Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





George Saintsbury (1845-1933) despre Critica literara



Saintsbury s-a impus drept criticul, eruditul si istoricul literar cel mai influent de la inceputul secolului al XX-lea. Deceniile de dupa moarte au adus un declin relativ al reputatiei sale; nu de mult, insa, un eminent profesor britanic, James Sutherland, l-a reactualizat, sustinind ca impreuna cu Dryden, Johnson, si Haz-litt, Saintsbury se numara printre criticii englezi cei mai caracteristici1; intr-un compendiu biografic, tot el afirma cu tot riscul unei posibile contradictii ca intre criticii per se, Saintsbury nu poate fi apropiat decit de Sainte-Beuvc"2. Dar, din cite stim, opera lui Saintsbury n-a facut inca obiectul nici unui studiu mai amplu. Ceea ce s-a scris despre Saintsbury se reduce, pentru moment, la elogii generale din partea unor fosti discipoli si admiratori, intemeietori, inca din timpul vietii criticului, ai asa-ziselor cluburi Saintsbury", cei care isi numeau magistrul regele Saintsbury"3, agravind astfel reactiile iritate ale specialistilor, oricum nemultumiti de erorile si de maniera sa critica. Dimensiunile si amploarea operei lui Saintsbury au impiedicat si ele, in certa masura, o discutie adevarata. O bibliografie completa a scrierilor criticului, risipite prin periodice (articole politice si numeroase recenzii de carti, intre 1875 si sfirsitul secoluluI) ar insuma citeva mii de intrari. Dupa cum singur aprecia, pentru editarea operei sale complete ar fi nevoie de peste 100 de volume de format gros.

Reputatia lui George Bateman Saintsbury este aceea a unei autoritati in materie de istorie literara franceza, engleza si universala. Lucrarile sale cele mai reprezentative sint: Scurta istorie a literaturii franceze (1882) si Scurta istorie a literaturii engleze (1898); apoi, editarea si redactarea voluminoasei opere Etapele literaturii europene (in care semneaza trei contributii: inflorirea romantului si afirmarea alegoriei, 1897, Renasterea timpurie, 190], Sfirsitul secolului al XIX/ea, 1907); se adauga, de asemenea, numeroase abordari mai detaliate ale etapelor de dezvoltare a literaturii engleze. (Istoria literaturii elizabelane, 1887, Istoria literaturii in secolul alXIX-lca, 1780 1895, 1896, Pacea Augustanilor, 1916). Dar asemenea treceri in revista apar amplificate substantial si, sint de fapt mult depasite, de lucrarile ulterioare ale lui Saintsbury, consacrate istoriei genurilor si evolutiei procedeelor literare: Istoria criticii si gustului literar european (3 voi. 1901, 1902, 1904), Istoria ritmului prozei engleze (1912), Romanul englez (1913), si Istoria romanului francez (2 volume, 1917, 1919). Acestei imense opere de istorie literara se cuvine sa-i adaugam volumele de eseuri in care gasim parte din elaborarile mai timpurii ale criticului, cele doua serii de Eseuri de literatura engleza 1780 1860 (1860, 1895), Eseuri despre romancierii francezi (1895), Eseuri miscelanee (1892) si Impresii corectate (1895), precum si citeva monografii: John Dryden (1881), Walter Scott (1897), Mathew Arnold (1899), Despre Thac-keray (1931). Ar fi cu neputinta sa enumeram aici toate introducerile la antologii, editiile, traducerile, conferintele si numeroasele contributii la Encyclopaedia Britannica* sau la Cambridge History of English Litcrature.



Lecturile vaste, gama cvasi-universala a subiectelor abordate, spiritul si caracterul animat al expunerilor, cutezanta cu care mi-nuieste argumentele cele mai ambitioase si mai neasteptate, se cuvin salutate ca tot atitea infaptuiri majore ale lui Saintsbury. Nu este cazul sa zabovim aici asupra unor scapari si carente inevitabile de informatie, inerente unei opere scrise cu atita iuteala si cu o atit de uimitoare usurinta. Este, de asemenea, preferabil sa nu cercetam cu exagerata minutie cele scrise de Saintsbury cu privire la literaturile rusa, scandinava si chiar germana moderna si italiana. Saintsbury a abordat asemenea subiecte numai pentru ca gama din ce in ce mai ampla a preocuparilor sale revendica si acest lucru. Frecventele sale erori formale in materie de date si titluri, neglijarea aproape totala a literaturii secundare" de natura tehnica, nu arc de ce sa ne surprinda. Saintsbury n-ar fi putut realiza ceea ce a realizat, si n-ar fi putut cladi nimic la aceasta scara, fara a se expune riscurilor de a fi criticat5. in ciuda gamei si varietatii foarte mari, opera lui Saintsbury se sprijina pe un numar, nu mare, de principii simple. Exista, la el, in primul rind, doua tipuri foarte diferite de criterii critice: unul aplicabil poeziei, celalalt romanului. Drama (inclusiv Shake.s-pearE) este fie asimilata poeziei, fie ocolita. Pentru Saintsbury drama nu poate fi decit accidental literara", ea nu face parte, cu absoluta necesitate, nici macar in teorie, din literatura". Teatrul n-a fost, intr-adevar, pasiunea vietii lui si, la batrincte, criticul marturiseste: nu as avea ce sa regret daca niciodata n-as mai calca pragul unui teatru Cu cit o piesa este mai buna ca literatura, cu atit mai mult imi doresc s-o pot citi in liniste, urmarind-o doar cu ochiul mintii mele"6.

Teoria lui Saintsbury despre poezie este inrudita cu principiile enuntate de Swinburne si Pater si, desigur, apropiata de izvoarele folosite de acestia: Baudelaire si, in oarecare masura, Leigh Hunt, De Quincey, Hazlitt si Lamb. in aceasta privinta, Saintsbury se dovedeste un formalist radical. El sustine, in repetate rinduri ca, in materie de poezie, asa numita parte AĞformalaAğ tine de esenta", ca subiectul nu are prea mare importanta, ceea ce nu este cazul, pentru proza, unde este de o covirsitoare importanta".7 Saintsbury traseaza o linie categorica de demarcatie intre continut si forma, intre mod si substanta, si nu o data, condamna pur si simplu subiectul, ca sa se lanseze, in schimb, in inchinari de lauda formei. Vorbeste, de pilda, despre absurditatea, mai rau inca , absurditatea pernicioasa a sensului identificabil in AĞpoemele politiceAğ ale lui Morris", si, afirma, mai departe ca acestea nu privesc pe criticul literar. in continuare, propune cititorului un curios experiment mintal: Slab din cale afara trebuie sa fie intelectul si gustul, aceluia ce nu poate executa aceasta lesnicioasa dihotomie intre forma metrica si sens E suficient sa elimini otrava sau apa statuta din recipient; pastrezi, in schimb, cupa de aur pe care o admiri. Cit priveste sensul, o poti umple la loc, dupa pofta inimii, punind inauntru lucrurile cele mai de pret"8. Uneori s-ar parea ca Saintsbury impartaseste credinta ca poezia n-ar fi altceva decit sunet. Reia, de exemplu, o anecdota din Viata lui Tennyson, in care era evocat cazul unui simplu ascultator necunoscator al limbii engleze , care insa ar fi inteles ca Tennyson este poet doar dupa ureche"; criticului i se pare ca acest episod este nu numai plauzibil si valoros, ci si inestimabil, caci scoate in evidenta criteriul cel mai bun, daca nu chiar unicul standard adevarat al poeziei"9, in mod similar, isi justifica Saintsbury si propriul sau interes pentru prosodie, dincolo de sens si pentru stil", definit de ci selectia si orinduirea elementelor limbajului, si, in subsidiar, a sensului transmis"10. De regula, Saintsbury recunoaste totusi ca forma nu este total independenta de subiect. Dar sustine el in poezie, subiectul este fara importanta, fiind, de fapt, pururi acelasi, alcatuit dintr-un repertoriu limitat de locui i comune, cum ar fi: iubirea si viata, destinul omului, inevitabilitatea mortii, splendorile naturii. Intelectul si temperamentul omenesc" crede Saintsbury se reduc la putine varietati"11. Filosofia se reduce la o recunoastere a principiului vanilas vanitatum. in pofida ver-vei si a dinamismului sau, Saintsbury este, in fond, un pesimist melancolic, care admira cartea Ecleziastului din Vechiul Testament drept una din cele mai mari carti ale literaturii universale"; tot el se marturiseste adinc miscat de tristetea abisala" a lui Lu-cretiu12. Sufleteste, Saintsbury se simte in perfecta siguranta in sinul Anglicanismului de nuanta High Church iar in politica in ramura Tory, de extrema dreapta. Dihotomia dintre forma variabila si continutul monoton marcheaza, in mod inevitabil, vederile criticului asupra universului intelectului si cugetarii, ca si interesul sau fata de istoria intelectuala. Natura umana este, in general, pretutindeni aceeasi; ceea ce a fost, va fi si de-acum inainte; visele cu privire la lucruri noi si noi societati, reprezinta cele mai inselatoare dintre inchipuirile vane"13, sustine el. Un atare crez anti-is-toric vine in contradictie cu marea eruditie istorica si toleranta lui Saintsbury. in cercetarea poeziei, Saintsbury cauta, de regula, momentul poetic", acea placere de o singura clipa, a imaginii, expresiei si insotirii sonore"14. Conteaza in primul rind cuvintele frumoase", desi Saintsbury nu stie si nu crede ca cineva ar putea sti vreodata oricit de mult s-ar juca cu termenii de ce anumite cuvinte, imbinate intr-o anume ordine, ajung sa infioare asa cum se infi-oara suprafata marii sau obrajii unei fete; pe cind alte imbinari vor lasa pe ascultator total indiferent ori vor provoca plictiseala sau neplacere"15. in ultima instanta, poezia este inexplicabila, tainica, legata de moment. Iata de ce, Saintsbury prefera stilul multiplu, atomic, mirioramic" al lui Tennyson, speciilor vechi, substantive sau structurale"; iata de ce el considera pe Shelley drept cel mai mare poet liric, iar in Poe vede un poet major de prim ordin10. Poate ca cea mai buna si cert cuprinzatoare definitie a poeziei este masura in care ea izbuteste sa prefaca lucrurile obisnuite, facind din ele lucruri neobisnuite"17. in aceasta ordine de idei, francezii sint criticati pentru carenta acehai simt al vagului, a imaginatiei din a carei substanta se hraneste poezia superlativa"; criticul este de acord cu afirmatia lui John Wilson dupa care, ca sa simtim poezia de calitate si sa ne bucuram de ea, nu este nevoie s-o intelegem asa cum nu este nevoie sa AĞintelegemAğ muzica buna". Esenta poeziei rezida in forma si culoare, in sugestia sunetului, mai curind decit in exprimarea precisa si in sens"18. in eseurile despre Dante, Milton si Shakespeare, Saintsbury a luat in discutie stilul major", incereind sa-si precizeze in acest fel mai mult propria sa teorie poetica. Dar stilul major" nu e decit o alta denumire pentru momentul poetic", acea perfectiune a expresiei in toate privintele si felurile", cea care transmuta subiectul, transportind pe ascultator sau cititor". Aceasta este la fel de misterioasa ca insasi poezia. E greu de precizat cum ia nastere este cea mai adevarata, tocmai pentru ca este cea mai iresponsabila dintre suflarile spiritului"19. in cazul lui Shakespeare, se includ aici toate elementele sclectionabile ca frapante, frumoase, impresionante: ioate Sonetele si toate poemele, pina si Venus si Adonis, desi unele ni s-ar putea parea, astazi, mai curind burlesti si sensuale decit impresionante. La Shakespeare, stilul major, desi intermitent, este identificabil pretutindeni; la Dante, el patrunde totul, sub chipul, uneori, al grotescului, extravagantei sau pedanteriei" ; la Milton, el inseamna afectare, dar o afectare transcen-dentalizata si sublimata"20. Stilul major" este, in fond, un termen de care ne-am putea foarte bine dispensa: lucrurile stau asa cum au stat dintotdeauna. Poezia comunica o experienta de placere semi-intelectuala, semi-sensuala". De ce produce poezia acest efect, nici un muritor n-ar putea spune"21.

Desi Saintsbury este autorul primei Istorii a criticii pe plan mondial, planul general al lucrarii se ocupa destul de putin de critica propriu-zisa. Saintsbury se apropie mult de conceptia potrivit careia gustul literar este cu dcsavirsire o afacere personala, la fel de imposibil de atacat ca si gustul in materie de vinuri sau de mincare, la care adeseori se refera prin comparatie. Saintsbury recurge, in alt loc, la imaginea hidrometrului; in materie de poezie hidrometrul sintem noi insine, si, prin urmare, este extrem de dificil sa raportam obiectul la vreun standard comun de referinta". Nu-i frumos ce e frumos: e frumos ce-mi place mie"22. Cititorul si criticul pot decide daca cutare lucrare este sau nu poezie", si cam asta este totul83. De-a lungul unor neobosite variatiuni pe aceasta tema, Saintsbury face apologia retragerii in fortareata placerii personale, pledind pentru caracterul imprevizibil si inexplicabil ce defineste dupa el impactul literaturii. Nu se sinchiseste prea mult de tentativele unora de a conferi criticii statutul unei stiinte sau al filosofici. Respinge toate teoriile bazate pe explicatii cauzale, orice determinism social si politic. I se pare rizibil faptul ca, in anii sai de tinerete toata lumea cauta explicarea tuturor lucrurilor prin asociatie, in timp ce astazi totul se explica prin selectie, ereditate, evolutie si incrucisari"24. Saintsbury se arata neincrezator fata de orice coeficient calculabil incereind sa puna in legatura idiosincrasiile nationale si literare, evenimentele politice si literare"; el contesta adevarul potrivit caruia politica are legatura cu literatura, afara de o anume agitatie; de asemenea respinge explicarea infloririi unei anume literaturi, sau a unui anume gen literar in functie de epoca25. Entitatile literare se misca intr-o orbita proprie" unde nu exista legi previzibile, continuitati, factori de regularitate. Nu exista decadenta, nu exista moarte, deces in literatura. Tristetea dezagregarii din anumite perioade nu este decit fictiune pura"2". Conform unui citat favorit al lui Saintsbury, vintul spiritului adie incotro vrea", isi ride de orice incercare de a prevesti clipa, anotimpurile venirii sale, descoperirea cauzelor suflarii sale"27.



Aceasta nu inseamna ca, dupa Saintsbury, criticul nu ar fi chemat sa-si desavirseasca sensibilitatea. Cu toate ca standardul sau in materie de poezie este obscur si personal, iar critica lui se incheie, aparent, printr-un catalog de preferinte si antipatii", Saintsbury ridica, uneori, obiectii impotriva satisfactiilor si placerilor arbitrare", a capriciului pur si simplu". Critica, sustine el, este un proces niciodata incheiat de corectare a impresiilor noastre sau, in cel mai rau caz, de verificare si cercetare, pina ce capatam certitudinea ca ele sint genuine, coordonate si consecvente (in sens real, nu aparenT)"28. Anumite instrumente critice sint de folos in elaborarea acestui gust consecvent, iar anumite semne au valoare de avertisment impotriva aberatiilor si ispitelor. Saintsbury pretinde, mai inainte de orice, o universalitate a cunoasterii si gustului. Studiul unor perioade, a unor forme si maniere foarte diferite, studiul insusi al literaturii" duce la un sentiment universal de toleranta29. Criticul respinge constant punctul de vedere potrivit caruia ar fi nesincer, contrar naturii, cvasi-imposibil sa apreciezi pozitiv lucruri opuse sau entitati diferite unele de celelalte. Nu am fost niciodata in stare marturiseste el sa impartasesc asemenea opinii, sau sa cred ca nu as putea admira pe A, din cauza ca admir pe B"30. Concesiv, Saintsbury se proclama pe sine insusi un fel de Pangloss al criticii", strain de ambitia de a schimba cursul literar al lumii", un optimist in judecarea literaturii (nu insa si in viata, dupa cum am vazuT), un om capabil sa descopere o anume desfatare critica pina si in lectura cartilor celor mai proaste"31, un veritabil cormoran literar, un helluo librorum, gata sa imbratiseze si sa accepte aproape orice, intr-un spirit de imens fatalism"32.

Dar, fireste, aceasta deschidere universala nu poate ramine strict pasiva: ea trebuie sa aduca la comparatie", dupa Saintsbury, unica poarta si unicul drum ducind catre o critica literara cu adevarat universala cel mai puternic, cel mai sigur, cel mai bun instrument posibil pentru critica literara"33. Se cuvine sa cultivam deprinderea de a privi neincetat in toate directiile, sa vedem pe orice scriitor in conjunctie specifica cu analogiile si opozitiile din interiorul literaturii sale, sau ale altora, straine". Acest crez apare rezumat de Saintsbury in Concluzia" la Istoria criticii: criticul "trebuie sa citeasca, si, pe cit posibil, sa citeasca totul aceasta este prima si cea mai mare dintre porunci in al doilea rind el trebuie sa compare neincetat: carti, autori, literaturi, si sa perceapa, cu adevarat, elementul prin care fiecare se deosebeste de rest, niciodata insa cu scopul de a antipatiza pe unii pentru faptul ca nu sint la fel cu altii. in al treilea rind, in masura in care lucrul este posibil, criticul trebuie sa se dezbare de orice veleitate de a pune problema in sensul de cum ar fi trebuit sa arate o anume carte, si, mai inainte de orice, sa-si dea osteneala sa se convinga, citind pina la capat, vazind-o precum este"34. Telul ultim al criticii propovaduite de Saintsbury este o anume arta a aprecierii o evaluare si o analiza argumentata a surselor farmecului literar". Uneori mai adauga, cu toate acestea, necesitatea de a judeca si clasifica conform criteriului unei distributii rezonabile a operelor in: bune, mai putin bune si rele"35. Judecata ultima va fi, intotdeauna aprecierea entuziasta", critica frumusetilor, judecatile pozitive fiind radical diferite, din punctul de vedere al ponderei si anvergurii. Judecata negativa este finala din punctul de vedere al individului; oricine are dreptul de a antipatiza ceea ce nu-i place, desi s-ar putea ridica chestiunea competentei. Dar, din punctul de vedere al operei, o judecata nu are cum sa fie finala. Opera (lucrul sa fie claR) poate sa nu fie buna pentru cel care emite judecata; dar aceasta nu inseamna ca ea n-ar fi buna in sine. Judecata afirmativa comporta in schimb implicatii de un caracter foarte diferit. Ea este finala, atit din punctul de vedere al operei, cit si al cititorului. Ceea ce este menit sa fie delectabil, a delectat sau va delecta, macar intr-un singur caz, dovedit si existent; si nimic nici macar sfirsitul lumii nu poate altera acest fapt. Rezultatul a fost obtinut desi valoarea lui, in functie de diferite cazuri, poate si ea sa fie diferita"30.



Din acest pasaj reiese recunoasterea valorii obiective de catre Saintsbury: criticul, in acest caz, pare sa fi abandonat impresionismul absolut, cu toate ca firul argumentului nu este urmarit pina la capat si el insusi pare sa nu fie constient de consecintele propriei sale pozitii.

Saintsbury considera posibil ca toate aceste propuneri lecturi atotcuprinzatoare, comparatii, aprecieri, clasificari si judecati sa fie aduse la indeplinire fara recurs la teorie. Condamna rigiditatea neoclasica, cu regulile si normele ei, cu principiile guver-nind impartirea pe genuri si cu ideea cuviintei"; pleda, totodata, in Istoria criticii, pentru libertatea totala. in acest context, tratatul Despre sublim al lui Longin este ridicat in slavi drept cea mai mare opera critica din lume", caci, din punctul lui de vedere cel mai mare adevar, chiar unicul criteriu al desavirsirii literare" este asa numita exaltare, sau absorbire totala a cititorului"; criticul recunoaste, totusi, ca este loc si pentru o posibila si necesara lectura critica fara teorie, sau eventual cu aminarea acesteia"37. Un aspect supus rigorilor critice de-a lungul intregii Istorii este acea eroare de a se lasa furat de chestiunile abstracte privind natura si justificarea poeziei, regulile apriorice aplicabile formelor poetice, unitatile aristotelice, s.a.m.d., adica acea intreaga AĞMeteo-rosofie laputanaAğ* de teorii cu privire la poezie"38. Un astfel de argument anti-teoretic devine deosebit de violent in momentul cind Saintsbury in propriul sau context istoric, se vede nevoit sa se ocupe de afirmarea creseinda a esteticii ca disciplina. Critica literara sustine el nu are mai mult de-a face cu estetica, decit are de-a face arhitectura cu fizica si geologia, sau arta degustatorului de vinuri si ceaiuri, cu studiul papilelor gustative si cu teoria sistemului nervos in general"39.

Cind primele doua volume ale Istoriei au fost criticate de Croce si Spingarn40 pentru faptul de a fi minimalizat latura teoretica si estetica a chestiunii, Saintsbury s-a aparat cu sinceritate, rea-firmindu-si pozitia, si definind poate cu prea multa modestie scopul pe care si-1 propusese. Nu tinuse sa faca decit o simpla trecere in revista a opiniilor actuale curente in materie de critica", sa dea un atlas al faptelor reale". Cit priveste teoria propriu-zisa, n-am nici o pretentie sa iau parte la intregirea ei, si nici nu vad cum cineva ar putea avea dreptul de a pretinde acest lucru"41. Nu i-a fost, desigur, dificil lui Croce sa raspunda ca nu exista fapte reale" in critica, citind, in acest sens, din Bouvard et Pecuchet unde cei doi asa-numiti eroi se intristeaza de faptul ca istoricii care pretind doar sa relateze, opereaza, de fapt, selectii"42. Vom fi totusi de acord ca problema este departe de a fi atit de clara pe cit ar parea sa o indice in acest caz contrastul simplu dintre fapte si filosofic Saintsbury s-a impiedicat la apararea faptelor ca atare; mult mai tirziu, aparindu-se impotriva acuzatiei lui Croce, dupa care ar fi lipsit de orice filosofie", el a tinut sa sublinieze ca studiase filosofia la Oxford, gasise agreabila gindirea scolastica, si nutrise chiar ideea de a scrie chiar o carte despre Schola43. De buna scama, in practica, Saintsbury este inarmat cu o teorie, si cu principii certe de selectie, iar Istoria sa nu se ocupa in exclusivitate de opinii critice specifice. Este adevarat ca nu-1 preocupa in chip special problemele esteticii generale si ca ignora implicatiile teoriilor literare in atitudinile filosofice, sau in sustinerea punctelor de vedere; dar, Saintsbury discuta constant teoria literaturii, poetica, retorica si metrica, si generalizeaza, cu multa libertate, atunci cind vorbeste despre perioade, curente, scoli si miscari ale istoriei literare.




Principala obiectie impotriva operei lui Saintsbury priveste nu atit neglijarea filosofiei si a teoriei abstracte, si nici macar individualismul extrem al gustului sau, ci saracia si nebulozitatea conceptelor si criteriilor sale de gen, procedee stilistice, compozitie, a tuturor acelor instrumente de analiza ce tin, profesional vorbind, de actul critic. O neasteptata fundamentare pe toane, capricii si idiosincrasii, viciaza proiecte atit de enorme si de ambitioase, precum Istoria prozodiei engleze, Istoria ritmului prozei engleze, si intr-o mai mica masura , Istoria romanului francez.

Istoria prozodiei engleze evita sa defineasca clar vreo premisa de lucru. Saintsbury vorbeste de pilda, despre lungime" si scurtime", dar nu determina niciodata daca termenii se refera la distinctii de durata sau de accent. La un moment dat, criticul declara chiar ca acestea ar fi putut la fel de bine sa poarte denumirea de abracadabra" si abraxas", cu toate ca ulterior, in cursul aceleiasi demonstratii, el recunoaste ca si-a scris lucrarea (in masura in care aceasta nu este decit o pura inregistrare de faptE), impotriva acelei erezii ce face din accent, unicul si singurul secret al metricii"44. Cu privire la teoriile metrice, toate convingerile lui Saintsbury sint negative. El respinge astfel prozodia muzicala a unor Sidney Lanier si William Thomson, ca si metodele fonetice ale lui Verrier, deoarece nu au nimic, sau aproape nimic de-a face cu subiectul dezbaterii", multumindu-se doar cu materialul brut"45e Saintsbury ridica obiectii si impotriva Istoriei ritmurilor engleze de Edwin Guest (1838) care neaga importanta piciorului si manifesta un cult exagerat fata de accentul germanic. in conceptul de contrapunct metric, criticul nu vede nimic care sa sugereze o antinomie sau antimahie intre accent si cantitate, intre miscarile gindirii si ritmurile limbii si versului"4". Avind in vedere aceste excluderi, Saintsbury ramine sa jongleze cu scandari formale, afirmind de acord, in acesta, cu Swinburne ca engleza este o limba natural receptiva fata de toate variatiile si combinatiile de metru anapcstic, iambic sau trohaic, dupa cum dactilul si spon-deul repugna acestei limbi ca nefiresti"47. Evident, nimeni, nici chiar Saintsbury, nu putea rezolva asemenea probleme nebuloase exceptind insailarea unor comentarii cu privire la scandarile discontinue , prin consideratii de ordin extrinsec, ceea ce face ca cele trei volume ale operei in chestiune sa nu fie, in fond, decit o istorie deghizata a poeziei engleze, un accent special cazind pe versificare, pe forma strofei si pe teoriile metrice.

Istoria ritmului prozei este la fel de arbitrara, prin aceea ca acorda pondere cind accentului, cind pozitiei, cind altor diferite cauze". Saintsbury tine sa precizeze ca ritmul prozei rezida in varietate" si divergenta", lasind insa esenta fenomenului, la fel de nelamurita ca si aceea a metrului48. Daca principiul varietatii" propus de Saintsbury ar fi corect, n-ar exista ritm deloc. Fara indoiala, insa, ca el nu face decit sa ne previna impotriva pericolului de a clasa ritmul prozei dupa tipare metrice inflexibile. Criticul nu reuseste decit sa ne ofere citeva sute de exemple de scandare ce capata sens, in oarecare masura, multumita comentariilor sale marginale despre stil si ton in general chestiuni fara prea strinsa legatura cu problema centrala a ritmului caracteristic prozei.

Istoria romanului francez, ultima lucrare mai ampla a lui Saintsbury este cu mult superioara primelor doua, mai ales datorita faptului ca abordind romanul propriu-zis, criticul abandoneaza teoriile sale poetice de baza, cele privind farmecul momentului", stralucirea anumitor cuvinte", si muzicalitatea nuda a metrului. Istoria romanului francez reprezinta punctul culminant al unor preocupari de durata, concretizate intr-un volum foarte mare de scrieri despre roman, in care, inca de la inceputul carierei, autorul aplicase criterii total diferite de acelea aplicate poeziei. Spre deosebire de poem, romanul contine in primul rind si in principal, o critica a existentei"49. Saintsbury merge pina acolo incit sa afirme ca, spre deosebire de cele mai mari poeme unele din cele mai importante romane ale literaturii universale sint scrise cum doriti, numai bine nu". Romanul are patru roti": intriga, personajele, descrierea si dialogul: stilul, in roman, este a cincea roata la caruta"50, in general, Saintsbury obiecteaza impotriva intruziunii ideologice in proza. Romanul n-are nimic de-a face cu credintele, convingerile, cu gindirea in sens strict, decit doar in masura in care acestea pot reprezenta condimente. Substanta romanului rezida intotdeauna in viata, nu in cugetare, conduita sau credinta; in pasiuni, nu in intelect; in maniere si moralitate, nu in crezuri si in teorii"53. Ingerinta oricarui scop subliniaza Saintsbury, in Istoria romanului francez fie el religios, stiintific, politic, sau oricare altul, e de natura sa mumifice naratiunea"52. Numai ca autorul nu mai este foarte sigur daca naratiune" inseamna romant, aventura, intriga. in scrierile sale anterioare despre roman, Saintsbury optase pentru romant, prin natura sa, fara moarte", in timp ce romanul de moravuri i se parea, prin natura sa tranzitoriu, atasat parazitar romantului"53. Acesta este motivul pentru care atit in teorie cit si in practica sa critica, Saintsbury judeca cu asprime naturalismul, salutind in schimb cu entuziasm ceea ce considera a fi renasterea romantului, tirziu catre finele secolului, cind Robert Louis Stevenson parea sa promita o revenire la povestea de aventuri. Entuziasmul criticului fata de Morte d Arthur, fata de romanturile cavaleresti, de pastorale si de romanele istorice ale lui Dumas tatal este, fireste, foarte mare. Totusi, in citeva eseuri timpurii, si chiar in Istoria romanului francez, Saintsbury admite ca idealul realismului reprezinta o imagine completa a vietii omenesti reale"54 si, contrar atitudinii sale anterioare nereceptiva la ideea progresului in literatura , se straduieste sa puna in valoare intreaga evolutie a realismului, incepind cu renumitele fabliaux care merita lauda fara margini pentru faptul ca au introdus, deliberat, viata obisnuita in literatura", trecind apoi prin secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, si pina la Stendhal si Balzac55. Saintsbury acorda chiar atentie, in citeva rinduri, problemelor tehnice ale artei romanesti, raportului dintre povestire si dialog, desi, in mare, el se dovedeste o data mai mult incapabil sa analizeze ceea ce ar fi trebuit sa fie, conform propriului sau punct de vedere, obiectul preocuparii sale, anume: intriga, personajele, descrierile, dialogul.

O curioasa consecinta a acestei inabilitati in manipularea instrumentelor analizei este si faptul ca Istoria romanului francez contine multe comentarii moraliste despre personajele romanelor, vazute ca figuri ale vietii cotidiene, nu o data in termeni deliberat comici sau violenti. Lui Saintsbury i-ar fi placut enorm sa-1 impuste pe Julien Sorel" (intr-un duel reglementar, se intelegE). Ne marturiseste, de asemeni: Nu am chef sa fac cunostinta cu nici unul din personajele din Bel-Ami (de MaupassanT); as spune chiar ca imi repugna". Emma Bovary este drojdia sexului feminin", in timp ce Blanche Amory din Pendennis de Thackeray este extrem de draguta dar, din pacate, nu cred ca cineva ar vrea s-o ia de sotie; sau cine stie, in tarile cu traditii poligamice sau, dimpotriva, minastiresti, dar aceasta este cam tot ce s-ar putea spune impotriva ei"50. Saintsbury se arata indignat de lucrarea lui Cho-derlos de Laclos Les liaisons dangereuses, in care vede o opera prozaica si suburbana"; desi, in general nu s-ar putea spune ca autorul nostru ar face nazuri puritane, in stil victorian. Admira de pilda La religieuse de Diderot si multe alte aspecte din operele unor Crebillon si Restif de la Bretonne 57. Istoria romanulUi francez a fost trecuta cu vederea pina si in Anglia , desi cuprinde multa informatie, observatie veridica, descriere valoroasa si demente de critica sensibila. Vina apartine, in larga masura, lui Saintsbury insusi. Ca si celelalte lucrari ale sale cu caracter istoric, aceasta pacatuieste printr-o lipsa de coeziune: la o privire mai atenta, totul se dizolva intr-un agreabil comentariu cmanind, e drept, de la un om extrem de citit si bine informat, instalat in biblioteca sa, scotind cartile din rafturi una dupa alta, comcntind cutare sau cutare pasaj sau personaj, facind clasificari, stabilind ierarhii intre opere, comparind, la intimplare una cu cealalta, sugerind cele mai variate relatii istorice, si trezind in cititor un real interes, comuni-cindu-i ceva din propriul sau entuziasm, ademenindu-1 astfel sa participe la propriile sale satisfactii. Nu toti vor gusta in egala masura stilul lui capricios, ferocitatile sale amuzante, remarcile cu caracter personal: de pilda, atunci cind i se intimpla sa pretinda bibliotecii de la British Museum sa-i dea unul din cele trei exemplare existente ale lucrarii lui Capriano Della vera poetica (Venetia, 1555), sau cind pretinde ca nu stie cum arata celebrul portal de la Trimty College, Cambridge (Habar n-am, am fost crescut la Oxford")58. Ne indoim, de asemeni, de frecventele sale comparatii cu mincaruri si bauturi care nu-si au, in general, rostul. Charles de Bernard sustine el sta alaturi de Balzac si de George Sand, asa cum ar sta sampania linga Chateau Yquem sau linga vinul de Conti", afirmatii care ne lamuresc in foarte mica masura, chiar daca am avea cunostintele oenologice ale celui care a scris Cartea pivnicerului59. Saintsbury isi atinge, cu toate acestea, scopul: pina si in ternele si fastidioasele excursuri asupra criticii vechi sau neoclasice, sau a romanului francez din secolul al XVIII-lea, personalitatea autorului, vocea lui inconfundabila razbate pina la noi. Se impune, in final, imaginea unei autoritati de tip patern, a unui cititor atoatestiutor, a unui expert e drept, tonatec dar fermecator profilul tipic englez al unui mare pretui-tor de literatura, cu picioarele pe pamint. Pe plan abstract, toate acestea s-ar putea sa nu fi contribuit prea mult la promovarea cauzei criticii, dar lui Saintsbury ele i-au asigurat un loc aparte in rindul eseistilor si ctitorilor de gust ai Angliei. in ciuda marturisirilor sale de universalism absolut, gustul lui Saintsbury cunoaste limitari si preferintele lui sint bine delimitate. Saintsbury este un critic livresc unic in felul sau: arta scenica, pictura, chiar si muzica nu exista pentru el. Poezia, romanul, critica sint singurele subiecte care il preocupa. A enumera toate entuziasmele sale ar insemna a face o insiruire cvasi-exhaus-tiva a istoriei literare occidentale. Vom recunoaste ca, pentru timpul sau, Saintsbury are si un numar de preferinte remarcabile si neobisnuite: inca de la debut, in 1875, elogiaza, de pilda, pe Bau-delaire, in care vede un poet dintre cei mai originali, ba chiar in anumite limite cel mai remarcabil dintre poetii francezi moderni"; criticul respinge imputatia ce i s-a adus, de imoralitate, afirmind ca aceste chestiuni nu au nimic de-a face cu literatura". Saintsbury noteaza cu sagacitate ca oricine poate scrie oricit de mult despre omor, si nimeni nu se va gasi sa lanseze acuzatia ca autorul s-a facut vinovat de aceasta crima. Un brigand interesant poate constitui obiectul unor descrieri, fara ca autorul sa fie neaparat considerat la rindul sau un hot. in nici unul din aceste cazuri, el nu va fi considerat incitator la faradelege. Dar, de indata ce o carte abordeaza pacatul capital al luxurei, in oricare din formele ei, va fi evident nu numai ca autorul simpatizeaza cu cei care comit asemenea fapte, ci si ca le practica el insusi"60. Analiza propriu-zisa a scrierilor lui Baudelaire nu reuseste insa sa treaca dincolo de stadiul citatelor si selectiei, mai ales din Poemele in proza. Eseul, cu vivacitatea si curajul care-1 caracterizeaza, stabilea, de fapt, inca de atunci, tiparul cusururilor lui Saintsbury.



Mai clar definit este gustul lui Saintsbury pentru baroc", intr-o introducere la editia din 1896 a poemelor lui Donne, el descrie, in termeni concreti, caracterul lumesc si sensual, spiritualizat totodata al poeziei lui Donne sferele stranii unde sensualitatea, filosof ia si religiozitatea isi dau mina"61; caracterizarea facuta lui Donne in Scurta istorie a literaturii engleze (1898) reia aceasta tema. indaratul fiecarei imagini, a fiecarui gind marturisit, aflam perspective si fundaluri ale altor cugetari, pierdute in intunecimi, cu cu cite o seinteiere, ici si colo, luminind adincimile enigmelor finale legate de viata si suflet. Pasiunea si meditatia, aceste doua cai ducind catre sferele indoielilor si fricii, sint incercate deopotriva de John Donne"62. Comentariul lui Saintsbury cu privire la ceilalti poeti englezi apartinind scolii metafizice" este la fel de pozitiv si bine formulat; iar odata cu editia Poeti minori ai epocii caroline (3 voi. 1905-21) criticul face accesibil un corpus de texte dificile si extravagante, anterior condamnate fara drept de recurs de catre gustul conventional al secolului al XlX-lea.

Este mai usor sa enumeram elementele pe care Saintsbury le exclude si le antipatizeaza. Este vorba, in general, de cele ce privesc realismul modern si naturalismul, mai ales asa cum se manifesta in sferele literare din afara Angliei. Astfel, pe fratii Goncourt ii detesta; intr-un mod mai rational, are o parere proasta despre Zola63. Condamnarea lui Ibsen si a scriitorilor rusi este cu totul generalizatoare si lipsita de discriminare. Saintsbury recomanda spinzurarea" lui Nekrasov, si este de parere ca ar fi fost preferabil daca Dostoevski nu s-ar fi nascut"; romanele lui Tolstoi cu greu s-ar putea numi opere de arta", cu o singura exceptie: Moartea lui Ivan IliciM. Thackeray este elogiat drept cel mai mare maestru al realismului artistic", Henry Esmond este cel mai mare roman" din cite a cunoscut Saintsbury, iar Familia Newcome nu pacatuieste de fel prin exces de lungime68.

Saintsbury nu izbuteste sa separe, strict vorbind, judecata sa artistica de prejudecatile sale nationale si ideologice si nici sa ajunga propriu-zis la idealul critic pe care singur il recomanda, unde eruditia universala se imbina armonios cu sfera impresiilor personale. Dar trebuie totusi sa recunoastem marile lui merite de cartograf" in Istoria criticii, de comentator vivace si de observator atent al istoriei literare moderne, cel putin in Anglia si in Franta. Influenta lui asupra lumii academice anglofone a fost enorma. Accentul pe necesitatea comparatiei, pe ideea unei harti ample a literaturilor occidentale, pe relativa izolare a istoriei literare de istoria sociala, pe nevoia de a judeca, sint tot atitea lucruri intru totul admirabile. Dar, pe de alta parte, tot el contribuie la intarirea unor tendinte nefericite ale criticii engleze din epoca sa: dispretul fata de teorie, poza diletanta, toleranta fata de prejudecatile morale, politice, religioase si nationale. Saintsbury a jucat un rol important in producerea situatiei care avea sa-si atinga nadirul inainte de aparitia in scena a lui T.S. Eliot, caracterizata prin pierderea criteriilor, a coerentei, a puterii de patrundere, intr-un cuvint a instrumentelor critice.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2018 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.