Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Emile Montegut (1826-1895) despre Critica literara



Nimic rigid la Emile Montegut. Personalitate cit se poate de flexibila si comunicativa cu audienta larga la cititor, eseistul are merite considerabile in propagarea, in Franta, a cunostintelor despre literatura engleza si americana. Montegut a fost numit singurul mare eseist al secolului al XlX-lea"1 (de buna seama, in FrantA), dar astazi, el risca sa intre in uitare, nu numai datorita faptului ca volumele sale n-au mai fost reeditate ele reprezinta, de altfel simple culegeri de articole scrise pentru La Revue des Deux Mondes, cu prolixitate specifica si unghiul abordarii comod a-  , ci si datorita faptului ca Montegut nu este o individualitate puternica nici ca teoretician, nici ca judecator, calitati ce singure se dovedesc in masura a pastra un nume in constiinta posteritatii. Montegut se apropie cu caldura si intelegere de subiectele sale, demonstreaza dibacie retorica in expunere, dispune de o mare varietate de informatii, dar se arata a fi, totusi, lipsit de un centru de gravitate si de o mai profunda coerenta. La prima vedere, criticul poate frapa ca un abil minuitor de paradoxuri, nu lipsite de o anume cutezanta. Are o predilectie pentru impingerea argumentelor si teoriilor pina la limita extrema, in lunga recenzie facuta Istoriei literaturii engleze de Taine, Montegut emite, de pilda, citeva rezerve in privinta parerilor lui Taine despre duritate sclipitoare", isi ia distantele fata de determinismul lui excesiv, dar, pe de alta parte, accepta fara cricnire teoriile sale rasiale si se lanseaza in speculatii fara sfirsit despre spiritul saxon, normand, italian si celtic in literatura engleza. Anglo-saxonul taciturn si liber" este singura spita din care s-au nascut poetii englezi majori, cu exceptia lui Chaucer, de fapt, un francez exprimindu-se in engleza". Lord Byron isi da mina direct, peste secole, cu vechii poeti saxoni si cu scandinavii primitivi"2. in acelasi fel, Montegut supraliciteaza pornind de la argumentul lui Lamb, impotriva prezentarii pieselor lui Shakespeare pe scena, fagaduind ca drama ar fi fost forma necesara a geniului shakespearian". Piesele lui Shakespeare nu sint infidele legilor artei si poeziei, ci infidele doar legilor particular constitutive ale teatrului si genului dramatic"3. Eseul despre Alexander Pope romanteaza excesiv subiectul. Pope era un eretic autentic, disimulat sub forma celei mai scrupuloase ortodoxii clasice". Montegut are cuvinte de admiratie pentru Rapirea buclei, Eloiza catre Abelard si Elegie in memoria unei nefericite Doamne, dar considera fara valoare poezia de inspiratie etica si satirica. Pope ar reiesi din toate acestea n-ar fi avut alte pasiuni decit cele literare; scriitorul poate fi citit si inteles fara sa stim, practic, nimic despre istoria timpului sau4. in astfel de cazuri, paradoxul este impins la extrem si nu rezista scrutarii mai atente; simtim totusi ca nici o concluzie nu ne este propusa foarte serios, caci nu se intemeiaza pe vreo schema generala. Montegut a fost un catolic tolerant, cu tendinte liberale, mistice chiar, ingaduitor fata de protestantism, datorita preocuparilor lui morale in legatura cu viata si realitatea concreta. Debutul lui este marcat de articole elogioase despre Emerson si Carlyle. Criticul subliniaza platonismul si individualismul lui Emerson, deplorind implicita negare a istoriei in scrierile acestuia, desi minimalizeaza sau nu intelegere, pe de alta parte, convingerile egalitare si democratice ale scriitorului american5. Curind, Montegut avea sa fie, cu toate acestea, dezamagit de noua reactie idealista din Anglia si America, criticul salutind realismul, cu conditia sa se inscrie in liniile religiei crestine. Pictura olandeza si romanul englez sint exemplele invocate cu predilectie, George Eliot fiind eroina sa favorita, cu toate ca scrie favorabil despre Charlotte Bronte, Trollope si chiar Charles Kingsley6. Realismul englez este utilizat ca reper contrastant fata de realismul francez si naturalism, pentru Montegut, ca si pentru Scherer sau Barbey d Aurevilly, acestea reprezentind simptome ale decadentei franceze, semne ale noii societati fara Dumnezeu, precipitindu-se singura spre autodistrugere. in 1861, criticul afirma ca Franta nu are nici un marc romancier, nici un mare dramaturg, nici un poet autentic"7, si aceasta intr-un moment cind Hugo, Flaubert si Baudelaire se aflau in plina desfasurare a puterii lor creatoare. Montegut ne apare, in aceasta lumina, drept un om apartinind categoric trecutului, miscarii romantice tirzii, admirator moderat al lui Lamartinc, Hugo, Musset, Gautier, si al Guerin-ilor. Pentru Montegut, secolul al XVIII-lea este epoca rationalismului antipoetic, distrugatoarea batrinei Frante clasice si catolice. Cu toate acestea si in pofida viziunii sale religioase despre lume, criticul nu este lipsit de o anume sensibilitate estetica. Chiar daca afirma ca Dumnezeu si religia sint adevaratul scop al artei, el distinge clar intre critica sociala si cea estetica8 si nu poate fi, in nici un caz, considerat un simplu moralist. El ia, de pilda, apararea creatiei lui Gautier Mademoiselle de Maupin, pentru animalitatea adolescentina si plina de candoare a personajului central9, comenteaza cu bonomie si bunavointa povestea lui Alaciel, logodnica regelui de Garbo, in Boccaccio10. Se dovedeste spiritual si sensibil in critica lucrarii lui Michelet De l Amour, unde are obiectii impotriva excesului de implicatii economice si a unor naivitati ale istoricului pe care, cu toate acestea, il stimeaza si il indrageste, cumva, exagerat, caci vede in ci cea mai mare imaginatie a timpului nostru"11. Recenzind Chansons des rut s ct des bois de Victor Hugo, Montegut sugereaza ca este mai putin vorba despre o revelatie a sensualitatii senile, cit despre o deliberata supradimensionare a propriului ego poetic, nazuind sa completeze o lacuna in numeroasele genuri ale operei sale atotcuprinzatoare12. Montegut elogiaza in treacat, pe Madame Bovary, in care vede o adevarata piatra de hotar pentru istoria sociala. Apropiat, in aceasta, de Don Qui-jole, romanul lui Flaubert pune capat acelei sentimentalitati sensuale", adusa la moda de scoala romantica:13 reactia este asemanatoare aceleia prin care Cervantes incheia definitiv, la vremea sa, mania romanturilor cavaleresti in Spania.



Doamna Bovary vine sa se alature seriei de tipuri literare constituind tema celei mai coerente lucrari scrise de Montegut, Types littcraircs (1882). El discuta pe Don Quijotc, Hamlet, Wer-ther si Wilhelm Meister, socotiti figuri cheie ale istoriei literare; Alceste s-ar putea adauga listei. Don Quijote apare ca o personificare a Spaniei, deopotriva eroica si picaresca. Cavalerul tristei figuri este mai mult decit un simbol literar, el reprezinta o persoana istorica care a trait realmente" in secolul al XVlI-lea14. in acelasi mod, Hamlet, tratat ca figura a Renasterii, aind umbra Evului mediu fluturind inca deasupra lui, este aparat ca fiinta umana deplina, cu toate contradictiile ei: deopotriva meditativ si energic, plin de barbatie si nehotarit, melancolic si brutal"15. Werther este personajul cel mai simpatic lui Montegut, deoarece i se pare ca intruchipeaza caracterul burghez, ce vine, de fapt, sa puna capat literaturii cavaleresti si aristocratice; este un om in carne si oase in care Montegut se recunoaste si se regaseste pe sine mai bine decit in Hamlet sau Alceste5, printul si nobilul care, ca tipuri diferite, il anticipeaza in calitate de intruchipari ale divortului modern dintre lumea interioara si cea exterioara. Werther nu are nimic in comun cu eroii flamboianti ai lui Chateau-briand sau Byron, socotiti uneori a face parte din descendenta lui. in cazul lor este vorba de caractere disperate, la cu totul alta scara decit aceea a blajinului Werther, afectat de relele mai marunte ale vietii16. Caci Montegut se disociaza de starea de spirit a unui pesimism nemotivat ca si de ateism. Nutreste admiratie fata de Hawthorne ale carui romane, in special The Blithedal Romance, s-au bucurat, in lectura lui, de o autentica intelegere. Totusi, criticul isi ia distantele fata de vederile lui prapastioase cu privire la natura umana si n-ar fi subscris la opinia lui Henry James despre simtul detasarii si al jocului estetic la Hawthorne17. De asemenea, in deplina sinceritate, nu pricepe pesimismul universal al lui Vigny, care il indispune. Cauta, in disperare de cauza, ratiuni biografice pentru aceasta optica posaca, si pare cu totul incapabil sa inteleaga sentimentul solitudinii si tragediei personale omului la Alfred de Vigny18. Limitele vederilor sale, moderat romantice, catolice si burgheze, ni se par astazi explicabile si evidente. Ele nu pot fi total compensate de larga toleranta a criticului, de amploarea orizontului sau, de meritele sale istorice, in calitate de mijlocitor al cunoasterii intre marile literaturi apusene.



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.