Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Charles Baudelaire (1821-1867) despre Critica literara



Desigur, nu poate fi vorba de a aplica lui Charles Baudelaire eticheta de poet simbolist. Din punct de vedere cronologic, el precede miscarea cu atit de multi ani (incepe sa scrie critica de arta in 1845 si da cea mai importanta parte a operei sale critice intre 1857 si 1861) incit nu poate fi considerat decit un precursor", termen care totusi, pe de alta parte, nu se potriveste intru totul unui scriitor de talia lui, cu o forta critica si o sensibilitate atit de originala; in el vedem, pe drept cuvint, pe unul din cei mai importanti critici ai secolului al XlX-lea. Ponderea principala a creatiei sale critice priveste, desigur, artele plastice si, cu toate ca nu putem afirma ca a fost un teoretician sistematic, Baudelaire ramine un estetician important si un critic literar de aleasa tinuta. E totodata adevarat ca nici latura estetica, nici aceea critica nu sint la nivelul noutatii si originalitatii sensibilitatii sale, o calitate care face din el un magnus parens al intregii poezii moderne. Tocmai datorita poetului Baudelaire scrierile lui estetice si critice au atras atit de mult atentia: trebuie insa adaugat ca cu foarte putine exceptii nici estetica, nici critica lui Baudelaire nu se situeaza, de fapt la nivelul unei rationalizari a poeticii implicite in creatia sa propriu-zisa. Dar estetica lui Baudelaire joaca totusi un important rol istoric in transmiterea unor motive romantice de la predecesori catre finele secolului al XlX-lea, este vorba nu atit de romantism" in sensul francez de emotionalism, de cult al naturii si exaltare a ego-ului, cit, mai curind de doctrina de inspiratie germana si engleza cu privire la imaginatia creatoare, de retorica unor metamorfoze si de rolul central, aici , al simbolului. S-au intreprins numeroase investigatii minutioase, cu multe argumente contradictorii, in incercarea de a trasa cu exactitate sursele conceptiilor lui Baudelaire, dar acestea toate au fost atit de supraabundente in epoca, incit ni se pare imposibil sa le inventariem acum in mod exhaustiv. Pare putin probabil ca Baudelaire sa fi fost familiarizat cu antecedentele mistice ale acestor teorii, la Swedenborg si Saint-Martin. Si daca n-ar fi cunoscut decit romanele filosofice" ale lui Balzac, povestirile lui E.T.A. Hoffmann, viziunile lui De Quincey, foiletoanele lui Heine si conversatia lui Delacroix, Baudelaire ar fi putut avea acces direct la cea mai mare parte a acestor idei, inainte chiar de a fi citit si tradus din Poe, sau de a fi intilnit un anumit pasaj din lucrarea Doamnei Catherine Crowe Latura noptateca a firii1.



La prima vedere, frecventarea lui E.A. Poc pare sa fie aspectul cel mai frapant al pozitiei critice a lui Baudelaire. El traduce Filosofia compozitiei si reproduce Principiul poetic intr-un articol dedicat lui Poe (1856); intr-un eseu despre Gautier, trei ani mai tirziu, il citeaza ca si cind ar fi fost vorba de propriile lui cuvinte. Evident, Baudelaire este de acord cu Poe asupra citorva din aspectele esentiale ale esteticii: afirmarea autonomiei artei, antipatia fata de didacticism, neincrederea in inspiratie, accentul pus pe rolul intelectului in procesul creatiei si cultul frumosului, mai ales al frumosului straniu si melancolic. Atunci cind Baudelaire elogiaza personajul Emmei Bovary pentru acel dublu caracter al ei, de calcul si visare, parti alcatuitoare ale unei fiinte perfecte, scriitorul nu face decit sa descrie propriul sau ideal poetic, si dualismul fundamental al teoriei lui Poe.

S-ar putea cita numeroase pasaje aratind ca Baudelaire sustine autonomia artei si combate didacticismul, poezia filosofica si tendentiozitatea politica in literatura. E drept ca mai devreme in cariera sa, Baudelaire se referise dispretuitor la utopia puerila a scolii ce propovaduieste arta pentru arta, si care, prin excluderea moralei, si chiar, adeseori, a pasiunii, nu putea fi decit necesarmente sterila"3. Dar, mai tirziu, Baudelaire protesteaza in repetate rinduri impotriva ereziei didactice", termenul e preluat de la Poe , dezvoltind mai departe tema potrivit careia poezia nu cunoaste alt scop in afara ei insesi" si ca cu cit arta se elibereaza mai mult de preocuparea didactica, cu atit se poate avinta mai mult catre frumusetea pura si dezinteresata"4. inca din 1846, Baudelaire condamnase poezia filosofica ca pe un gen fals"5, si tot el declara in repetate rinduri punctul de vedere dupa care poezia s-ar cuveni sa exprime si idei absorbite din sfere straine artei, cum ar fi stiinta sau politica8.

Pe de alta parte, Baudelaire nu are incredere in inspiratie. Tinerilor scriitori le ofera maxima dupa care munca de zi cu zi serveste inspiratia"7; Baudelaire ridiculizeaza parerea potrivit careia inspiratia este suficienta si ar putea lua locul tuturor celorlalte elemente8. Poetul avea sa revina si mai tirziu asupra acestei teme. Deplinge increderea oarba a tinerilor in geniu si in inspiratie. Tinerii isi inchipuie ca nu este nevoie sa se supuna nici unui exercitiu. Ei nu stiu ca geniul trebuie, precum un ucenic acrobat sa riste o mie de ori sa-si fringa oasele in particular, mai inainte de a pasi in public pe fringhie; ei ignora, intr-un cuvint, ca inspiratia este rasplata unica a exercitiului cotidian"9. Baudelaire isi ride de acele teorii pledind in favoarea leneviei si permitind poetului sa se considere pe sine un fel de pasare vorbitoare, usurateca, iresponsabila si insezisabila"10. in cele din urma, precum la Poe, doctrina artei pure si credinta in caracterul predominant al intelectului in procesul creatiei, se combina cu un adevarat cult al frumosului vazut ca frumusete suprafireasca, superna", sau, in cel mai rau caz, stranie, melancolica si deconcertanta. Baudelaire citeaza pe E.A. Poe cu privire la frumos, parafrazind chiar pasajul cunoscut despre gloriile de dincolo de mormint"11, si referindu-se frecvent la elementul straniu al frumusetii. Frumosul, pentru Poe si Baudelaire, nu rezida pur si simplu intr-o anume disproportie ci in acel ceva inflacarat si trist, acel element vag intr-o oarecare masura, lasind friu liber conjecturii"12.

Dar pozitia ferma a lui Baudelaire cu privire la autonomia artei, a caracterului ei distinct in raport cu filosofia, stiinta, politica si, mai ales, cu morala, desi coroborata prin influenta unui poe fusese deja conturata si in contact cu miscarea artei pentru arta si cu personalitati precum Delacroix si Gautier. Tot astfel, Baudelaire respinsese bizuirea romantica pe inspiratie, inca inainte de a fi cunoscut pe E.A. Poe. Daca examinam cele trei motive principale clar inrudite cu doctrinele lui Poe respingerea didacticismului, accentul pe rolul intelectului in actul creatiei si cultul frumosului straniu , vom intelege mai bine ca Baudelaire modifica in mod semnificativ formulele lui E.A. Poe. Respingind didacticismul, el da relatiei dintre arta si morala o solutie diferita de aceea a lui Poe, care, incidental, admitea totusi un scop moral subordonat. Baudelaire declara pur si simplu ca arta ca atare este morala. Este arta utila? Da. De ce? Pentru ca este arta Desfid pe oricine ar putea gasi o singura opera a imaginatiei care sa intruneasca toate conditiile Frumosului si sa fie pernicioasa"13. Vorbind despre Victor Hugo, Baudelaire sustine ca poetul este moralist fara sa vrea, prin insasi abundenta si plenitudinea naturii sale"14. intr-un mod similar, el apara moralitatea Doamnei Bovary, afirmind ca logica operei satisface toate postulatele moralei"15. Trebuie sa admitem ca solutia astfel data este intrucitva facila si specioasa: de fapt, ea camufleaza afirmatia clara a lui Baudelaire intru lauda Marturisirilor unui mincator de opium de Thomas De Quincey: Frumosul este mai nobil decit Adevarul"16.

Baudelaire accepta doar in parte calculul lucid si, mai ales, acea relatare sceptica si rece a lui Poe despre compunerea Corbului. El mentioneaza, in acest sens tonul de usoara impertinenta" si pretinsa camuflare a spontaneitatii, simularea singelui-rece si a caracterului deliberat". Este de acord cu ideea lui polemica din Filosofici compozitiei, un antidot impotriva amatorilor de hazard si a fatalistilor inspiratiei"17. Dar pina si aceasta asumare partiala, ca si frecventele hotariri luate de Baudelaire in jurnal si in scrisori , de a munci si de a trudi cu vointa asupra poeziei sale, nu trebuie sa ne faca sa trecem cu vederea un fapt: Baudelaire a cautat in realitate si, in citeva rinduri a si reusit, sa capteze anumite stari sufletesti aproape supranaturale, in care profunzimea vietii se reveleaza, integral, in spectacolul, oricit de comun, avut sub ochi"18. in repetate rinduri, atit in Paradisurile artificiale, cit si in afara contextului lor, el declara ca intilnim momente in existenta in care timpul si dimensiunile sint mai profunde, iar sentimentul existentei apare imens de mult augmentat"; exista momente miraculoase", veritabile sarbatori pentru minte", zile minunate pentru spirit"19. Exista un paradis pierdut, un Eden pe care poetul incearca sa-1 recupereze si pe care-1 poate recupera. Imaginatia inseamna si memorie, iar geniul nu este decit copilaria regasita prin puterea vointei sau chiar, pur si simplu, copilaria formulata clar"20. Exista la Baudelaire o aspiratie catre misticism, o credinta ca arta, in punctele ei culminante inseamna viziune, extaz, si, ca atare, o anume inspiratie, o cautare

aproape in sensul dat de Wordsworth dupa limanuri de timp". Ca si in cazul lui Poe, exista o prapastie intre accentul pus pe deliberare, calcul lucid, munca si vointa, pe de o parte, si nazuinta dupa frumusete supranaturala, dupa un paradis al copilariei realizabil si realizat doar in momentele de extaz, pe de alta parte. Dar, in general, Baudelaire se deosebeste de Poe (si chiar de sine insusi in anume momentE), prin aceea ca interpreteaza frumusetea nu ca pe un ideal vaporos, ci ca un lucru concret-uman, chiar rau, satanic, bizar si grotesc. Doctrina lui Baudelaire cuprinde, in parte, o estetica a uritului, o credinta in puterea artistului de a infringe orice piedica, de a depasi toate obstacolele, de a scoate la iveala florile" raului21. Dar ea inseamna mai mult: Baudelaire stapineste in mod autentic imaginatia creatoare, dialectica subiect-obiect, retorica transformarilor artistice, intemeiate pe o teorie a analogiilor, corespondentelor si simbolurilor universale.

Cu toate acestea, pare deplasat sa vorbim, in cazul lui Baudelaire, de misticism" in sens propriu, sau de ocultism. Nu este exclus ca poetul sa fi trecut printr-un asemenea stadiu, si poemul Correspondances, luat in sens literal, ca o profesiune de credinta swedenborgiana l-ar putea reprezenta. Dar, in ansamblu, Baudelaire impartaseste mai curind o versiune filosofica si, in ultima instanta, estetica , a acestui crez, asa cum il gasim la Schelling sau la E.T.A. Hoffmann. Dovezile, aici, sint contradictorii. Vorbind despre Victor Hugo, Baudelaire se refera la sursele teoriei:

analogia la Fourier, corespondentele la Swedenborg, fizionomia la Lavatcr ca sa continue in felul urmator:



Ajungem la adevarul ca totul este hieroglific si stim ca simbolurile nu sint obscure decit intr-un mod relativ, adica dupa puritatea, buna vointa sau clarviziunea inascuta a sufletelor. Caci ce este un poet daca nu un traducator, un descifrator? La poetii excelenti nu exista metafora, comparatie sau epitet care sa nu fie si adaptare matematic exacta la circumstanta actuala, pentru ca aceste comparatii, aceste metafore si epitete sint extrase din zestrea inepuizabila a analogiei universale".



Aici procesul poeziei apare conceput ca un element de comparatie pasiv: in masura in care descifrarea oricarui limbaj dificil poate fi numit un proces pasiv. Totusi, universul apare ca un fel de ghicitoare cifrata, ca o sarcina data cu care poetul este confruntat, termenii sugerind, cumva, traditia mistica cunoscuta sub numele de signatura rerum, hieroglifele" inscrise in cartea naturii, deopotriva cu alte vechi metafore precum alfabetul sau dictionarul naturii23. Baudelaire este cel care imprumuta lui Poe termenul de corespondenta", cu prilejul unui parafraze despre acel nemuritor instinct al Frumosului care ne face sa privim pamintul si privelistile sale ca o intrezarire, o corespondenta a Cerului" loc in care textul lui Poe nu cuprinde insa nimic despre corespondenta24", in alte locuri, s-ar parea in schimb ca Baudelaire nu crede literal intr-un univers al corespondentelor. El sustine ca imaginatia este cea mai stiintifica dintre facultati pentru ca ea singura poate intelege analogia universala, sau ceea ce o religie mistica ar numi o corespondenta"25. Distantarea fata de uzajul ocult al termenului apare mai clar intr-o discutie despre Gautier. Acesta este elogiat pentru imensa sa inteligenta innascuta a corespondentei si a simbolismului universal, acest repertoriu al tuturor metaforelor" care ii ingaduie sa defineasca atitudinea misterioasa pe care obiectele creatiei o arboreaza fata de privirea omului", intelegem ca artistul opereaza pe o imensa claviatura de corespondente"27, sau ca intregul univers vizibil nu este decit un hambar de imagini si semne carora imaginatia le va conferi un loc si o valoare relativa; este un fel de hrana pe care imaginatia trebuie s-o mistuie si s-o transforme"28.

Sintem nevoiti sa admitem ca, uneori, Baudelaire vede poetul confruntat cu un univers dat de analogii si de simboluri, cu o natura provocind tainic pe om sa-i citeasca enigmele; de obicei si acest punct de vedere mi se pare mai intelept si mai profund , el concepe rolul poetului ca fiind acela de a cuceri si preface natura, un rol de creator inzestrat cu imaginatie. Baudelaire imbratiseaza crezul supranatural" al lui Heine, din care si citeaza, in sensul ca artistul nu poate gasi in natura toate tipurile, dar cele mai remarcabile ii sint revelate in propriul sau suflet, precum simbolistica innascuta a ideilor innascute"29. Aici Baudelaire pare sa accepte un crez in ultima instanta neo-platonic in modelul interior, in viziunea artistului care isi domina modelul, asa cum Creatorul isi domina propria creatie"30. Acest crez supranatura-list" inseamna, in practica, o aversiune fata de teoriile naturalismului si realismului, infloritoare la acel moment. Baudelaire ataca neobosit doctrina copiei dupa natura, in care vede un lucru potrivnic artei, dupa cum ridiculizeaza noua voga a fotografiei31. Dar anti-naturalismul lui Baudelaire nu este doar expresia unui instinct de gust, a unei antipatii fata de ordinar si de literal, ci si a unui protest impotriva cultului stupid al naturii"32. in contradictie cu lumea hieroglifelor, intr-un sens divina si buna, pentru Baudelaire, natura este de obicei rea, decazuta, si nu poate fi decit sfetnica la faradelege33. Sint binecunoscute iesirile lui Baudelaire i n apararea sulemenelilor si modei, ca si apologia propriei sale tinute de dandy". Artistul trebuie sa domine natura. Cel dintii rost al unui artist este de a substitui omul naturii si de a protesta impotriva ei"34.



Baudelaire respinge cu iritare termenul de realism" o dezgustatoare injurie aruncata in fata tuturor analistilor, un cuvint vag si elastic care, pentru vulg, inseamna nu o noua metoda de creatie, ci, mai curind, o descriere minutioasa a accesoriilor"35. Exista, sustine Baudelaire, doua categorii de artisti. Realistii, pe care prefera sa-i numeasca pozitivisti", sint cei care declara: Vreau sa reprezint lucrurile asa cum sint, sau asa cum ar fi, pre-supunind ca n-as exista". Universul fara om. Celalalt, artistul imaginativ spune: Vreau sa iluminez lucrurile cu propriul meu spirit, proiectind reflexul lor asupra altor spirite"36.

Imaginatia, prin urmare, este instrumentul sufletului apt sa proiecteze o lumina magica si supranaturala asupra obscuritatii naturale a lucrurilor". Cu cit materia este, in aparenta, mai pozitiva si solida, cu atit sarcina imaginatiei este mai subtila si mai laborioasa"37. Alteori, revenind la ideea unei lumi de enigme, Baudelaire mai afirma ca imaginatia este o facultate cvasi-divina care percepe dintr-o ochire, in afara metodelor filosofice, raporturile intime si secrete ale lucrurilor, corespondentele si analogiile"38. El isi asuma un punct de vedere inca si mai indraznet atunci cind citeaza din Doamna Catherine Crowe, compilatoarea lucrarii Latura noptateca a firii (1848), o curioasa culegere de anecdote despre fantome, halucinari si premonitii. in pasajul citat de poet, autoarea utilizeaza distinctia lui Coleridge dupa care exista o imaginatie constructiva, o functie mai inalta [decit fantasia] si care, in masura in care omul este facut dupa asemanarea lui Dumnezeu, comporta un raport indepartat cu acea sublima putere prin care Creatorul proiecteaza, creeaza si isi sustine universul"39. Baudelaire atribuie imaginatiei un rol in preistoric. Imaginatia este aceea care a invatat pe om sensul moral al culorii, al conturului, sunetului si parfumului. Ea a creat, la inceputul lumii, analogia si metafora. Ea descompune intreaga creatie"40. Imaginatia este regina adevarului, iar posibilul este una din provinciile acestui adevar"41. Sfera posibilului nu este decit o noua metafora pentru universul simbolic si iluzoriu al artei: Un tablou frumos, fidel si egal visului care 1-a zamislit, trebuie sa se nasca precum o lume"42. Proiectul cel mai inalt, cel mai nobil si mai straniu poate neglija natura; el reprezinta, de fapt, alta natura, analoga spiritului si temperamentului autorului"42. Conceptia lui Baudelaire despre imaginatie se afla evident in prelungirea vederilor mai vechi despre poezia creatoare a altui cosmos, o lume a posibilului, analoga creatiei lui Dumnezeu. Uneori Baudelaire implica faptul ca alteritatea" acestei lumi a artei este, de fapt, a visului, a unei evadari din prezentul univers sordid intr-un tinut al imaginatiei. Uneori sugereaza ca acesta s-ar putea constitui in chipul paradisului pierdut al copilariei inocente, sau al unei lumi cu pretentia sensului metafizic, sau pozitiv inrudita cu infinitul"44, asa cum afirma poetul intr-o formulare romantica. O pictura de Delacroix, sustine el, pastreaza cu fidelitate pecetea si temperamentul ce au prezidat conceptiei sale. Este vorba de infinitul insusi in finit" preluare literala dupa Schelling. E visul!

    si prin aceasta, nu inteleg harababurile noptii, ci viziunea nascuta de meditatia intensa"45. Termenii sint diferiti cealalta lume, posibilul", infinitul in finit", imaginatia constructiva", visul ca meditatie dar toate tintesc spre aceeasi idee de baza: arta este un alt cosmos transformind si, prin urmare, umanizind natura. in panegiricul lui Victor Hugo (un imn, de fapt, adus poetilor in generaL), Baudelaire incearca sa raporteze aceasta functie umanizatoare, insufletitoare a poetului, la propria sa teorie a unitatii simturilor. Muzica versurilor lui Victor Hugo se adapteaza profundelor armonii ale naturii; precum un sculptor, el decupeaza, in aceste strofe, forma de neuitat a lucrurilor; precum un pictor, le ilumineaza cu o culoare proprie. Si, ca si cind ar veni direct de la natura, cele trei impresii patrund simultan creierul cititorului. Din aceasta tripla impresiune rezulta morala lucrurilor". Astfel, Baudelaire evoca un ideal cumva monstruos, dupa care poetul ar fi muzical, sculptural si pictural in acelasi timp desi, rational vorbind, nu poate demonstra nimic in favoarea lui. De fapt, Baudelaire vedea in arta lui Hugo o arta pur antropomorfica, o forma de comuniune emfatica cu universul naturii, inclusiv al naturii neinsufletite, nu numai figura unei fapturi exterioare omului, vegetala sau minerala, dar si fizionomia specifica a acesteia, privirea, tristetea, blindetea, bucuria stralucitoare, ura respingatoare, ineintarca sau oroarea ei; in sfirsit, cu alte cuvinte, tot ceea ce este omenesc in orice lucru, si, deopotriva, tot ce este dumnezeiesc, sacru sau diabolic"4". Prin faptul creatiei sale, artistul aboleste prapastia dintre subiect si obiect, dintre om si natura. in momentele intuitiei sale cele mai patrunzatoare, Baudelaire, intr-adevar, percepe aceasta dialectica. Arta este chemata sa creeze o magie sugestiva continind laolalta obiectul si subiectul, lumea exterioara artistului si artistul insusi"47.

Cu aceasta conceptie generala despre supranaturalism" si imaginatia creatoare, Baudelaire trebuie sa sublinieze puterea artistului asupra subiectului de tratat, rolul formei si stilului si chiar al conventiei, rolul limbajului poetic si al tuturor procedeelor poetice, precum metafora si simbolul si transformarea temei in mit. Dar aceasta se intimpla cu intermitente doar, fara indoiala, in primul rind datorita faptului ca o conceptie criptica a naturii ca tapiserie de simboluri se opune conceptiei despre creatia libera si, de asemenea, in mod plauzibil, pentru ca, in pictura cel putin, ii era mai greu sa se elibereze cu totul de premisele realiste. Iata-1 de pilda afirmind ca modul cel mai nimerit de a sti daca un tablou este armonios este de a-1 privi de destul de departe in asa fel incit sa nu-i intelegi nici subiectul, nici liniile. Daca este armonios inseamna ca are deja un sens"48. intrucit elementul de armonie (melodieux" in formularea lui BaudelairE) inseamna aici unitate de culoare, intr-un sens, se recomanda un fel de proiect abstract si colorat, o pictura fara subiect sau, in cel mai rau caz, fara subiect material recognoscibil. in alt loc, Baudelaire vorbeste in termeni expresi de linie si culoare ca fiind absolut independente de subiectul picturii"49. Dar tot el adauga in alt loc ca, pentru artist, subiectul face parte din geniu"50, dupa cum critica anumite subiecte ca nefiind demne de anumiti artisti"51, in calitate de critic plastic, Baudelaire se arata constant preocupat de subiecte, in sensul lor uman si psihologic. Baudelaire scrie inainte de afirmarea impresionismului: pentru el Delacroix este cel mai mare dintre pictorii moderni; admira dar antipatizeaza pe Ingres, si se arata rezervat fata de Corot si Millct. Cunoaste pe Manct doar in faza lui de tinerete, si il apreciaza ca om, laudindu-1 si ca pictor, dar apropiindu-1 de conventionalul Legros52. Simpatia pentru Constantin Guys, pictorul vietii moderne", interesul pentru caricaturisti de la Hogarth la Daumier se datoreaza, in parte, cultului lui Baudelaire pentru modern, credintei lui in frumusetea trecatoare, fugace, a vietii prezente"53. Caci Baudelaire crede (lucru destul de curios avind in vedere conceptia sa generala) ca aproape intreaga noastra originalitate provine de la pecetea pe care timpul o imprima senzatiilor noastre"54. Baudelaire incearca sa distinga intre frumusetea eterna si un element tranzitoriu, intre frumusetea absoluta si cea particulara, luind intotdeauna apararea eroismului vietii moderne"55, a atractiei de suprafata exercitate de viata metropolelor, poetul fiind un dispretuitor al clasicismului si al spiritului anticar.

Baudelaire apreciaza foarte mult rolul formei ca stimul pentru imaginatie. Luind apararea sonetului, a frumusetii lui pitagoreice, el afirma:



Tocmai atunci cind forma constringe, ideca tisneste cu mai multa intensitate. Orice ton se potriveste sonetului, bufoneria, tonul galant, pasiunea, visarea, meditatia filosofica. Gasim aici frumusetea metalului si mineralului bine lucrat. N-ati observat ca un petec de cer privit prin luminator sau intre doua hornuri, intre doua stinci, o arcada, etc comunica o idee mai profunda a infinitului decit o panorama imensa vazuta de pe culme?" in acelasi fel, retoricile, ca si prosodiile nu reprezinta tiranii arbitrar inventate, ci culegeri de reguli reclamate de insasi organizarea fiintei spirituale. Si niciodata prosodiile si retoricile n-au impiedicat originalitatea sa se produca in mod distinct"57. Dar in timp ce Baudelaire recunoaste puterea stimulatoare a formei, de pilda a sonetului sau a conventiei metrice, el da termenului de stil" o acceptie depreciativa. Stilul, sustine ci, este o poezie straina, imprumutata in general trecutului", nu calitatea poetica fireasca a subiectului ce se cere extrasa spre a fi astfel pusa mai bine in lumina" "8. Ingres si Millet sint criticati pentru ca au stil": o distorsiune sau un subterfugiu mai curind decit creatie propriu-zisa. Baudelaire se mentine astfel ferm pe o pozitie de mijloc care ii permite sa respinga atit formalismul academic cit si naturalismul fotografic. Arta nu este idealizare" pentru ca natura, desi rea, nu trebuie purificata" prin abstractie sau sentimentalizare: mai curind, natura este absorbita in permanenta artei, metamorfozata, simbolizata, nu insa evaporata. Cel putin, aceasta este noutatea sensibilitatii poetice baudelairiene: puterea de exorcizare a uritului si a raului, ca oribilul, artistic exprimat, sa devina frumusete ca durerea ritmata, cadentata, sa umple spiritul de o bucurie calma"59 Uneori, aceasta putere este conceputa ca aceea a unei evadari momentane sau a unei pure iluzii. Betia artei ascunde terorilc abisului caci geniul poate sa joace comedie si pe marginea cuvintului"60. Clownul condamnat la moarte, in superba executie a rolului sau, nu arata niciodata nici un semn care sa tradeze soarta sa iminenta.

Astfel, ironia este alta conditie fundamentala a artei61, venind indata dupa conditia supranaturala". Superioritatea asupra semenilor este esenta risului, iar superioritatea asupra naturii este esenta grotescului. Grotescul culmineaza in comicul absolut, pe care Baudelaire il admira in majoritatea povestilor fantastice ale lui Hoff-mann62. Aici artistul este el insusi si altcineva in acelasi timp; este un fel de actor superior propriei sale persoane si lumii. Este dublu: homo duplex63. Acest stadiu de superioritate si ironie, atit de similar ironiei romantice la Friedrich Schlegel sau Solger este, in mod curios, identica cu beatitudinea poetica" descrisa de Baudelaire ca o stare in care poetii sint in acelasi timp cauza si efect, subiect si obiect, magnetizatori si somnambuli".



Aceste speculatii cu privire la rolul metafizic al artei au fost mult mai putin influente decit anumite remarci facute de Baudelaire cu privire la procedeele poetice. Acestea au avut un caracter izolat, imperfect dezvoltat, intimplator, dar nu mai putin fecund pentru simbolismul francez. in opera sa critica, Baudelaire nu acorda prea multa atentie limbajului, desi, vorbind despre Gau-tier, a spus: exista in cuvint, in verb, ceva sacru care ne interzice sa facem din el jocul hazardului. A minui cu iscusinta o limba inseamna a practica intr-un fel vrajile evocatoare"05. Vraja, evocarea, detestarea intimplarii si contingentului aveau sa devina o preocupare in sine, odata cu Mallarme.




Nici termenul de simbol" sau conceptul de mit" nu ocupa un rol proeminent la Baudelaire: simbol", utilizat intimplator in contextul teoriei corespondentelor si a analogiei universale este

pentru poet aplicabil in egala masura in sensul de alegorie, cifru, hieroglifa si chiar emblema66. Pentru Baudelaire, mitologia este un dictionar de hieroglife vii, de hieroglife cunoscute tuturor"67 Baudelaire citeaza probator apararea mitului, facuta de Wagner68,

discutind creatia muzicala a compozitorului: el vede in Lohengrin o analogie pentru vechea poveste a lui Psyche, dar evita sa afirme ca ar fi la mijloc o derivare literara propriu-zisa. Similaritatea celor doua istorisiri este semnul unei origini comune, dovada unei inrudiri de netagaduit, dar cu conditia de a nu cauta aceasta origine aiurea, ci in principiul absolut si originea comuna a tuturor fiintelor mitul este un arbore crescind pretutindeni, in orice clima, sub orice soare, in mod spontan"69. Nu exista, in schimb, nici o dovada ca Baudelaire ar fi vazut in mit centrul poeziei, sau al propriei sale poezii, oricit de limpede, altminteri, va fi intuit universalitatea lui, universalitatea puterii lui de atractie, si oricit de mult va fi admirat folosirea lui de catre Wagner.

Sonetul Correspondances pe care nu-1 putem considera un text critic pare sa fi servit de punct de plecare pentru interesul baudelairian fata de sinestezie, element care avea sa devina pecetea specifica a simbolismului. Sonetul lui Rimbaud Les Voyelles, in care vocalele sint arbitrar identificate cu anumite culori, devine, ceva mai tirziu, punctul central al unei dezbateri majore. Cei ce participa la aceasta discutie nu vadesc insa decit arareori cunostinte adecvate despre recurenta metaforei sinestezice inca din antichitate, dar mai ales si cu siguranta incepind cu poezia baroca si romantica , dupa cum putini se arata constienti de complexitatea problemelor implicate: de presupusa comuniune originara a tuturor simturilor, de prezenta sinesteziei in toate limbile, de elementul sinestezic din speculatiile cosmologice sau de distinctia dintre tipul obligatoriu de sinestezie fiziologica si analogiile, mult mai comune, dintre simturi care au si devenit, de altfel, o figura retorica conventionala70. Baudelaire citeaza, el insusi, in acest sens, un pasaj din E.T.A. Hoffmann71 atestind clar o experienta sinestezica obligatorie, dar nu-i mai putin adevarat ca poetul a putut observa metafore implicind simturile in comuniune la Heine, Nerval, E.A. Poe si la altii. Nu avem nici o proba ca Baudelaire personal ar fi confundat simturile sau ca ar fi afirmat obligatoria lor identitate. in sonetul Correspondances, poetul reclama, e drept, o teorie oculta; in poezie el recurge la sinestezie ca la o simpla analogie din marele dictionar al simbolismului, in acelasi fel in care recurge constant la comparatii intre arte, caractcrizind picturile in termeni muzicali sau compozitiile muzicale in imagini vizuale, fara insa a confunda specificul artelor sau a sustine, cumva, fuziunea lor. Cu toate ca Baudelaire face paralele libere intre arte, afirmind, de pilda, ca un poem de Gautier ii aduce aminte de o simfonie de Beethoven72, nu osteneste sa afirme ca impietarca unei arte asupra alteia" este un cusur73 si ca orice arta trebuie sa-si ajunga siesi si, in acelasi timp, sa ramina in limitele ei proprii, providentiale"74. Cel mult, Baudelaire va recunoaste ca tendinta catre o contopire a artelor este un simptom al epocii sale, care i se pare decadenta. Artele aspira, daca nu sa se suplineasca reciproc, cel putin sa isi imprumute una alteia forte noi"75. Baudelaire intelege intentia lui Wagner de a duce la inflorire fiecare arta in proprii ei termeni, spre a produce arta sintetica a dramei muzicale, care nu intruchipeaza o contopire a artelor, ci conlucrarea lor in vederea unui scop comun. Atunci cind, in articolul sau despre Wagner, Baudelaire citeaza propriul sau sonet Correspondances, el nu face decit sa justifice, in acest fel, descrierea verbala facuta uverturii Lohengrin, in analogii de lumina aeriana si de alb. Totusi, nu putem vorbi de contopire a simturilor in cazul sau; avem dc-a face cu o arta a traducerii, o retorica a analogiilor in care metaforele, alternind printre simturi, joaca doar un rol minor. Ideca falsa ca acest unic procedeu reprezinta centrul de referinta al intregului simbolism si interpretarea acestuia, ca trasatura clinica caractcrizind poetii respectivi, au facut simbolismul suspect, ca decadent si patologic.

Sursa principala a acestui punct de vedere este scrisoarea unde Rimbaud, in virsta atunci de saisprezece ani, facea propunerea in virtutea careia Poetul se face vizionar, printr-un lung, imens si rationat dereglaj al tuturor simturilor. Toate formele iubirii, suferintei, nebuniei; cauta de unul singur, epuizeaza in sinea lui toate otravurile, din care nu mai retine decit eh ntesentele. Inefabila tortura pentru care are nevoie de toata credinta, de toata forta supraomeneasca, in care devine intre toti marele suferind, marele criminal, marele blestemat si supremul Savant!

    Caci parvine la necunoscut"16. Confuzia simturilor, eventual cu ajutorul unor stimulente precum alcoolul, este un mijloc, precum dragostea si suferinta, pe calea ce duce la atingerea acelei viziuni si intelepciuni in care Rimbaud vedea o halucinatie si chiar o iluminare supranaturala. in cunoscutul Anotimp in infern, Rimbaud expune propria sa teorie despre alchimia cuvintului": Inventam culoarea vocalelor!

   



,, A negru, E alb, I rosu, O albastru, U verde. Rostuiam forma si miscarea fiecarei consoane si, din ritmuri instinctive imi placea sa nascocesc cite un verb poetic care sa devina dndva, accesibil tuturor simturior. imi arogam drepturi de traducator. Mai intii a fost studiul. Asterneam in scris tacerile, noptile, notam inexprimabilul."



Linia de demarcatie intre substituirea metaforica deliberata si halucinatia propriu-zisa devine si mai putin clara in cele ce urmeaza:



vedeam foarte sincer o moschee in locul uzinei, o scoala de tobosari cladita de ingeri, calesti pe caile cerului, un salon pe fundul lacului; monstrii, misterele; un titlu de vodevil ma insapiminta uneori. Apoi explicam sofismele mele magice prin halucinatia cuvintelor!

    in cele din urma am ajuns sa consider sacra dezordinea spiritului meu".



Violenta fanfaronada cuprinsa in aceste pasaje nu are nevoie de subliniere, asa cum, pe de alta parte, nu are rost sa minimalizam interesul pe care il prezinta aceste precizari pentru practica poetica propriu-zisa a lui Rimbaud: intelegem fara dificultate ca pretentiile acestea magice" sint departe de a constitui o teorie literara. Ra-mine adevarat ca experimentul indraznet cu propriul eu al poetului chiar cu riscul suferintei si nebuniei ca si pretentia la o iluminare supranaturala, acestea toate sint de acord cu traditia misticismului romantic, unde magia cuvintului produce o iluminare la fel de obscura ca si cuvintele insesi. in comparatie cu bravadele irationale ale lui Rimbaud, critica literara baudelairiana este un adevarat model de sobrietate, sensibilitate si finete. Firul conducator este furnizat de teoria imaginatiei si analogiei, desi, uneori, doar in mod direct. Critica lui Baudelaire defineste propria pozitie istorica a autorului in traditia poeziei franceze, desi prin metoda, aceasta critica nu este istorica. Este vorba de o critica ocazionala, strict limitata la epoca in care traieste poetul, atit in modernitatea" ei afisata, care respinge, totusi, progresul in arta, cit si in individualismul ei, dupa care artistul creste singur din sine" si doar arareori are citc un premergator78. Fara indoiala, una din principalele infaptuiri ale lui Baudelaire este descoperirea lui E.A. Poe. Este cunoscuta masura in care Baudelaire s-a identificat pe sine cu Poe: poetul american, apare caracterizat adeseori in aceiasi termeni ca el insusi: un om in conflict cu propria sa societate, un poete maudit care recurge la alcool (Baudelaire recurge personal, un timp, la opiuM) spre a se stimula la lucru79. Gresita interpretare sociologica data lui Poe (fapt partial datorat izvoarelor suspecte utilizatE) ni se pare explicabila. Mai greu de inteles este exaltarea cu care Baudelaire interpreteaza presupusul misticism al lui Poe, laudele pe care i le aduce pentru poezia sa profunda si dureroasa, cizelata totusi, transparenta si corecta precum un giuvaer de clestar gratie acestui stil admirabil, pur si bizar , desavirsit inchegat precum zalele unei armuri"80. Deficientele de limba engleza pot explica, pina la un punct, exagerarile in aprecierea mestesugarului Poe, dar, dincolo de acestea, trebuie sa recunoastem autenticitatea atractiei fata de teoriile poetice ale lui Poe, fata de temele si motivele care indiferent de caracterul lor melodramatic au gasit ecou in lacasurile sufletului lui Baudelaire. Mi se parc, cu toate acestea, greu de contestat eroarea de judecata savirsita de Baudelaire in aprecierea rangului poetic si intelectual al lui Poe; este vorba de o trasatura a simtului sau critic pe care am putea-o explica, nu si apara. in afara de Poe, Baudelaire n-a discutat nici un alt scriitor strain, exceptind elogiul incidental si neglijabil adus lui E.T.A. Hoff-mann si unele comentarii ezitante despre Heine81. in schimb, activitatea sa de recenzent i-a oferit prilejul sa-si defineasca mai precis gustul in raport cu istoria imediata a literaturii franceze. Atitudinea fata de romantismul tineretii sale este, inevitabil, ambivalenta. Baudelaire recunoaste ca Victor Hugo, Sainte-Beuve, Alfred de Vigny, inviorasera, mai mult chiar, reinviasera, poezia franceza, decedata dupa Corneille"; ca romantismul nc-a readus la adevarul imaginii, distrugind poncifele academice"; ca el a dat precadere artei pure"82. Din romantism retine tendinta satanica, demonica a artei moderne, linia Beethoven, Maturin, Poe, Byron, Musset asa cum ar identifica o spita aparte, curios de incongruenta. in romantism vede,, un har, celest sau infernal, caruia ii datoram stigmate eterne", precum si expresia cea mai recenta, cea mai actuala a frumosului"83. E subliniata, cu toate acestea, si alta trasatura a romantismului: intimitatea, spiritualitatea, culoarea, aspiratia spre infinit"84. Dintre romantici Baudelaire admira cel mai mult pe Chateaubriand, marele gentilom al decadentelor, cel care vrea sa se reintoarca la viata slabatica"85. Este admirata si poezia de tinerete a lui Sainte-Beuve, Joseph Delorme in care vede, intr-un sens, Florile raului ale momentului anterior"86; de asemenea pe Petrus Borel fata de care resimte simpatia generata de impresia inrudirii cu un alt poete maudit ca si el, diletant si pesimist87.

Baudelaire scrie mai pe larg doar despre doi poeti din generatia virstnica: Victor Hugo si Theophile Gautier. Relatiile lor erau personale iar actul critic este colorat de politica literara. Parerile despre Hugo merg de la cea mai inalta admiratie la exasperarea provocata de stupiditatea" celui in cauza. in linii mari, intelegem ca Baudelaire admira pe Hugo in calitate de mare poet, fara a putea sa simpatizeze cu ideile si cu temperamentul sau. in tinerete, comparase pe Delacroix cu Victor Hugo, in dezavantajul celui din urma. Hugo nu este, de fapt, un romantic, daca romantismul inseamna intimitate si spiritualitate. El este un lucrator corect, mai curind decit un creator. in toate tablourile sale, lirice si dramatice, Dl. Victor Hugo ne face sa vedem un sistem de alinieri si contraste uniforme. Pina si excentricitatea ajunge sa ia, la dumnealui, forme simetrice Este un compozitor de tranzitie si decadenta slujindu-se de uneltele sale cu o dexteritate cu adevarat admirabila si uimitoare. Dl. Hugo era academician inca dinainte de a se naste"88. Baudelaire este apoi de parere ca fiind prea material, prea atent la suprafetele naturii, Dl. Hugo a devenit un pictor in poezii"89. Ulterior, in termeni usor diferiti, el repeta ca Hugo este un mare poet sculptural, al carui ochi este inchis fata de spiritualitate"90. in lungul sau eseu, el expune estetica corespondentelor, pe care o vede nimerit ilustrata de Victor Hugo. Sint bine caracterizate acele turbulente, acumulari, pravaliri de versuri, acele mase de imagini furtunoase"; deplinge faptul ca publicul ignora partile misterioase, umbroase, cele mai fermecatoare ale lui Victor Hugo", il numeste regele pictorilor peisagisti"; si inalta laude poemului La legende des siecles, calificat drept singurul poem epic creat de un om al timpului sau pentru cititorii timpului sau"91. Maretia, universalitatea, excesivul, imensitatea, iata citeva din atributele asupra carora se indreapta elogiul lui Baudelaire, dar chiar si aici, la un moment cind Baudelaire voia sa fie pe placul lui Hugo, o fundamentala lipsa de simpatie este evidenta. Formula de deschidere a articolului la care ne referim spune despre Victor Hugo ca este intotdeauna stapin pe sine: se bizuie pe un compendiu de intelepciune, cladita dintr-un numar de axiome irefutabile"92, ceea ce reprezinta o deplingere, abia deghizata, a platitudinilor lui Hugo. Uneori Baudelaire il critica pentru didacticism si sentimentalism social. Articolul de mai tirziu despre Mizerabilii apare, la prima vedere, curios de retinut fata de aceasta carte caritabila", dar se incheie cu o afirmatie indrazneata, prin care Baudelaire isi marturiseste propria sa conceptie despre caderea omului si pacatul stramosesc, contrazicind astfel increderea totala a lui Hugo in bunatatea naturala a omului93. in particular, Baudelaire a criticat cartea, chiar in termeni severi, numind-o intinata si inepta", autorul ei fiind acuzat ca nu vede nimic afara de propriul sau buric"94. Antagonismul s-a ascutit apoi, desigur, din ratiuni politice: el izbucneste deschis atunci cind, Baudelaire, intr-o scrisoare anonima adresata redactiei ziarului Le Figaro din 14 aprilie 1864, protesteaza impotriva faptului ca ziua de nastere a lui Shakespeare a fost aleasa drept pretext pentru o manifestatie anti-guvernamentala, si emite totodata comentarii muscatoare la adresa cartii lui Hugo despre Shakespeare. Dumnezeu, printr-un spirit de impenetrabila mistifi-catie, a amalgamat prostia si geniul" in persoana lui Victor Hugo95. intilnirile cu Hugo si familia acestuia la Bruxelles n-au ameliorat situatia: Baudelaire scrie ca toti trei membrii familiei Victor Hugo, mama si fiii sint la fel de prosti, la fel de tonti ca si tatal!

   "; inca inainte de sosirea lui Hugo la Bruxelles, Baudelaire noteaza ca poti fi in acelasi timp si spirit inteligent si necioplit, asa cum poti in acelasi timp sa fii inzestrat cu un geniu deosebit, raminind totusi un tont"98. Baudelaire s-a aratat uimit de geniul celui mai faimos poet al timpului sau, fiind, totodata, constient ca acestuia ii lipsea adevarata spiritualitate si interiorizare, inteligenta reala. Atitudinea lui Baudelaire fata de Gautier nu sufera de atare ambivalenta. Dedicatia Florilor raului: Poetului impecabil, perfectului magician al literelor franceze, prea scumpului si mult veneratului meu dascal si prieten, Theophile Gautier", ca si cele doua articole extrem de laudative celebrind aristocratica lui elevatie, devotiunea lui fata de frumusete, fata de arta libera de di-dacticisme si sentimente siropoase, cultul cuvintului, al perfectiunii, al dominarii dificultatilor, melancolia lui, toate acestea si, mai presus de ele, consolarea prin arta, prin toate obiectele pitoresti care bucura ochii si ineinta spiritul"98, acest manunchi alcatuieste un unic cint de entuziasta elogiere adus unui artist frate mai in virsta. Scrisoarea catre Victor Hugo marturisind confidential" ca este la curent cu lacunele spiritului uimitor" al lui Gautier99 trebuie eliminata ca o simpla piesa din dosarul diplomatiilor dosnice. Comentariile publice ale lui Baudelaire sint atit de raspicate atunci cind sustin maretia si perfectiunea lui Gautier, ele anuleaza atit de cavalereste evidentele obiectii la adresa lipsei lui de omenie, incit este limpede ca Baudelaire a trecut cu vederea limitarile acestui stralucitor de pitoresc, dar gaunos si monoton, virtuoz.



Mult mai critic se arata Baudelaire fata de Banville. intr-un articol timpuriu, fara a-i mentiona numele, ataca pe Banville impreuna cu intreaga scoala pagina" dupa toate probabilitatile tinte fiind si Menard si Lccontc de Lisle acuzati de blasfemie impotriva crestinismului. intregul efort de a intoarce roata istoriei, incercarile acestor poeti de a. produce pastise dupa antichitate, de a fi plastici", de a admira forma" cu orice pret, i se par futile100. intr-un eseu ulterior, Banville este elogiat ca poet liric, liric insemnind, in terminologie baudelairiana tinjind catre Edenul pierdut". Ticbuie, desigur, sa ne amintim ca articolul la care ne referim constituia, de fapt, introducerea la o selectie din Poetii francezi de Crepet: tonul concluziei, desi laudativ, contine totusi rezervele esentiale ale lui Baudelaire: Banville ignora curentele sataniste ale poeziei moderne, ii lipseste disonanta si ironia, nu exprima decit ceea ce este frumos, vesel, nobil, maret, ritmic"1"1.

Cultul frumusetii, al antichitatii paginc, mestesugul si dibacia artistica pura la Banville nu-1 satisfaceau pe Baudelaire, dar nici nu il iritau direct. Ceea ce ii crea repulsie era, mai curind, emo-tionalismul sentimental si egocentric. Maimutoii sentimentului sint, in general, artisti nereusiti"102. Tipatul sentimentului este intotdeauna absurd"; poezia inimii" , cea care confera infailibilitate pasiunii este, estetic vorbind, o aberatie103. Baudelaire reaminteste, venind vorba de sentiment, de inima si de celelalte mievrerii feminine, de vorba profunda a lui Leconte de Lisle: Toti elegiacii sint niste canalii!

   "104 Iata de ce condamna pe Lamar-tine, Beranger si, mai ales, pe Musset acest staroste al fandosi-tilor", un poet lamentabil", ale carui carti pot fi gasite in dormitorul prostituatelor, cioclu languros", feminin si fara carte"105. George Sand, pe care o vede ca pe o mare toanta", greoaie", limbuta", o faptura stupida"106 este marea aversiune a lui Baudelaire. Nici Parnasul" neo-pagin, dar nici romantismul sentimental astfel isi defineste Baudelaire propria pozitie in traditia franceza; exista, totusi, doua exceptii necritice: accepta pe Gautier, vulnerabil desigur din punctul de vedere al criticii indreptate impotriva scolii pagine; manifesta apoi o slabiciune fata de Doamna Mar-celine Desbordes-Valmore, despre care vorbeste in termeni ingaduitori, in pofida sentimentalismului ei deslinat " 7. in mod surprinzator, partea cea mai buna a criticii lui Baudelaire este aceea care se ocupa de roman. O schita de eseu despre Choderlos de Laclos, care, in acel moment, nu se bucura de nici o atentie clin partea criticii, demonstreaza o remarcabila intuitie pentru forta analizei raciniene"108. Comentariile despre Balzac, desi ocazionale, se refera la Balzac vizionarul un vizionar pasionat" mai curind decit observator109 , si vadesc o intuitie sigura prin aceea ca resping etichetarea de realist". Eseul despre Madame Bovary reprezinta un triumf al imaginatiei simpatetice, intr-o epoca cind Flaubert era gresit rastalmacit in viziunea criticilor. Baudelaire intelege ca romanul este, de fapt, un pariu: un tur de forta menit sa dovedeasca ca se poate scrie o opera de arta si despre subiectul cel mai trivial, adulterul, flasneta cea mai des invirtita"110. Baudelaire ia apararea moralitatii implicite in roman, inalta lui obiectivitate, intuind totodata faptul ca Kmma are ceva din autorul operei. Flaubert a infuzat singe omenesc in vinele creaturii sale, a inzestrat-o cu imaginatie, cu darul declansarii subite in actiune, cu acel gust nestapinit pentru seductie si dominare, facind din ea un dandy" sau chiar un poet isteric. Baudelaire merge insa prea departe atunci cind vede in personaj o mare femeie urmarind un ideal: el exagereaza o calitate reala a caracterului intuitia la un moment cind Emma era tocmai depreciata ca ridicola si slaba. Exagereaza de asemenea atunci cind crede ca ar putea urmari o paralela strinsa intre Madame Bovary si citeva fragmente din Ispita Sfintului Anton din care nu citise decit citeva pasaje publicate in foiletoane. IWi-ar fi fost usor sa regasesc suL) textura migaloasa a Doamnei Bovary, inaltele calitati de ironie si lirism care ilumineaza coplesitor Ispita Sfintuitii Anton". in ambele opere, el vede acea facultate suferinda, subterana si revoltata" pe care Flaubert incearca s-o disimuleze in Madame Bovary dar careia ii da friu liber in Ispita sfintului Anton. Baudelaire este de parere ca Ispita este evident mai interesanta pentru poeti si filosofi"111.

Articolul despre Madame Bovary este singura piesa de prima mina a lui Baudelaire cu caracter de critica literara propriu-zisa. Acest palmares redus se datoreaza gamei nu foarte largi, caracterului incidental al eseisticii practicate de Baudelaire pe marginea aparitiilor editoriale, diplomatiei legate de acestea din urma, caracterului lor ocazional, dar, nu mai putin, incapacitatii autorului de a stabili o relatie critica corespunzatoare sau de a formula o teorie critica adecvata. Baudelaire stia ca toti marii poeti devin, fireste si fatalmente, critici. Pling pe acei poeti avind drept singura calauza instinctul lor; ii socotesc incompetenti este cu neputinta ca un poet sa nu ascunda un critic Diderot, Goethe, Shake-speare, sint deopotriva creatori si critici admirabili"112. Includerea lui Shakespeare demonstreaza, cu toate acestea, ca Baudelaire intelegea aici critica, nu in sensul teoriei sau judecatii altor scriitori, ci pur si simplu in sensul de auto-critica, de constiinta de sine, acel calculus" pe care il recomanda mereu cu tarie impotriva inspiratiei" simple. Uneori este de acord ca demersul critic se invecineaza cu metafizica, cerind un anume simt al varietatii in unitate, un simt al variatelor aspecte ale absolutului113. Foarte adeseori, Baudelaire exprima o suspiciune fata de sistem, un fel de damnatiune", silind necontenit pe critic sa nascoceasca mereu alt sistem si marturisind, in acest fel, sensul inadecvarii finale a intregii critici. Exista, in creatiile multiple ale artei, un ce mereu nou si proaspat care va scapa intotdeauna regulilor si analizelor scolii"114. La un moment dat, Baudelaire formuleaza idealul sau de critica simpatetica", atunci, de pilda, cind pretinde criticului urmatoarele: pentru a reprezenta bine opera este necesar, asadar, sa intrati in pielea fiintei astfel create, sa va patrundeti adinc de sentimentele pe care le exprima, sa le simtiti personal atit de bine incit sa vi se para ca ar putea fi vorba de opera dumneavoastra proprie"115. Totusi, de cele mai multe ori, in practica criticii sale literare, Baudelaire n-a facut nici un efort spre a dobindi coerenta estetica sau acea simpatetica intrare in pielea altuia". El s-a multumit sa satisfaca cerintele pe care singur le formulase anterior:



Cea mai buna critica este aceea care este amuzanta si poetica; nu o critica rece si algebrica, care sub pretextul de a explica totul nu cunoaste nici ura, nici simpatia, si care se despoaie benevol de orice temperament pentru a fi dreapta, adica pentru a avea propria sa ratiune de a fi, critica trebuie sa fie partinitoare, patimasa, politica, adica facuta dintr-un punct de vedere exclusiv, dar care sa deschida totodata cit mai multe orizonturi".





Este vorba de un ideal potrivit pentru poet si pentru artistul creator: de fapt, in critica de arta, ca si in multe din reflexiile sale razlete de estetica, Baudelaire a mers mult mai departe in directia unei teorii coerente. Critica lui strict literara a ramas partinitoare, patimasa si politica".

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2018 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.