Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont

Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



Filozofii germani - Solger despre Critica literara



Karl Wilhelm Ferdiuand Solger (1780 1819) pare a fi, la prima vedere, unul dintre esteticienii care se situeaza undeva pe drumul ce duce de la Schelling la Hegel. Solger 1-a criticat sever pe Schel-ling pentru ceea ce considera a fi idealismul sau abstract si fals si pentru faptul ca rezerva o sfera aparte frumusetii, sustinind ca frumosul individual e doar o reflectare a frumusetii ideale1. Dar aceasta critica e justificata numai in privinta unei singure etape din dezvoltarea lui Schelling, cea ilustrata de pasajele neoplatonice din Bruno (1802); in afara de aceasta, Solger insusi cade frecvent in pacatul adorarii mistice a frumusetii supranaturale. Dar principalul argument al lui Solger este ca frumosul exista numai in manifestarea lui concreta, in prezenta lui distincta si limitata, ca arta este existenta noastra reala, imediata, cunoscuta si traita in esenta ei2. Din profundul lui sentiment al contradictiilor existentei, Solger a tras concluzia indrazneata ca ironia e principiul oricarei arte, aceasta permitindu-i sa elaboreze o noua teorie a tragediei, pe care a sprijinit-o cu o bogata critica aplicata, dedicata in special tragediei antice, lui Shakespeare si lui Calderon.

Ideea pozitiei centrale a ironiei in arta este atit de frapanta, incit conceptia lui Solger merita sa fie reinviata astazi, cind ironia", desi intr-un sens diferit, ocupa din nou un loc proeminent in teoria poeziei. Dar a prezenta pozitia lui Solger e, din nefericire, foarte dificil, deoarece opera lui principala, Erwin (1815), consta dintr-o serie de dialoguri platonice compuse intr-un mod atit de stingaci, de pretios si de obscur, incit putine opere, chiar si ale gindirii filozofice germane, se pot compara cu ea in ceea ce priveste densitatea si ermetismul. Dintre cei patru interlocutori, Adalbert vorbeste in numele lui Solger, Anselm in numele lui Schelling, Bernhard in numele lui Fichte, iar Erwin este invatacelul si cel care pune intrebarile. Dar, desi inspirata de Platon si de Bruno al lui Schelling, forma dialogata la care se adauga cadrul literar, viziunea alegorica si, adesea, tonul de persiflare politicoasa nu i se potriveste deloc lui Solger, agravind defectele gindirii lui sovaitoare si expunerii lui greoaie si dezlinate. Din fericire, Vorlesungen uber Acsthetik, desi editate dupa notele unui student, deci nu absolut autentice, sint de un ajutor considerabil in clarificarea pozitiei lui Solger, pozitie precizata, in plus, de informatiile pe care ni le furnizeaza scrierile lui minore, prefata la traducerea lui din So-focle (1808), articolul foarte minutios si amplu privind Prelegerile despre arta si literatura dramatica ale lui A. W. Schlegel (1819) si corespondenta lui, in special cea cu L. Tieck4.



Nu este necesar sa intram intr-o discutie tehnica asupra esteticii generale a lui Solger. Din punctul nostru de vedere e suficient sa stim ca, pentru Solger, frumosul (si Solger, ca si Schelling, nu recunoaste existenta frumosului in afara arteI) este unirea generalului si particularului, a conceptului si aparentei, a esentei (We-seN) si realitatii. in consecinta, intreaga arta e simbolica", un alt termen care defineste aceasta unitate. Simbolul este existenta ideii insesi; el este efectiv ceea ce semnifica, e ideea in realitatea ei nemijlocita. Simbolul este deci intotdeauna adevarat in sine insusi, nu o simpla copie a ceva adevarat"5. Ceea ce se spune aici despre frumos si despre arta se poate spune si despre activitatea artistului. Imaginatia artistului lucreaza pentru a contopi unitatea ideii de frumos cu contradictiile realitatii6. Solger, ca si Schelling, face distinctie intre Phantasie (fanteziE) si Einbildungskraft (imaginatiE) : aceasta clin urma apartine cunoasterii obisnuite si nu reprezinta altceva decit constiinta umana, in timp ce fantezia artistica este analoga cu creatia divina, in care actul creatiei si lucrul creat sint identice. Uneori, in special in Enein, aceasta afinitate dintre creatia divina si cea artistica e considerata a fi o identitate aproape completa, prilejuind cea mai exagerata glorificare a artistului ca profet si creator. in paginile scrise pe un ton mai temperat, fantezia inseamna creatie doar in sensul ca in arta vointa si realizarea ei sint una. Un simplu plan, o simpla intentie nu pot face o opera de arta; opera de arta este activitatea insasi. Numai opera de arta ii permite artistului sa afle ce a vrut sa faca prin activitatea lui 7. Croce si Collingwood ar fi satisfacuti de aceasta identificare completa a artei cu actul imaginativ interior.

Pozitia centrala a ironiei decurge din aceasta conceptie despre fantezie. Termenul ironie apare pentru prima data in mod pregnant spre sfirsitul lui Erwin*. unde denumeste sentimentul efeme-ritatii sau, cum spune adesea Solgcr, al nimicniciei" acestei uniri momentane a universalului si particularului, a esentei si realita-tatii, care se deosebeste de creatia divina prin aceea ca este o iluzie estetica. Ironia, subliniaza Solgcr, n-are nimic de-a face cu cinismul, asa cum apare la Lucian si la imitatorii lui moderni (il mentioneaza pe WielanD)9. Ea nu este subiectivism iresponsabil sau simpla manifestare a unui vesel sentiment de superioritate, desi Solger a aprobat destramarea iluziei ca unul din procedeele artei dramatice si a gustat comediile romantice ale prietenului sau Tieck10. Ironia pe care o arc in vedere Solger c ironia lui Sofocle si Shakespeare: este cea mai inalta obiectivitate artistica si impacarea contrariilor11, a constientului si inconstientului, a spiritului" (W HZ) si contemplatiei"12. Astfel, Solgcr poate vedea in ironie centrul esential al artei" si accepta afirmatia unuia dintre interlocutorii din Erwin care ii spune ca dizolva intreaga esenta a artei in ironie"13, in Vorlesungen iiber Aesthetik ni se spune de mai multe ori ca fara ironic nu exista arta"14, ca ironia constituie esenta artei, semnificatia ei intima"15. Nu este o dispozitie personala, intimpla-toare a artistului, ci germenele vital . auntric al oricari arte16 Ironia arata ca artistul isi da scama ca opera lui e un simbol, ca el e constient de existenta Divinului si, in acelasi timp, de nimicnicia noastra17.

Aceste afirmatii generale devin mult mai clare in critica aplicata a lui Solger si in polemica lui. Articolul pe care 1-a dedicat Prelegerilor despre aria siliteralura dramatica ale lui August Wilhelm Schlegcl este deosebit de edificator. Solger a fost foarte nemultumit de faptul ca Schlcgel a prezentat distinctia dintre tragedie si comedie sub forma contrastului dintre seriozitate si veselie. Ele trebuie sa aiba ceva comun, si acest ceva, spune Solger, este intregul conflict dintre imperfectiunea omului si menirea lui mai inalta", cu alte cuvinte, sesizarea desertaciunii a tot ce e omenesc18. Ironia e starea sufleteasca in care aceste contradictii se distrug. Ce ar fi poezia dramatica si reprezentatia teatrala fara ironie? Amaraciunea lui Eschil si cruzimea lui Shakespeare ar fi chinuitoare daca ironia nu nc-ar ridica deasupra tuturor lucrurilor. Am fi dezgustati de naturalismul lui Aristofan daca ar fi doar o gluma, daca, in mijlocul celei mai desantate senzualitati, nu ne-ar reda sentimentul pur al inocentei1". Solger ii imputa lui Schlcgel faptul ca mentioneaza ironia numai o singura data si ca ii refuza orice legatura cu tragedia. Dupa parerea lui, dimpotriva, adevarata ironic incepe abia atunci cind se contempla destinul lumii in mare"20. Astfel, ca se afla in centrul tragediei si comediei atit la Shakespeare cit si la Sofocle si Aristofan.



Criticile aduse lui August Wilhelm Schlcgel sint indreptate impotriva faptului ca neglijeaza ironia si impotriva intregii sale teorii privind drama, care lui Solger ii parc superficiala si nupro-priu-zis filozofica. Criticile pe care le formuleaza insa la adresa conceptului de ironie al lui Friedrich Schlegcl nu sint convingatoare, in ciuda incercarilor lui, facute cu alte ocazii, de a opera o distinctie intre conceptul lui de ironie si cel al lui Friedrich, in care vedea bufonerie, subiectivism pur si cinism neserios. Solger ignora latura obiectiva" a teoriei lui F. Schlegel, desi aceasta este de fapt sursa propriei sale conceptii. Hegel s-a situat de partea lui Solger21 si astfel a exagerat prapastia dintre Friedrich Schlcgel, pe care il dispretuia, si Solger, pe care il admira. Pentru Hcgcl, ironia romantica, asa cum a fost preluata de la Friedrich Schlegel, nu e decit frivolitate, probabilism" (el a considerat intotdeauna convertirea lui Friederich Schlegel drept opor-, tunista), in timp ce ironia lui Solger inseamna misticism", inseamna a privi lucrurile sub specie aeternitatis. in disertatia lui despre ironie (1844), Kierkegaard impartaseste parerea lui Hegel, numind ironia lui Solger un fel de rugaciune contemplativa"22. Dar atit Hegel cit si Kierkegaard acorda prea multa greutate anumitor pasaje din Solger care justifica aceasta interpretare mistica. Ei ignora faptul ca Solger isi ia in serios conceptia privind impacarea contrariilor in arta, vazind ironie atit in tragedie cit si in comedie. Ea nu este un mod, ci unirea si reconcilierea modurilor. Acest lucru devine evident atunci cind examinam felul in care discuta Solger istoria si principalele tipuri ale dramei. Studiind conceptul elin de tragedie, el respinge teoria lui Schiller, care vede in tragedie revolta libertatii omului impotriva necesitatii. Dupa parerea lui Solger, tragedia reclama moartea individului pentru ca specia sa poata inflori in reflectarea legilor eterne23. in A ntigona, forta eterna a datinii sacre triumfa asupra verdictului crud de origine pur umana. Cei doi adversari, Antigona si Creon, ispasesc impreuna ruptura ireconciliabila dintre Etern si Temporal24, in analiza figurii lui Oedip, Solger pune accentul pe Oedip la Colonos. Oedip, pe care 1-a lovit mina destinului, a devenit o persoana sfinta: el c transfigurat si are o moarte fericita2 . Astfel, tragedia nu inspira mila pentru erou si nici nu e spectacolul infringerii fizice a omului si a triumfului sau moral. Nu e adevarat ca spiritual Oedip se revolta impotriva fortei crude a destinului. Dimpotriva, Sofocle il incununeaza ca martir al unor legi sfinte", glorificind insasi pierzania lui26. De aceea, tragedia greaca este cea mai adevarata reprezentare a speciei ca prim-nas-cut si a individului ca cel de al doilea"27. Teoria lui Solger asupra tragediei anticipeaza atit teoria lui Hegel cit si pe aceea a lui Hebbel, care si-a exprimat acordul cu Solger28, desi atit Hegel cit si Hebbel formuleaza conflictul tragic in termeni mai mult etici si chiar sociali si politici. in ceea ce priveste comedia, Solger respinge interpretarea data de Schlegel lui Aristofan, precum si accentul pus de el pe caracterul pur senzorial al idealului comic si pe predominanta intim-plarii si capriciului in comedia antica. El incearca sa arate ca, dimpotriva, comedia nu poate fi simplu capriciu sau anarhie, in ea trebuind sa se recunoasca o ordine superioara, o ordine universala fantastica, inteleasa numai cu ajutorul ironiei29. El apara, de asemenea, comedia greaca tirzie si comedia moderna (de pilda, cea a lui MolierE) impotriva prejudecatii antirealiste a lui Schelgel: realul trebuie sa fie prezentat in deplinatatea lui, in contradictiile lui, intreaga semnificatie a vietii trebuie sa apara in complicatiile ei si in rezolvarea acestora30.

Drama moderna este discutata cu referire la Shakespeare, aici Solger dezvoltind ideea binecunoscuta, imprumutata de la Schlegel, a deosebirii dintre tragedia greaca a destinului si tragedia moderna de caracter. Dar spre deosebire de Schlegel, Solger nu vede in piesele lui Shakespeare o forma noua, neutra (SchauspieL), un amestec de comic si tragic, ci afirma ca ele se pot imparti usor in doua genuri, comedii si tragedii, legate prin relatia existenta intre esenta si aparenta. in comedii, Shakespeare se joaca cu iluzia, condueindu-ne de la banal la profund si semnificativ. in concordanta cu aceasta teorie, Solger incearca o ierarhizare a comediilor lui Shakespeare, ajungind la rezultate ciudate. Masura pentru masura apare printre comediile usoare; Chinurile zadarnice ale dragostei e situata, impreuna cu Visul unei nopti de vara, pe locul cel mai inalt31. in continuare, recurgind la teoria contrariilor, a realului si iluziei, Solger justifica rolul comicului, importanta nebunilor si bufonilor in piesele istorice si in tragedii. Hamlet, comenteaza Solger, nu are nevoie de un nebun pe linga el, pentru ca nebunul se afla in el insusi: Hamlet se parodiaza si se oglindeste pe sine32. Fortinbras este necesar pentru ca ofera perspectiva finala a unei vieti noi, tot asa cum necesara e si impacarea ironica a celor doua familii la sfirsitul lui Romeo si Julieta.

Calderon, glorificat de Schelling ca dramaturg care a dat modelul tragediei religioase romantice, este privit mult mai critic33: are o mitologie abstracta; e esentialmente un scriitor alegoric si conventional, pentru care totul este hotarit dinainte; ordinea universala a iubirii, onoarei si religiei nu e, in piesele lui, decit subiect pur si simplu. Solger, protestantul, protesteaza impotriva imitarii lui Calderon, care poate fi numai exterioara si goala.



Germanii sint tratati foarte sever in intreaga critica a lui Solger. El ia apararea pieselor lui Lessing, considerindu-le autentic dramatice, dar critica Nathan intelepul, in care vede doar o predica plicticoasa. Scrie laudativ despre Tasso si Faust ale lui Goethe, dar observa ca starea psihica a lui Faust, care il duce de la insatia-bilitate spirituala la magie si la tirgul cu diavolul, are prea putina legatura cu actiunea specifica, adica cu iubirea lui pentru Gret-chen34. Schiller, desi foarte admirat ca persoana, este sever criticat pentru piesele sale abstracte, idealizate. Wilhelm Teii ii pare a fi una dintre operele lui cele mai slabe din cauza prezentarii confuze si sceptice a faptelor eroului35. Solger apreciaza insa in mod consecvent operele lui Tieck, in special Barba albastra si Motanul incaltat, si recunoaste valoarea lui Heinrich von Kleist36. Aceasta apreciere se afla intr-un contrast ciudat cu dispretul lui Solger pentru Grillparzer: Strabuna este o prostie" iar Sappho e o poveste de dragoste vulgara si absurda37.

Nu este usor sa caracterizam exact pozitia critica a lui Solger. Simpatia si admiratia lui se indreapta spre Sofocle si Shakespeare. Interesul lui pentru contemporani e limitat (Tieck il dojeneste pentru raceala manifestata fata de NovaliS)38. Astfel, Solger nu este un romantic in sensul obisnuit al cuvintului. El pare complet lipsit de interes pentru lirica sau roman, cu exceptia romanului Afinitatile elective al lui Goethe, pe care 1-a laudat foarte mult, pri-vindu-1 prin prisma teoriei sale asupra dramei tragice39. Prin filozofia ironiei, prin unirea dialectica a contrariilor, prin accentul pus pe prezenta concreta a frumosului, prin conceptul de tragedie a impacarii el face parte mai degraba din grupul criticilor care se pronunta pentru o conceptie fundamental simbolica despre arta ca imaginatie.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.



Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.