Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Critica engleza: istorici si teoreticieni despre Critica literara



N-ar fi exagerat sa afirmam ca, in jurul anului 1850, critica engleza atinge nadirul istoriei ei: marii romantici, Coleridge, Haz-litt si Lamb se stinsera in al patrulea deceniu al secolului; Carlyle, cea mai impunatoare figura de dupa ei, abandonase critica in favoarea istoriei si a pamfletului social; Macaulay si Mill nu mai erau nici ei preocupati de critica. Urmasii marilor romantici, De Quincey si Lcigh Hunt, au trait, e drept, pina in 1859, dar ca doua palide umbre ale ipostazei lor de tinerete. Teoria poetica este ca si inexistenta sau se manifesta ca simplu derivativ indepartat al romantismului de popularizare: geniul, imaginatia, sinceritatea sentimentului, functia morala si, finalmente, sociala a poetului sint temele constante ale unei discutii superficiale, provenind, prin punctul ei de origina, de la Wordsworth1.

Cu toate acestea, o reinviere a criticii engleze nu era departe de a se produce. Aceasta a survenit pe cai variate, si deseori, intortocheate. Diferitele motive pot fi identificate in noul istorism, noul clasicism, noul realism si, finalmente noul estetism, tot atitea curente de impotrivire la atmosfera victoriana atotprezenta, caracterizata prin moralism si didacticism. Totusi, aceste motive nu se disting atit de limpede la prima vedere: ele intra in combinatii, alcatuiesc compromisuri, incearca sa structureze sinteze autentice.

Istorismul, ca influenta, isi are radacinile in Germania si se manifesta, mai intii in filologia clasica si, cit se poate de spectaculos, in teologie2. Puterea curentului creste, desi directia si spiritul se schimba, odata cu victoria evolutionismului darwinist, in anii 60. in ceea ce priveste istoria literara, efectele imediate sint, pentru inceput, dezamagitoare. Sugestiile lui Carlyle nu sint citusi de putin urmate in mod sistematic; pina in 1890 nu apare nici o istorie, coerenta si de prima mina, a literaturii engleze. Preocuparile arhivistice infloresc, sprijinite acum de analogia cu obiectivitatea dezinteresata a specialistului in stiintele naturii, cu ambitia acestuia de a proba exhaustiv si de a desfasura in amanunt o acuratete perfecta. Nu e mai putin adevarat ca umanistii Renasterii, sau eruditii iezuiti si benedictini ai secolului al XVII-lea, cultivasera intocmai aceleasi virtuti savante fara sa acorde prea multa atentie modelelor stiintelor fizice. Atunci cind un erudit ca F.J. Furnivall (1825 1910), fondatorul Societatii pentru studiul textelor engleze vechi", a Societatii Chaucer", a Noii societati Shakespeariene" si a Societatii Browning", se proclama pe sine un savant botanist"3, el nu facea decit sa sublinieze, in acest fel, validitatea argumentului metric, de el folosit pentru determinarea cronologici pieselor shakespeariene. intr-o violenta controversa cu Swinburne, acest savant ridiculiza fara menajamente increderea poetului in propriile sale urechi lungi, paroase, groase si proaste"4, - caci Swinburne indraznise sa se indoiasca de unele din descoperirile sale. Influenta eruditiei academice germane lucra in aceleasi directii. Faptele, paralelele, influentele, devin atunci preocuparea de capetenie nu numai a marilor savanti, dar si a novicilor, deopotriva. incercarile de a incropi sinteze critice sint descurajate ori aminate pentru un viitor indepartat. in Anglia A.W. Ward (1837 1924) autor al unei lucrari factologice de Istorie a literaturii dramatice (1875) devine primul exponent al acestui punct de vedere, semnificativ intitulat de el insusi Real-politik5. Succesele si limitarile acestei atitudini se pot urmari in inflatia creseinda de dictionare, monografii, contributii, note si chestiuni puse sub semnul intrebarii. Toate acestea implica.de regula, o conceptie statica despre literatura si, tocmai de aceea, sint potrivnice scrierii unei istorii a literaturii. Influenta conceptiilor psihologice contemporane s-a dovedit de importanta minora pentru critica si pentru istoria literara propriu-zisa William Minto (1845 93), in solidele sale lucrari despre Proza engleza (1872) si Caracteristicile poetilor englezi (1874), nu reuseste decit sa analizeze detalii intimplatoare ale formei literare, frinat in elaborarea argumentului sau de premise psihologice de tip pur atomistic, derivate de la Mill si Bain.





Conceptele sociologice si biologice incep sa patrunda in istoria literara aproape simultan. Pozitivistii, in sensul Auguste Comte, studiau nu atit istoria literara cit istoria intelectuala, in calitatea ei de oglinda a evolutiei sociale. John Morley (1838 1923), autor al unor biografii intelectualiste, precum Voltaire (1872), Rousseau (1873) si Diderot si enciclopedistii (1878) considera ca arta inseamna doar transformarea in ideal si in forma imaginativa a unor sisteme predominante precum si a filosofici existentei". Scopul criticii, careia ii spune critica sintetica", este de a infatisa relatiile ideilor poetului prin intermediul curentelor centrale de gindire, pina la tendintele observabile in epoca propriu-zisa"7. intr-o pelegere Despre studiul literaturii (1887), Morlcy recomanda celui care cerceteaza literatura sa intreprinda o trecere in revista, ordonata si coerenta, a ideilor, gusturilor, sentimentelor, imaginatiei, umorului, inventiei ca si a nenumaratelor variatii pe care timpul si imprejurarile nu inceteaza sa le produca in societatea omeneasca"8. Printre eseurile sale despre personalitati ale literaturii adunate in Miscelanee critice (3 volume, 1886) si Studii despre literatura (1890) cel mai reusit portret, facut cu multa caldura, este acela al lui Byron, in timp ce eseurile despre Carlyle, Macaulay, Words-worth si Emerson sint dominate fie de intentiile polemice ale liberalului, fie de apologetica spiritului rationalist nazuind sa explice iluziile romantice.

Mult mai rodnica pentru domeniul de care ne ocupam a fost incercarea de transfer a conceptului de evolutie biologica la istoria literaturii. Pe scara mica, ideea spenceriana a integrarii se afla aplicata la biografia literara in lucrarea lui Edward Dowden, Shakcspeare: Spiritul si Arta sa (1875). Evolutia lui Shakespeare este conceputa ca o integrare morala de sine, o ilustrare a unui tipar general omenesc. Utilizind terminologia lui Spenccr din Biologie, Dowden incearca sa demonstreze cum alcatuirea de structura a intregii naturi a lui Shakespeare" devine mai complexa si mai intricata pe masura ce opera devine expresia unei personalitati complete". Vocabularul tehnic ascunde, nu o data, o conceptie moralista: Shakespeare ajunge astfel, dupa Dowden, la un temperament generos, binevoitor, caritabil, la o blinda pace, nu straina de incordare"9. Teza spenceriana despre progresul de la existenta comuna la viata individuala, este miezul lucrarii lui H.M. Posnett Literatura comparata (1886), prima carte in limba engleza dedicata acestui subiect. Conceptia lui despre literatura universala dainuie in buna masura si astazi in unele tari slave: este vorba de o incercare de a trece in revista poezia orala, pe plan supranational, in cadrul unei scheme evolutive. in Rusia, cam in acelasi moment, Alexandr Veselovski incearca un lucru similar, cu o mult mai concreta stapinire a eruditiei decit aceea de care da dovada judecatorul din Noua Zeelanda10. Exponentul principal al unei istorii literare evolutioniste in Anglia victoriana, este, insa, desigur, John Addington Symonds, pe care il vom discuta in detaliu mai jos.

La Symonds, naturalismul este impulsiv: istoria literara devine o ramura a biologici. Totusi, in epoca victoriana se manifesta o considerabila opozitie fata de un atare naturalism. Cei dintii care i se impotrivesc sint scriitori ca Swinburne, Saintsbury si Gosse. Edmund Gosse (1845 1928), critic versatil si banal, aduce, in chip caracteristic, tribut formal, ideilor evolutioniste ale epocii, in lucrarea sa Scurta istorie a literaturii engleze moderne (1897) el isi propune sa demonstreze miscarea literaturii engleze", si, mai presus de orice", sa dea un sentiment al evolutiei literaturii engleze"11. In practica, insa, el nu reuseste decit sa ne ofere un buchet de informatii si impresii critice despre autorii luati in consideratie si despre operele lor. intr-un moment de candoare, Gosse avea, mai tirziu, sa recunoasca ca Taine nu 1-a interesat niciodata si ca este, de fapt, indatorat lui Sainte-Beuve12. Swinburne si Saintsbury merita sa fie tratati aparte.

Pentru istoria literara, vechiul concept romantic al dezvoltarii literare ca istorie a spiritului national, a fost cit se poate de rodnic. Sugerat intii de Carlyle, ecoul acestuia se poate regasi de-a lungul intregii perioade victoriene, de pilda in scrierile lui David Masson (1822 -1900), autor, printre altele, al monumentalei Vieti a lui Milton, precum si in cartile populare ale lui Henry Morley (1822 94). Masson utilizeaza jargonul frenologiei, aplicindu-1 la creierul national al Marii Britanii, care a suferit o subita contractie in organele sale frontale de idealitate, uimire si comparatie". inca din 1859, Masson vorbeste de evolutia autonoma" ca despre o lege a naturii prin care genurile se detaseaza unele de altele" sau mai bine zis, sint zvirlitc in afara" prin actiunea unei forme originare anevoie de precizat. Tot lui i se nazare sa ceara studentilor sai sa se concentreze asupra unui ce vital si esential, asupra acelei clare transparente numita minte sau spirit al vremii"13. Cit despre Morley, acesta vede istoria literaturii engleze ca o biografie nationala", o poveste a spiritului englez", expresia continua a unui singur caracter national". La Morley, atare conceptii se pierd, practic, intr-o mare de consideratii de natura pur pedagogica. Literatura devine un sistem al virtutilor nationale, o intruchipare a vietii religioase a Angliei"14, o colectie de pasaje inaltatoare si de vieti exemplare.

La sfirsitul secolului, W.J. Courthope (1842 1917) compune o Istorie a poeziei engleze (6 voi. 1895 1910) imbinind cu iscusinta conceptele istoriografice dominante ale timpului. La centru se afla imaginatia nationala", dar istoria acesteia oglindeste dezvoltarea societatii si politicii, concepute ca elemente dotate cu o crestere analoga organismelor biologice. Politica si literatura sint considerate ca emanind din una si aceeasi sursa comuna: evolutia caracterului national. Aceasta evolutie este privita ca un lung proces dialectic, un conflict intre individualism si colectivism trecind prin axa istoriei engleze. Sinteza lor perfecta si armonioasa este insusi idealul politic si poetic al lui Courthope. in Evul Mediu precumpanea o nesanatoasa dominatie a colectivismului. in Renastere se instaureaza o armonie; in epoca moderna insa, mai ales datorita romantismului, individualismul tinde sa fie iarasi predominant atit in poezie cit si in politica. Constitutia britanica, cu armonizarea ei dintre elementul individual si autoritate, i se parc lui Courthope un model al armoniei ideale dintre individualitatea poetului si traditia nationala. Courthope evoca, convingator, perspectiva de mare amploare asupra istoriei intelectuale. Flexibilitatea conceptiei sale generale si cutezanta cu care o traduce in practica, fac din Istoria lui Courthope un monument de prim rang printre istoriile literare engleze. Trebuie insa sa spunem ca puterea lui critica este frecvent impiedicata de un moralism rigid si incorsetata de rigorile clasicismului academic. Principalele sale cusururi ies in evidenta in analiza scriitorilor luati in particular: simtul lui pentru forma poetica este slab iar impresia finala creata este aceea a unei istorii a poeziei engleze ca joc abstract de miscari si tendinte intelectuale vaste, in care arta insasi a poeziei pare insa sa se piarda cu totul15. Comparata cu realizarile lui Taine sau Hettner sau Brandes, ca sa nu mai vorbim de De Sanctis, istoria literara engleza nu izbuteste sa-si asigure acel echilibru intre critica si istorie, in masura sa asigure, in ciuda scaderilor lor, longevitatea acestor carti pina astazi.

Dar, in Anglia cel putin, istoriografia se mentine, intucitva, la periferia criticii literare. in cadrul epocii victoriene care nutrea o adinca lipsa de apetenta fata de speculatie si de teorie, teoria literaturii avea sa ramina, desigur, undeva in afara preocuparilor principale, la antipodul vietii intelectuale.

Printre criticii victorieni, unul singur, Eneas Sweetland Dallas (1828 79) a incercat sa dea o teorie sistematica a poeziei, cu aspiratii stiintifice. Aceasta teorie consta, in buna parte, dintr-o amanuntita clasificare a genurilor conform schemei triadice, in felul esteticienilor germani. in mod curios, schema scoate in evidenta o psihologie profund irationalista, plaSind originea artei in subconstient sau in sufletul interior". Amalgamul plin de incongruitati dintre psihologia subconstientului pe de o parte, si indaratnica urmarire a unei schematizari simetrice pe de alta parte, face din cartile lui Dallas o curiozitate savuroasa pentru orice amator de accente aparte in istoria criticii.

Dallas este autorul a doua opere: Poetica (1852) si Stiinta bucuriei (2 voi. 1866); cel de-al doilea op , desi o dezvoltare a primei lucrari, ramine fara suita anuntata, de inca doua volume, care ar fi trebuit sa completeze proiectul. Volumul al doilea din Stiinta bucuriei vadeste oboseala autorului: catre sfirsit el incepe sa-si impaneze demonstratia cu discutii deslinate despre situatia literara, extrase din propriile sale recenzii prolixe aparute in ziarul londonez Times. La Edinburgh, Dallas fusese studentul lui Sir William Hamilton, pe care 1-a admirat toata viata, considerin-du-1 cel mai mare ginditor al secolului al XIX-lea"16. Lucrarile lui Dallas sint tributare traditiei general empirice a psihologiei engleze ca si anti-rationalismului sceptic, bazat pe simtul comun, inculcat de dascalul sau de la Edinburgh. Deseori el ia in deridere pe germani, dispusi sa vada intr-o piatra de moara mai mult decit majoritatea oamenilor de rind", si deplora faptul ca germanii [Hegel sau Schelling] construiesc arta asa cum construiesc camila, pornind din adincul propriei lor constiinte"17. Prin Hamilton care pretindea a fi fost, dupa germani, primul care a dezvoltat conceptul de inconstient18, Dallas se inspira din curentul romantic si iratio-nalist al esteticii germane. Citise in original operele lui A.W. Schlegel si Vorschule ier Aesthetik, de Jean Paul19, si era, fireste, la curent cu traditia platonica generala, care pusese accentul pe inspiratia venind din straturile inferioare ale constiintei: Sidney si Shelley in mod special. Dallas citeaza deseori din operele de tinerete ale lui Ruskin: Arnold in schimb este prea intelectual pentru gustul sau20. O buna stapinire a istoriei criticii da vivacitate expunerilor sale.





Curente de gindire neasimilate, incluse in opera lui Dallas pot fi cu usurinta izolate si identificate. Este, de pilda, cazul empirismului psihologic englez, sustinind erijarea poeticii intr-o stiinta a placerii". Stiinta bucuriei", tema celei de-a doua carti a lui Dallas, inseamna, de fapt, Stiinta placerii". Scopul artei ar fi propria ci deplina satisfactie". Imaginatia este palatul placerilor"; Tara visurilor" este, esential vorbind, un tinut al desfatarilor." Placerile artei sint placerile imaginatiei21. Poetul Wordsworth fiind, aici, exemplul major , aduce lumii o bunavestire de un fel aparte, evanghelia marei desfatari, vestea buna a satisfactiilor minore, dar, intotdeauna, echivalente cu placerea"22. Ca si Jeffrey si modelele sale, Dallas ia apararea poeziei, in care vede o scoala a simpatiei. Cercetatorul poeziei deprinde de la primele pina la ultimele note, intreaga gama a emotiilor umane. Poetul este pre~-dicatorul unei evanghelii, el aprinde flacara iubirii, se increde in forta acelor simpatii de natura sa faca un om sa imite pe altul"23. Ca si predecesorii sai, Dallas are de intimpinat dificultati in manevrarea unor concepte ca placere pura", placere amestecata" sau placere ascunsa" si isi pune o suma de intrebari nerezolvate despre placerea dureroasa" generata de lacrimi si de tragedie.



Dallas critica, pe de alta parte, prezentarea in spirit traditional a imaginatiei, intrucit identifica, fara discriminare suficienta, imaginatia cu memoria, cu pasiunea sau chiar cu ratiunea (in sensul inventieI). Pentru Dallas, imaginatia este, pur si simplu, un termen general aplicabil tuturor activitatilor inconstiente ale spiritului, memoriei involuntare, emotiei subconstiente, rationarii inconstiente. Acest suflet interior" ar fi izvorul puterii artistului, criticul fiind de parere ca starea deplinei constiinte este pagubitoare pentru actiunea creatoare. Nu reusim sa infaptuim nimic atunci cind incercam cu dinadinsul; de indata ce nu mai incercam cu dinadinsul, reusim"25. Subconstientul nu este numai izvorul artei: el explica totodata fascinatia exercitata de aceasta, si reprezinta etalonul valorii ei. Arta este poetica in functie de puterea ei de a-si exercita puterea de atractie asupra acelui nivel pe care l-as numi spiritul vagabond", distinct de spiritul concentrat", a carui atentie poate fi captata prin iluminarea constiintei treze , doar de stiinta"20. Asa se face ca, dupa Dallas, o constiinta treaza este pagubitoare pentru poezie", si el exclude tocmai, de aceea, scrierile didactice, artistice, si satirice" din sfera poeziei autentice27. Artistic", in sensul dat de Dallas termenului, inseamna evident artificial, lucru alcatuit, arta calculata de orice fel. Evident, conform acestei logici, poezia lirica este cea mai perfecta poezie" 28, poezia in general trebuind, mai presus de orice, sa fie sincera". Dallas critica tendinta vadita de unii poeti contemporani Tennyson si altii de a se apropia de lirismul dramatic. Exista cintece de pahar scrise de abstinenti, dintre cei care n-ar bea nici un tap de bere slaba; cintece de dor de casa, scrise de cei mai inveterati hoinari, cintece de vinatoare scrise de autori al caror vinat superlativ sint soarecii, sobolanii, si altele de-acestea; cintece razboinice scrise de gingase domnite; cintece marinaresti scrise de oameni carora le vine rau la traversarea unui riu ca sa nu mai vorbim de cinteccle sacre compuse de oameni ce nu au calcat niciodata pragul unei biserici".



Dallas este, practic, lipsit de patrunderea necesara in retortele acelui joc liber si inconstient al imaginatiei, in spontana sinceritate a poetului din al carui suflet tisnesc comori. O afirmatie ca aceasta: Orice poezie buna are un inteles latent, dincolo de simpla prezentare a faptelor"30, suna putin ca o anticipatie a psihanalizei, desi, in realitate, nu duce decit la acceptarea vagului si a sugestiilor difuze in poezie. Dallas face chiar afirmatia ca cea mai superba poezie n-are inteles propriu-zis decit intr-un sens cit se poate de vag," si, in sprijinul acestor spuse, citeaza din poemul lui Wordsworth Oda semnelor nemuririi culese din amintirile primei copilarii, in care e de parere ca multe versuri cuprind un fel de esenta a poeziei, dar este practic imposibil sa le atribui un sens definit. Pasajul adeseori citat: lepadarile fiintei noastre, naruirile, curatele nelinisti ale fapturii evoluind in lumi neintelese" ,etc, sint de o mare frumusete, dar nu comunica, in definitiv, nici un inteles special"31. Dallas se declara, in cele din urma multumit recurgind, ca la un ultim cuvint, la magie", la puterea tainica .emanind din cuvintele poetuiui"32.

Lui Dallas, desigur, ii lipsesc instrumentele necesare penetrarii si chiar descrierii acestui nivel al starilor de subconstienta, iar atunci cind abordeaza teoria genurilor, el se lanseaza in clasificari speculative fara nici o legatura cu punctul sau fundamental de vedere. Genurile sint impartite, in mod suficient de traditional, in joc, poveste, cintec, dar apoi criticul sustine avind pesemne in minte schema lui Jean Paul33 ca jocul priveste cele prezente, povestea cele trecute, iar cintecul cele viitoare. Drama utilizeaza persoana a doua a pluralului, epopeea persoana a treia a singularului, genul liric, persoana intiia a singularului. Dallas insista destul de mult asupra ideii ca in ceea ce priveste drama, trebuie neaparat sa fie vorba de persoana a doua a pluralului, nu a singularului, intrucit pronumele favorit al Quakerilor thee"* nu face decit sa dovedeasca egotismul acestora. Criticului nu-i trece prin minte nici un moment sa faca o comparatie cu situatia lingvistica din latina, de pilda, ori din franceza sau germana. Drama, dupa el, este legata de ideea de pluralitate", epopeea de aceea de totalitate", genul liric de ideea de unitate", cu alte cuvinte, categoriile kantiene de cantitate sint puse in situatia de a alcatui, fortat, o noua triada. Ca si cind aceasta n-ar fi deajuns, Dallas se mai simte obligat sa adauge ca drama este romantica" (in sens larg, adica moderna"), epopeea clasica", iar genul liric divin"; si, pe de alta parte, ca drama intruchipeaza frumusetea", epopeea adevarul", iar genul liric bunatatea"35.

Aceasta schema, propusa in Poetica, nu se repeta insa in Stiinta bucuriei, unde criticul dezvolta, in schimb, alta schema triadica. El distinge acum trei forme ale tendintei intelectului catre similitudine. Acestea ar fi: (1) sint cutare lucru ori ma aseman cu cutare lucru; (2) cutare lucru sint eu insumi, sau cutare lucru se aseamana cu mine; si (3) cutare lucru e cutare lucru, sau seamana cu cutare lucru. Prima din aceste forme ar cuprinde principiul diriguitor al artei dramatice: simpatia. Al doilea principiu ar cuprinde principiul diriguitor al artei epice sau istorice: imaginatia38. Sensul mai larg al imaginatiei", ca actiune automata a oricarei si fiecarei facultati este subit dat uitarii in favoarea unui element mai conVentional, reprezentativ sau generator de imagini. Dar schema este elaborata pina la capat, cu scopul de a explica totodata tipurile de imagihe. Tendinta asimilatoare a simpatiei apare in cadrul dramei prin faptul identificarii poetului cu personajele sale in impersonari" dramatice sau metaforice. Tendinta asimilatoare a egotismului transpare in genul liric in calitatea acelei spete de fiecare". Eroarea patetica" a lui Ruskin nu este citusi de putin eroare37. Si, in cele din urma, ar exista o clasa obiectiva de inselatorie". Si, in cele din urma, ar exista o clasa obiectiva de similitudini ce par sa fie epice potrivit schemei, desi se exemplifica prin ceea ce am putea numi sinestezie, o comunitate a simturilor, un amalgam de metafore"38. Dincolo de aceasta descoperire a similitudinilor, exista un stadiu ultim al activitatii poetice: perceperea unitatii. Cu obisnuita sa inventivitate, Dallas distinge trei feluri de intreguri poetice" intregul intensiei", intregul proten-siei", si intregul extensiei", acestea fiind, la rindul lor, inca o data, corelate genurilor. intregul de tip intensiv" este modul favorit al temperamentului liric; intregul protcnsiv" domina genul epic; intregul extensiv" este viata insasi si esenta artei dramatice"39. Acest salt al mintii de la particular la universal, de la accidental la necesar, de la temporal la etern, de la individual la general" explica crearea tipurilor in arta ca si simbolismul" artei40. Este greu de imaginat cum aceasta schema speculativa triadica, implicind genuri si specii de imagistica, poate fi pusa in relatie cu accentul initial pus pe inconstient, cu atit mai mult cu cit genul liric inceteaza de a fi genul suprem. Drama este chiar descrisa ca arta prin excelenta crestina, intrucit tragedia greaca este prezentata, in mod destul de curios, drept fundamental epica, intreaga demonstratie se incheie cu o sentimentala teologie a artei"41. Marea poezie este religioasa ca temperament, si chiar protestanta" in ton42. Milton este eroul lui Dallas. La Thackeray si, in general, in proza victoriana, Dallas deplinge ofilirea eroului": predomina biograficul anecdotic si un fals individualism43. Cei care, astazi, l-au reinviat pe Dallas au fost ineintati sa descopere, in el, un adept timpuriu al psihanalizei si un D.H. Law-rence juvenil, mai putin chinuit"44; dar asemenea interpretare ignora faptul ca Dallas nu avea, defel, o viziune unitiva, ca sufletul interior" ramine nerevelat iar ingeniosul sistem triadic de genuri si imagini este construit de asa maniera, incit nu poate fi sustinut in detaliu si provine ca metoda din sursa germana. Dallas a cladit, in stil victorian, un castel nebunesc, o alcatuire de petice si fragmente, de fapt, cu neputinta de reinviat, sortit sa ramina o simpla curiozitate a timpului.






Un alt teoretician care a incercat sa aseze critica pe baze stiintifice este George Henry Lewes (1817 78) cunoscut, de asemenea pentru o populara biografie a lui Goethe (1855) si pentru convietuirea sa cu George Eliot. Volumul lui Lewes Principiile succesului in literatura (1865) a reprezentat, initial, o serie de articole, publicate apoi ca eseu de sine statator. S-ar parea ca ele n-au facut o impresie deosebita, desi sint caracteristice pentru om si pentru epoca. Lewes isi propunea sa gaseasca metoda literaturii", intemeiata pe legi psihologice si implicind principii valabile pentru toate popoarele si toate timpurile. Criticul impartaseste o curioasa credinta in succes ca proba a meritului"48; desi, fara doar si poate, face deosebirea intre feluritele varietati de succes. Principiile succesului sint, pur si simplu, principiile literaturii, trei la numar, dupa socotinta lui: principiul viziunii, forma intelectuala; principiul sinceritatii forma morala; principiul frumusetii forma estetica. Lewes nu pare sa-si dea seama ca, de fapt, n-a facut prin aceasta altceva decit sa boteze cu nume noi, vechile concepte de Adevar, Bunatate si Frumos. in ceea ce priveste adevarul, totul graviteaza in jurul principiului experientei, autenticitatii, directetei viziunii; sinceritatea si cinstea sint direct implicate in ideea de bunatate; economia, simplitatea, suita, punctul culminant, varietatea de stil, privesc direct frumosul. intreaga schema se caracterizeaza printr-o nota de bun simt" dar, in pofida calitatilor ei, se dovedeste exagerat de simplista.

Lewes nu era totusi un spirit nefilosofic sau o inteligenta provinciala. A fost, e drept, un filosof de tip popular, framintat de multe preocupari, autor al unei Istorii biografice a filosofici (1845 46) si a numeroase lucrari de psihologie si fiziologie. A scris multe articole critice pentru Westminster Review precum si cronici teatrale pentru The Leader. Punctul sau de vedere poate fi socotit drept clasic," sau mai curind rationalist, pozitivist, si, neindoios, antiromantic. Articolele sale timpurii despre estetica lui Hegel40, sint o prezentare descriptiva, deloc nefavorabila; cele dedicate Prelegerilor, despre arta si literatura dramatica ale lui Schlegel47 si operei lui Lessing48 nu numai ca arata interesul sau pentru gin-direa germana ce avea sa culmineze cu Viata lui Goethe , ci definesc, totodata, pozitia lui. A.W. Schlegel i se pare doar un scriitor popular meritind, de buna seama, elogiile primite, desi ca oracol, in calitate de critic rational, serios, si filosofic" el trebuie considerat drept unul din cei mai primejdiosi ghizi de consultat de catre studenti". Lewes este impotriva afectarii schlegel-iene, de mare adincime filosofica. O critica analitica nereusita este preferabila unei filosofii mediocre"40. Lessing, aici, echilibreaza balanta. Lewes care apreciaza tendintele lui directe si practice," este de parere ca spiritul lui are o calitate eminamente britanica". Dintre toti germanii, este cel mai putin german", astfel suna elogiul suprem al lui Lewes, care prin german" intelegea, pesemne, tot ceea ce este obscur, pseudo-profund, erudit la modul savant. Lewes este de parere ca eseul entuziast al lui Friedrich Schlegel despre Lessing este cit se poate de ofensator", deoarece reprezinta un elogiu indirect adus Noii Scoli, cum i se spunea, cea care s-a aventurat in suma acelor extravagante ce au primit numele de Romantism"50. in clipa cind compune eseul Erorile si abuzurile criticii engleze, Lewes ataca practica atunci inca in uz a recenziilor anonime, dar profita totodata de ocazie spre a defini functia criticii: a traduce emotiile poetului in ideile lor fundamentale sau corespondente"51. Critica inseamna, asadar, rationalizare, traducere in concepte.

Era logic ca Lewes sa devina cel dintii exponent englez al teoriei realismului in roman, desi, pe de alta parte, ramine un admirator fervent al tragediei clasice franceze si al interpretarii lui Rachel, care facuse data, citiva ani mai inainte.52 Nimic pe scena literara engleza nu se putea asemana cu dezbaterile din Franta, la momentul cind Lewes, in 1858, expune intiia oara punctul sau de vedere cu privire la realism. Arta este reprezentarea realitatii". Realismul este baza oricarei arte". Lewes are cuvinte foarte severe la adresa romancierilor germani: Gustav Freytag si Otto Ludwig sint nerealisti si insipizi, Paul Heyse si Gottfried Keller sint elogiati cu oarecari rezerve53. in alte contexte, Lewes ataca irealitatea" lucrarii lui Hugo Les Travailleurs de la mer, melodrama si improbabilitatea romanului Jane Eyrea", exagerarile fantastice si papuseria de bilci din creatia lui Dickens. Dickens, pe care criticul il cunoaste personal, este descris ca un vizionar imbatat de vedenii", inzestrat cu o imaginatie atit de impetuoasa si vivace, incit frizeaza halucinatia55. Totusi, Lewes nu poate fi etichetat drept un aparator al naturalismului literal. Detesta ceea ce singur numea detailismul"56, si vorbeste mereu de selectia elementelor tipice. Face apel, in acest sens, la necesara coerenta a realitatii", la adevaratele relatii dintre lucrari"57, ceea ce nu exclude o fantezie corect dirijata, si nici crearea tipurilor umoristice stirnind si indrumind imaginatia cititorului, asa cum izbuteste Dickens sa faca.

Este clar ca George Eliot (Mary Ann Evans, 1819-80) impartasea vederi foarte asemanatoare, ceea ce nu inseamna neaparat ca erau inspirate de Lewes. George Eliot scrie multa critica care, insa, n-are prea mult de-a face cu teoria literara si cu romanul. Critica ei se intimpla sa fie surprinzator de dura si muscatoare: George Eliot comenteaza, spre exemplu, mirlania insolenta" a biografiilor lui Lord Biougham si opera de prost gust" a unor creatii tennysoniene, ca Maud; ea prezinta satiric pe Edward Young autorul Cugetarilor nactume, o tinta practic, fara rost, chiar si acum o suta de ani: George Eliot ii imputa ca elucubreaza epigrame si solilocvii extatice la lumina unei luminari infipte lntr-o tigva", ca, din hiperbole nesincere alcatuieste absurditati monstruoase"58. Totusi, justificarea nepatimasa a realismului, intreprinsa de catre George Eliot, si-a avut importanta ei in epoca: e vorba, mai ales, de pasajul din Adam Bede (1859) unde autoarea isi exprima satisfactia de a putea spune o poveste simpla, fara a incerca sa zugraveasca lucrurile mai bune decit sint; neferindu-se de nimic, afara numai de falsitate". Adevarul este adevaratul erou al lui George Eliot, asa cum fusese si eroul lui Tolstoi in povestirile din Sevastopol, aparute cu citiva ani inainte. Reprezentarea fidela a lucrurilor comune", astfel suna definitia data de George Eliot romanului59. Dar estetica ei este, totodata, o estetica a simpatiei si iubirii. Arta este lucrul cel mai apropiat de viata; este un mod de a amplifica experienta si a extinde contactul nostru cu semenii, dincolo de limitele fiecarei persoane" asertiuni ca acestea ar fi putut fi subscrise de Wordsworth sau Tolstoi. O imagine a vietii omenesti asa cum artistul major ne-o poate oferi, surprinde pina si pe omul obisnuit si pe egoist, trezind atentia ori si cui pentru ceea ce s-ar putea numi materialul brut al sentimentului moral"60. Acest realism care vrea sa produca un impact emotional si de omenie a fost aparat de George Eliot intr-o actiune dusa pe doua fronturi: impotriva sentimentalistilor care falsifica realitatea, a romanelor stupide scrise de domnite romanciere" carora le si dedica un spumos sseu,81 si, pe de alta parte, impotriva moralistilor puri. intr-un curios schimb de scrisori cu filosoful pozitivist Frederic Harrison, George Eliot ia apararea doctrinei estetice pe care o considera cea mai inalta dintre invataturi". Daca inceteaza de a fi pur estetica daca din tablou ajunge sa decada si sa se reduca la o simpla diagrama ea devine insa cea mai iritanta dintre dascaleli"62. George Eliot apara, de pilda, moralitatea lui Wilhclm Meister de Goethe, din care se desprinde o larga toleranta", si ataca, in schimb, naravurile de paroh" ale lui Charles Kingsley, desi admite, in particular, ca ea insasi s-a facut destul de vinovata de acelasi pacat impotriva propriilor sale legi, in propriile sale romane64. Idealul ei este efectul estetic, caracterul persuasiv, iluzia. George Eliot deplinge cutare episod dintr-un roman pentru faptul ca este pur si simplu descris, nu prezentat"65. Nu are totusi o conceptie doctrinara cu privire la metoda corecta a artei narative. Romanciera intreaba: De ce oare o istorisire n-ar avea voie sa iasa cit se poate de putin conform regulilor din propriile idiosincrazii ale autorului?"68 Si citeaza, fara sa ridice vreo obiectie, pe Tristram Shandy. Realismul ei, intr-adevar, nu tine, seama de rafinamente si nici de precepte teoretice. George Eliot nu este Henry James.



Cu atit mai surprinzator va fi un fragment publicat nu de mult, in care George Eliot specula (in 1868) despre Forma in Arta, utilizind un vocabular imprumutat de la psihologie si biologie poate inspirat de la Lewcs. in poezie, forma este interpretata ca un organism complex unde nici o parte alcatuitoare nu poate suferi amplificari sau diminuari fara participarea tuturor celorlalte parti la efectul produs si fara sa se produca o modificare corespunzatoare a organismului ca intreg". Principiul, derivat in ultima instanta de la Aristotel, este proclamat etalon al criticii, in aceasta lumina, formele artei pot fi socotite minore sau majore, doar pornind de la un principiu similar aceluia potrivit caruia aplicam formule asemanatoare organismelor vii, adica proportional cu gradul de complexitate al partilor legate intr-un intreg indisolubil"87. Gasim aici prevestit un criteriu al complexitatii utilizat, de pilda, de scoala Noii Critici, dar George Eliot face mult mai mult caz de paralela cu regnul biologic. E regretabil faptul ca n-a continuat sa dezvolte aceasta linie de gindire, care ar fi modificat sau, daca nu, ar fi suplimentat in orice caz teoria ei despre realismul romanului.

Teoriile in jurul romanului au sustinut, in general, realismul. Teoria genului dramatic este, in schimb, ca si inexistenta. Materialul cel mai adeseori citat, si elogiat apartine lui George Meredith, si poarta titlul: Eseu despre comedie si despre uzul spiritului comic (1877). Este vorba de o capricioasa incursiune in istoria comediei, cu multe aprecieri pozitive fata de Moliere si Congreve, dar cu foarte putine contributii din punctul de vedere al teoriei generale. Aflam doar ca genul comediei infloreste cu precadere in acele societati civilizate unde nu exista o marcata inegalitate a sexelor". Meredith incearca sa stabileasca o legatura intre spiritul comic si intelect si sa opereze astfel o distinctie intre comic pe de o parte, satira si de ironie pe de alta parte; marturisesc insa a nu vedea prea bine lamurirea adusa de o definitie dupa care ironia" este umorul satirei", sau de distinctia in virtutea careia juxtapunerea cavaler-scutier, in Don Quijote, apare etichetata drept conceptie comica", in timp ce pozitia celor doua naturi este cit se poate de umoristica"69. Sint de acord cu Benedetto Croce ca asemenea clasificari psihologice nu duc nicaieri, pentru critica literara.

Nici poetii epocii victoriene nu izbutesc sa mearga foarte departe in incercarile lor de a descrie natura poeziei. Astfel, Robert Browning scrie un eseu critic despre Shelley (1852), destinat, initial, sa serveasca drept o introducere la o culegere din Scrisorile lui Percy Bysshe Shelley, dovedite, insa, in ultima instanta, a fi fost apocrife. Distinctia dintre poetul obiectiv si cel subiectiv este tratata de Browning in termeni puternic platonizanti. Poetul subiectiv se simte imboldit sa intruchipeze lucrul pe care il percepe, nu atit in raport cu numeroasele multiple de sub el, cit in legatura cu Unul de deasupra sa, suprema Inteligenta avind aprehensiunea tuturor fiintelor in absolutul lor adevar" Nu ceea ce vede omul, ci ceea ce vede Dumnezeu Ideile lui Platon, simburii creatiei, boabele de jaratec in palma divina acestea alcatuiesc tinta catre care [poetul] nazuie sa se apropie". El intuieste instantaneu, preferind sa cerceteze [elementele primare ale umanitatii] in propriul sau suflet, precum in reflexul cel mai apropiat de Intelectul absolut". intr-un vocabular puternic colorat de idealism platon;c, atitudinea launtrica a lui Shelley este prezentata laudativ drept o presimtire a corespondentei universului cu dumnezeirea"89. Propria practica a lui Browning este, de altfel, implicata aici. Shelley nu e decit un nobil pretext pentru a face pe Browning sa-si puna in lumina propriile sale ambitii artistice: in momentele cind atinge punctul culminant al individualismului, poetul este cel mai universal. Subiectivitatea devine obiectiva. Nu-i vorba, desigur, decit de dialectica cunoscuta dintre universal si particular. Poetul este martorul lui Dumnezeu, el vorbeste in numele lui Dumnezeu.

Un poet mai smerit decit Browning, este Gerard Manley Hopkins (1844-89), care, ori de cite ori reflecteaza asupra poeziei, incearca, si el, sentimentul unei covirsitoare aprehensiuni religioase. Dupa Hopkins, menirea poetului este de a-1 preamari pe Dumnezeu reproducind pecetea launtrica" (inscapE), a fiintelor si lucrurilor. Termenul izbitor de inscape, indica uneori orice model aflator in natura, orice reflectare a creatorului in creatiune, alteori, un element tinind de arta, o specie sau frumusete de stil, individual distincta", iar in alte cazuri pur si simplu, un model sau tip" atit in arta cit si in natura70. Hopkins se aseamana foarte mult cu Ruskin, in preocuparea sa meticuloasa fata de adevarul observatiei, si fata de notatia amanuntita a fenomenului natural; cerind poetului o inalta seriozitate, Hopkins se aseamana, desigur, cu Arnold. Totusi, majoritatea consideratiilor sale despre poezie sint de natura tehnica: Hopkins distinge, de pilda, niveluri de stil: limbajul inspiratiei", limbajul parnasian" si limbajul versului" sint denumirile date de el celor trei niveluri traditionale71, poetul aratindu-se cit se poate de preocupat de teoria prosodica. Nu este locul sa abordam aici toate detaliile unei kins despre ritmul abrupt" (sprung rhythm*) sint suficient de neclare si inexacte, interesul principal al acestei teorii constind in justificarea si apararea propriei practici poetice a lui Hopkins si a traditiei versului anglo-saxon si aliterativ in engleza. Hopkins sustine aici numeroase puncte de importanta majora, ca, de pilda, paralelismul dintre sunet si sens, si contrapunctul dintre schema metrica si accentul natural al limbii; dar termenul insusi de sprung rhythm nu reprezinta decit o eticheta insolita pentru a desemna utilizarea contrapunctului la extrem, pina la distrugerea schemei metrice fixe si conventionale72. Teoria lui Hopkins este o reactie impotriva pozitiei lui Coventry Patmore, exprimata intr-un Eseu cu privire la legea metrica a limbii engleze (1857) studiu identificind accentul metric cu accentul cuvintului ca atare, si subliniind natura dipodica a metrului englez73. intrucit nu ne-am propus insa sa rezolvam aici asemenea chestiuni de tehnica si atelier poetic, ne vom indrepta mai departe privirile spre criticii profesionisti. Figura principala a epocii este, fara indoiala, Matthew Arnold.



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2018 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.