Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Critica germana De la Grillparzer la Borne despre Critica literara



Moartea lui jean Paul (1825), Friedrich Schlcgel (1829), Hegel (1831) si, in special, Goethe (1832) a marcat sfirsitul unei epoci stralucite din cultura germana. Contemporanii au simtit acut ruptura care se producea, deoarece a coincis cu schimbarea intervenita in intreaga atmosfera intelectuala si politica dupa revolutia franceza din iulie 1830. Goethe insusi vorbise adesea, in ultimii ani de viata, despre apropierea sfirsitului vechii Europe; iar Hegel profetise disparitia iminenta a intregii arte. in critica literara schimbarea a imbracat forma unei reactii indreptate impotriva lui Goethe si a romantismului perioadei considerate acum drept perioada Restauratiei conservatoare. Noile miscari nationale liberale au adoptat lozinci ca: viata, nu arta; cultura in slujba natiunii, nu cultura individuala; abordarea problemelor contemporane, nu intoarcerea la trecut. inciederea in viitor, in progresul inevitabil, in spiritul epocii, a devenit crezul aproape universal. Critica germana s-a subordonat tot mai mult obiectivelor nationale, politice si sociale ale vremii. Cunoscind, cum era firesc, o mare efervescenta, ea ne ofera o intreaga gama de conceptii, de la cele mai conservatoare la cele mai avansate, de la teorii care pot fi considerate inca tributare ideilor secolului al XVIII-lea la teoriile marxiste care isi pastreaza si astazi vitalitatea. in prezentarea criticilor timpului vom tine seama de pozitia istorica a ideilor pe care le-au imbratisat. in mare, vom obtine astfel si o prezentare in ordine cronologica, criticii aparind grupati in functie de virsta si de data manifestarii lor in public.



Prin ideile lui critice, dramaturgul austriac Franz Grillparzer (1791 1872) este, in mod cit se poate de clar, un supravietuitor al secolului al XVIII-lea. Masivele lui carnete de insemnari, carora trebuie sa le adaugam o schita autobiografica (scrisa in 1853 1854) si citeva articole razlete, au fost publicate abia dupa moartea lui si, in unele cazuri, chiar foarte tirziu. Ele constituie un corpus de reflectii si opinii care au stirnit nu numai interes, prin lumina pe care o arunca asupra operelor lui dramatice, ci si admiratie, prin solidul lor bun-simt, prin independenta judecatilor exprimate si prin faptul ca dovedesc lecturi neobisnuit de vaste1. in general, Grillparzer impartaseste atitudinile si vederile clasicilor germani: Goethe, Schiller si Lessing. Multe dintre insemnarile lui sint atacuri impotriva literaturii noi: impotriva romanticilor, in special a lui A.W. Schlegel, impotriva filozofilor speculativi, in special a lui Hegel, si impotriva istoricilor literari cu o orientare politica si nationalista, in special a lui Gervinus. Un mare numar de insemnari sint dedicate lui Lope de Vega si celorlalti dramaturgi spanioli, pe care Grillparzer i-a studiat atent incepind de prin 1824. A citit zeci de piese ale lui Lope, a facut rezumate ale intrigilor lor, s-a inspirat din ele pentru propriile lui drame. Pe Lope plin de naturalete", inventiv, de o nepasatoare prolificitate 1-a preferat intotdeauna manieristului" Calder6n2. Dar aceste insemnari lipsite de pretentii, adevarat monument de devotiune, nu s-au ridicat decit rareori la nivelul criticii intelese ca analiza si evaluare.



Grillparzer este inainte de toate un poet care simte o puternica aversiune fata de orice sistem, teorie, prescriptie si dogma. El nu poate crede in doctrina istorista a continuitatii, evolutiei, creativitatii colective sau spiritului national", ci sustine cu fermitate rolul intimplarii si al geniului norocos. Criticind lucrarea lui Gervinus Geschichte der poetischen Nationallitteratur der Deutschen, observa: Totul trebuia sa se intimple exact asa cum s-a intimplat; capriciul, dispozitia de moment, geniul, toana sint excluse; totul e explicat pina la exasperare"3. Grillparzer nu accepta ideea ca intre poezie si istorie ar exista o legatura strinsa. Progresele artei depind de talent, nu de evenimentele istorice. Goethe ar fi devenit acelasi mare poet, chiar daca n-ar fi existat un Frederic cel Mare; pe de alta parte, Revolutia franceza, care stim prea bine ca a fost destul de violenta, n-a produs nici macar un singur poet"4.

Lui Grillparzer ii pare ridicola opinia curenta potrivit careia arta ar fi pe cale de disparitie. Geniul este intotdeauna un fel de miracol; nu i se poate da nicidecum o explicatie naturala"5. Sursele si traditiile literare nu explica nici ele opera unui poet. Grillparzer critica, de pilda, parerea ca Orlando Furioso al lui Ariosto ar reprezenta punctul culminant al poemelor cavaleresti din ciclul lui Carol cel Mare. Orlando Furioso n-are nimic de-a face cu poemele medievale (care l-au interesat pe Ariosto doar ca material pentru creatia sA), tot asa cum Calatoria sentimentala a lui Steme nu poate fi clasificata drept carte de insemnari de calatorie"8. Dupa parerea lui Grillparzer, lui Gervinus ii lipseste principala insusire necesara unui istoric literar: capacitatea de a intelege poezia. Asa cum un istoric al chimiei trebuie sa fie chimist, iar un istoric al astronomiei, astronom, tot asa autorul unei carti despre literatura poetica a Germaniei trebuie sa fie poet sau cel putin sa aiba sensibilitate poetica7. Lipsa acestei sensibilitati explica de ce majoritatea criticilor scriu lucrari fara nici o valoare. Criticii de teatru sint de obicei insi neinzestrati care dau glas resentimentelor lor fata de dramaturgi. Cel care stie si poate ceva, scrie ceva si nu despre ceva". Argumentul ca exista un talent critic special nu-1 impresioneaza pe Grillparzer. Talentul critic este o urmare a talentului creator. Cel care poate el insusi sa faca ceva, poate si sa judece ceea ce au facut altii8. Punctul de vedere al poetului nu putea fi exprimat mai puternic. Critica pare sa-si gaseasca prea putina utilitate si speranta de afirmare.

Totusi, caietele de insemnari ale lui Grillparzer dovedesc stradania lui de o viata de a ajunge la o intelegere a esteticii care sa-i fie utila in practica lui literara. Din aceste insemnari, risipite de-a lungul deceniilor, adesea facute in strinsa legatura cu lecturile sale, nu se desprinde o teorie cu adevarat coerenta. Identificarea frumosului cu perfectiunea" e luata de la Baumgarten; iar Lessing si Kant sint mereu prezenti in mintea scriitorului. Unele idei provin de la Bouterwek, pe care Grillparzer 1-a considerat cel mai bun estetician9. Gasim, in repetate rinduri, si motive romantice: distinctia dintre imaginatie si fantezie, ideea infinitatii sentimentului frumosului, teoria organicitatii operei de arta, conceptia ca poezia adevarata este un tropus sau o figura, nu alegorica, ci, intr-o oarecare masura, simbolica"10. Grillparzer devine mai original in speculatiile sale atunci cind se ocupa de drama si, in special, de conceptul de destin. El sustine ca teoria schilleriana asupra tragediei, care e privita ca o victorie a libertatii asupra necesitatii, e nesatisfacatoare, si critica punctul de vedere al lui A.W. Schlegel, potrivit caruia problema destinului se pune doar in tragedia antica. in tragedia greaca destinul inseamna o serie de lucruri diferite. Providenta, presupusul lui pendant crestin, ar face imposibila tragedia. Destinul, sustine Grillparzer, poate fi folosit foarte bine in drama moderna ca personificare a necesitatii naturale", ca un trop universal". El poate aparea sub forma presimtirilor tulburi" ale personajelor insele11. Dar Grillparzer, care si-a inceput cariera dramatica cu o destul de rudimentara tragedie a destinului, Strabuna (1816), din care nu lipseste stafia ratacitoare si blestemul planind asupra unei familii, a parasit, mai tirziu, acest determinism strict. in bun spirit clasic, a continuat sa sustina ca verosimilitatea, cauzalitatea stricta si sentimentul necesitatii" constituie forma interna a dramei", ca drama trebuie sa realizeze o prezenta", ca respectarea celor trei unitati este un mijloc de a atinge acest scop. Pe de alta parte insa, iubindu-1 pe Lope de Vcga si nutrind admiratie pentru Shakespeare si chiar si pentru Beaumont si Fletch-er, a considerat ca tipul cel mai inalt de drama este cel care izbuteste sa confere valoare si realitate incongruentelor naturii", adica pina si faptelor contingente, imprejurarilor intimplatoarc. O piesa reusita te constringe sa crezi prin simpla ei existenta". Iata de ce Grillparzer acorda mare importanta gesticii si pantomi-mei in piesele lui si, lucru destul de ciudat, vede chiar si in dialog un element epic"12. Aici apare avantajul dramei istorice sau al dramei inspirate din mituri acceptate. Medeea, o stim, isi va ucide copiii, si de aceea nu mai e nevoie ca dramaturgul sa se preocupe sa motiveze acest gest cu aceeasi grija cu care ar motiva gestul unui personaj inventat de el. Dar, in conceptia lui Grillparzer, istoria nu are un caracter sacru. Dramaturgul nu este un istoric, asa cum ar vrea sa ne faca sa credem hegelienii sau Hebbel. A-i cere dramaturgului sa respecte adevarul istoric este la fel de absurd ca si a-i cere o imitare fidela a naturii. Hartuit de marginita cenzura austriaca si afectat de resentimentele nationaliste stirnite de tragedia sa Norocul si sjirsitul regelui Ottokar, Grillparzer si-a aparat dreptul de a schimba istoria dupa bunul lui plac, asa cum au facut si Schiller si Shakespeare13. Drama, pledeaza el, trebuie sa fie judecata in functie de efectul ei asupra spectatorilor. Arta sau forma reprezinta pur si simplu complexul mijloacelor prin care scriitorul transmite publicului, intr-un stil plin de viata, gindurile sale". S-ar putea ca publicul sa nu fie un bun judecator, dar este un juriu infailibil14. Insuccesele cunoscute mai tirziu de piesele lui pe scena l-au redus prematur la tacere.

Puternicul sau patriotism si loialitatea fata de Habsburgi l-au facut pe Grillparzer sa aiba constiinta acuta a deosebirilor dintre literatura austriaca si cea germana. A privit cu rezerva virulentul nationalism teutonic care se afirma in Germania; n-a impartasit admiratia contemporanilor pentru poezia populara si literatura medievala germana; a pledat chiar pentru clasicii francezi, in special pentru Corneille15; nu i-a agreat pe romanticii germani, desi a admirat talentul irosit al lui Zacharias Werner, talent care ar fi putut face din el cel de al treilea mare poet german16. A detestat Germania Tinara", cu liberalismul ci politic si jurnalismul ei oportunist. Pe Heine 1-a vizitat la Paris, unde 1-a gasit traind cu doua grizete. Dupa parerea lui, in ciuda spiritului scaparator si a judecatii sanatoase, Heine este un tip dubios"17. Grillparzer 1-a evitat pe tinarul Hebbel, care devenise, la Viena, rivalul sau. A refuzat o invitatie la un dineu la care urma sa participe si Hebbel, spunind: Omul acesta stie totul. Stie, de pilda, cum a luat fiinta Dumnezeu. Eu insa nu stiu acest lucru, asa ca nu pot discuta cu el "18. Modestia, bunul-simt, sinceritatea simtirii sint, in conceptia lui Grillparzer, vechile virtuti austriece19. Ele sint, fara indoiala, si virtutile criticii lui. Cu toate ca ii lipseste capacitatea analitica speculativa, ea reprezinta o frumoasa marturie a stradaniei unui artist de a-si justifica practica literara in propriii sai ochi, de a-si consemna parerile despre diferite opere. A facut-o intr-un stil lipsit de pretentii, simplu, adesea taios, asa cum se potrivea cu firea lui singuratica de om inhibat si dezabuzat.

Cel putin prin critica lui, Grillparzer apartine unei epoci care precede romantismul german in sens strict; chiar si dragostea lui pentru Lope de Vega se afla in contrast cu preferintele fratilor Schlegel, care l-au idolatrizat pe Calderon. Fratii Schlegel n-au avut discipoli directi; dar criticii din grupul romantismului tinar, in special fratii Grimm, au stimulat aparitia unei uriase miscari erudite, de cercetare a literaturii medievale si a antichitatii teutonice. Ludwig Uhland (1787 1862), poet de mare faima la vremea lui, a fost cel mai eminent critic-erudit din descendenta lor. Scrierile sale n-au avut influenta pe care ar fi trebuit s-o aiba din cauza ca, in timpul vietii lui, multe dintre ele sau n-au fost publicate, sau au aparut departe de centrele unde ar fi putut stirni interes. Abia postumele Schriften zur Geschichte der Dichtung und Sage (1865 1873) au revelat amploarea si distinctia operei sale. Primele preocupari ale tinarului Uhland se oglindesc in articolul Uber das Romantische (1807), care repeta principalele devize ale timpului: infinit, nordic, crestin. in 1810 Uhland a plecat la Paris, unde a studiat manuscrise in franceza veche si a scris o disertatie remarcabila despre epopeile compuse in aceasta limba. Este prima incercare, bazata inca pe cunostinte insuficiente, de a se demonstra ca franceza veche a produs a epopee eroica absolut diferita, ca stil, de poemele cavaleresti, epopee asemanatoare cu poemele homerice si cu Cintecul Nibelungilor. Uhland pleaca de la ideea ca a existat o versiune mai veche, inca nedescoperita, a Cintarii lui Roland si, in general, anticipeaza teoriile lui Pio Rajna potrivit carora la chanson de geste a avut o baza teutonica20. Prima carte erudita publicata de Uhland, Walther von der Vogelweide (1822), reprezinta si ea o realizare solida. Pina la Uhland, Mtn-nesang-ul fusese aproape intotdeauna privit ca poezie de dragoste, iar personalitatile diferitilor poeti nu aparusera conturate clar. in prezentarea lui Uhland, Walther ni se infatiseaza, in chip limpede, ca un poet politic care si-a inteles epoca"21 si ca un poet al iubirii senzuale, lumesti", nu un Minnesanger suspinind dupa doamna visurilor sale.

Cind, in 1829, a devenit profesor la Universitatea din Tu-bingen, Uhland s-a lansat intr-un curs care, daca ar fi fost publicat la data respectiva, ar fi reprezentat de departe cea mai buna istorie a literaturii germane vechi. in prelegerea introductiva el expune o conceptie frapanta asupra istoriografiei literare. O buna istorie literara trebuie sa prezinte ideile, figurile si formele poetice, urmarind cursul dezvoltarii" lor22. Nu e suficient ca istoricul sa trateze operele pe genuri, sa explice conditiile si influentele care au dus la aparitia lor, sa faca aprecieri critice. Uhland recomanda o metoda organica", evolutiva", dar in practica se concentreaza asupra reconstituirii mitului eroic al vechilor teutoni, pe care il studiaza separat, inaintea legendelor religioase, romanelor cavaleresti, poeziei de dragoste curtenesti si poeziei didactice. El considera ca aceste diferite tipuri de poezie au aparut, in mare, in ordinea in care le trateaza el, ordine reflectind schimbarea statutului social al celor ce le-au produs: de la poporul mitic la clerici, la cavaleri si, in fine, la burghezia oraselor. Ca si fratii Grimm, el incearca sa reconstituie miezul poetic", mitul primar care sta la baza operelor. Mitul trebuie extras si purificat, spiritul lui trebuie eliberat, figurile si formele lui trebuie scoase in evidenta cu toata claritatea23. Iata de ce Uhland ne da versiuni proprii ale diferitelor povestiri mitice, facindu-le adesea mai atragatoare decit originalele lor difuze sau fruste; iata de ce ne ofera adesea confundind idealul poetic cu faptul istoric comentarii insufletite asupra eticii loialitatii din aceste povestiri. Desi are aceeasi metoda si aceleasi convingeri ca si fratii Grimm, Uhland emite o teorie mai realista asupra compunerii Cintecului Nibelungilor. Dupa parerea lui, autorul a scris poemul in forma pe care o cunoastem, dar partea mitica n-a fost inventata de el.



Pe masura ce inainteaza in expunerea istoriei literaturii germane, Uhland isi pierde din competenta si din interes. il prezinta cu caldura pe Wolfram von Eschenbach, dar il ignora pe Gott-fried von Strassburg. Partile dedicate literaturii germane din secolele al XV-lea si al XVI-lea ne dezamagesc, pentru ca Uhland nu intelege aproape deloc umanismul si teologia. Doar prelegerile dedicate lui Fischart, germanul care 1-a adaptat si imitat pe Rabelais, reprezinta o contributie originala si valoroasa. Intuind corect ca vocatia lui se afla in alta parte, Uhland s-a intors la inceputurile literaturii, tinind cursul Sagengeschichte der germanischen und romani-schen Volker (1831 1832), in care mitul eroic e tratat la scara internationala. Mai tirziu, dupa o lunga perioada in care a fost absorbit de activitatea politica, Uhland s-a ocupat de culegerea si editarea unor cintece populare germane. Spre deosebire de Des Knaben Wunderhom, culegerea lui, Alte hoch- und niederdeutsche Volks-lieder (1844), se limiteaza la texte de dinainte de secolul al XVII-lea si este editata cu desavisita scrupulozitate. O ciudata idee romantica 1-a facut pe Uhland sa considere ca aceste cintece au aparut intr-o anumita ordine speculativa a sentimentelor. in orice caz, gruparea lor in Cintece de vara si de iarna", Fabule animaliere", Ghicitori si urari" si Poezii de dragoste" nu este mai nefericita decit altele. Din pacate, spre batrinete Uhland a devenit mai putin critic si mai provincial. A cheltuit multa energie pentru a dovedi ca Suabia a fost leaganul miturilor germanice si a alunecat tot mai mult pe panta interpretarilor alegorice. Proza lui, strinsa in opt volume masive, contine doar inceputurile unor proiecte uriase: o istorie a literaturii scrise in germana medie de sus, o mitologie germanica, studii asupra cintecelor populare si legendelor germane. Dar Uhland a lasat suficiente lucrari terminate pentru ca sa ne apara, dupa fratii Grimm, drept cel mai distins dintre vechii germanisti. in tinerete, delicatul poet liric Joseph von Eichcndorff (1788 1857), student la Heidelberg la data cind Arnim si Brentano au publicat Des Knaben Wunderhom, a impartasit si el entuziasmul pentru poezia populara. Spre sfirsitul vietii, a scris patru carti de istorie literara, dintre care Geschichte der poetischen Lite-ratur Deutschlands (1857) este cea mai ampla25. Aceste lucrari merita atentia noastra deoarece sint primele incercari de judecare a literaturii dintr-un punct de vedere consecvent romano-catolic. Eichendorff elaboreaza o schema istorica simpla: intreaga literatura de dupa evul mediu n-a facut decit sa se indeparteze de idealul unirii poeziei cu religia. Dupa Reforma, in om s-a produs o ruptura: simtirea si ratiunea au pretins, fiecare, sa-1 domine exclusiv. Rezultatul nefericit al acestei sciziuni a fost sentimentalismul, didacticismul si religia panteista a umanitatii. Curentul romantic (si aceasta ii va surprinde pe criticii actuali ai disocierii sensibilitatii") ii apare lui Eichendorff ca singurul efort mare si curajos de restabilire a unitatii dintre poezii1 si religie. Eichendorff insista asupra scriitorilor convertiti la romano-catolicism (Friedrich Schlcgel, Zacharias Werner si Adam MiilleR), vorbeste cu caldura despre catolicii prin nastere care, precum Clemens Brcntano, desi au cunoscut o perioada de ratacire, s-au intors la credinta parintilor, si cauta inclinatii catolice la protestantii Tieck, Novalis si Arnim. Interesat doar de rezultatul final, Eichendorff judeca lungile rataciri ale lui Brentano si Werner cu ingaduinta si fara pruderie. in cazul neclintitului protestant Arnim, la care nu gaseste dovezi concrete de simpatii1 pentru catolicism, Eichendorff atribuie cu usurinta fervoarei etice rolul de inlocuitor al catolicismului si il proclama pe Arnim in esenta mai catolic decit majoritatea contemporanilor sai cato-licizanti"26. Vietile ratate ale lui E.T.A. Hoffmann si Kleist ne sint date ca exemplu cu valoare de avertisment: acesti scriitori n-au putut gasi ancora salvatoare a credintei.



Desi face, cu precadere, o critica a autorilor, a comportamentului si sentimentelor lor, Eichendorff stie sa aplice operelor literare si criterii estetice. Poezia trebuie sa fie simbolica si sa rezolve intotdeauna problema centrala a integrarii eternului in real. Ideea trebuie sa devina imagine27. Eichendorff ridica in slavi Parzivai al lui Wolfram, vazind in el culmea poeziei medievale, il considera pe Caldcron (ale carui autos le-a traduS) drept cel mai mare dramaturg al lumii si critica sever piesele lui Schiller, care ii par retorice si abstracte28. in detaliile lor, aceste lucrari sint adesea fie superficiale, fie tributare lui Gervinus si altor cercetatori; iar optica lor este in permanenta afectata de idei preconcepute. Astfel, Eichendorff sustine ca Shakcspeare deplinge decaderea catolicismului. Faptul ca Hamlet a studiat la Universitatea din Wittenberg ii pare a dovedi ca Shakespeare a vazut in aceasta universitate sediul scepticismului corodant2". Istoriile literare ale lui Eichendorff apartin noii atmosfere de la mijlocul secolului al XlX-lea, cind accentul se punea pe problemele ideologice, in timp ce criteriile estetice erau minimalizate sau uitate. Gustul si caritatea umana il salveaza pe Eichendorff de consecintele cele mai nefaste ale punctului sau de vedere doctrinar. Totusi, el reflecta transformarea generala a criticii literare intr-un instrument al luptei ideologice.



Aceasta lupta a inceput sa se dea, cu violenta, in jurul figurii lui Goethe. Dupa voga trecatoare a lui Werther si Goetz, faima lui Goethe s-a consolidat abia la inceputul secolului al XlX-lea, in mare masura datorita fratilor Schlegel. Goethe si-a gasit si alti admiratori si comentatori devotati. inca in 1799, Wilhelm von Humboldt (1767 1835), marele lingvist, a scris o lucrare incredibil de pedanta si de prolixa despre Hermann si Dorothea, pre-zentind poemul ca o ilustrare a teoriei lui asupra epopeii. F.W. Solger a facut o analiza pretentioasa a Afinitatilor elective (1809), carte in care a vazut o tragedie. La Berlin, Varnhagen von Ense (1785-1858) si sotia lui, Rahel Levin (1771 1833), au intretinut un adevarat cult al lui Goethe. Cartile tratind despre Goethe au inceput sa se inmulteasca inca in timpul vietii lui. in 1820 Cari Ernst Schubarth (1796 1861) a dat, intr-o lucrare in doua volume, prima interpretare alegorizanta detaliata a lui Faust30. Dintre acesti primi comentatori ai creatiei goetheene, Cari Gustav Carus (1789 1869) doctor, Naturphilosoph, pictor pei-sagist si psiholog31 parc sa fi avut cea mai profunda intelegere si simpatie pentru spiritul lui Goethe. El a corespondat cu Goethe, mai ales pe teme de anatomic, si i-a facut o vizita la Weimar. Cele doua cartulii pe care i le-a dedicat, Briefe uber Goethes Faust (1835) si Goethe zu dessem naheren Verstandniss (1843), sint scrise din-tr-un punct de vedere stiintific, fiziologic". Carus il priveste pe Goethe ca pe o totalitate fizica si spirituala, asa cum ar privi o planta, un palmier, un vultur, un leu"32. El pune accentul pe sanatatea fizica si mintala a lui Goethe (care nu exclude unele boli trecatoarE), pe frumusetea fizicului sau si, totodata, pe capacitatea lui de a evolua, de a se transforma. Viata lui Goethe e o opera de arta", piramida existentei sale" (termenul ii apartine lui GoethE), rezultatul unei evolutii organice interne care e si fizica si spirituala. Carus nu-1 priveste pe Goethe complet necritic. Resemnarea lui Goethe reflecta incapacitatea lui de a da din sine, iar duritatea crustei in care s-a imbracat la batrinete are doar rolul de a masca slabiciunea lui launtrica. Aceasta conceptie despre Goethe ca persoana este sustinuta, cu abilitate, de analiza scrierilor sale. Discutind afirmatia lui Goethe potrivit careia operele lui reprezinta o singura confesiune, Carus o interpreteaza nu in sensul ca ele ar contine autobiografia scriitorului, ci in sensul ca prin ele Goethe s-a purificat, eliberindu-se de tot ceea ce ii ameninta sanatatea mintala. Carus combate energic identificarea lui Goethe cu Tasso, cu Faust sau cu Meister. El interpreteaza figura lui Faust dupa principiul genetic", vazind in ea o serie de transformari. Dar, spre deosebire de multi alti comentatori, Carus isi da seama ca Faust are doar premonitia fericirii unei iubiri altruiste pentru omenire si ca este salvat numai prin gratia divina.



Poemul Faust este mai degraba sfirsit decit desavirsit"33. Cartile lui Carus nu se apleaca suficient de mult asupra textelor pentru a ne oferi o critica de valoare, dar metoda lor reprezinta o variatiune interesanta pe temele principale ale romantismului german: organicitate, evolutie si individualitate, intelese ca o entitate fizica si spirituala. Goethe a devenit un om exemplar, germanul reprezentativ.

Totusi, critici la adresa lui au inceput sa se auda din aproape toate directiile. Cercurile luterane conservatoare il judecau sever de multi ani, din motive morale si teologice34. Dar primul care i-a adus critici formulate dintr-un punct de vedere nationalist a fost Wolfgang Menzel (1798 1873). Lucrarea acestuia Die deutsche Litteratur (1828) nu este atit de simplista cum s-ar parea judecind dupa atacurile zgomotoase la adresa lui Goethe. Menzel a avut unele intuitii neobisnuite. De pilda, a fost unul dintre primii admiratori ai talentatului romancier elvetian al taranimii Jeremias Gotthelf si si-a manifestat pretuirea pentru Holderlin intr-o perioada cind acesta era aproape uitat. in fond, Manzel a fost un romantic impregnat de spiritul razboaielor de eliberare duse impotriva lui Napoleon. Pe Schelling si Tieck ii admira ca pe cei mai mari maestri ai filozofiei si romanului. La germani apreciaza interiorizarea, intelepciunea, contemplativitatea"35, dar critica lipsa mindriei nationale si civice. Atacul sau impotriva lui Goethe are, in parte, un caracter politic: Goethe n-a fost un bun german, pentru ca in momente grele pentru natiune s-a refugiat in studiul limbii chineze. Are, de asemenea, o latura moralista, criticind senzualitatea si paginismul lui Goethe, si o latura literara: Goethe este marele eclectic, marele imitator al tuturor miscarilor si modelor literare straine, un maestru al capitularii feminine, o hetaira", un cameleon36. Capacitatea de metamorfozare si de dezvoltare a lui Goethe, receptivitatea lui la influentele literaturii mondiale si faptul ca intelege psihologia feminina sint pentru Menzel tot atitea trasaturi negative, opuse idealurilor lui de rigiditate doc-trinala, nationalism pur si masculinitate. Cartea frusta dar elocventa a lui Menzel a satisfacut nevoia publicului de a avea la dispozitie o prezentare accesibila a literaturii germane a timpului. A fost tradusa, de pilda, de Margaret Fuller, iar pe Belinski 1-a incitat sa scrie un lung articol polemic. intr-o recenzie scrisa cu-rind dupa aparitia ei, Heine a laudat-o, formulind doar citeva rezerve neinsemnate fata de modul in care il judeca pe Goethe. Este evident ca istoriile literaturii germane ale lui Mundt si Ger-vinus s-au inspirat din lucrarea lui Menzel.



O condamnare la fel de violenta a lui Goethe, dar avind o motivare cu totul diferita, gasim in scrierile lui Ludwig Borne (1786 1837). Borne, jurnalistul si eseistul radical, a fost un moralist declarat si un doctrinar liberal. De fapt, gindirea lui a avut doua orientari: o orientare estetica relativista sau sceptica si o orientare politica slujind adevarurile eterne ale libertatii republicane. Borne a scris multa critica dramatica si a recenzat numeroase carti, dar a declarat categoric ca nu stie nimic despre teoriile dramatice si ca, dealtfel, acestea nu-1 intereseaza citusi de putin38. El dorea un singur lucru: unirea vietii civice cu stiinta si cu arta sau, in practica, absorbirea artei de catre viata", care pentru el insemna politica. Privindu-si retrospectiv critica de teatru, si-a comentat-o astfel:



in teatru vedeam oglinda vietii, si cind imaginea nu-mi placea, loveam oglinda, iar cind ma dezgusta, o spargeam in bucati. Copilareasca minie!

    in cioburi imaginea imi aparea repetata de sute de ori. Am descoperit curind ca germanii nu au teatru, iar ceva mai tirziu, ca nu pot sa-1 aiba. Prima constatare m-a lasat indiferent poti fi un popor foarte nobil si foarte fericit chiar daca nu ai un teatru bun , dar cea de a doua m-a mihnit"39.



Inutil s-o spunem, germanii nu pot avea un teatru pentru ca nu sint liberi; caci libertatea este temelia oricarei arte. Dar lui Borne ii lipseste perspectiva istorica. Chiar si pe Hamlet il trateaza, intr-o recenzie a piesei omonime, ca pe o alegorie a Germaniei lipsite de vointa. O reprezentatie a piesei lui Schiller Wilhelm Teii ii serveste ca simplu pretext pentru a-1 ridiculiza pe Teii, care ii pare a fi un filistin german40. intr-un discurs omagial rostit dupa moartea lui Jean Paul (1825) vorbeste cu inflacarare despre scriitor ca despre poetul celor de origine umila, cintaretul saracilor un Ieremia al poporului sau cazut in robie"41. in Briefe aus Paris ii lauda pe P.-L. Courier, BeYanger, Hugo si chiar si pe Paul de Kock pentru simplul fapt ca sint liberali.

Vestitele sale atacuri impotriva lui Goethe trebuie si ele privite ca un gest politic. Borne nu critica niciodata vreo opera a lui Goethe; el ii judeca numai caracterul si atitudinea politica. Acuzatiile lui suna cel mai convingator atunci cind pleaca de la extrase din Tags- und Jahreshefle in care Goethe isi exprima, pe un ton plin de deferenta, sentimentele fata de aristocrati si de curtea din Weimar. in schimb cind discuta cartea Bettinei von Arnim Goethes Briefwechsel mit einem Kinde (1835), carte vadind cultul lui Goethe, Borne ii rastalmaceste sensul, considerind ca ea il demasca pe Goethe ca pe un egoist meschin si un spirit olimpian rece42. Borne este, in esenta, un om al luminismului, care ar vrea sa rivalizeze cu Lessing, dar nu cu Lessing-esteticianul, ci cu Lessing-polemistul. intr-un fel sau altul, a eludat intreaga evolutie a criticii literare germane de la Herder la romantici: este un moralist didactic, care a adus ceva nou si important numai prin faptul ca a discutat literatura dupa criterii exclusiv politice (considerate de el criterii moralE). Heine, pe care Borne 1-a atacat spre sfirsitul vietii sale, este de obicei asociat cu el, desi intre ei exista deosebiri profunde. Heine n-a incetat niciodata sa fie poet si a inteles intotdeauna natura artei.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...




Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.





loading...