Critica literara

Balzac poarta, pe buna dreptate, titlul de parinte al romanului social modern. in prefata la Comedia umana (1842) el si-a exprimat ambitia de a scrie istoria uitata de atiti istorici, cea a moravurilor". Balzac s-a considerat un istoric al societatii contemporane care urma sa aplice Frantei timpului sau metoda romanelor lui Scott. Scott a imprimat o alura gigantica unui gen de compozitie pe nedrept considerat de mina a doua". Judecind dupa prefata, Balzac isi concepe sarcina ca fiind aceea de a stabili o tipologie sociala. Apelind la descoperirile zoologiei, el priveste societatea ca pe o replica a regnului animal, ca pe o aglomerare de specii: oamenii sint ca varietatile din zoologie. in afara de aceasta, opera lui isi are geografia ei, asa cum isi are genealogia si familiile ei, persoanele si faptele ei"1. Dar aceasta ambitie sociologica sau, pentru a folosi termenul lui Balzac, fiziologica" se impleteste cu convingerile lui conservatoare si crestine: prin zugravirea anarhiei epocii, romanele lui trebuie sa sprijine ordinea sociala si religioasa.

Balzac n-a fost insa un ginditor sau un critic. El nu s-a ridicat la inaltimea idealului sau stiintific, fapt pe care multi l-au remarcat inca in timpul vietii lui. El a fost mai curind creatorul unei lumi a imaginatiei, un poet in sensul vechi al cuvintului. E^te cert ca in multe contexte a sustinut conceptiile cele mai extravagant romantice despre rolul scriitorului ca profet inspirat, si a manifestat, in ciuda ambitiilor sale enciclopedice, un dispret sistematic fata de intelect. intr-un articol din 1830, Des Artistes, Balzac exalta rolul social al artistului: el comanda secolelor, schimba fata lucrurilor"; dar, ca si perla din scoica, geniul este o boala. Artistul e sclavul unei vointe superioare, nu are un caracter propriu, deoarece este obisnuit sa-si transforme sufletul intr-o oglinda in care se reflecta intregul univers". Artistul este condamnat sa sufere precum Cristos pe cruce2. Acestea sint temele multora dintre povestirile lui Balzac despre artisti. Artistii isi au facultatea lor speciala, pe care Balzac o numeste, in chip ciudat, specialite": un gen de viziune intelectuala sau de intuitie. Astfel, teoriile lui Balzac implica adesea o estetica foarte spiritualista sau chiar neoplatonica, in vestita povestire Le Chej-d oeuvrc inconnu (J831, dezvoltata si revazuta in 1837) Balzac, ajutat, dupa cit se pare, de Delacroix si de Gautier, a folosit in mod creator jargonul artistilor si multe discutii de studio, dar in sfirsitul frapant al povestirii, in care capodopera se dovedeste a fi o pinza goala, a apelat cu prisosinta la viziunea interioara3. in practica, Balzac a incercat sa-i organizeze pe scriitori si pe artisti, a dorit sa-si asigure si sa le asigure faima si bogatie, adesea imaginind proiecte fantastice. Dar a stiut, de asemenea, ca artistul este un om singuratic, ca viziunea lui e personala si ca arta se Schimba de-a lungul istoriei. El a fost perfect constient de mutatiile gustului, bizareriile modei si transformarile spiritului omenesc"4 si a manifestat o capacitate de intelegere a varietatii artei cu totul straina de dogmatismul romantic, clasic sau realist. Chiar admitind ca avea in minte prefata lui Hugo la Cromwell, este totusi remarcabil ca i-a putut lauda pe chinezi pentru ca au inteles sterilitatea frumosului".



Frumosul nu poate avea decit o singura linie. Arta greaca se marginea la repetarea ideilor Teoria chineza a inteles, cu citeva mii de ani inaintea sarazinilor si a evului mediu, imensele resurse ale uritului, cuvint care in mod atit de stupid le-a fost aruncat in fata romanticilor si de care eu ma servesc pentru a-1 opune cuvintului A«frumosA». Frumosul nu are decit o statuie, un templu, o carte, o piesa: Iliada a fost rescrisa de trei ori, aceleasi statui grecesti au fost copiate la infinit, acelasi templu a fost reconstruit pina la saturatie, aceeasi tragedie, cu aceleasi mitologii, a fost jucata pe scena ad nauseam. Dimpotriva, poemul lui Ariosto, romanul truverului, piesa spaniolului sau englezului, catedrala si casa evului mediu reprezinta in arta infinitul. Stilul gotic si cel al lui Ludovic XV nu sint oare, pentru ginditor, stiluri inrudite cu arta chineza?"



Acest universalism romantic inspira si ideea lui Balzac despre critica. Detestindu-1 pe criticul marunt, chitibusar, plin de idei preconcepute, el recunoaste existenta unui gen superior de critica, o adevarata stiinta, care cere intelegerea completa a operelor, o privire lucida asupra tendintelor epocii, adoptarea unui sistem, credinta in anumite J)rincipii".



Nu se poate spune insa ca, in critica lui, Balzac s-a ridicat la inaltimea acestui ideal. Opiniile lui critice sint variate, au o sfera de cuprindere larga, si chiar si critica lui literara propriu-zisa este mai bogata decit se stie in general. Dar mi-e greu sa inteleg de ce a fost numit mare critic" doar pentru o analiza fina a aspectelor neverosimile si absurde ale intrigii lui He^nani (1830) sau pentru lunga si, in general, favorabila prezentare a romanului lui Stend-hal La Chartreuse de Parme (1840). Lukac s a elogiat aceasta recenzie, corisiderind-o extraordinar de profunda" si unul dintre marile evenimente din istoria literaturii mondiale"7. Daca o judecam insa la rece, constatam ca Balzac nu face decit sa repovesteasca actiunea si sa criticu compozitia si stilul, laudind in schimb intriga principala, pe care o compara cu un Principe modern"8. Stendhal, flatat, pe buna dreptate, de atentia pe care i-o acorda un autor vestit, dar intristat de cuvintele taioase ale lui Balzac la adresa stilului sau, i-a scris binecunoscuta scrisoare in care afirma: pentru a gasi tonul potrivit, citeam in fiecare dimineata doua sau trei pagini din Codul civil"9. Recenzia lui Balzac, oricit de generoasa in laudele ei, nu prea poate fi considerata patrunzatoare: povestea Celiei este etichetata drept lipsita de valoare; Stendhal e elogiat pentru ca respecta intru totul regulile" scrierii unui roman. Totusi, clasificarea introductiva a literaturii timpului prezinta un interes considerabil. Balzac stabileste un contrast intre literatura imaginilor" (Hugo, Lamartine, Cha-teaubrianD) si literatura ideilor", al carei maestru este Stendhal, alaturi de el figurind Merimee si, lucru destul de ciudat, Musset, Beranger si Nodier. Pe el insusi se considera situat undeva la mijloc, sub drapelul eclectismului" (termen nefericiT), avindu-i drept tovarasi de lupta pe Walter Scott, Doamna de Stael, Cooper si George Sand10. Este, in esenta, un contrast intre romanticii pitoresti si rationalii plini de bun-simt care descindeau din luminism, Balzac prezentindu-se in postura remarcabila de personalitate care sintetizeaza si impaca aceste doua orientari. in critica lui, Balzac nu poate fi considerat realist, nici macar un precursor al realismului. Studierea si zugravirea moravurilor contemporane, interesul pentru tipologia sociala, trasaturi care nu reprezentau o noutate absoluta, constituie doar una dintre componentele gin-dirii sale. La Balzac nu gasim principala recomandare tehnica a noului realism, si anume, absenta autorului din opera sa, detasarea, impasibilitatea.

Copyright © 2009 - 2012 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.