Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


loading...




Emile Zola (1840-1902) despre Critica literara



Ca teoretician, Emile Zola este judecat aproape intotdeauna dupa eseul introductiv la Le Roman experimental (1880). Angus Wilson si F.W.J. Hemmings, care s-au aplecat cu intelegere asupra romanelor lui, au numit acest eseu ciudat de inept" si penibil de naiv" si s-au straduit sa ne convinga ca nimic din ceea ce a scris Zola n-a daunat reputatiei lui mai mult decit cele sase volume de critica literara pe care le-a publicat in bloc in 1880 si 1881"1. Dar este clar ca lucrurile nu stau asa. Calificativele de mai sus se pot aplica cel mult primelor pagini si temei principale a eseului despre romanul experimental. Evident, nu exista un roman experimental" similar cu experimentul dintr-un laborator stiintific. Zola citind Introduction a l etude de la medicine experimentale (1865) a lui Claude Bernard, si uneori inlocuind pur si simplu termenul de medic" cu cel de romancier" sugereaza ca intre scrierea unui roman si experimentul fiziologic, intre romancier si omul de stiinta ar exista nu doar o analogie, ci chiar o identitate. Deoarece medicina, care era o arta, devine o stiinta, de ce oare literatura n-ar deveni si ea o stiinta, datorita metodei experimentale?"2 Bineinteles, comparatia nu e prea fericita. Un roman nu poate fi decit o constructie mintala, un experiment imaginar. Personajele, chiar daca romancierul a definit cu grija ereditatea si mediul lor si, in imaginatie, lc-a conceput comportamentul conform cunoasterii stiintifice a motivarilor umane, nu pot fi fortate sa dea un raspuns fara echivoc, asa cum poate da experimentul de laborator. Imaginatia ramine libera. Dar ar insemna sa-i facem lui Zola o nedreptate daca i-am lua afirmatiile ad litteram. Citarea sau parafrazarea lui Bernard a fost un procedeu retoric poate unul cam nefericit prin care Zola a vrut sa-si investeasca teoriile cu prestigiul stiintei contemporane. El ne spune pur si simplu ca romanul pentru care pledeaza trebuie sa fie o cercetare generala a naturii si a omului"3 bazata pe doctrinele determinismului stiintific. Omul este supus legilor ereditatii, presiunii mediului inconjurator, intregii structuri cauzale a universului. Romancierul se cuvine sa nu incalce aceste legi si sa studieze structura. Chiar si in acest articol Zola admite ca metoda nu este decit un instrument". Ramine geniul, ideea apriorica".





Romanul experimental" a fost doar o noua deviza adaugata teoriei generale a naturalismului, pe care Zola a dezvoltat-o inca in deceniul al saptelea. Atunci a pus in circulatie termenul de naturalism", care i-a raspindit conceptiile pretutindeni, cu mult inainte de eseul din 1880. Zola a avut dreptate cind a aratat ca nu el a inventat acest termen. Cuvintul naturalism se gaseste la Montaigne, cu sensul pe care i-1 dam noi astazi. E folosit in Rusia de treizeci de ani, iar in Franta il gasim la douazeci de critici, si indeosebi la D-1 Taine"5. La Montaigne cuvintul nu apare, dar naturalism" a fost un vechi termen filozofic desemnind materialismul sau, in genere, doctrine laice. in sens literar poate fi gasit la Schiller, in prefata la Die Brant von Messina (1803), unde desemneaza o orientare ce se cuvine combatuta, pentru ca in poezie totul este doar un simbol al realului"a. S-ar putea ca Zola sa fi auzit de la Turgheniev ca termenul era folosit in Rusia. De obicei Belinski vorbea despre scoala naturala" din literatura rusa, dar in articolul Privire asupra literaturii ruse a anului 1847 a utilizat .si termenul de naturalism", ca opus celui de retorism"7. in franceza, ca si in engleza, naturalist" inseamna, dupa cum se stie, cercetator al naturii; analogia dintre scriitor si naturalist mai precis botanist si zoolog era astfel la indemina. in eseul despre Balzac (1858), Taine face aceasta analogie cind spune ca naturalistului ii lipseste idealul; naturalistului Balzac acesta ii lipseste inca si mai mult". Negustorii si provincialii lui sint subiectul potrivit al unui naturalist". Personajele lui cele mai detestabile sint cele mai reusite. Acest tip de oameni sint, intr-adevar, eroii naturalistului si ai artistului grosolan, pe care nimic nu-1 dezgusta"8. in prefata la La Legende des siecles (1859), Hugo a facut o alta comparatie. Poetului sau filozofului nu-i este interzis sa incerce, pe baza faptelor sociale, ceea ce naturalistul incearca pe baza faptelor zoologice;: sa reconstituie monstrul dupa urma lasata de o unghie sau dupa alveola unui dinte"9. Speculatiile lui Cuvier privind fauna antediluviana disparuta au impresionat puternic imaginatia contemporanilor. Este comparatia pe care Zola o are in minte atit in scrierile lui timpurii, cit si in cele tirzii. Azi, scrie el in IS66, in critica literara si artistica trebuie sa-i imitam pe naturalisti; avem sarcina sa gasim oamenii in spatele operelor, sa reconstituim viata reala a societatilor cu ajutorul unei carti sau a unui tablou"10. Criticul si romancierul nu se deosebesc fundamental: ambii sint, sau vor sa fie, oameni de stiinta. in prefata la o noua editie a romanului sau Thcrcse Raquin (1868), Zola a exprimat cit se poate de clar scopul lui stiintific: cartea face pe doua corpuri vii munca analitica pe care chirurgii o fac pe cadavre". Este, in esenta, ceea ce Zola a inteles mai tirziu prin romanul experimental". Comparatia cu metodele stiintei are doua scopuri principale: ea justifica tratarea oricarui subiect, oricit de vulgar sau de respingator, si previne acuzatiile de imoralitate. Doctorul nu poate fi criticat pentru ca studiaza o boala venerica revoltatoare, nu poate fi acuzat de imoralitate pentru ca cerceteaza cauzele si tratamentul ei. in incheierea prefetei, Zola afirma cu min-drie ca are onoarea de a apartine grupului scriitorilor nat ura -listi"11. Termenul s-a impus si a supravietuit: la inceput fara sa se distinga prea mult de realism", iar mai tirziu, in secolul al XX-lea, aplicat cu precadere la teoria stiintifica, determinista a lui Zola, spre deosebire de conceptul mult mai general si mai imprecis de realism", aplicabil oricarei arte preocupate de reprezentarea realitatii.

Zola avea dreptate cind, in 1882, pretindea ca pozitia lui nu s-a schimbat deloc. Metoda a ramas aceeasi, la fel scopul si crezul"12. Deosebirile dintre scrierile lui Zola clin anii 1866 -1_868 si cele din anii 1879 1881 sint cel mult deosebiri de accent. in primele scrieri exista un puternic interes pentru personalitatea scriitorului. Binecunoscuta definitie O opera de arta este im colt al creatiei vazut printr-un temperament"13 apare in prima culegeri: de articole critice, intitulata nepotrivit Mes Haines (1866). Ulterior, creatia" teologica a fost inlocuita de realitate". Totusi, nici chiar intr-un stadiu mai tirziu Zola n-a negat rolul individului. El era prea mindru de a fi scriitor, un binefacator al omenirii si un muncitor"; era, de asemenea, avid de faima, in ciuda implicatiilor impersonale ale teoriilor sale, care cereau d< trona-rea" imaginatiei, in ciuda pretinsei lui impartialitati fata de personajele si problemele romanelor sale, si in ciuda credintei lui in tipic si in universal. Zola a raspindit devizele document uman", felie de viata" si proces verbal"14, cu toate consecintele acceptarii unei lumi fictive fara aranjament, fara selectie si, mai mult, fara idealizare. Deosebirile dintre arta si viata, reportaj si roman sint abolite. Dar o mare parte din aceste idei nu reprezinta altceva decit o polemica impotriva romantismului si a artei fervent propagandistice. in practica, in ciuda studierii rapoartelor guvernamentale, in ciuda observatiilor facute in mine, circiumi, birouri de misiti, piete de zarzavat, cazarmi, bordeluri, ateliere feroviare etc, Zola stie foarte bine ca romancierul nu este un simplu reporter, ca el cistiga nemurirea creind fiinte vii, creind o lume dupa chipul si asemanarea sa"15.

Critica aplicata a lui Zola este mai serioasa si mai subtila decit se recunoaste de obicei. E drept, el poate fi exasperant prin filistinismul cu care priveste trecutul mai indepartat: Nu-mi pasa nici de frumusete, nici de perfectiune. Nu dau doua parale pe marile secole. Ma intereseaza doar viata, lupta, emotia. Ma simt in largul meu in mijlocul generatiei noastre"1". Shakespeare n-are decit sa ramina cu gloria lui, afirma el plictisit de o reprezentatie a lui Macbeth. Pe Goethe il considera o simpla piesa de muzeu17. Zola scrie insa bine cind isi critica si isi caracterizeaza contemporanii si predecesorii imediati. Maestrii lui sint Stendhal si Bal-zac. In 1867 1-a numit pe Stendhal cel mai mare romancier al nostru", elogiindu-1 pentru detasarea cu care si-a privit semenii: Stendhal a studiat oamenii ca pe niste insecte ciudate, care traiesc si mor, minate de forte fatale. Umanitatea lui nu simpatiza cu cea a eroilor sai; el se multumea sa-si faca munca lui de disectie, prezentind pur si simplu rezultatele acestei munci"18. intr-un lung eseu de mai tirziu, aceasta imagine a lui Stendhal, modelata dupa idealul lui Zola insusi si dupa imaginea lui Flaubert, este inlocuita de o prezentare mai corecta si mai critica. Stendhal deruteaza si nedumereste prin poza lui ele amator, dar in esenta procedeul lui e simplu. Nu este un observator, ci mai degraba un logician inca neatins de stiinta moderna. Zola este acum convins ca romanele lui Stendhal sint elaborate minutios, deliberate, gindite. Julien Sorti ii pare complicat ca o masina a carei functionare sfirsesti prin a nu o mai intelege in mod clar". Finalul lui Rosu. si negru este inventie pura. Julien provoaca aceleasi surprize ca si d Artagnan". Manastirea din Parma este un basm. Piua la urma, Stendhal il nemultumeste pe Zola. El este tatal nostru al tuturor, ca si Balzac. Ne-a dat analiza, a fost unic si desavirsit, dar n-a avut optimismul romancierilor puternici. Mata este mai simpla"1".

Despre Balzac a scris putin, clar cu o admiratie mai calda si mai intima. in el 1-a salutat pe parintele naturalismului", pe scriitorul care a descris intreaga Franta, a vazut totul si a spus totul2!

   l. Zola nu i-a aprobat insa opiniile politice si a stabilit un contrast^net intre intentiile lui constiente si simpatiile lui inconstiente intr-un articol datind din 1870, acest contrast e formulat in termeni exaltati: Balzac este al nostru. Balzac, regalistul si catolicul, a lucrat pentru republica, pentru societatile si religiile libere ale viitorului"21. in articolul despre Balzac din seria Les Romaneicrs naturalistes (1881), articol constind in mare masura clintr-o prezentare a corespondentei cu Doamna Hanska, Zola vorbeste despre inconstienta" lui Balzac, care provine in primul rind din lipsa lui de spirit critic". El a scris opera cea mai revolutionara, o opera in care, pe ruinele unei societati putrede, democratia creste si se afirma". in ciuda opiniilor lui politice, Balzac, vrind-nevrind, s-a situat de partea poporului si impotriva regelui, ele partea stiintei si impotriva credintei"22. in fine, intr-un articolprogram, Le Naturalisme (1882), Zola afirma din nou ca desi Balzac a putut exprima in public opinii catolice si monarhiste, opera lui nu este prin aceasta mai putin stiintifica si democratica, in sensul larg al cuvintului"23. Sesizand profund ceea ce astazi s-ar numi eroarea intentiei", si avind poate, intr-o oarecare masura, constiinta dualismului dintre propria lui opera si teoriile sale, Zola observa uimit: Cum poate geniul unui om sa actioneze impotriva convingerilor acestuia!

   "24

Friedrich Engels a avut probabil in minte aceste pasaje (sau unele dintre elE) cind a scris vestita scrisoare catre Margaret Harkness25 despre conflictul dintre simpatiile politice ale lui Balzac si tendinta pe care o implica opera lui.

Balzac si Stendhal sint, pentru Zola, cei doi pionieri ai romanului naturalist. Sainte-Beuve si Taine sint maestrii criticii moderne. Sainte-Beuvc este fondatorul criticii stiintifice: folosirea biografiei face din el un determinist. Dar, fireste, Zola nu poate fi de acord cu proasta lui parere despre Balzac, si ia in deridere preferinta lui pentru oameni de mina a doua, oroarea lui secreta de lucrurile, cartile si oamenii care fac vilva"26. Lui Zola ii displace, in critica lui Sainte-Beuve, defaimarea agreabila, politetea perfecta, plina de subintelesuri malitioase, surisul permanent care mascheaza severitatea judecatilor"27. Dupa parerea lui, Sainte-Beuve este prea feminin, prea slab.



Taine, in schimb, a fost seful criticii noastre"28. in 1866 Zola s-a declarat un umil discipol"29 al lui Taine; intr-adevar, influenta acestuia asupra teoriilor deterministe alo lui Zola mi mai are nevoie sa fie argumentata. Dar mai tirziu Zola a fost dezamagit de atitudinea prudenta a lui Taine fata (ie admiratorul sau si de evolutia lui politica. in eseul din Mcs Ilaines (1866) Zola pune accentul pe Taine artistul, pe dragostea lui pentru putere- si splendoare", pe aspiratiile lui pasionate spre forta si viata libera". Taine, admite Zola cu modestie, este prea erudit pentru el. Chiar si cind observa, critic, ca sistemul lui are ceva rigid si fortat, ceva generalizat si inorganic"30 o face fara convingere. Dar mai tirziu spiritul de sistem" al lui Taine a devenit, in cehii lui Zola, un adevarat defect. Taine, ni se spune, poarta roba de profesor", a devenit un academician timorat, un fricos in filozofie, un echilibrist in critica"31.

Zola a stiut, atit in tinerete cit si mai tirziu, cine este important si cine va conta in istorie. El are incredere in evolutie, in progres, concepindu-se pe sine si doctrinele sale ca parte integranta a unui curent care curge inexorabil. Romanul se afla pe creasta valului. El oglindeste lumea noua si foloseste metodele stiintei. Teatrul, sustine Zola, ramine in urma. in lunga sa cariera de critic dramatic el a infierat atit timiditatea si conventionalismul, cit si exagerarile sentimentale si romantice ale scenei pariziene, exprimindu-si mereu speranta si profetizind ca pina la urma drama se va ridica la inaltimea romanului. Teatrul este ultima citadela a conventiei". Sardou ne ofera doar o jucarie curioasa, amuzanta"; Dumas-fiul este un predicator. Teatrul, ne avertizeaza Zola, sau va fi naturalist, sau nu va fi deloc"32.

Poezia probabil ca 1-a dezamagit pe Zola, deoarece refuza cu incapatinare sa devina naturalista. in tineretea lui, Zola a scris topuri intregi de poezie romantica, avindu-1 drept model evident pe Hugo. Curind insa i-a adus critici lui Hugo pentru ca pune un val intre obiecte si ochii nostri"33, iar mai tirziu i-a atacat violent ultimele culegeri de poezie pentru filozofia lor obscura, contradictorie si oculta. L Atte i-a parut a fi o galimatie incredibila". Hugo este colosal si gol", un om din trecutul indepartat complet pierdut in epoca stiintei34. Dar violentele atacuri trec sub tacere, in mod prudent, romanele lui Hugo. Zola n-ar fi putut nega ca el insusi a invatat din Notre Dame de Paris si din Mizerabilii. in general, poezia i-a parut lui Zola un joc deconcertant si fara valoare. Nu ne surprinde ca in versurile lui Mallarme a vazut o simpla insiruire de cuvinte35. Dar le-a permis poetilor, cu bunavointa, sa faca muzica in timp ce noi vom munci"38.

Munca" inseamna romanul realist si pictura noua. De timpuriu, Zola a luat apararea lui Courbet ca pictor si a criticat exploatarea lui de catre anarhistul radical Proudhon. Courbert este un pictor al carnii", ca si Veronese si Tizian, in timp ce Proudhon admira numai continutul37. Zola 1-a sustinut, de asemenea, pe Manet, la inceput pentru ca a sfidat conventia academica, dar apoi din ce in ce mai mult din atractie reala pentru arta lui. Zola nu numai ca a apreciat faptul ca Manet picteaza natura asa cum este ea", dar a stiut sa-i caracterizeze cele citeva stin-gacii elegante care te surprind", juxtapunerile de culoare din De-jeuner sur l herbe" sau efectele de contrast din Olympia", in care corpul gol al fetei este indecent, exact asa cum trebuie sa fie"38. Dar mai tirziu Zola a fost dezamagit de Manet si de impresionisti in general: ei s-au refugiat in mediul rural si nu i-au indeplinit speranta de a fi pictori ai civilizatiei urbane moderne. Vechiul lui prieten de scoala Paul Cezanne i-a parut a fi doar un ceniu ratat".



Critica de arta, desi voluminoasa, a reprezentat doar un episod din marea campanie a lui Zola pentru noua arta a secolului. i Adevaratul cimp de bataie sau marele atelier al artei noi a fost i romanul. Marele tovaras de lupta, pe care Zola 1-a admirat si ca persoana si prieten, a fost Flaubert. inca in 1866 Zola a salutat in el un chimist-poet", un mecanic-pictor"40, iar dupa moartea lui a scris despre el cu emotie si emotionant. La Flaubert formula naturalista" se afla in miinile unui artist perfect", ale unui stilist, ale unui retorician. in eseul-necrolog Zola formuleaza insa unele rezerve. Flaubert este prea nihilist, prea sumbru; nu are simtul evolutiei literaturii" pe care, in mod fals, o concepe ca fiind independenta de societate. El nu are marea incredere a lui Zola in viitor41.

Lucru lesne de inteles, Zola este foarte generos cu discipolii sai. Pe Daudet 1-a elogiat cu orice prilej, desi, din motive autobiografice, i-a reprosat preferinta pentru Provence, preferinta care includea chiar si mistralul42. Nu arc decit cuvinte de lauda pentru Maupassant, care a scris Boide-de-Suif pentru Soirees de Medan (1880), volum menit sa etaleze productiile scolii naturaliste43; si 1-a elogiat pe J.-K. Huysmans, cel putin pentru primele lui romane naturaliste, desi curind si-a dat seama ca Huysmans slefuieste prea mult, isi chinuie si-si prelucreaza prea mult frazele, ca pe niste bijuterii"44. Zola a refuzat mereu sa fie considerat conducatorul unei scoli, deoarece a avut oroare de autoritate si de stagnare. A avut, de asemenea, un autentic simt al istoriei, istorie care, o stia prea bine, il va depasi si il va lovi cu ceva nou si ostil.

Asemenea lovituri s-au abatut cu putere asupra lui Zola spre sfirsitul vietii lui. Probabil ca l-au amuzat protestele filistinilor impotriva moralei romanelor lui, deoarece ii placea sa tulbure apele si sa socheze burghezia. Probabil ca a catalogat cu dispret drept pruderie britanica persecutia la care a fost supus in Anglia traducatorul si editorul sau Henry Vizetelly45. Dar Manifestul celor Cinci impotriva lui La Terre" (1887), scris, se pare, de J.-H. Rosny, care il acuza in termeni taiosi ca si-a compensat impotenta sexuala prin fanteziile brutale si lubrice ale romanelor lui taranesti1", nu se poate sa nu-1 fi indurerat. A urmat apoi apostazia lui J.-K. Huysmans, care, in La-Bas (1891), 1-a denuntat pe Zola pentru materialismul" sau, pentru elogiul fortei brutale apoteoza casei de bani", pentru noul americanism al moravurilor"47.

Mai putin personali, dar exprimind la fel de elocvent schimbarea ce avea loc, au fost criticii antinaturalisti de la acea data. O lucrare care s-a opus cu deosebita forta naturalismului a fost Le Roman russe (1886) a lui Melchior de Vogiie. Ca si Flaubert si Henry James, Zola 1-a cunoscut si 1-a admirat pe Turgheniev si a salutat tot ceea ce a citit din Tolstoi. Dar prefata lui de Vogiie prezenta romanul rus ca pe un antidot impotriva imoralitatii si indiferentei stiintifice a romanului naturalist francez. De Vogiie (1848 1910) era un nobil francez conservator, care lucrase la ambasada franceza din Petersburg. El i-a admirat pe Turgheniev si Tolstoi pentru spiritul lor de compasiune si de iertare crestina, pe care 1-a opus cinismului si pesimismului francezilor. De Vogiie si-a concentrat atacurile asupra romanului lui Flaubcrt Bouvard et Pecachct, asupra realismului sau fara credinta, fara emotie, fara caritate". Rusii si englezii (mai ales George ElioT), desi personal detasati de dogma crestina, pastreaza fermitatea ei clopote de templu care vorbesc mereu despre lucruri divine, chiar si tind sint folosite in scopuri profane"48. Ei sint martori mereu prezenti ai infinitului. De Vogue nu reuseste insa sa-1 inteleaga pe Dostoevski, pe care il trateaza, cu un aer dezorientat, ca pe Ie-remia ocnei sau Shakespeare-ul casei de nebuni". El vorbeste cu patrundere despre Crima si pedeapsa, dar toate romanele ulterioare ii par monstruoase si de necitit49.

De Vogiie il admira pe Tolstoi ca pe unul dintre cei mai mari maestri ai romanului. Dar vede in el un propagator al nihilismului" sau, contrazieindu-se, un om avind spiritul unui chimist englez in sufletul unui budist hindus"50. De Vogiie a lansat teoria nefericita potrivit careia romancierii rusi au fost un fel de nebuni inspirati, exotici. Cartea lui a facut insa bresa decisiva. Desi limitata ca patrundere critica, ea a marcat un punct de cotitura in relatiile literare dintre est si vest. in timp ce de Vogiie anticipa renasterea religioasa catolica de la inceputul secolului al XX-lea, altii au inceput sa atace prin teoria lor critica lumea obiectiva postulata de Zola. Jules Lcmaitre si Anatole France au exprimat memorabil relativismul complet la cart; poate duce o psihologie solipsista.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...

Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.




loading...