai mare parte a vietii sale Sainte-Beuve a facut critica jurnalistica, abordind teme sugerate de diversele carti care ii cadeau in mina. Nu este apoi exclus sa se fi gindit ca are de spus mai multe lucruri noi despre figurile minore sau despre scriitorii mai potriviti cu gustul sau. Desi a studiat gr

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...

Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.




loading...