Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


loading...




Arthur Schopenhauer (1788 1860) despre Critica literara



Arthur Schopenhauer (1788 1860) si-a publicat sistemul filozofic in 1819, sub titlul Die Welt als Willc und Vorstellung, clar cartea a fost foarte putin recenzata si a ramas aproape necitita pina in perioada 1850 -1870. Abia atunci, faima si influenta lui Schopenhauer au cunoscut o raspindire rapida. intre timp, un al doilea volum, suplimentar, al Lumii ca vointa si reprezentare (1844) si o colectie de scrieri mai scurte, Parerga und Paralipomena (1851), dezvoltasera, fara a schimba insa prea mult, ideile emise de filozof in tinerete. in istoria teoriei literare, in ciuda efectului intirziat, Schopenhauer apartine in mod categoric primelor decenii ale secolului al XlX-lea. Atacurile lui furioase la adresa lui Fichte, Schelling si Hegel, pe care ii numeste palavragii" si sarlatani", nu trebuie sa ascunda faptul ca, in reaiitate, estetica lui este cit se poate de asemanatoare cu aceea a lui Schelling. Ocazional, Schopenhauer a manifestat o oarecare indulgenta fata de Schelling, desi i-a respins teoria asupra tragediei, vazind in ea o palavrageala totalmente confuza"1. Nu trebuie insa neaparat sa presupunem ca ar fi vorba de o influenta directa, deoarece multe asemanari dintre Schelling si Schopenhauer se pot explica usor prin faptul ca amindoi se trag din Kant si Platon.



Estetica lui Schopenhauer face parte integranta din metafizica lui, fapt pentru care nu poate fi inteleasa cu adevarat decit prin prisma acesteia. in ceea ce ne priveste, va fi suficient sa ne amintim ca Schopenhauer afirma ca esenta lumii, lucrul-in-sine", este vointa si ca aceasta vointa se obiectiveaza" in lumea fenomenala sau a reprezentarilor, traversind toate stadiile care duc de la lumea materiei inorganice la om. Dumnezeu nu exista, iar vointa e nefasta. Ea poate fi infrinta numai revoltindu-ne, anulind-o, recunoscind abisul, negind-o printr-o completa identificare cu semenii nostri in spiritul milei si ascetismului. Arta este un mod secundar, inferior (pentru ca e mai putin permanenT), de a nega vointa. Contemplind lumea si sesizindu-i astfel natura, artistul ne ofera un mijloc de a scapa de roata de ocna a vointei. Limbajul de obicei sobru al lui Schopenhauer devine incarcat de emotie cind prezinta aceasta binecuvintata eliberare prin arta. E starea lipsita de dureri pe care Epicur a preamarit-o ca bun suprem si ca stare divina; caci pentru o clipa sintem eliberati de impulsiunea detestabila a vointei, sarbatorim sabatul muncii de ocnas a voli-tiunii, roata lui Ixion nu se mai invirte"2. Astfel, ca si la Kant, frumosul inseamna contemplatie complet dezinteresata. Tot ceea ce se adreseaza intereselor noastre practice trebuie sa fie eliminat din arta: nu numai naturile moarte, care ne trezesc apetitul, sau tablourile reprezentind nuduri lascive, ci si orice element subiectiv, orice opera ce pune accentul doar pe actiune sau intriga. De aceea lui Schopenhauer ii vine greu sa discute lirica subiectiva si problema actiunii din drama si din epopee. El stabileste o scara ascendenta a genurilor poetice: cintec, balada, idila, roman, epopee si drama, drama ocupind locul cel mai inalt pentru ca este genul cel mai obiectiv3, si face distinctie intre poetii de prim rang, ca Shakespeare si Goethe scriitori obiectivi, ventriloci" ai personajelor lor4 si poetii de rangul al doilea, ca Byron, care chiar si prin gura personajelor literare vorbesc numai despre ei insisi. Totusi, Schopenhauer incearca sa faca unele concesii liricii subiective si romanelor sau dramelor interesante". Poetul liric trebuie sa fie un om universal, nu un simplu individ. Exista o deosebire neta intre autor, cel care reprezinta",,si ceea ce se reprezinta"5. Mai mult decit atit, cintecul nu este simpla exprimare a bucuriei sau a durerii: poetul autentic devine in mod simultan constient de sine insusi ca subiect al cunoasterii pure, lipsite de vointa, a carei liniste imperturbabila, fericita, intra acum in contrast cu impulsiunea mereu nesatisfacutei, mereu nesatulei vointe: sentimentul acestui contrast, al acestei alternante, este ceea ce se exprima de fapt in intregul cintecului si ceea ce constituie, in general, dispozitia lirica"6. Schopenhauer se straduieste sa demonstreze valabilitatea acestui punct de vedere dublu analizind citeva dintre poeziile lirice ale lui Goethe si refe-rindu-se la unele poezii populare germane. Astfel, in lirica se realizeaza miracolul unei identificari a subiectului cunoasterii si a vointei" sau, in limbaj popular, capul se impaca cu inima. Dar Schopcnhauer nu prea sesizeaza consecinta abolirii, in lirica, a dualismului sau fundamental. Pentru el lirica ramine o forma literara rudimentara, preferintele lui indreptindu-se spre arta mai explicita si mai intelectuala a romanului si dramei.



Un articol scris ceva mai tirziu, Despre interesant (1821, publicat postum in 18647), introduce o anumita recunoastere a interesului prezentat de actiune in epopee si in drama. Dar actiunii i se acorda in mod clar o pozitie inferioara, deoarece o inlantuire deintimplari este supusa legii ratiunii suficiente (legilor cauzalitatii, timpului si spatiuluI), in timp ce arta adevarata trebuie sa ne scoata din realitatea obisnuita, introdueindu-ne in imparatia ideilor. Marile opere literare, spune Schopcnhauer, nu sint interesante": chiar si piesele lui Shakespeare stirncsc prea putin interes prin intriga lor si de aceea nu plac multimii8. in romanele cele mai valoroase, Don Quijote, Tristram Shandy, La Nouvelle Heloise, Wilhelm Meister, actiunea e saraca. Totusi, Srhopenhauer admite existenta interesului intrigii in unele opere bune: in piesele lui Schiller, in Oedip rege al lui Sofocle, in operele lui Ariosto si in cele ale lui Walter Scott. El admite ca interesantul e compatibil cu frumosul si chiar necesar in operele dramatice si narative, unde actioneaza ca un fel de ciment sau liant. in operele de dimensiuni mari tehnica si rutina trebuie sa umple golurile dintre momentele de inspiratie. Ca si Poc, Schopcnhauer crede ca in operele lungi, ca Paradisul pierdut sau Eneida, exista inevitabil ceva insipid si plictisitor9. Iii conchide ca interesantul, ca insusire necesara a actiunii, reprezinta continutul, in timp ce frumosul este forma. Forma are nevoie de continut pentru a deveni vizibila.

Acest accent pus pe caracterul complet dezinteresat si obiectiv al artei se imbina, la Schopcnhauer, cu o teorie a ideilor care dezvolta intr-o maniera platonica sugestiile kantiene privind exprimarea, in arta, a ideilor eterne. Arta repeta ideile eterne concepute prin contemplatie pura, esentialul si permanentul din toate fenomenele lumii"11. Aceste idei nu sint, fireste, concepte generale, ci esentele lucrurilor. in arta ele sint intuite, percepute, nu doar gindite. in discutarea diferitelor aspecte ale teoriei sale, Schopenhauer incearca nu o data sa evite o interpretare gresita, intelectualista. Ideca, subliniaza el cu deosebita insistenta, este intuitiva, nu conceptuala: desi reprezinta un numar infinit de lucruri particulare, e totusi perfect determinata. Ea nu poate fi cunoscuta de individ ca individ, ci doar de omul care s-a ridicat deasupra oricarei vointe si individualitati, pentru a deveni subiect pur al actului cunoasterii12. De aceea, in arta conceptul este vesnic sterp". Schopenhauer condamna cu toata taria folosirea alegoriei si a simbolului (in sensul de semn conventionaL) in artele plastice, dar face, totusi, incercarea interesanta de a justifica alegoria in poezie. Aici, sustine el, conceptul este elementul material, datul imediat, iar sarcina poetului e sa extraga concretul si vizualul din limba, care e formata din universalii, din notiuni generale. Poetul trebuie sa combine conceptele date de limba in asa fel incit sferele lor sa se intersecteze, nici una ncraminind in calitatea ei abstracta. Poezia este astfel arta de a precipita concretul si individualul din general13. Mijloacele si procedeele cu ajutorul carora se poate realiza acest lucru sint, dupa parerea lui Schopenhauer, epitetele, metaforele, comparatiile, parabolele si alegoriile. Operele cu un pregnant caracter alegoric, Don Quijote, Calatoriile lui Gulliver si Crilicon al lui Gracian, se bucura de o inalta pretuire din partea lui14. Ritmul si rima sint si ele considerate mijloace de concretizare. Schopenhauer prefera ritmul, deoarece acesta tine numai de timp, de periodicitate, adresindu-se astfel, conform epistemologiei kantiene, sensibilitatii pure", in timp ce rima se adreseaza urechii, deci doar unui simt empiric15. Daca aceasta distinctie ne apare confuza si subreda, in schimb efectul rimei este explicat clar: ea serveste ca liant, contribuie considerabil la realizarea armoniei si sugereaza ca ideea exprimata de poet este, ca sa spunem asa, predestinata, preformata in limba si, prin urmare, adevarata10. in poezie sunetul este in general important, pentru ca da impresia ca, spre deosebire de limbajul obisnuit, limbajul poetic nu reprezinta un simplu semn a ceva semnificat, in relatie directa cu un anumit obiect, ci e folosit pentru valoarea lui intrinseca17. De aceea, Schopenhauer sustine ca poezia e intraductibila18. Din nefericire, aceste sugestii subtile, care tradeaza o profunda intelegere analitica a naturii poeziei, n-au fost dezvoltate. in ciuda aparentelor, Schopenhauer nu-si contrazice conceptia despre poezie atunci cind, in cele mai vestite observatii ale sale asupra literaturii si stilului, cele din volumul al doilea de l arerga, recomanda un stil neornat, simplu, clar, in maniera secolului al XVIII-lea. El poate face aceasta recomandare pentru ca stabileste o distinctie neta intre retorica, prin care se tinde spre scopuri practice sau spre lamurirea anumitor concepte, si poezia autentica. Poezia contemplare dezinteresata a ideilor este cu totul straina de retorica: ea e cu atit mai buna cu cit e mai putin retorica"19. De aceea Schopenhauer dezaproba violent tragedia franceza si il prefera pe Goethe retoricului Schiller20. Atentia acordata procedeelor care indeparteaza poezia de limbajul obisnuit nu-1 impiedica sa apeleze la criterii intelectualiste si retorice atunci cind judeca proza expozitiva. Schopenhauer insusi reprezinta un paradox: el construieste un sistem filozofic foarte mistic, pe care il expune cu claritatea si simplitatea unui moralist francez din secolul al XVIil-lea si imbina in invatatura lui un suprem o altitudo cu robustetea unui stoic sau chiar a unui cinic cu o bogata experienta a vietii. Tot astfel, teoria lui literara poate recunoaste fara rezerve rolul ritmului, rimei, metaforei si alegoriei in poezie;, recomandind, in acelasi timp, un ideal de proza pur intelectual. Schopenhauer a gasit formulari frapante pentru a infiera stilul ininteligibil, vag si dezlinat si a pleda in favoarea unui stil simplu, clar si concis: Ininteligibilul se inrudeste cu lipsa de inteligenta", prima regula a stilului bun e: sa ai ceva de spus", sa se foloseasca cuvinte obisnuite si sa se spuna lucruri neobisnuite", principiul director al stilisticii ar trebui sa fie acela ca intr-o anumita clipa omul nu poate avea limpede in minte decit o singura idee" etc.21 Tinta principala a atacurilor lui Schopenhauer este stilul filozofilor si eruditilor germani: el condamna propozitiile lor interminabile, informe, preferinta lor pentru paranteze pe care le considera la fel de nepoliticoase ca intreruperea unei conversatii - , exprimarile lor confuze, ambigue, oblice". Schopenhauer a scris asa cum le cerea celorlalti sa scrie, dar a stiut ca nu face poezie, pentru ca altfel n-ar fi subliniat mereu ca autorul trebuie sa-si intocmeasca un plan, sa se gindeasca dinainte ce vrea sa spuna, sa procedeze lucid si sa aiba consideratie pentru cititor, purtind cu el un dialog. Faimoasa distinctie dintre cele trei categorii de scriitori, cei care scriu fara sa gindeasca, cei care gindesc in timp ce scriu si cei care au gindit inainte de a scrie, se aplica doar la proza. in arta adevarata, imaginativa, decide geniul; iar geniul, dupa parerea lui Schopenhauer, e inspirat, inconstient, chiar instinctiv. Geniul e inrudit cu nebunia, lucru pe care Schopenhauer incearca sa-1 demonstreze cu detaliate cunostinte psihiatrice. Poetii sint visatori, sint copii sau, in orice caz, oameni tineri23. Schopenhauer poate afirma ca in vis toti sintem poeti desavirsiti, ca Divina comedie are adevarul visurilor24 si ca harul poetic este limitat la perioada tineretii28. Geniul, fireste, e intotdeauna o exceptie: un calator singuratic spre eternitate, neinteles, ignorat sau calomniat de contemporani, rasplatit cel mult de faima postuma. La Schopenhauer gasim, mai mult decit la aproape oricare alt scriitor, o extrem de buna parere despre sine exprimata cu aroganta, o deplina incredere in nemurirea proprie dar si, trebuie sa recunoastem, o admirabila independenta intelectuala si o onestitate robusta. Prin caracter, el se inrudeste oarecum cu Samuel Johnson, pe care 1-a citit, dar 1-a desconsiderat pentru bigotismul lui stupid si obtuz"26. Cunoscind inimicitia lumii fata de artist, Schopenhauer propune o istorie literara tragica"27. Istoria literara obisnuita o dispretuieste, vazind in ea un simplu catalog de avorturi"28. Oamenii mari se detaseaza ca niste uriasi singuratici. De-a lungul istorici nu se observa un progres, o adevarata schimbare morala. in arta nu exista progres, pentru ca arta se afla pretutindeni la tinta ei"29. in ciuda tuturor masurilor luate de Schopenhauer impotriva intelectualismului, nu putem sa nu conchidem ca la el artistul apare intr-o viziune identica cu aceea in care ni-1 prezinta pe filozof si ca inevitabila concluzie artistul este doar un filozof de tip inferior (pentru ca e numai in parte filozoF). Deosebirea dintre arta si viziunea filozofica se stabileste dupa un criteriu cit se poate de nesatisfacator, care ascunde intreaga problema estetica: accesibilitatea, facilitatea. Opera de arta spune Schopenhauer nu este decit un mijloc de a facilita cunoasterea [intuitiva] Ne transpunem cel mai lesne in starea de contemplare pura atunci cind obiectele vin in intimpinarea ei, adica prin forma lor variata si totodata precisa si clara devin cu usurinta reprezentante ale ideilor lor, tocmai in aceasta constind frumusetea in sens obiectiv " 0. Dar e cert ca aceasta facilitate" a sesizarii nu caracterizeaza forma in mod suficient. Schopenhauer nu face nici un pas inainte atunci cind intre filozofie si poezie stabileste o distinctie aproape identica cu aceea dintre universal si particular. Poezia, ne spune ci, vrea ca noi sa facem cunostinta cu ideile existentei prin intermediul individualului si exemplelor. Poezia e pentru filozofie ceea ce este experienta pentru stiinta31. Ea reprezinta un mod de cunoastere cu totul special, poetul vrind sa cunoasca nu numai unde, cind, de ce si pentru ce-ul" lucrurilor de care se ocupa omul de stiinta si omul practic, ci si ce-ul" lor32. Dar atunci in ce consta deosebirea dintre poet si filozof, care cauta si el ce-ul"? Arta inseamna cunoasterea ideilor, si aceste idei sint esente in afara timpului si spatiului33. Ramine neclar cum pot exista in sistemul lui Schopenhauer idei individuale, si chiar o multitudine de astfel de idei, cind esenta lumii c o singura vointa. Cum poate exista, intrebam noi, vreun obiect al cunoasterii care sa nu se afle in spatiu si timp? Cum pot fi aceste idei forme", daca sint in afara spatiului si timpului? in practica, Schopenhauer minimalizeaza concretetea si individualitatea si ignora procesul creatiei artistice si opera de arta ca artefact. Nu ne surprinde ca teoria lui il obliga sa ajunga la concluzia ca totul este frumos34, ca de fapt nu exista nici o deosebire intre frumos si urit, deoarece toate lucrurile isi au esenta lor, pe care artistul trebuie s-o intuiasca. La Schopenhauer nu gasim un domeniu distinct al esteticii si artei, tot asa cum nu gasim o reactie estetica distincta si o teorie a cri, ticii, pentru ca in conceptia lui nu exista aprobare si dezaprobareci numai contemplatie, sesizarea esentelor, intelegerea naturii lumii. Schopenhauer trebuie sa identifice frumosul cu caracteristicul" termen pe care Friedrich Schlegel il rezervase initial pentru frumusetea romantica si chiar si cu principiul organic al fiintei35.



Folosirea acestor termeni romantici este insa inselatoare, deoarece, in ciuda atentiei acordate de Schopenhauer mijloacelor de realizare a concretetei in poezie, de obicei la el frumos si caracteristic inseamna ideal", tipic", general", in bun sens neoclasic, uneori primejdios de aproape de idealizarea extrema. Poezia, spune el, lasa de o parte toate contingentele tulburatoare"38, ocupindu-se numai in mod aparent de particular, caci in realitate obiectul ei este ceea ce exista pretutindeni si oricind37. Schopenhauer aproba arhitectura greaca si o condamna pe cea gotica; dezaproba romantismul, in care vede numai medievalism, obscurantism si un absurd cult al femeii38. Nu este de acord cu exaltarea Cintecului Nibelungilor si priveste cu foarte mare raceala scoala romantica germana, desi arc citeva cuvinte bune pentru Zacharias Werner (pe care 1-a cunoscut personaL), pentru A.W. Schlegcl (a carui eruditie 1-a impresionaT) si chiar si pentru Heine, un bufon, dar de geniu"39. Ca orice bun neoclasic, Schopenhauer recomanda respectarea stricta a decorum-nlui. Personajele literare nu trebuie sa prezinte nici o contradictie. El condamna cu hotarire supranaturalul in poezie, desi incearca, fara sa reuseasca sa fie convingator, sa justifice aparitia fantomei din Harnici*. Operele categoric fantastice, bazate pe suspendarea legilor naturii bunaoara Visul unei nopti de vara sint considerate scrieri de mina a doua, deoarece infatiseaza numai lumea visului, nu viata reala41. El uita acum ca in vis sintem poeti perfecti. Ca orice neoclasic, Schopenhauer dezaproba amestecul artelor si genurilor. Richard Wagner, marele sau admirator, nu i-a placut ; in schimb a laudat operele lui Rossini, sustinind ca sint sunet pur si ca in muzica cuvintele nu conteaza42.

Interpretarea data de Schopenhauer tragediei se remarca printr-o trasatura aparte. Tragedia ne invata resemnarea: ea actioneaza ca un sedativ al vointei, sugerind renuntarea nu numai la viata, ci chiar la insasi vointa de a trai43. Este genul care predica tocmai filozofia lui Schopenhauer. Conform schemei lui, exista trei tipuri de tragedii: cele in care dezastrul e provocat de rautatea unui ticalos, cele in care e urmarea unei intimplari sau a unei erori si cele in care e cauzat doar de situatie, de relatiile dintre personaje. Acesta din urma este, desigur, tipul superioi deoarece ne infatiseaza nenorocirea suprema nu ca pe o exceptie, nu ca pe un lucru provocat de imprejurari neobisnuite sau de caractere monstruoase, ci ca pe un lucru ce decurge usor si de la sine, aproape in chip esential, din faptele si caracterele oamenilor"4*. Acest tip superior de tragedie ne invata ca viata insasi e un blestem, ca, asa cum spune Calderon in versuri pe care Schopenhauer le cita cu placere, el delilo mayor Del hombre es haber nacido.



Astfel, ideea de a cere justitie poetica are la baza o intelegere complet gresita a naturii tragediei si chiar si a naturii lumii. Schopenhauer il condamna pe Johnson pentru ca i-a reprosat lui Shakespeare desconsiderarea justitiei poetice. Pretentia lui implica o conceptie despre lume plata, optimista, protestant-ratio-nalista sau, mai bine zis, evreiasca"46.

Cind, in cel de al doilea volum, suplimentar, al Lumii ca vointa si reprezentare (1844), a reluat discutia asupra tragediei, Schopenhauer si-a prezentat conceptia cu mai multa claritate. Facind o concesie conceptiei lui Schiller si Kant, asociaza, ca si ei, tragedia cu sublimul. Acum recunoaste ca tragedia nu este pur si simplu un spectacol oribil si deprimant, care ne prezinta jalea omenirii, domnia intimplarii si erorii, caderea celui drept, triumful celui rau" si care asa cum arata el din nou trebuie sa ne invete negarea vointei de a trai; ea are, de asemenea, rostul de a preconiza o existenta complet diferita, o alta lume, pe care o putem cunoaste numai indirect, tocmai prin faptul ca e preconizata. Tragedia ne da un sentiment aparte de elevatie", facindu-ne sa intelegem ca lumea, viata, nu pot oferi o multumire adevarata, nefiind prin urmare demne de atasamentul nostru"47. in contradictie cu obisnuitul sau clasicism neclintit, Schopenhauer recunoaste ca in tragedia greaca nu exista prea multa resemnare. Hipolit moare impacat cu soarta si cu vointa zeilor, dar fara a fi renuntat la vointa insasi de a trai. De aceea, tragedia crestina se situeaza mai aproape de idealul lui Schopenhauer. Printul constant al lui Calderon 1-a emotionat profund. Pe Shakespeare il considera cu mult superior lui Sofocle. in comparatie cu Iphi-genie a lui Goethe, piesa lui Euripide pe aceeasi tema ii pare aproape frusta si vulgara. in Bacantele vedE );o cirpaceala revoltatoare in favoarea popilor pagini". Antigona si Filoctet au teme respingatoare, chiar dezgustatoare.



Daca cea mai inalta forma de tragedie e aceea in care dezastrul nu e provocat de monstri sau de intimplare, ar fi normal ca Schopenhauer sa aprecieze tragedia burgheza, tragedie fara misei si fara eroi. intr-adevar, el se pronunta impotriva aducerii pe scena a unor personaje prea nobile. La Shakespeare, spune el, desi fara sa aiba dreptate, exista numai doua personaje absolut nobile: Cordelia si Coriolan. in marchizul Posa din Don Carlos al lui Schiller observa el batjocoritor se afla mai multa noblete decit in toate operele lui Goethe. Clavigo al lui Goethe e considerat, cel putin in aceasta privinta, o tragedie model, deoarece, conform interpretarii lui Schopenhauer, nu contine nici chiar un singur personaj care sa fie complet rau sau complet bun. Cidul lui Corneille este si el laudat pentru acest echilibru4". Cit despre tragedia burgheza, Schopenhauer, inselindu-ne asteptarile, n-o poate aproba fara serioase rezerve, deoarece in ea ii lipseste ceea ce ii lipseste oricarui bun neoclasic: caderea de la inaltime"50, care ne impresioneaza in dezastrele regilor si printilor. Pe de o parte Schopenhauer vrea identificare cu eroul, mila" in sensul de impartasire a suferintei semenilor nostri, nu in sensul de compatimire, si recunoaste ca aceasta se realizeaza cel mai usor cind simtim ca si noi am putea sa ne aflam in aceeasi situatie; pe de alta parte insa, el vrea distantare si idealizare, criticind tragedia burgheza pentru faptul ca dezastrele pe care le prezinta nu sint inevitabile, caci adesea ar putea fi preintimpinate printr-un mic ajutor (de pilda, financiaR). Astfel, in Schopenhauer nu trebuie sa vedem, asa cum au vazut multi comentatori, un sustinator al dramei burgheze51. Meritul lui consta mai degraba in formularea unei conceptii clare despre tragedie, care contrazice conceptiile majoritatii germanilor de dinaintea lui. Pentru Schopenhauer tragedia nu este o teodicee, ca la Lcssing si Schiller, ci revelatia contradictiilor, a dezordinilor ce domnesc in lume, a suferintei nedrepte a celor nevinovati. Totusi, faptul ca s-a opus optimismului teoriei curente asupra tragediei, ca a refuzat categoric sa admita ca in tragedie ar avea loc o transfigurare si o victorie spirituala, 1-a facut sa ajunga la nivelarea a tot ceea ce e tragic. Daca lumea este absolut rea, tragedia ne apare ca o confirmare oarecum superflua si monotona a unui fapt stabilit52. Nici teoria lui Lessing, dupa care scopul tragediei este justificarea optimista a ordinii perfecte a lui Dumnezeu, nici perspectiva complet sumbra a lui Schopenhauer nu sesizeaza natura tragediei.

Existenta comediei a fost, probabil, foarte stinjenitoare pentru Schopenhauer. El o considera o incitatie la o continua afirmare a vointei de a trai". Ea ne spune, in general, ca viata e buna si, in special, ca e intotdeauna amuzanta. Schopenhauer adauga sardonic: desigur insa ca trebuie sa se grabeasca sa lase cortina in momentul bucuriei, pentru ca sa nu vedem ce urmeaza"53. Dar comedia il deranjeaza, la fel ca si idila, pe care fie ca o ignora, fie ca o declara pur si simplu imposibila. Fericirea permanenta nu exista si in consecinta nu poate fi subiectul artei54.

Dificultatile pozitiei lui Schopenhauer in estetica (precum si in metafizica) par insurmontabile. Prin convingerea lui ca poezia este o cunoastere dezinteresata a ideilor, el se apropie de Kant, Schelling si Goethe. Dar in tratarea altor probleme cruciale se deosebeste de contemporanii sai. Despre imaginatie, pe care o recunoaste utila mai ales pentru largirea experientei limitate a poetului, are putine lucruri de spus55; despre ironie, mit si roman nu spune nimic. in schimb poate fi surprinzator de concret in teoria lui asupra poeziei lirice, perspicace in discutarea procedeelor poetice si original in teoria tragediei. Gustul lui literar concret a fost cel al clasicismului german, fapt pentru care opiniile lui literare nu se remarca prin ceva neobisnuit. Estetica lui Schopenhauer a capatat o mare importanta istorica abia spre sfirsitul secolului al XlX-lea; aceasta, datorita faptului ca introducea idei platonice intr-o epoca in care Schelling si Hegel se discreditasera, in special prin estetica muzicii, arta care in sistemul lui e considerata o expresie directa a vointei, fara mijlocirea ideilor, Schopenhauer a exercitat o influenta uriasa asupra lui Nietzsche, Wag-ner si Thomas Mann. Dar in teoria literaturii desi, dupa cum am aratat, a facut observatii penetrante, unele chiar de natura teoretica singura lui contributie categoric remarcabila e conceptia lui despre tragedie.



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...

Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.




loading...