Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Gustave Lanson (1857-1934) despre Critica literara



Pentru secolul al XX-lea, Gustave Lanson a devenit un fel de simbol al istoriei literare franceze de tip academic. El este considerat, chiar si astazi, capetenia erudita a pozitivismului" literarfrancez: patronul si mentorul asa-numitelor theses tratind despre vietile, operele, izvoarele, influentele si reputatiile autorilor francezi, mai mari si mai putin mari, tratati cu o grija exclusivista pentru faptele constiincios stabilite. Teza lui Lanson despre Nivellc de La Chaussee et la comedie larmoyante (1887), Manualul bibliografic al literaturii franceze moderne, minutioasele sale editii critice din operele lui Voltaire si Lamartine, stau marturie in acest sens1. intr-o declaratie program despre L Esprit scientifique de la mc-thode de l histoirc litteraire (1909) el recomanda disciplina sanatoasa a metodelor exacte" in istoria literara, o curiozitate dezinteresata, o severa onestitate, o rabdare laborioasa, supunerea fata de fapte" si isi exprima dorinta sa reducem la un minimum legitim si indispensabil partea noastra de sentiment personal in actul cunoasterii"2 literaturii. Lanson ajunsese o autoritate in materie, un conducator de scoala si, in 1911, calatoreste prin Statele Unite ca unul dintre primii profesori francezi vizitatori ai tarii noastre despre care ne-a lasat, de altfel, insemnari binevoitoare, si citeva note condescendente despre viata universitara americana.



Dar prestigiul lui Lanson se datoreaza in primul rind cunoscutei sale Histoire de la litteraturc francaise (1894) devenita manual .standard pentru istoria literara franceza. Cartea are toate virtutile manualului: informatie: exacta, luciditate, impartialitate, simt al proportiilor. De fapt, insa, opera este mai mult decit im manual si nu este lipsita de ironie imaginea conventionala a lui Lanson prezentat drept instigator ingust la metodele cercetarii stricte; in Histoire de la litteraturc francaise, criticul imbina generalizari istorice atotcuprinzatoare cu portrete psihologice, caracterizari si, mai ales, cu judecata critica. Prefetele sale, la Histoire si la o culegere de studii Hommes et livres (1895) proclama ca istoria literara are drept obiect descrierea individualitatilor"4. In sens strict, scopul studiul literar nu are cum sa fie stiintific: este vorba, mai curind, de o urmarire a placerii intelectuale si de modelarea culturii interioare a omului. Lanson respinge triada lui Taine ca insuficienta, pune sub seninul intrebarii rigiditatile teoriei lui Biunetiere, deplora afirmatia lui Renan dupa care Studiul istoriei literare e destinat in larga masura sa inlocuiasca citirea directa a operelor spiritului uman"5, si insista asupra distinctiei necesare dintre monumentul literar si documentul istoric si filologic."0 Fenomenul literar, nu biografia autorului sau fundalul social, constituie preocuparea sa principala. Individualitatea trebuie aflata in opera. in practica, aceasta este, de altfel, exact ceea ce face Lanson: el caracterizeaza idei, sentimente, stari de spirit, atitudini; el descrie, expune, interpreteaza, dar, totodata, emite judecati, deseori folosind ascutisul epigramatic, si punctul personal de vedere. O marturie a candorii criticului este faptul ca in reeditari ulterioare, el a adaugat note si post-scriptum-uri in care, nu o data, isi retrage sau modifica opiniile exprimate anterior, fara ca, pentru aceasta, sa-si abandoneze preferintele, in general clasice si moderat romantice. Tonul ponderat si calm e doar arareori parasit, judicioasa cintarire a tuturor aspectelor este, in genere, o regula de la care nu se abate decit foarte rar. Adjective cum ar fi baroc," aplicat argumentelor invocate de Chateaubriand in favoarea crestinismului, sau pueril," referitor la poezia familista a lui Hugo, sau epitetul de mediocru," aplicat inteligentei lui Gautier, frapeaza ca niste mici surprize7. in mod explicit, intreaga literatura este judecata de Lanson prin prisma unei intreite imbinari de criterii: realiste, rationaliste si clasiciste. Capitolele despre evul mediu sint riguros selective. Pina si La Chanson de Roland e considerata seaca si aspra" ca forma, rigida si saracacioasa ca limba,8 iar mare parte din cunoscutele chansons de geste, precum si romanturilc cavaleresti sint date uitarii8. Lanson admira pe Jean de Meung ca precursor al lui Rabelais si Voltaire dar nu ezita sa se refere la Le Roman de la Rose ca la un talmes-balmes, un haos"10. Villon ii place datorita absolutei sinceritati" care il caracterizeaza, fapt datorita caruia Villon poate fi gustat si de noi oameni cumsecade, burghezi blajini."11.



Directei ea critica in discutarea unor texte si persoane apare intrucitva contracarata si diluata in efectele ci prin cadrul brodat de Lanson imprejurul portretelor sale: e vorba de schite de istorie sociala si intelectuala, generalizari cu privire la spiritul francez sau la caracterul regiunilor franceze. Francezul este sensual, realist; nu este liric, dupa cum nu este nici metafizic. Aceste mari iubiri, de pilda aceea dintre Tristan si Isolda, nu erau facute pentru noi, francezii"12. in sdnmb fabli au x-urilc (nu insa si iubirea curteneasca a trubaduriloR), reprezinta o forma a spiritului rasei, dupa cum doua sute de pagini (si trei- sute de anI) mai departe, societatea saloanelor reprezinta o forma necesara a spiritului francez"13. Naturalismul lui Boileau in care un rationalism pozitivist se imbina cu o anume cautare a formei estetice, propunind trei termeni: placerea, frumusetea si adevarul, ca identice si de nedespartit," este, conchide Lanson, doctrina literara ce raspunde cel mai bine calitatilor si nevoilor permanente ale spiritului francez"14. Chiar Kacine este asimilat prin accentuarea calitatilor sale domestice si burgheze si prin realismul sau psihologic15. Aceste trasaturi se regasesc nu numai la Moliere, La Fontaine si Bossuet, ci si mai lirziu, in secolul al XVIlI-lea, pe care spre deosebire de Brunctiere si Nisard, in istoriile lor Lanson nu il denigreaza niciodata prin comparatie cu secolul precedent. Mai mult decit atit, el este unul dintre primii care se apleaca asupra filosofilor francezi luindu-le apararea impotriva acuzatiei lui Taine, dupa care acestia s-ar fi facut vinovati de utopism abstract aprioric: Lanson, dimpotriva, studiaza cu aplicatie obirsiile reale ale ideilor lor16. invataturile lui Rousseau sint si ele prezentate intr-o lumina favorabila. Lanson este prea judicios pentru a nu sesiza statura unor Voltairc si Dide-rot, desi, cu meticulozitate, va arata si care sint limitatiile lor: verva neimplinita a lui Diderot si ariditatea intelectului voltai rian.

Secolul al XlX-lea este tratat oarecum pe fuga. Gustul lui Lanson este cind elegiac, cind pesimist, cind, cu moderatie, realist. Aduce laude lui Lamartine si Vigny pe de o parte, lui Flaubert pe de alta parte. Renan si Michelet sint eroii sai cei mai admirati. impartaseste rezervele lui Sainte-Beuve cu privire la Balzac si Stendhal si este reticent fata de Hugo si Zola. Baudelaire este tratat cu asprime, ca reprezentant al unui romantism inferior, pretentios brutal, macabru, imoral, artificial, bun pentru zapacit mintea burghezului cuminte."17 Mallarme este eliminat, din fuga condeiului, drept un scriitor de valoare foarte slaba"18 iar Rimbaud, in prima editie, nu este nici macar pomenit. Sintem in 1894, cind curentul simbolist era, desigur, obscur, dar in editiile ulterioare ajustarile sint ca si inexistente. Mallarme ramine tratat cu raceala drept un artist incomplet care n-a izbutit sa se exprime pe sine", iar Rimbaud apare doar intr-o nota de subsol19. Prejudecata antisimbolista este, de buna seama, responsabila in cea mai marc masura pentru deteriorarea reputatiei de critic a lui Lanson.

La momentul aparitiei, cartea a reprezentat insa un succes atit de mare, incit criticul a fost nevoit s-o repuna la zi de numeroase ori, cu prilejul reeditarilor. Ceea ce in prima editie nu era decit o rezervata trecere in revista a situatiei la ora prezenta", devine in editia a saptea (1902) o tratare ambitioasa a literaturii deceniilor precedente, amplificata si revizuita, pina in 1922. Printre poetii noi, sint laudati Verlaine si Verhaeren; printre romancieri, in mod desigur curios, Paul Adam isi adjudeca marile onoruri: aflam ca este mai inzestrat cu putere creatore decit Zola sau Balzac -0. Abunda enumerarile simple de nume si titluri, insotite de elogii politicoase si fara semnificatie. De pilda, Pierre Louys este numit un splendid artist, atit de elen in proza sa, atit de franceza"21. Editia din 1922 culmineaza cu o peroratie despre franta eterna" si victoria spiritului latin asupra spiritului germanic", in 191822. Adaugirile facute textului demonstreaza, acum, preocupari populiste; asa de pilda imnul ridicat cartii lui Michelet Le Peu-ple, considerata adevarat catehism al francezului", emana o fervoare deplasata, cu atit mai mult cu cit, inca de la prima editie, Michelet era considerat printre primii doi sau trei scriitori majori ai secolului"23. Aprecierea literaturii recente poate demonstra ca identificarea lui Lanson cu spiritul academic nu este intru totul nejustificata: criticul, intr-adevar, apare dezorientat, refractar chiar, inaintea literaturii noi a timpului sau. Cazul lui Lanson ilustreaza pericolele intreprinderii de a compune o istorie literara contemporana, desi este greu de precizat unde trece exact linia separind trecutul de prezent, si de ce anume atare sarcina a fost peste puterile criticului. Totusi, aceasta clatinare a criteriilor nu trebuie sa intunece realitatea: originala sa Istorie a literaturii franceze reprezinta un succes prin inteleapta imbinare a istoriei cu critica, a eruditiei si interpretarii. Ea ramine cea mai buna istorie a literaturii franceze din secolul al XlX-lea.



Am ales aici pe Lanson ca un caz reprezentativ pentru imensa expansiune a istoriografiei si cercetarii literare franceze din a doua jumatate a secolului al XlX-lea, o opera ce nu poate fi separata de critica, cu toate ca buna parte din eforturi erau, pe atunci, investite in scrutarea de tip arhivist a documentelor: textuale, editoriale, bibliografice, biografice, de izvoare etc. O asemenea actiune a cuprins, curind, toate perioadele istoriei literare franceze si s-a intins si la majoritatea literaturilor straine. Cei mai eficienti eruditi au fost cei cu practica indelunga si aplicata in disciplinele pregatitoare pentru cercetarea literara propriu-zisa, dar, totodata, capabila sa imbratiseze cimpul investigatiei lor intr-o perspectiva mai vasta, incereind sinteze cutezatoare, sensibili la nevoia de a comunica rezultatele muncii lor de o viata unui public academie, uneori extins pina la dimensiunile publicului literar in general.

Citeva nume vor fi suficiente. Studiile de franceza veche au fost organizate in Franta de (iaston Paris (1839 1903) care petrecuse doi ani (1856 58) la Bonn, lucrind cu Friedrich Diez, intemeietorul disciplinei stiintifice a filologiei romanice, ca mai apoi sa dea L IIistoire poatiqite de Charlemagne (1856), o prezentare vivace si totodata erudita a avatarurilor imparatului ca personaj in literatura. Gaston Paris a fost unul din membrii fondatori ai cunoscutei Societe des anciens texies francais (1875); a editat personal un mare numar de texte din franceza veche; cu neobosita rivna, a scris nenumarate studii asupra unor chestiuni de izvoare, date, migratie a temelor, decenii de-a rindul a indrumat si coordonat munca altor eruditi ai acestei discipline scriind, in acest sens,multe recenzii si referate. Lucrarea sa La. litter atare fran-caise au mo yen age (IXe Xe sie ele, 1888,) ca si prelegerile intitulate La Poesie du mo yen-age (2 volume, 1885, 1895) au dus faima numelui sau dincolo de sfera specialistilor in franceza veche, contribuind sa faca pe francezi constienti de importanta mostenirii lor literare medievale. G. Paris imbina si el istoria intelectuala cu istoria literara. Tonul lui este indeobste sobru descriptiv, desi nu refuza sa se lanseze in teorii indraznete despre originile genului epic sau liric, astazi considerate depasite. (Obir-sia germanica a cunoscutelor chansons de geste, ritualul primaverii ca izvor al creatiei lirice europenE). Unica divinitate a lui Gaston Paris este adevarul: Ne intereseaza mai putin sa apreciem evul mediu si sa-1 facem apreciat, cit sa-1 cunoastem si sa-1 intelegem"24. Tocmai aceasta apreciere a evului mediu este realizarea la care contributia lui G. Paris ramine importanta, caci iubirea lui de adevar si dispretul lui fata de falsificarea romantica s-au dovedit, in fapt, calea cea mai indicata de a inculca interes si admiratie fata de literatura -epocii medievale25. De fapt, G. Paris a izbutit sa atinga tinta pe care si-o propune orice bun istoric al literaturii atunci cind, indeparthul obstacolele din calea noastra, facindu-ne sa vedem lucrurile precum sint, ne face sa simtim mai simplu si direct frumusetea si splendorile trecutului.



In domeniul istoriei literare franceze de la epoca medievala incoace, specialistii care imbina istoria si critica literara au fost, evident, mult mai putin numerosi. Brunctiere si Lanson sint exemplele cele mai bune. Dintre contemporani, Emile Faguet (1847 1916) a fost rivalul lor cel mai serios, dar astazi renumele lui este in declin serios. Parte din explicatie rezida pur si simplu in prolificitatea productiei sale a scris in jur de cincizeci, saizeci de carti clar, pe un plan mai grav, ea se datoreaza impresiei de didacticism si lipsei de caracter personal a scrierilor sale. Tonul, colorat cu ironie de tip profesoral, prolixitatea expunerii, citatele1 si descriere;), toate acestea nu ajuta mare lucru. Faguet pare sa disimuleze, aproape in mod deliberat, ratiunile judecatii sale ca si criteriile distinctiilor operate. Fste extrem de neincrezator in teorie; caracterizindu-se autocritic pe sine, afirma: Ceea ce isi refuza pesemne fiindca ii lipseste -- este arta de a combina ansamblurile, de a degaja spiritul general al unui secol, de a urmari liniile sinuoase ale filiatiilor si influentelor, intr-un cuvint, arta ideilor generale in literatura, ca si A«spiritul legilorA» literaturii"- . Cel mult va admite principiul actiunii si contra-actiunii, recunoscand ca fiecarei generatii ii place sa faca opusul a ceea ce a facut generatia precedenta-7. Obiectiile sale impotriva lui Comte, Taine si Brunctiere sint bine formulate, dar nimic specific, la el, nu vine sa tina locul laturilor criticate, afara doar de un interes general pentru individualitate. Faguet este un fel de Sainte-Beuve minor: impartaseste, de altfel, cu el vederea dupa care critica este munca si arta; nu stiinta, sau nu inca, si, de buna seama, niciodata"28.

Dar lui Faguet ii lipseste inzestrarea artistica a lui Sainte-Beuve, si mult din patrunderea lui psihologica, ca si din puterea lui de caracterizare. Monografia sa entuziasta despre Flaubert (1899) de pilda, se bazeaza pe un contrast elementar intre cartile realiste si cele romantice, la care vine sa se adauge un capitol intitulat: Ceea ce ramine din spiritul realist in cel romantic, si ceea ce ramine din spiritul romantic in cel realist29. Caractcri-zind personajele din Madame Bovary, Faguet speculeaza, plin de imaginatie, cu privire la ceea ce Rodolphe si Leon ar fi putut sa marturiseasca, in viata lor ulterioara, despre relatiile lor cu EmmiL30. intr-un articol tardiv, din 1910, Faguet se lanseaza intr-un atac vulgar si neinspirat impotriva lui Baudelaire, material care, din fericire, a stirnit o riposta prompta din parte lui Andre Gide31. in mod curios, Faguet este la cel mai bun nivel atunci cind expune si analizeaza idei. Cele trei volume ale lucrarii l oliliques ct moralistes du XIX siecle (1891, 1898, 1900) mai cu seama ultimele doua, in studiile despre Sainte-Beuve, Taine si Renan reprezinta opera cea mai reprezentativa pentru valoarea lui Faguet. in mod paradoxal, analistul, in sens logic, al ideilor se intoarce necrutator in studiile sale impotriva ideologiilor trecutului. Din cele patru colectii de portrete, fiecare dedicata unui secol (Dix-septieme siecle, 1887, Dix-neuvieme siecle, 1887, Di x-huitieme siecle, 1890, si Seiziemc siecle, 1893) cea despre secolul al XYTII-lea are caracterizarile cele mai izbutite. Departe de a fi idealizata, epoca ne apare ca deosebit de terna in comparatie cu cele care au precedat-o si care i-au urmat". Nu este nici crestina, nici franceza". Este cu totul noua, cu totul primitiva si, s-ar zice, bruta". ii lipseste traditia: este un secol pueril sau adolescentin32. Capitolul despre Voltaire tableaza pe contradictiile ginditorului si egoismul lui Voltaire, omul. ii lipsesc adincimea, imaginatia, sensibilitatea" de critic si scriitor33. Diderot este jumatate artist, jumatate ginditor"84. Doar Rous-seau si Montesquieu sint considerati scriitori foarte mari ai secolului respectiv. Opera lui Rousseau Le Contrat social este interpretata, in mod neasteptat, drept in conflict cu tendintele fundamentale ale gindirii scriitorului35. O carte ulterioara, La Politique comparde de Montesquieu, Rousseati ct Voltaire (1902) propune un contrast intre cei trei ginditori: Rousseau, avocatul tiraniei populare; Montesquieu, liberalul, cel mai aproape de preferintele lui Faguet; si Voltaire monarhistul constitutional. Alte cinci carti ulterioare, criticind cu menajamente pe Rousseau30 au trecut neobservate in agitatia trezita impotriva lui Rousseau, dupa 1912, de Lasserre, Charles Maurras si baronul Seillere. Desi condamna" generalizarile, in teorie, Faguet poate fi totusi criticat pentru concentrarea sa excesiva asupra ideilor si argumentelor, ca si pentru lipsa de fundal istoric a cartilor sale. Prelegerile publicate postum, Histoirc de la pocsie frant;aisc (11 volume, 1923-36), demonstreaza o completa lipsa de continuitate. Este vorba de o suma de consideratii usoare, discursive, pe marginea unor texte; ele ramin interesante datorita faptului ca Faguet discuta si poeti mai putin cunoscuti din secolele 17 si 18, pe care ii citeaza si ii elogiaza manifestind oarecare indulgenta fata de gustul epocii lor.





Faguet se dovedesti- complet absorbii de literatura franceza, alte literaturi ca la Brunetierc sau chiar Sainte-Beuve nu apar decit marginal. Taine scrisese cea mai importanta istorie a literaturii engleze in secolul al XlX-lca si exemplul lui stirnise emulatie si opozitie in Franta. Taine nu era intru totul un specialist. Lucrarea lui Jean-Jacques Jusserand (1855 1932) Histoirc litteraire du pcuple anglais (2 voi. 1894, 1904) este semnificativa pentru schimbarile intervenite in mai putin de treizeci de ani. Jusserand ofera o descriere solida a istoriei culturale a Angliei dinaintea Razboiului civil, bazata pe multa cercetare originala. Mai inainte, autorul compusese La Vie nomade ct lesroutes d Angleterre au XIV siecle (1884) si o carte despre Langland (1893). Studiase amanuntit drama engleza medievala si proza romantica din epoca lui Shakespeare (1887), si mai tirziu , devine autorul unei excelente lucrari despre Shakespeare en France (1898)38. Cartea sa despre Viata nomada si drumurile Engli-terei" arata care erau interesele lui predilecte: scena si fundalul literaturii, fresca societatii pe care o infatiseaza. Nu exista explicatie sociologica si nici vreun interes estetic real.

Punctul de vedere estetic este insa reafirmat cu putere de Auguste Angellicr (1847 1911) intr-o introducere polemica la propria sa carte despre Robert Bums (2 voi., 1893). Angellicr se ridica impotriva lui Taine. Nu stim nimic concret despre rasa lui Burns; cunoastem peisajul de fundal si societatea. Dar, in realitate, cum ar putea acestea, citusi de putin, sa contribuie la explicarea geniului sau?" Opera de arta este unica, si datorita acestui fapt nu exista critica stiintifica si nici nu va exista vreodata, cel putin nu una care sa explice floarea geniului, savoarea proprie a unei opere"39. Emile Legouis (1861 1937) este precaut fata de teoriile grandilocvente, preocuparea lui de capetenie fiind arta poeziei si spiritul autorilor studiati. Cartea sa La Jeuncsse de, Wordsaorth (1896) ofera primul studiu aprofundat al poemului The l relude, iar cartile lui despre Chaucer si Spenser expun cu stralucire arta celor doi poeti englezi in ochii publicului francez. Spre sfirsitul vietii, Legouis scrie prima parte (pina la 1660) a cunoscutei sale Histoirc de la liltcraturc anglaisc (1924) in colaborare cu Louis Cazamian, dind astfel o replica cit se poate de meritorie istoriei lui Lanson. Spre deosebire de Taine si de Jusserand, Legouis se concentreaza asupra literaturii propriu-zise, pe care se pricepe sa o expuna, sa o descrii. si sa o caracterizeze, pe un ton calm, sobru dar nu lipsit de caldura si chiar, uneori, de entuziasm. Obiectul simpatiei lui este latura vizuala, luminoasa a artei euvintului iscusit alcatuite, in mod special arta lui Chaucer, poet ce i se pare ca si lui Montegut francez in spirit ca si in nume. Descinde direct din truverii nostri si le apartine, cu exceptia limbii"40. Lui Legouis ii place Spenser, in care vede mai ales un zugrav al alaiurilor mari,un muzician al versului pozind in profesor de morala"41. Simpatiile lui Legouis nu merg mai departe de drama epocii lui lacob I-ul, cu compozitiile ei laxe si mascarile ei grosolane, vadind indulgenta fata de efectele melodramatice, excesul de orori fizice si de subiecte macabre. Pina si Shakespeare ari pacatele, lui: este netemperat si sufera de exces de lirism42. Legouis sustine ca literatura anglo-saxona nu apartine citusi de putin literaturii engleze. intre ea si literatura scrisa in Middle-English ar fi o prapastie. Perspectiva ci intunecoasa contrasteaza acut cu luminozitatea proaspata, introdusa de francezi in Anglia. Un capitol intreg despre trasaturile generale ale literaturii franceze vechi este inserat de Legouis, cu masive preluari din propria sa lucrare Dafence de la pocsie francaisc (1912) o vivace pledoarie impotriva subestimarii poeziei franceze de catre englezi; cu precadere impotriva unor Matthew Arnold, Landor si a altora43. Ca profesor la Sorbona, Legouis a fost organizatorul studiului universitar al literaturii engleze in Franta si creatorul unei scoli de anglisti care a rodit din belsug in secolul al XX-lea.

Literatura engleza era, desigur, dintre toate, cea mai apropiata criticilor francezi, dar acestia au mers mai departe intemeind disciplina mai complexa a literaturii comparate". Daca termenul de litterature comparee pare sa fi fost introdus de Vil-lemain, obiectul de studiu, in sine, este, fireste, mult mai vechi. Se poate chiar sustine ca anumite comparatii facute inca din antichitate sau din Renastere, intre Homer si Vergiliu de pilda, erau de fapt judecati comparatiste". De buna seama, Herder si fratii Schlegel au conceput primii literatura ca o totaliate a propriilor ci interconexiuni. in 1870, De Sanctis dadea catedrei sale de la Neapole (initial destinata poetului german Ceorg HerwegH) denumirea de catedra de letteratura comparata". in 1886, Hut-cheson Posnett scria o carte intitulata Comparative Literature. in 1887, Max Koch intemeia, la Berlin, cel dintii periodic destinat literaturii comparate44. in Franta Joseph Texte (1865 1900) inaugureaza prima catedra de literatura comparata la Lyon, in 1896. El este autorul unei lucrari intitulate: ./.-/. Ronsseait et Ies origines du cosmopolitisme liltcraire (1896), un studiu aprofundat al relatiilor literare anglo-franceze anterioare lui Rousseau, si, de asemenea al culegerii: Etudes de littcratnre europccnne (1898), carte cu o larga cuprindere, mergind de la influentele italiene asupra Renasterii franceze, pina la Sir Thomas Browne, Keats si influenta germana asupra romantismului francez. intr-o declaratie cu caracter programatic, intitulata L Histoire corn parce des litUraiures, el considera aceasta disciplina ca fiind studiul totalitatii literaturilor in interrelatiile lor; Joseph Texte recunoaste ca disciplina s-a nascut in Germania, din revolta impotriva despotismului jugului frantuzesc"4 ". Idealul ei atit de generos, a cucerit intre timp numeroase tari. Texte este fondatorul unei scoli franceze care, prin personalitati ca Fernand Baklen-sperger, Paul Van Tieghem, si Jean-Marie Carre, a dat nastere unor caractere specifice. Conceptul initial si grandios a fost redus, in cadrul acestei scoli, la cercetarea propriu-zisa a influentelor, intelese factual, ca studiu aplicat al traducerilor, intermediarilor, publicatiilor, ecourilor etc. Conceptul de literatura propriu acestei scoli este exterior, iar spiritul ei este patruns de constiinta deosebirilor nationale: e vorba mai curind de o contabilizare a bogatiilor spiritului, un bilant de credite si debite in materie culturala46. Asa cum a fost initial conceputa, disciplina literaturii comparate este, de buna seama, un postulat major al unei epoci noi. Literatura se cere considerata ca un singur fluviu, drept un intreg. Idealul goethean al literaturii universale trebuie sa fie de asemenea idealul eruditiei si criticii literare.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...

Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.




loading...