Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Hazlitt, Lamb si Keats despre Critica literara



William Hazlitt (1778 1830) este de obicei considerat un discipol al lui Coleridge: prestigiul acestuia c atit de mare, incit relatia lui Hazlitt cu el c conceputa ca una de dependenta, in special in probleme de teorie literara. Hazlitt insusi a incurajat aceasta parere prin eseul My First Acquaintance with the Poets care, scris cu nostalgia tineretii, idealizeaza intilnirea lui cu Wordsworth si Coleridge din 1798. in Lectures on the English Poets el a declarat in public ca singura persoana de la care am invatat ceva" a fost Coleridge1. Dar aceasta prima impresie se dovedeste inselatoare: in realitate, gindirca critica a lui Hazlitt se bazeaza pe principii filozofice foarte diferite de cele ale lui Coleridge. Lucru si mai important, metodele si procedeele critice ale celor doi sint complet diferite. Coleridge este in primul rind un teoretician care discuta idei generale chiar si atunci cind analizeaza o anumita opera literara; Hazlitt face cu precadere critica aplicata, fiind preocupat sa evoce impresia specifica produsa de opera literara. Coleridge, chiar si atunci cind scrie pentru un periodic, mediteaza uitindu-si publicul aproape cu desavirsirc. Hazlitt este inainte de toate un jurnalist care se adreseaza unui public nou cu intentia de a-1 cis-tiga. Dar aceasta nu e totul: Hazlitt insusi a negat orice atasament intelectual fata de Coleridge. Violenta unora dintre articolele lui tratind despre opera acestuia se datoreaza indeosebi amarei dezamagiri pe care a incercat-o in legatura cu evolutia politica a lui Coleridge, dar contradictiile in probleme de critica si de filozofie nu pot fi puse doar pe seama prejudecatilor si conflictelor politice. Hazlitt a respins categoric pozitia filozofica si critica a lui Coleridge nu numai in polemicile indreptate impotriva lui, ci si implicit; in ansamblul scrierilor sale. intr-o fraza lunga, un adevarat tur de forta de malitiozitate, Hazlitt ridiculizeaza drumul intortocheat parcurs de Coleridge prin intreaga istorie intelectuala, trecerea lui brusca de la un crez la altul, eclectismul lui si in mod special faptul ca a imbratisat ideile lui Kant2. Hazlitt, care nu cunostea limba germana, s-a simtit, la un moment dat, atras de ceea ce considera a fi pozitia lui Kant. in 1807 credea, impreuna cu Kant, in unitatea constiintei" sau in faptul ca AĞnumai mintea e formativa Ağ"3. Dar dupa ce s-a ocupat mai indeaproape de kantianism, consultind surse indirecte si din nefericire foarte inexacte, iritat de unele concluzii ale lui Coleridge care i-au parut kantiene, a inceput sa-1 atace violent pe Kant. Hazlitt califica sistemul kantian drept absurditatea cea mai deliberata si mai monstruoasa inventata vreodata", dezaprobind in special rolul atribuit ratiunii practice si aprioricului, in care vede o reinviere a unei filozofii a credintei si a ideilor innascute, o apologie a obscurantismului religios.





Oricare ar fi deficientele specifice ale faptului ca a interpretat gresit filozofia lui Kant, este absolut clar ca a dezaprobat principiile si ideile" lui Coleridge si ca verdictul potrivit caruia Coleridge a fost un filozof lipsit de valoare"5 exprima o convingere sincera. Hazlitt n-a privit cu simpatie nici critica literara a lui Coleridge: n-a fost de acord cu modul in care 1-a discutat pe Wordsworth si a sustinut ca a tratat complet gresit problema limbajului poetic6. Dupa parerea lui, Coleridge s-a incurcat jalnic in definitia poeziei, iar imaginatia a discutat-o cit se poate de confuz7. in Charadcrs ofShakespeare s I lays (1817), Hazlitt a pastrat o tacere semnificativa in legatura cu prelegerile lui Coleridge despre Shake-speare, in timp ce a recunoscut cu generozitate si in mod explicit meritele Prelegerilor despre arta si literatura dramatica ale lui August Wilhelm Schlegel8. Fara indoiala, tacerea a fost inspirata in parte de considerente politice", dar s-a datorat in mod cert si faptului ca Hazlitt si-a dat seama de prioritatea lui Schlegel si de falsitatea pretentiilor lui Coleridge. Desi n-a audiat nici una dintre prelegerile lui Coleridge, Hazlitt a citit relatarile din presa si trebuie sa fi discutat despre ele cu unii dintre auditori: prelegerile lui contin ici si colo referiri voalate la parerile lui Coleridge despre Shakespearc; iar un articol, bazat tot pe o relatare din presa, ataca in mod expres parerea lui Coleridge potrivit careia Caliban ar reprezenta spiritul iacobinismului9. Desi ar fi imprudent sa afirmam ca Hazlitt n-a invatat nimic de la Coleridge, cele de mai sus arata in suficienta masura ca Hazlitt a condamnat nu numai convingerile politice ale lui Coleridge, ci si principiile lui filozofice si critice fundamentale.

Desigur, nu-1 putem considera pe Hazlitt nici discipol al lui August Wilhelm Schlegel. El a citit Prelegerile despre arta si literatura dramatica, in traducere engleza, abia in 1815, cind avea deja un stil bine conturat, iar opiniile lui capatasera o forma aproape definitiva. in recenzia pe care le-a dedicat-o a criticat atit de incisiv pasiunea pentru teorie, spiritul partizan, oroarea de lucrurile evidente, idolatrizarea lui Shakespeare, misticismul si afectarea de care se facea vinovat Schlegel, incit Stcndhal a folosit tocmai aceasta recenzie pentru a-si argumenta aversiunea fata de romantismul german10. Dar asprimea unora dintre afirmatiile lui Hazlitt, generata de aerele de superioritate si de aroganta intelectuala a lui Schlegel, precum si de profundele rezerve ale lui Hazlitt fata de misticismul german, nu trebuie sa ne faca sa uitam ca Hazlitt a reprodus schita schlegcliana a istoriei dramei (cu implicatiile ei pentru istoria generala a poeziei si civilizatieI) si ca in Characters of Shakespeare s Plays el numeste Prelegerile cea mai buna prezentare a pieselor lui Shakespeare aparuta pina in prezent"11. Mai ales in prima parte a cartii, el il citeaza foarte mult si cu evidenta aprobare pe Schlegel, desi mai tirziu se afla adesea in dezacord cu ci in privinta anumitor detalii ale pieselor, respinge incercarile lui fanteziste de a-i atribui lui Shakespeare unele piese cu paternitate incerta si ia apararea dramaturgilor Restauratiei impotriva verdictelor lui severe. Hazlitt n-ar fi fost capabil sa inteleaga pozitia completa a lui Schlegel deoarece s-a ferit de implicatiile ei metafizice, care pentru el aveau iz de misticism; dar a adoptat conceptia generala asupra istoriei literaturii decurgind din distinctia dintre romantic si clasic si din caracterizarea diferitelor tipuri de drama, desi acesti termeni si aceste idei nu puteau juca in schema lui rolul central pe care il jucau in sistemul lui Schlegel. in orice caz, o marc parte din ceea ce pare coleridgean la Hazlitt se datoreste afinitatii dintre Coleridge si Schlegel. in multe privinte, Hazlitt e mai aproape de Wordsworth decit de Coleridge. Ca si Wordsworth, el are radacini puternice in traditia empirica engleza si ca si Wordsworth mosteneste emo-tionalismul si rousscauismul de la sfirsitul secolului al XVIII-lea. Hazlitt, este adevarat, a avut o parere proasta despre conversatia lui Wordsworth, considerind-o egotista, si a afirmat ca n-a luat niciodata vreo idee de la el, pentru simplul motiv ca nu avea de oferit nici una"12. Dar pe de alta parte, a relatat despre modul foarte subtil in care Wordsworth a discutat, cu un anumit prilej, plenitudinea" lui Poussin; iar numeroasele omagii generoase aduse de el valorii lui Wordsworth ca poet dovedesc ca si-a pastrat admiratia initiala, in ciuda conflictului personal si politic dintre ei*. Prefetele la Lyrical Ballads, desi rareori mentionate, sint in mod clar texte de baza din care Hazlitt si-a luat o mare parte a teoriilor sale.

Afinitatea lui Hazlitt cu Charles Lamb (1775 1834) este inca si mai evidenta. La o virsta inaintata, Coleridge spunea: Comparati excelentele studii shakespeariene ale lui Charles Lamb cu imitatiile lor aproximative oferite de Hazlitt"13. Exista mult adevar in aceasta afirmatie malitios exagerata. Prin metoda si procedee Lamb il anticipeaza pe Hazlitt, desi nu se poate compara cu acesta in ceea ce priveste sfera de cuprindere, orizontul intelectual, aplicarea sistematica a principiilor si luciditatea teoretica. Elementele comune intilnite la Lamb si Hazlitt sint trei metode critice aparent noi la data respectiva: metoda evocarii, metoda comentariului metaforic si metoda invocarii trairilor subiective. Metodele sint, in ultima instanta, longiniene, dar printre criticii englezi ai secolului al XVIII-lea nu exista nici unul care sa urmareasca, macar aproximativ, efectele urmarite de Lamb si de Hazlitt. in Germania, efecte similare au fost obtinute de Winckelmann, Herder, jean Paul si, uneori, de fratii Schlegel, iar in Franta, de Chateaubriand, cel care a introdus, cam in aceeasi perioada, folosirea acestor metode. Dar cred ca ar fi imposibil sa dovedim vreo influenta" directa, deoarece nici Hazlitt si nici Lamb n-au cunoscut germana si n-au manifestat interes pentru Chateaubriand**. Profundele schimbari suferite de metodele critice trebuit; atribuite unei modificari generale a sensibilitatii sau, daca nu ne multumeste aceasta indicatie vaga, vizind forte subterane, influentei criticii de arta si criticii teatrale, care au acordat atentie detaliului fizic si concret mai devreme decit critica literara, preocupata mai mult de teorie. Hazlitt a cunoscut intr-o oarecare masura critica de arta a lui Diderot, care folosea metode similare cu cele folosite de el, si se poate sa-1 fi citit pe Wrinckelmann***. Posibilitatea ca atit Hazlitt cit si Lamb sa fi cultivat de timpuriu aceste surse pare exclusa.

Oricare ar fi originile obscure ale acestor procedee, Lamb este, in Anglia, initiatorul lor original. Nu putem insa subscrie la parerea exagerata a celor care revendica pentru el o importanta generala in istoria criticii. A.C. Bradley 1-a numit, pe un ton categoric, cel mai bun critic al secolului al XIXTea"14 iar E.M.W. Tillyard a afirmat ca dintre maestrii englezi ai criticii teoretice, cel mai mare este Coleridge; dintre cei ai criticii aplicate, cel mai mare este, intr-un anumit sens, Lamb"15. Germenii metodei lui Lamb pot fi observati inca in scrisori particulare datind din 1801. Referindu-se la The Complete Angler al lui Walton, el spune: Nu-ti simti sufletul plin de privelistea ce ti se ofera? malurile riurilor razoarele de ciubotica cucului scenele pastorale berariile ingrijite si hangite si laptarese"16. Noi, care am citit atit de multa critica evocatoare de acest gen, putem sa nu fim impresionati, clar in Anglia, nc-ar fi greu sa gasim, inainte de Lamb, mostre de astfel de critica. Tot la Lamb gasim primele exemple pure de critica prin metafora. Astfel, vorbind despre Jcremy Taylor, Lamb enumera comparatii si aluzii luate, asa cum iau albinele mierea, din partile cele mai tinere, mai verzi si mai alese ale naturii" si apoi numeste imaginatia lui Taylor o gradina cu mult spatiu, in care nu s-au putut furisa insecte respingatoare" iar inteligenta iui, un Tribunal in care gindurilc murdare n-au avut AĞsesiuni si vacanteAğ".



Acest stil critic, la inceput practicat doar intimplator, devine o metoda in comentariile asupra anumitor piese si pasaje facute de Lamb in Specimcns of English Dramatic Poets who Livcd about Ihc Time of Shakespeare (1808) si in diferite eseuri, dintre care doua, On the Tragedies of Shakespeare Considered with Rcfcrence to their Fitness for Slagc Rcpresentation (1811) si On the Artificial Comedy of the Last Ccntury (1822), sint cele mai cunoscute si mai admirate. Dar aceste eseuri nu ne impresioneaza prin ideile lor generale. Afirmatia ca piesele lui Shakespeare sint mai putin destinate reprezentarii pe scena decit piesele aproape oricarui alt dramaturg"18 nu poate fi luata in serios decit cel mult ca un artificiu menit sa ne atraga atentia asupra valorii poeziei lui Shakespeare si asupra diferitelor deficiente ale scenei din epoca lui Lamb. Nu vom fi convinsi nici de argumentul a dusin favoarea comediei Restauratiei, si anume, ca aceasta ne face sa patrundem in tara sotilor inselati, Utopia aventurilor galante" care nu are absolut nici o legatura cu lumea reala"19. Observatia trebuie luata ca un protest impotriva moralitatii plate a epocii, ca o afirmare a caracterului conventional al scenei, nu ca o obiectie serioasa impotriva relatiilor dintre literatura si viata, dintre teatru si societate. Uneoi Lamb stie sa formuleze pregnant un punct de vedere precis si bine ales: el condamna realizarea, in comedie, a unei iluzii scenice absolute, pro-nuntindu-se pentru o intelegere judicioasa, nu prea fatis proclamata, intre doamnele si domnii aflati de cele doua parti ale cortinei"20. A scris pagini frumoase despre echilibrul psihic al geniului adevarat, subiect care la el facea sa vibreze o coarda deosebit de dureroasa21*. Uar cea mai mare parte a criticii iui Lamb ne ofera doar ginduri razlete despre carti si despre lectura", doar marginalia. Ele merita admiratia noastra pentru ca sint formulate elegant si tradeaza un gust literar nou, impartasit la acea data numai de Coleridge si de alti citiva: un gust exprimat prin preferinta pentru secolul al XVII-lea, cu aspectele lui bizare si cu grandoarea lui baroca, pentru Brovvne si Burton, pentru Fuller si Jercmy Taylor. Ne este insa imposibil sa pretindem ca aceste note marginale ar avea o insemnatate deosebita in istoria criticii literare.



Specimcns of English Dramatic Pocls a fost o influenta antologie a teatrului neshakespearian de la inceputul secolului al XVII-lea, teatru care la data respectiva fusese retiparit doar partial, stirnind mai mult interesul specialistilor in literatura veche. Lamb a fost unul dintre primii care au apreciat aceste piese pentru poezia lor--. Entuziasmul lui pentru Webster a reprezentat o atitudine noua; si fara indoiala ca daca 1-a numit pe Thomas Heywood un fel de Shakespeare in proza", iar pe John Ford 1-a situat printre poetii de rangul intii"23, a facut-o pentru ca se simtea un descoperitor. Dar ca critica, observatiile lui sint de obicei simple propozitii exclamative, simple declaratii de entuziasm. Chiar si pasajul mai lung care comenteaza scenele de tortura din The Duchess of Mal fi se reduce de fapt la enumerarea detaliilor intrigii si la formularea ideii indoielnice ca Webster ar fi redat oroarea cu gravitate si cu buna-cuviinta. Este tipul de critica subiectiva, neargumentata, a carei lipsa de legatura cu textul devine cit se poate de evidenta cind Lamb vorbeste despre The Revcnger s Tragedy a lui Tourneur: N-am citit-o niciodata fara sa-mi tiuie urechile si sa simt o roseata fierbinte invadindu-mi obrajii"-4. Este criteriul fiorului de-a lungul sirii spinarii, al senzatiei ca ti se zbirleste barba, al spasmelor stomacului, pe care in epoca noastra A.E. Housman 1-a proclamat drept mijloc de recunoastere a poeziei adevarate. in notele la o antologie aceasta critica exclamativa isi are functia ei: ea tine locul ghilimelelor folosite de Pope pentru a indica frumusetile lui Shakespeare".



O mare parte din restul criticii lui Lamb consta in selectarea unor pasaje frumoase: in special eseurile despre Thomas Fuller si George Wither sint aproape niste antologii. Doar in eseul dedicat sonetelor lui Sidney gasim o incercare de critica adevarata: in opozitie cu Hazlitt, care le-a considerat reci si greoaie, Lamb le considera pline, materiale, sustinute de detalii bogate". Dar nu sintem convinsi ca versul acestor sonete curge rapid si elegant" sau ca pare ca a imprumutat glasul trompetei; sau ca a fost facut sa sune (dupa cum se exprima el insusI) ca AĞtropotul cailorAğ"25. Exista prea putina legatura intre aceasta metafora bazata pe cunoasterea vietii lui Sidney si a experientelor lui martiale, la care Sidney insusi face aluzie in observatiile asupra baladei populare Chevy Chase si sonetele citate de Lamb ca bucati favorite: Cu ce pasi tristi, o, luna, te sui pe cer" si Vino, o vino, somn ce-n-nozi in tine pacea". Ce legatura au asemenea versuri cu trompetele si cu tropotul cailor? Ne aflam in fata unei critici impresioniste care a pierdut orice contact cu textul.

Recenziile formale scrise de Lamb, de pilda cea despre Excursia lui Wordsworth si cea dedicata volumului Lamia de Keats, sint in mare masura insiruiri de extrase insotite de exprimarea unor preferinte. Mult admiratul articol despre Keats, care selecteaza pasaje frumoase dintr-un poet cu totul ignorat la acea data, ajunge totusi la concluzia falsa ca poemul Isabella are o valoare mai marc decit odele, Lamia si The Evc of St. Agncs pe motiv ca o uncie de sentiment face cit o livra de fantezie"26. Aceasta judecata, ca si multe altele, ilustreaza romantismul emotional al lui Lamb, conceptia ca pasiunea este absolut totul in poezie"27.

Desigur, Lamb a dorit sa indice pasaje frumoase si sa transmita cititorilor propriul sau entuziasm. El a stiut ca nu este un teoretician si nici macar un veritabil critic: cu obisnuita lui modestie, ne vorbeste despre incapacitatea [lui] de a recenza o carte, de a o prezenta in chip metodic". Pot sa aplaud frenetic sau sa dezaprob cu incapatinare anumite parti, dar nu pot sesiza un intreg"28. in acelasi timp, si-a dat scama de neajunsurile oricaror selectii, a oricaror extrase: cit de saracacioase si cit de plate ne par chiar si princiarele bucati ale lui Shakespeare cind sint rupte astfel, cu violenta, din intregul de care erau legate, in care erau situate!

    Tot ceea ce exista in cer si pe pamint, in om si in povestiri, in carti si in fantezie, actioneaza prin asociere, prin juxtapunere, prin loc si situatie"29. Lamb a inteles, de asemenea, teoriile lui Wordsworth si Coleridge privind imaginatia, despre care a spus (inainte ca vreunul din cei doi sa-si fi publicat consideratiile ample asupra acestui subiecT) ca stringe toate lucrurile in unul singur face ca lucrurile insufletite si neinsufletite, fiintele cu atributele lor, subiectele si accesoriile lor sa capete o singura culoare si sa serveasca unui singur scop"30.

Unele dintre numeroasele obiter dicta presarate prin eseurile si scrisorile lui Lamb ar putea sa ne para gresite, dar dezaprobarea cu care i-a privit pe Shelley si Byron, caracterizarea lui Faust al lui Goethe ca povestea ipocrita si dezagreabila a seducerii unei fete" si ralierea la opinia lui Wordsworth despre Candide al lui Voltaire, considerat o opera plictisitoare, nu ne surprind daca cunoastem contextul politic si social31. in schimb, trebuie sa fim de acord cu el cind lauda The Rime of the Ancient Mariner a lui Coleridge sau cind il dojeneste pe Wordsworth pentru didacticismul lui vadit si pentru faptul ca mereu ne pune in fata un indicator pentru a ne arata unde trebuie sa fim emotionati"32. Critica cea mai creatoare" a lui Lamb este critica lui indirecta. Modul in care a pastisat si imitat frumoasele exprimari indirecte" ale lui Burton si Thomas Browne arata ca a fost cu adevarat sensibil la stilul lor, chiar daca n-a vrut sau n-a putut sa-1 defineasca sau sa-1 analizeze intelectual.



Hazlitt nu are un spirit atit de neteoretic si de lipsit de constiinta de sine. El pledeaza direct pentru ceea ce urma sa se numeasca critica impresionista". Spun ceea ce gindesc; gindesc ceea ce simt. Nu pot sa nu primesc anumite impresii de la lucruri; si am suficient curaj sa declar (nu fara bruschetE) care sint aceste; impresii"34. Faptul ca se bazeaza pe ceea ce simte il face sa considere ca sarcina criticii este tocmai sa comunice impresii. Referin-du-se la conferintele lui publice, el arata: As dori sa citesc o serie de autori impreuna cu publicul, asa cum as face cu un prieten; sa subliniez un pasaj favorit, sa explic o anumita obiectie; sau daca imi trece prin minte o observatie sau o teorie, s-o exprim pentru clarificarea subiectului, dar fara sa-1 obosesc pe el sau sa ma chinuiesc pe mine cu reguli si formule critice pedante si pretentioase care nu pot fi de nici un folos nimanui". De aceea Hazlitt desconsidera si cercetarea savanta a literaturii vechi: Nu cred ca acesta este modul de a invata sau de a-i face pe altii sa invete AĞmestesugul nobilAğ al poeziei, de a deprinde sau de a comunica spiritul ei". Totusi, cel putin prin implicatie, Hazlitt readmite teoria in profesiunea lui de credinta finala: intr-un cuvint, m-am straduit sa simt ceea ce e bun si sa AĞmotivez convingerea din mine Ağ atunci cind a fost necesar si cind mi-a stat in putinta"35.

Metoda critica a lui Hazlitt dezvolta si prelucreaza metoda lui Lamb. Multe dintre cele mai cunoscute pasaje din Hazlitt ar putea fi numite evocari. Unele, ca de pilda caracterizarea comediei Restauratiei, incearca sa schiteze un tablou al oamenilor si costumelor: Ce fosnet de matasuri si unduit de pene!

    ce scintcieri diamantine de cercei si catarame!

   "36 Altele sint enumerari abile de scene sau de personaje din cartile citite, ca bunaoara catalogul personajelor lui Scott, lista subiectelor tratate in The Tatler sau lista scenelor din operele lui Rabelais37. Altele sint mici variatiuni pline de fantezie sugerate de tema cartii. Vorbind despre Anotimpurile lui Thomson, Hazlitt poate face lungi comentarii despre dogoarea verii, atmosfera posomorita a iernii, gingasa promisiune a primaverii" si asa mai departe38. Pe Ossian il poate prezenta evo-cind peisajul in care il vedea situat: lumina rece a lunii, ciulinul, strunele harfei sale suspinind si fosnind ca trestiile uscate in vintul iernii"39. in paginile cele mai slabe, metoda degenereaza in ietorica debordanta. Romeo si Julieta evoca lumina purpurie a dragostei, sunetul argintiu al vocii indragostitilor in noapte, glasul privighetorii din rodiu"40. in paginile cele mai bune, metoda poate sugera unele caracteristici ale scriitorului discutat. Astfel, despre Jeremy Taylor ni se spune ca pune la un loc capete de mort si flori vesnic proaspete; transforma viata intr-o procesiune spre mormint, dar o incununeaza cu ghirlande tipatoare si AĞpresara prinos de trandafiriAğ in calea ei"41.

Metoda recurge aproape intotdeauna la metafora, chiar daca nu urmareste sa evoce o scena specifica sau un anumit personaj, ci mai degraba sa defineasca un stil sau un spirit. Astfel, laboriozi-tatea si eforturile lui Ben Jonson sint in mai multe rinduri comparate cu acelea ale unei rime sau cirtite42. Umorul lui Shakespeare e considerat spumos, scintcietor, in timp ce umorul lui Ben Jonson este parca inchis intr-o cisterna de plumb, unde stagneaza sau se altereaza; sau transmis numai prin anumite tevi si canale artificiale, pentru a corespunde unui scop dat"43. Ceva mai departe, in legatura cu intriga din piesele lui Ben Jonson, Hazlitt dezvolta ideea efortului: Sustinind greutatea intrigii sale, autorul pare asemenea unui echilibrist care sustine mai multi oameni, urcati unul peste altul pe miinile, pe genunchii si pe umerii lui, dar cu un mare efort din partea lui si cu un efect penibil asupra privitorilor"44. Cind incordarea si efortul ii par lui Hazlitt inca si mai mari, apeleaza la imaginea operatiei cezariene: Muza lui [Donne] sufera continue dureri si chinuri ale facerii. Gindurile lui se nasc prin operatie cezariana". intr-o alta carte, aceeasi metafora e folosita in legatura cu Sidncy: Toate gindurile lui sint nasteri fortate si dureroase; s-ar putea spune ca vin pe lume prin operatie cezariana"45. Claritatea stilului imbinata cu lipsa de continut poate fi ilustrata printr-o comparatie cu diferite vinuri: stilul lui Southey nu are consistenta si densitatea vinului de Porto, ci este limpede ca vinul de Xeres", iar stilul lui Lamb se revarsa pur si limpede, desi adesea poate curge pe sub pamint sau prin canale de tip vechi"46. Canalele, care in legatura cu Ben Jonson trebuiau sa ilustreze un stil fortat, aici ilustreaza predilectia lui Lamb pentru arhaisme.

Caracterul concret si personal al metodei este sporit prin faptul ca autorul apeleaza frecvent la amintirile proprii47. Hazlitt ne povesteste cum, in timp ce-si pregatea prelegerile despre epoca elisabetana, personajele din cartile pe care le citea pareau sa-1 insoteasca in plimbarile lui pe cimpia de la Salisbury. La intoarcere, pot AĞsa stau in tihna la hanul meuAğ, linga focul din vatra, si sa dau mina cu Signor Orlando Friscobaldo, cea mai veche cunostinta a mea. Ben jonson, invatatul Chapman, maestrul Webster si maestrul Heywood sint si ei aici; si, stindin cerc, petrecem orele linistite discutind"48. Fericitul Endymion din piesa lui Lyly il face pe Hazlitt sa se gindeasca ce frumos ar fi daca ar putea sa-si petreaca viata intr-un astfel de somn, un somn lung de tot, vi-sind o minunata zeita blonda". Citind un pasaj din A. False One de Beaumont si Fletcher, el exclama entuziasmat: Merita sa traiesti pentru a scrie, sau chiar numai pentru a citi, poezie ca aceasta; sau pentru a sti ca a fost scrisa, sau ca au existat subiecte care au prilejuit scrierea ei!

   "49

O astfel de critica e facuta sa transmita ceea ce Hazlitt a numit fervoarea" literaturii: sentimentul de delectare personala, de intimitate cu textul, de cunoastere concreta a acestuia. Idealul de critica implicat aici nu urmareste cunoasterea sau judecarea intelectuala a operei, elaborarea unui sistem sau a unei teorii. Criticul este mai degraba un ghid entuziast printr-o galerie de tablouri sau o gazda care-si primeste oaspetii in biblioteca, scoate din rafturi carti si indica pasajele favorite sau evoca incidente si scene, aratind cind si unde le-a citit. Cind Hazlitt vrea si aceasta i se intimpla adesea sa caracterizeze si sa judece (indeplinind astfel adevarata sarcina a criticuluI), foloseste o metoda indirecta. Ca oricare alt critic, el sesizeaza o anumita calitate generala a operei, dar plecind de la ea incepe sa faca variatiuni, elaborind un sir intreg de metafore si de asociatii. De pilda, ridiculizindu-1 pe Crabbe pentru ceea ce s-ar putea numi naturalismul lui exact, Hazlitt spune: Crabbe iti da pietrificarea unui suspin si ciopleste in piatra, cit se poate de veridic, o lacrima". Personajele lui ne amintesc niste piese anatomice conservate, o pisica impaiata intr-o vitrina; poezia lui e ca un muzeu sau ca un magazin de curiozitati50. Aici o opinie care ar fi putut fi abstracta devine concreta si memorabila. Pe scurt, Hazlitt e un artist care incearca sa traduca o opera literara intr-un sistem de metafore complet diferit. Uneori rezultatul ni se infatiseaza doar ca o dublare superflua a operei intr-un limbaj mai imprecis si, inevitabil, inferior. Alteori Hazlitt reuseste intr-adevar sa indeplineasca sarcina critica autentica de a caracteriza si evalua, folosind analogii metafc-rice pe care ar fi gresit sa le expediem ca simple analogii. Evident, metoda isi are pericolele si neajunsurile ei: fiind foarte individuala, ca tot ceea ce tine de talentul artistic, nu permite realizarea acelei acumulari si cresteri, de la un critic la altul, prin care se constituie un corp viu de gindire critica. in plus, e in permanent pericol de a pierde contactul cu obiectul ei. De exemplu, vorbind despre Pope, pe care 1-a apreciat mult mai mult decit ceilalti romantici, Hazlitt rezuma astfel contrastul dintre poezia naturala si cea artificiala: Pope putea descrie impecabila oglinda inalta care ii reflecta propria personaa mai bune decit suprafata neteda a lacului care reflecta fata cerului; o bucata de sticla slefuita sau o pereche de catarame de stras cu mai multa stralucire si efect decit miile de stropi de roua sclipind in soare"51. Dar aceasta observatie este in mod hotarit falsa, pentru ca Pope nu s-a descris niciodata intr-o oglinda si a stiut sa scrie frumos despre lacurile-nfiorate de briza ce le increteste" sau despre tesatura sclipitoare a pinzei fine de roua"52.

Uneori Hazlitt isi da seama ca metoda evocarii e pindita de pericole: el critica prezentarea impresionista facuta de Coleridge cartii lui Thomas Browne Urn Burial, aratind ca este cu totul nesustinuta de text53. Dar metoda urma sa cunoasca o larga ras-pindire, parind sa triumfe, spre sfirsitul secolului al XlX-lea, in paginile pline de efecte cautate ale lui Walter Pater si Oscar Wilde si in observatiile critice deliberat socante ale lui Anatole France si George Saintsbury. Ea mai supravietuieste in vinietelc unui Van Wyck Brooks.

Totusi, aceasta analiza a metodelor folosite de Hazlitt extragerea unor pasaje, evocarea, caracterizarea metaforica si apelul la impresiile personale nu a epuizat tot ceea ce se poate spune despre opera lui critica. La Hazlitt exista mai multa teorie decit se recunoaste in general. Nu trebuie sa uitam ca, spre deosebire de Coleridge, el a fost in foarte mare masura un ziarist obligat sa-si cistige existenta prin scris. in afara de aceasta, a fost tot timpul constient de nevoile si de limitele publicului burghez caruia ii erau adresate prelegerile sale. Cind a vorbit despre natura poeziei, trebuie sa-si fi dat seama cu toata claritatea cit de dificil era acest subiect abstract si de aceea a cautat sa-1 faca acceptabil prin digresiuni, ilustrari si repetitii. Nu este prea corect sa judecam capacitatea gindirii teoretice a lui Hazlitt dupa aceste expuneri nesistematice destinate marelui public. El a tras invataminte din insuccesul primei sale carti abstracte, On the Principles of Human Action (1805), hotarind sa devina netehnic, nesistematic si semipopular. intre el si publicul sau exista o relatie diferita de relatiile pe care le-au avut cu publicul Samuel Johnson, Coleridge, La Harpe sau August Wilhelm Schlcgel. Hazlitt nu este judecatorul, autoritatea care da verdicte ex cathedra, poetul care isi apara propria lui practica literara sau filozoful care speculeaza in intimitatea caietelor lui de insemnari (chiar si cind acestea vad lumina rece a tiparuluI). El este un intermediar care incearca sa-si convinga publicul de importanta si de bucuriile literaturii, un intermediar intens constient de pozitia lui sociala. intr-un eseu despre Aristocratia literelor" el isi bate joc de reputatia umflata a eruditilor (adica a celor care cunosteau greaca si latinA) care n-au publicat nimic si n-au fost niciodata obligati sa se angajeze prin euvintul scris. Eruditia, crede Hazlitt, este ceva impersonal, o proprietate transferabila, in timp ce geniul si inteligenta reprezinta eul omului, parte integranta a identitatii lui personale"54. El revendica pentru sine o astfel de personalitate si se apara cu inversunare impotriva verdictului pontifical al lui Gifford si al altora care i-au contestat dreptul de a vorbi despre autorii clasici, facind mereu aluzie la pozitia lui sociala modesta si la presupusa lui lipsa de educatie si de cultura. Caracterul popular al scrierilor lui Hazlitt caracter cultivat in mod constient era in acord cu teoria lui. El a cerut sa se dea atentie detaliului concret si a privit teoretizarea abstracta si sistemul cu o rezerva atit de mare, incit uneori a ajuns sa proclame un pluralism absolut al adevarului: Stiu, se spune ca adevarul este unul, dar nu pot fi de acord cu aceasta, deoarece mie mi se pare ca adevarul e de multe feluri"55. Daca adevarul e de multe feluri, atunci si poezia adevarata e asa. Perfectiunea poate imbraca o varietate infinita de forme. Este ridicol sa presupunem ca exista doar o singura norma si doar un singur stil"56. Gustul e subiectiv. Uneori Hazlitt apeleaza la analogia cu gustul in sens fiziologic si inchide pur si simplu discutia: Exista oameni carora nu le plac maslinele iar mie nu-mi prea place Ben Jonson"57. Dar cind a trebuit sa examineze mai atent problema gustului, a admis ca exista o norma universala. Dar ea trebuie sa fie nu ceea ce place tuturor, ci ceea ce ar placea tuturor, presupunind ca toti oamenii ar acorda aceeasi atentie unui anumit subiect si ca l-ar savura la fel de mult"58. Dupa cit se pare, pe Hazlitt nu-1 tulbura ambiguitatea termenului a savura" sau problemele ridicate de parerea ca fiecare epoca sau fiecare natiune are o norma proprie" si ca literatura e inchisa in limite locale si temporale"59, parere care ar pune capat oricarei cercetari critice a operelor situate in afara epocii proprii. La un moment dat, el pare sa-i nege criticii capacitatea de a oferivreo certitudine, deoarece se indoieste ca peste douazeci de ani cineva va mai gindi ceva despre vreunul" dintre poetii contemporani cu el60. Dar probabil ca aceasta afirmatie a fost facuta intr-o dispozitie deosebit de sceptica si de autodenigratoare.

De obicei, Hazlitt foloseste un concept de poezie suficient de larg si de variat pentru a oferi gazduire unor conceptii diverse, in A Letter to William Gifford, scrisa in apararea prelegerii sale despre poezie, pe care Gifford o ridiculizase pentru definitia vaga si atotcuprinzatoare data poeziei, Hazlitt recunoaste ca a numit poezie" trei lucruri diferite: compozitia creata, starea de spirit sau facultatea creatoare si, in unele cazuri, subiectul care a generat starea de spirit". Elementul comun acestor puncte de vedere era o neobisnuita vivacitate a obiectelor exterioare sau a impresiilor noastre imediate, care stimuleaza activitatea imaginatiei si duce, prin asociatii firesti sau prin simpatie, la o armonie sonora si la modularea versului ce o exprima"01. Hazlitt a putut folosi cuvintul poezie" si intr-un sens platonic atit de larg, incit ne pare aproape gol de inteles: Oriunde exista frumusete, forta sau armonie, ca in miscarea unui val al marii, in cresterea unei flori exista un inceput de poezie". Chiar si frica e poezie, speranta e poezie, iubirea e poezie, ura e poezie. Copilul este de fapt un poet atunci cind se joaca pentru prima data de-a v-ati ascunselea iar avarul, atunci cind isi stringe aurul la piept". Frumusetea, pasiunea, emotia sint poezie si, prin urmare, noi sintem toti poeti. Poetul nu face decit sa exprime ceea ce el si toti ceilalti simt la fel.





Asadar, poezia trebuie sa fie definita, in mare masura, prin referire la viata emotionala a poetului si a criticului contaminat de el. Poezia inseamna freamat, stimulare, bucuria de a-ti folosi capacitatea emotionala. Ne place sa dam satisfactie urii si dispretului nostru, ne place sa ni se satisfaca dorinta de putere iata argumente considerate de Hazlitt suficiente pentru a explica placerea cu care privim tragedia. Dar in alta parte gaseste o teorie oarecum diferita: tragedia epuizeaza sentimentul de teroare sau de mila prin faptul ca il solicita nelimitat"63. in aceasta dubioasa reformulare a teoriei lui Aristotel emotia poeziei serveste nevoia psihica de descarcare, de compensatie sau de autoama-gire. intr-un mod care ar putea fi pe placul freudienilor, Hazlitt reflecteaza ca poetii au de obicei o constitutie fizica slaba, sint sedentari, nervosi, melancolici si de aceea cauta consolari speculative"64. Ei vor sa gaseasca o compensatie pentru faptul ca sint dezavantajati de natura: Byron pentru piciorul lui diform, Pope pentru spinarea lui incovoiata. Scriitorii isi fac de cap in cartile lor si se dezlantuie in teorie"85. Poetii sint, asadar, niste visatori. Poezia traieste intr-o perpetua Utopie a ei". Imaginatia prezinta obiectele nu asa cum sint ele in sine, ci asa cum sint modelate de alte ginduri si sentimente, intr-o infinita varietate de forme si de combinatii de forte"66. Poezia este o fictiune constituita din dorintele noastre privind viata", o constructie imaginara ridicata pe temelia celor mai puternice si mai intime asociatii ale ideilor noastre"67. Pina aici, aceste idei formeaza un sistem coerent, care ar putea fi privit cu interes de epoca actuala: poezia e compensatie, eliberare, reverie, implinire a dorintelor. Dar Hazlitt sustine, in acelasi timp, ca arta este imitatia naturii, un mod de cunoastere, un mijloc de a patrunde realitatea. in special in scrierile despre arta picturii, el subliniaza mereu ca arta e subordonata naturii si ca trebuie sa ne supunem acesteia. Toate lucrurile se afla in natura; artistul nu face decit sa le gaseasca". Omul, in loc sa imbogateasca patrimoniul naturii sau sa creeze ceva nu poate decit sa faca o copie palida si imperfecta a naturii"68. Exista chiar si un pasaj incredibil de sentimental despre o privighetoare si despre suvoiul de bucurie care se revarsa din gitlejul ei. Acest cintec e preferat celui al unei femei, iar acesta, la rindul lui, e considerat mai natural decit muzica instrumentala.



Iata de ce Hazlitt este categoric ostil teoriei idealizarii a lui Reynolds, in special conceptiei lui ca pictorul trebuie sa extraga din natura un fel de medie reprezentativa"70. in teoria lui despre pictura, Hazlitt nu e departe de a recomanda naturalismul exact, dar formularile lui oscileaza si se schimba mereu, si cel mai adesea, in special in legatura cu literatura, pledeaza pentru conceptia ca arta trebuie sa tinda spre reproducerea caracteristicului", a esentialului unui anumit obiect. Aceasta esenta a unui lucru este insa conceputa ca fiind prinsa intr-o retea de asociatii, de corespondente si chiar de simboluri. Astfel, la Hazlitt gasim toate diferitele raspunsuri traditionale la intrebarea privind relatia dintre arta si natura: arta sa imite natura, sa fie aproape o copie a ei; sa sesizeze, prin simpatie emotionala, caracteristica specifica a unui obiect; sau, in fine, sa intuiasca intregul sistem al naturii, semnificatia ei generala pentru om. Hazlitt considera ca geniul original se defineste prin capacitatea de a da unei anumite trasaturi a naturii esenta ei caracteristica". Totusi, el respinge, ca o contradictie in termeni, teza ca arta poate intruchipa abstractiuni; ataca tot timpul prezenta in arta a generalitatilor si pledeaza pentru introducerea particularului. Dupa parerea lui, idealul nu este, in general, punctul tare al poeziei"71. in teoria lui Hazlitt, fervoarea" nu caracterizeaza doar entuziasmul artistului; ea este, de asemenea, forta sau pasiunea care .bfineste orice obiect", adevarul caracterului izvorit din adevarul simtirii. De exemplu, figurile lui Michelangelo au, in vocabularul lui Hazlitt, fervoare"7-. Astfel, imaginatia este facultatea de a intui caracterul unui obiect, capacitatea empatiei, cum am spune noi, capacitatea de identificare cu alte fiinte. Desi definirea poeziei ca eliberare si compensatie, vis si constructie imaginara ar sugera ca Hazlitt a avut in vedere idealul unui poet subiectiv, alte formulari exprima, cu o convingere parca si mai mare, ideea ca poetul e omul atotintelegator, lipsit de orice individualitate, absorbit de obiectele sale. Desigur, marele exemplu este Sliakespeare. Ca si Coleridge, Hazlitt compara arta lui Sliakespeare cu aceea a ventrilocului. Era suficient sa se gindeasca la un lucru pentru ca sa devina acel lucru El n-a fost nimic in sine, ci a fost tot ceea ce erau, sau ceea ce puteau sa devina, altii". A fost un Proteu al intelectului uman"73. in consecinta, Hazlitt acorda un rang relativ inferior tipului opus: poetul subiectiv, egotistul, care pentru el era ilustrat cel mai bine de Wordsworth. El chiar observa, critic, in evidenta contradictie cu multe alte afirmatii ale sale, ca marca greseala a scolii moderne de poezie [adica a scolii romanticei este ca incearca sa reduca poezia la o simpla efuziune a sensibilitatii naturale"74.

Deosebirea pe care o stabileste intre Byron si Scott are si ea la baza aceasta preferinta pentru obiectiv. Hazlitt il apreciaza pe Scott pentru ca priveste natura, o vede, o aude, simte si crede ca ea exista inainte de a fi tiparita", in timp ce Byron se gindeste numai la sine75. Scott nu devine niciodata acel corp opac, impor-tun, care se interpune, eclipsind soarele adevarului si naturii"78, in timp ce la Byron, Ghiaurul, Corsarul sau Infantele Harold sint toti aceeasi persoana, si anume, dupa cit se pare, el insusi. Dar alegerea nu este formulata absolut clar. Scott e criticat pentru lipsa de sensibilitate, iar Byron e apreciat pentru ca are un demon" si aceasta e aproape tot una cu a fi plin de Dumnezeu"77. Lui Scott intreaga forta ii este data din afara; el nu are, probabil, o forta egala din interior. Intensitatea simtirii nu egaleaza frumusetea imagisticii"78. Asadar, poezia trebuie sa fie pasiune, dar poezia superioara inseamna pasiune obiectiva. Cea mai mare forta a geniului se manifesta in descrierea celor mai puternice pasiuni"79, spune Hazlitt in legatura cu Regele Lear, considerind, dupa cit se pare, ca aceasta tragedie, in care a vazut cea mai buna dintre piesele lui Shakespeare, nu exprima emotii personale.

Conceptia despre poet ca fiinta atotintelegatoare, ca zugra-vitor al pasiunilor umane, este insa uneori modificata de un punct de vedere mai pretentios asupra rolului imaginatiei. Hazlitt reduce la un vocabular asociationist multe idei despre imaginatie pe care Wordsworth si Coleridge le-ar fi putut formula numai in momente de extrema exaltare. El considera, ca si Shelley, ca s-ar putea afirma ca arta ridica valul de pe fata naturii"80. Citind din Tintern Abbey a lui Wordsworth versul care spune ca poetul patrunde viata lucrurilor", Hazlitt cere un simt launtric al naturii, o mai profunda intuire a ei"81. El vorbeste despre perceperea intuitiva a analogiilor ascunse dintre lucruri sau, cu alte cuvinte, instinctul imaginatiei", care lucreaza inconstient, ca natura"82. Hazlitt ajunge chiar sa vada in arta descoperirea unei plase de asociatii: Adevarata poezie, sau poezia de tipul cel mai inalt, poate fi produsa numai descureind firele adevaratei plase de asociatii rasucite in jurul oricarui subiect de natura si de imprejurarile inevitabile ale vietii omenesti"83. Aceasta ultima fraza ii permite sa se situeze de partea lui Bowles in disputa acestuia cu Byron si sa adope parerea greu de aparat de pe pozitia lui psihologista ca exista un subiect poetic distinct. Hazlitt poate subscrie la ideea ca natura reprezinta, de asemenea, un limbaj. Obiectele, ca si cuvintele, au o semnificatie; si artistul adevarat e interpretul acestui limbaj". Eiecare obiect este un simbol al afectelor si o veriga in lantul existentei noastre infinite"84. Exista, asadar, un fel de limbaj simbolic al naturii. Hazlitt ajunge chiar sa identifice adevarul, natura si frumusetea", considerin-du-le in mare masura doar moduri diferite de a numi acelasi lucru". Daca arta inseamna perceperea adevarului, dezvoltarea sau comunicarea cunostintelor", atunci frumusetea este adevar, iar adevarul, frumusete85. Legatura acestor reflectii cu Oda la o urna greceasca a lui Keats este imediata: ele servesc ca un comentariu, daca nu ca o sursa.

Astfel, Hazlitt imbina emotionalismul cu o doctrina (daca o putem numi asA) care considera ca imaginatia sesizeaza esenta caracteristica" a lucrurilor. in plus, la el gasim chiar si urme ale conceptiei simbolice a celorlalti romantici. in aceste teorii intregul accent cade pe procesele mintale si pe structura intelectuala a artistului: opera insasi nu este luata in discutie aproape deloc. Totusi, Hazlitt are conceptii precise asupra importantei sunetului in poezie. El construieste, cam cu prea multa usurinta, o punte ce leaga procesul psihologic de muzica versului. in scrisoarea in care se apara impotriva lui Gifford, Hazlitt arata ca activitatea imaginatiei duce, prin asociatii firesti sau prin simpatie, la o armonie sonora si la modularea versului ce o exprima"8". Deci muzica spiritului e insotita si exprimata de muzica limbii. Fxista o strinsa legatura intre muzica si pasiunea profunda. Nebunii cinta. Ori de cite ori articulatia trece firesc in intonatie, incepe poezia". Hazlitt considera ca ridicarea pasionata a tonului explica in suficienta masura versul, amestecarea valului versului cu valul simtirii care se revarsa murmurind"87. Aceasta vaga teorie fiziologica si psihologica, luata de la primitivistii secolului al XVIII-lea, este oferita de Hazlitt in locul definitiei coleridge-ene a poeziei88. Adevarul este ca nu trebuie sa cautam la Hazlitt subtilitate analitca si nici macar un interes profund pentru structura operei literare. in general, atitudinea lui Hazlitt fata de poezia baroca este absolut negativa. El isi incepe excelentele Leclures ou the English Comic Writers cu reflectii introductive despre spirit (wiT) si umor, incercind sa distinga trei trepte: comicul, grotescul si ridicolul. Spiritul este considerat produsul artei si fanteziei"89. Dar distinctiile ramin neclare si sovaielnice: ele sint psihologice, accentul nepimindu-se pe rolul spiritului si umorului in arta, desi intr-un rind, scriind despre Hudibras al lui Rutier, Hazlitt enumera exemple de spirit alese conform clasificarilor retorice90. Cind ii discuta pe poetii metafizici in general, Hazlitt ii critica sever pentru obscuritate si caracter abstract intelectual si expune obisnuita teorie neoclasica a metaforei. Un lucru sau un sentiment trebuie sa fie comparat intotdeauna cu un lucru mai frumos din natura sau cu un sentiment mai emotionant, mi invers91. Acest argument este adus si impotriva stilului folosit de Sidney in Ar-cadia, carte pe care Hazlitt o citeaza mereu ca exemplu de artificialitate, raceala si afectare intelectuala92. Alteori insa recunoaste ca folosirea unui stil pretios nu inseamna in mod necesar excluderea sentimentului. Pe Petrarca il apara printr-un argument istoric: la el stilul pedant era natural. Nu orice pedantrie este si afectare"93. Daca am vrea neaparat sa explicam de ce Hazlitt il aproba pe Petrarca, in timp ce pe Donne si pe Sidney ii condamna, ar trebui poate sa invocam impresia lui subiectiva, care gasea mai multa sinceritate la poetul italian, sau ideea lui ca in evul mediu pedanteria era fireasca, dar ca dupa Reforma a devenit afectare. in practica, Hazlitt a citat aprobator citeva versuri din Donne, a apreciat o mare parte din poezia lui Cowley si a fost, dupa Bowles, unul dintre primii care l-au admirat pe Mar-vell. Din opera acestuia citeaza poezia To his Coy Mistrcss, iar in antologia Select Briiish Poets (1824) include o ampla selectie*.

Interesul principal al lui Hazlitt nu se indreapta spre forma sau stil. in discutarea pieselor lui Shakespeare, totul se concentreaza asupra analizei personajelor. Characters of Shakespeare s Plays (1817) este o opera relativ imatura, formata in mare parte din citate alternind cu observatii personale entuziaste. Iata, de pilda, o declaratie deloc edificatoare, care confunda parca dinadins fictiunea cu realitatea: Afectiunea noastra pentru Imogena este aproape tot atit de mare ca afectiunea ei pentru Posthumus". Observatiile care sugereaza ca Desdemona s-a casatorit cu Maurul din desfrinare ar fi potrivite daca s-ar referi la o situatie din viata reala, care ar justifica intelegerea realista a relatiilor sexuale propusa de Hazlitt, dar sint complet inaplicabile Desdemonei din piesa, a maiden never bold: Of spirit so still and quiet, that her motion Blush d at itself.



Ea mi este o fiinta in carne si oase, ci un personaj dramatic. La Hazlitt nu sintem departe de acele carti care discuta Adolescenta eroinelor lui Shakespeare" sau faimoasa intrebare: Citi copii a avut Lady Macbeth?". Din cauza ca nu are in suficienta masura constiinta distinctiei dintre arta si realitate, el oscileaza mereu, gata sa alunece in asemenea absurditati. Characters of Shakespeare s Plays este in parte afectata de conceptia despre arta ca simpla copie a realitatii. in mod cu totul surprinzator, Hazlitt declara ca A nloniu si Clcopatra si Hatnlet sint transcrieri ale unor evenimente reale. Hatnlet este o transcriere exacta a ceea ce putem presupune ca s-a intimplat la curtea Danemarcei in epoca indepartata la care se refera piesa"97. Dar apoi ni se spune: noi sintem Hamlet", iar Hamlet e prezentat ca un erou sensibil, similar cu Werther al lui Goethe sau cu Harley al lui Mackenzie, plin de slabiciune si de melancolie, cel mai amabil dintre mizantropi"98. Cu alte cuvinte, Hazlitt face din Hamlet un contemporan al sau. Gasim aici aceeasi intelegere a eroului, aceeasi identificare cu el care se manifesta si atunci cind Hazlitt, poate pentru prima data in istoria criticii shakespeariene, il justifica pe Shylock. El se situeaza de partea lui, il compatimeste si il considera tratat cu asprime de judecatorii sai"99. Hazlitt se dovedeste inspirat cind il defineste pe Iago drept un amator de tragedie in viata reala" care are pasiunea ipocriziei" si o activitate intelectuala bolnava"100. Patrunderea lui psihologica straluceste cind e vorba de un personaj cu o motivare foarte complexa sau obscura. Portretul psihic al lui Iago schitat de Hazlitt e superior celui facut de Cole-ridge, care vorbeste despre rautatea lui nejustificata", sau celui facut, recent, de Tucker Brooke, care incearca, sentimentalizind, sa-1 transforme pe Iago intr-un om de treaba, agreabil in fond.



Alai mult decit oricare dintre contemporanii sai englezi, Hazlitt are constiinta clara a relatiilor dintre literatura si societate si un puternic simt istoric. Desi nu este cu totul dispus sa trateze literatura ca un document social, el poate vedea in Joscph Andrews o lucrare de statistica perfecta" si poate elogia precizia tabloului de moravuri oferit de romanele engleze ale secolului al XVI 11-lea lL)1. Uneori, vorbind despre cauzele literaturii, Hazlitt adopta un vocabular foarte determinist, in ciuda faptului ca de obicei exalta geniul. Luata in sine, afirmatia ca spiritul uman pluteste pe valurile imprejurarilor atotputernice" ar putea fi destul de inofensiva, dar ceea ce vrea Hazlitt sa spuna este ca spiritul nici unui om nu poate rezista uriasei masini a lumii" si ca poetul nu poate decit sa puna pe operele sale pecetea spiritului epocii"10-. litre de son lemps, lozinca de mai tirziu a romanticilor francezi, este conceputa atit ca o datorie cit si ca o necesitate. Daca in zilele noastre literatura a intrat cu hotarire pe un fagas critic, nu constituie oare aceasta o dovada prezumtiva ca asa era necesar sase intimple?"103 Predilectia pentru abstract ca spirit dominant al epocii explica decaderea dramei104. Geniul poetului trebuie sa colaboreze cu spiritul epocii sau al tarii. Tot ceea ce se adreseaza imaginatiei trebuie sa se bazeze pe un sentiment unitar, pe o singura traditie indiscutabila, pe o singura credinta universala"105. Iata o afirmatie surprinzatoare pentru un om care a fost atit de nonconformist in viata si in politica.

Exprimindu-si aprecierea pentru epoca elisabetana, Hazlitt lauda in special caracterul ei englez si exalta efectul Reformei, care i-a dat poporului o constiinta. El vorbeste despre geniul natural al tarii, aratind ca acesta a dat unitate si o directie comuna tuturor diferitilor factori care au dus la inflorirea literaturii elisabetane. Shakespeare e parte integranta a epocii sale. Epoca lui i-a fost necesara". El domina posteritatea, solicitind admiratia acesteia, dar face acest lucru de pe platoul epocii in care a trait". Shakespeare a apartinut unei rase de titani, fiind cel mai inalt, cel mai puternic, cel mai armonios si cel mai frumos dintre ei"10B. El n-a trait in afara epocii lui, asa cum sustine Coleridge.

Totusi, in doua din cartile lui Hazlitt, Lectures Chiefly on the Dramatic Lileralure of the Age of Elizabeth (1820) si The Spirit, of Ihe Age (1825), aceasta din urma continind portrete ale contemporanilor sai, analiza spiritului dominant al epocii lipseste aproape complet. Planul e static, iar intre eseuri nu exista continuitate, in general, conceptia istorica privind epoca elisabetana este identica cu aceea a lui Warton. Pe atunci evul cavalerismului nu apusese cu totul". Viata omului era mai plina de curse si capcane. Existau mai multe iubiri sau casatorii nefericite", oamenii mai traiau inca la marginea starii de salbaticie"107. Ideea implicata este ca progresele necesare ale civilizatiei nu sint propice spiritului poeziei"1"". in mai multe rinduri Hazlitt discuta intrebarea: de ce artele nu progreseaza?" Progresele realizate in tehnica, in sfera libertatilor politice si in cea a moravurilor sint clare, dar cei mai mari poeti, cei mai buni pictori au aparut curind dupa nasterea artelor respective si au trait intr-o societate care, in alte privinte, era relativ barbara"109. Explicatiile care invoca geniul, independenta sensibilitatii fata de progresul social, avantajele primului venit, apropierea de natura, lipsa unei traditii stinje-nitoare au devenit locuri comune de cel putin un secol. Dar aceasta schema primitivista a evolutiei artelor nu este de fapt sustinuta de celelalte scrieri ale lui Hazlitt. El discuta o serie de alte scheme, luind in consideratie doar vag ideea unui declin constant al imaginatiei, in Prelegerile tratind istoria poeziei engleze, Hazlitt dezvolta schema lui Warton. Dupa parerea lui, de la o poezie a imaginatiei (in epoca elisabetana) s-a trecut la o poezie a fanteziei (sub Carol I), apoi la o poezie a spiritului (sub Carol II si Regina AnnE), apoi la o poezie a locurilor comune (sub George I si II) si, in fine, la o poezie a paradoxului, pe care o vede inflorind dupa Revolutia franceza110. Discutind romanul, el incearca sa explice schimbarile suferite de acesta prin influentele sociale: succesiunea la tron a casei de Hanovra a dat literaturii si geniului o orientare mai populara. Epoca lui George II a fost o epoca a hobby-urilor. intreaga suprafata a societatii a fost divizata in ingradiri patrate si in unghiuri ascutite, prezente pina si in imbracamintea timpului, in aleile cu pietris si in gardurile vii tunse". Romanul din timpul domniei lui George III se impartaseste din dezordinea epocii111.

Cea mai dezvoltata dintre teoriile lui Hazlitt este aceea care incearca sa explice schimbarile istorice intervenite in stilul comediei engleze. Comedia lui Shakespeare ridiculizeaza cu blindete excrescente solitare care apar fara ostentatie din pamintul lor natal". Cei ridiculizati nu sint cu adevarat primejdiosi si de aceea umorul lui Shakespeare e social si uman", de fapt prea blajin pentru comedie". Comedia engleza s-a schimbat cind infirmitatile individuale s-au transformat in moravuri generale"112, cind viciile au devenit, ca in comedia Restauratiei, rele sociale care meritau sa fie ridiculizate si satirizate. Dar aceasta ridiculizare a avut ca efect fie impingerea viciilor in clandestinitate, fie distrugerea lor. Urmarea a fost o nivelare generala a caracterelor, o raspindire a uniformitatii care a ucis comedia adevarata. Nu cri-ticile gustului public la adresa teatrului, ci criticile teatrului la adresa moravurilor publice sint fatale comediei, deoarece fac ca subiectul ei sa devina supus, corect, fara viata"113. Preferintele lui Hazlitt se indreapta spre comedia Restauratiei. Shakespare este un scriitor prea romantic si prea serios in comediile sale, in care chiar si personajele abominabile solicita iertarea noastra. Comedia sentimentala moderna pacatuieste si ea impotriva puritatii si menirii genului. Comedia nu trebuie sa fie o chestiune de inima sau de imaginatie114. Teoria lui Hazlitt pare sa fie sugerata de Hugh Blair, care a incercat sa demonstreze, cu argumente similare, superioritatea comediei engleze fata de cea franceza. Teoria are, fireste, defectul simplicitatii excesive. Democratizarea si cresterea uniformitatii sociale observate de Hazlitt nu inseamna disparitia individualitatii umane ca materie prima a comediei. Este o teorie naturalista, prea in stilul istoriilor conjecturale" ale secolului al XVIII-lea.



Oricare ar fi parerea noastra despre explicatia cauzala data de Hazlitt comediei, trebuie sa recunoastem ca a caracterizat cu pricepere diferite tipuri de comedie. in ceea ce priveste tragedia, a distins si a caracterizat patru tipuri: clasica, gotica (shakespeariana), burgheza si germana sau paradoxala115. Dar aici el se inspira indeaproape din Prelegerile lui Schlegel, caruia ii este tributar si pentru distinctiile dintre antici si moderni, clasic si romatic*. Dar contrastele schlegeliene nu-1 intereseaza prea mult pe Hazlitt. Perspectiva lui nu se intinde pina in evul mediu si in antichitate. El a subapreciat tragediile lui Sofocle, sustinind ca nu pot fi socotite tragedii in acceptiunea pe care o dam noi acestui cuvint" si a privit cu dispret pantomimele alegorice monstruoase, farsele enorme" ale lui Aristofan116.

Acest tip de judecata pripita il expune pe Hazlitt din plin acuzatiei de ignoranta si de provincialism. Este clar ca n-a fost un specialist in literaturile clasice, dar nu trebuie sa subestimam amploarea lecturilor lui moderne, in special din autori englezi si francezi, cu incursiuni in literaturile italiana, spaniola si germana117, in judecatile lui, Hazlitt nu este in nici un caz provincial. A apreciat sincer si a cunoscut bine citiva autori medievali: Chaucer, Boccaccio, Dante si Petrarca. I-a cunoscut intim pe Montaigne si Rousseau si a citit toate textele principale ale literaturii engleze, de la Sidney si Marlowe pina la contemporani. A stiut extrem de multe lucruri despre repertoriul teatral, de la Shakespeare la cele mai banale farse. Cunostintele lui de filozofie au fost precise din punct de vedere practic, desi limitate la traditia empirica engleza si la autorii francezi inruditi.



Exista totusi oarecare adevar in acuzatia ca Hazlitt a fost un , panegirist facil"118. Data fiind teoria lui despre fervoare" si intreaga lui conceptie despre rolul criticului ca intermediar intre poet tei cititor, era firesc ca Hazlitt sa sufere de o anumita lipsa de diicernamint, de o excesiva toleranta a gustului. Dar nu putem spune ca n-a avut o scara a valorilor, ca n-a avut norme. Cind a conferentiat despre epoca elisabetana a dorit sa trezeasca interesul auditorilor pentru o literatura inca putin apreciata, cu exceptia operei lui Shakespeare, dar n-a impartasit entuziasmul lui Lamb pentru Ford119; pe Ben Jonson 1-a privit intotdeauna cu ostilitate, iar fata de Arcadia lui Sidney a avut o adevarata repulsie. Cind a scris despre personajele lui Shakespeare, Hazlitt si-a luat functia de descoperitor de frumuseti in piesele mai putin cunoscute. Dar a tratat cu foarte mare raceala Nevestele vesele din Windsor, Chinurile zadarnice ale dragostei si Comedia erorilor. El n-a impartasit admiratia de data recenta pentru poemele lui Shakespeare: Venus si Adonis si Siluirea Lucretiei i-au parut niste ghetarii", iar sonetele l-au deconcertat120.

Hazlitt a scris mult despre contemporanii sai. El a trecut remarcabil de bine proba recunoasterii celor mai buni scriitori ai timpului, o proba atit de dificila, incit chiar si cei mai mari critici o trec doar rareori. Desi vederile politice ale lui Hazlitt au inveninat relatiile lui cu Wordsworth si Coleridge, el a recunoscut intotdeauna valoarea lor ca poeti. Limitele lui empirismul si scepticismul fundamental, rezervele fata de tot ceea ce considera a fi mistic se manifesta doar in neintelegerea poemelor Kubla Khan si Christabel ale lui Coleridge*. Laudele aduse lui Scott par excesive, dar nu e mai putin adevarat ca la data respectiva nu prea existau autori care sa se poata compara cu Scott. in afara de aceasta, avem impresia ca Hazlitt a incercat sa fie obiectiv, sa judece cinstit un autor pe care il ura pentru ca ii sprijinea pe ziaristii conservatori**, in mod sigur, Hazlitt nu a gresit prea mult cind a exprimat o opinie destul de proasta despre Byron, la care a criticat nu numai moravurile, ci si neglijenta" stilului si banalitatea reflectiilor. Doar in cazul lui Don Juan a manifestat o lipsa de apreciere cam obtuza121. Scriitorului de azi Hazlitt ii pare de asemenea corect in atitudinea lui retinuta fata de Shelley. El subliniaza defectele compozitiilor lui mai lungi, obscuritatea lui posomorita sau stralucitoare", si-si rezerva laudele doar pentru tradu care le-a facut122. Pe Keats 1-a admirat si 1-a discutat cu desi a exagerat efeminatia si delicatetea lui123. Valoarea acestor j decati n-a fost umbrita de laudarea excesiva a unor autori inferiori: Kogers, Campbell, Southcy, Moore si chiar si Crabbe si Ljandor sint judecati corect si, am putea spune, chiar cu detasarE) daca avem in vedere contextul luptelor politice. Hazlitt s-a sinitit liber sa-1 critice pina si pe admiratul lui prieten Lamb pentru capriciile, condamnarile pripite si excentricitatile gustului sau124. Ca Hazlitt a avut o parere prea buna despre Jeffrcy este de inteles, deoarece Jeffrey era patronul lui, cel care ii dadea piinea, si modelul succesului in propria lui critica jurnalistica.

Hazlitt nu are nici unul dintre defectele de care au suferit cei mai mari critici rivali, Johnson si Coleridge: sovinismul, prude-ria si mania predicilor onctuoase. Desi poate fi foarte constient de traditia engleza, ea ii pare gotica, grotesca, inspirata mai degraba de Pan decit de Apolo125. Departe de a se angaja in defaimarea francezilor, ii apara impotriva lui Wordsworth si a lui Coleridge, manifestind o admiratie sincera pentru Montaigne si Moliere si chiar si pentru Voltaire si Rousseau. El este orb doar la meritele tragediei franceze: comentariile asupra lui Racine nu dovedesc o intelegere profunda a artei sale. Hazlitt n-a fost atins de pruderia care la acea data imbiba cultura engleza. Cind expurga un text, invoca cinstit schimbarea moravurilor"*; el discuta si citeaza Romeo si Julicta uitindu-se piezis la Family Shakespeare al lui Bowdler126** si vorbeste deschis despre Bocca-ccio si Chaucer, fara sa deplinga imoralitatea lor. Hazlitt e liber de didacticismul si moralismul rudimentar fre vent la criticii englezi si nu ari: nimic din tonul de predica atit de izbitor in multe din scrierile lui Coleridge.

Aceasta nu inseamna insa ca Hazlitt a fost un estet sau ca a sesizat cu claritate elementul distinct estetic din literatura. El c prea preocupat de politica si de efectele sociale ale literaturii pentru a crede intr-un domeniu separat al artei. Conceputa ca mijloc de comunicare a emotiilor, literatura devine greu de distins de persuasiune, propaganda si retorica. Pentru Hazlitt a fost limpede ca scriitorii cei mai morali sint cei care nu pretind sa inculce vreo morala"127, ca Shakespeare modelul tuturor poetilor ,,a fost cel mai putin moral dintre toti scriitorii; pentru ca moralitatea (ceea ce se numeste asa in mod obisnuiT) e formata din antipatii, in timp ce talentul lui a constat din simpatie si intelqge

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.



Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.